Universitate de Stat din Moldova

Lucru individual

Comentarea art.53 din Constiuția

Republicii Moldova în baza
Jurisprundenței Curții Constituționale

A efectuat
studenta Gr.1901
Suru Iana
Chișinău 2019
 Cuprins

Capitolul.1 Aspecte teoretice științifice

Capitolul.2 Aspecte practice prin prisma

jurisprudenții consituționale.

Concluzii

Recomandări

Bibliografie
 Articolul 53 din Constitutia Republicii
Moldova presupune ,,Dreptul persoanei vătămate de
o autoritate publică”
Capitolul 1

„(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal
a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate
prin erorile săvîrşite în procesele penale de către organele de
anchetă şi instanţele judecătoreşti1”
Protecția drepturilor și libertăților omului împotriva activității ilegale a autorităților publice își
are suportul și în actele internaționale referitoare la drepturile și libertăților fundamentale ale
omului. Astfel Declarația Universala a Drepturilor Omului , în art.8, stabilește: Orice persoană
are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor de judiciare competente împotriva
actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituție și lege.
În dezvoltarea prevederilor menționate, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și
Politice, în art 2 alin.3. lit.a), stabilește: Statele se angajează să garanteze ca orice persoană ale
cărei drepturi sau libertăți recunoscute de prezentul Pact au fost violate va dispune de o cale
de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acționînd în
exercițiul funcțiilor lor oficiale.
Controlul legalității actelor administrative este determinat și de principiul legalității, care
guvernează întreaga activitate a serviciilor publice administrative și care se referă la procedura
de emitere ori adoptare a actelor administrative în strictă conformitate cu prevederile legii.
Autoritatea administrative se conduce de următoarele prinipii:
a) Nu urmarește alt sop decât cel conferit de lege
b) Procedează cu obiectivitate și imparțialitate, ținând cont numai de elementele
pertinente propriei sale spețe.
c) Respectă prinipiile egalității în fața legii , evitînd orice discriminare.
Principiile menționate își au originea în normele Convenției Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului.2
Alin.(1) al art.53 din Constituție confirmă cele menționate mai sus, stabilind ca Persoana
vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr0un act administrativ sau prin
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri,este îndreptățită să obțină recunpașterea,
anularea actului și repararea pagubei.
Deoarece se utilizeză doar noțiunea persoană, fără a se face vre-o specificare și fără ca să
rezulte alte semnificări, textul constituțional se referă la persoana ca subiect de drept, atât ca
persoane fizice, cît si la cele juridice.

1
Constituţia Republicii Moldova, adoptată pe 29.07.1994, art. 53
2
Principiile enunțate sînt determinate si de recomandările Curții Europene pentru Drepturile Omului din
compartimentul “Protecția individului contra actelor administrative“.
Noțiunea autoritate publică semnifică orice structură organizatorică sau organ, instituite prin
lege sau printr-un act administrativ normativ, care acționează in regim de putere publică în
scopul realizării unui interes public.
Natura actului ce poate produce vătămări este indicată expres de textul constituțional - act
administrativ, sub noțiunea respectivă înțelegându-se o manifestare juridică unilaterală de
voință, cu caracter normativ sau individual, din partea unei autorități publice în vederea
organizării executării legii.1
În general prin procedura de contencios, in sensul art.53 din Constituție, se înțelege
posibilitatea contestării(atacării) pe cale administraivă și în instanța de judecată a actelor
administrative prin care se produce vătămarea unui drept. Legislația prevede posibilitatea
soluționării conflictelor prin recurs grașios sau ierarhic, adresat organului emitent sau ierarhic,
adică pe cale administrativă2 ,precum și pe cale judiciară, în instanțele de contencios
administrativ sau prin proceduri speciale, pe calea contenciosului constituțonal in Curtea
Constituțională.
Controlul judecătoresc pe calea contenciosului admiistrativ se exercită, de regulă, ciosului
administrativ sînt scoase cîteva categorii de acte administrative, enumerate în continuare:
Actele exclusive politice, prin care se înțeleg actele referitoare la raporturile dintre Parlament,
Președintele Republicii Moldova, Guvern, declarațiilr, moțiunile, mesajele, scrisorile și alte acte
ale autorităților publice care nu sunt făcute pentru a produce efecte juridice.
Actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externa a Republicii
Moldova.
Actele supuse controlului de constituționalitate date, prin lege, în componența Curții
Constituționale.
Actele administrative referitoare la securitatea națională a Republicii Moldova, la exercitarea
regimului de stare excepțională, la măsurările de urhență luate de autoritățile pubice în
vederea combaterii calmitățlor naturale, incendiilor, epidemiilor, epizoțiilor si altor
fenomene de aceeasi natură.
Odată cu anularea actului administrativ, persoana este restabilită în drepturi din momentul
ierarhizării lor, iar la solicitarea acestuia , instanța poate hotărâ si asupra reparației daunelor
materiale și morale cauzate prin actul administrativ ilegal sau prin nesoluționarea în termen a
cererii. Mărimea pagubei morale este constatată de instanță, în dependență de prejudiciul
material.3
Posibilitățile de contestare a actului administrativ prin care s-a adus atingerii unui drept al său, la
nivel național, derivă expres din standardele enumerate
supra și cuprinde mai multe noțiuni – termeni juridici, cunoașterea și
uzanța corectă a cărora determină direct calitatea protecției împotriva eventualului
abuz din partea autorității.

Capitolul 2
În legătură cu textele utilizate în Constituție, dar și în Legea contenciosului
administrativ nr. 793 din 10.02.2000, este oportun să se concretizeze
înțelesul următorilor termeni:
– deoarece se utilizează doar noţiunea persoană, fără a se face vreo specificare
și fără să rezulte alte semnificaţii sau interpretări, textul constituţional
se referă la persoană ca subiect de drept, adică atît la persoanele
1
Principiile enunțate sînt determinate si de recomandările Curții Europene pentru Drepturile Omului din
compartimentul “Protecția individului contra actelor administrative“
2
I.Creangă, Curs de drept administrative, Vol.1, p.297
3
Ion Creangă, Corneliu Gurin, “Drepturile și Libertățile Fundametale”, capitolul V. Garanțiile Constituționale ale
Drepturilor și Libertăților Omului, p.286
fizice, cît și la cele juridice;
– prin sintagma drept al său urmează a se înţelege orice drept sau libertate,
prevăzut de Constituție și dezvoltat de cadrul normativ, al/ a persoanei
care poate fi lezată prin actele (faptele) ilicite sau abuzive ale
autorităţilor publice;
– noţiunea autoritate publică semnifică orice structură organizatorică
sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ,
care acţionează în regim de putere publică, în scopul realizării unui
interes public. Sînt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei
noţiuni, persoanele de drept privat, care exercită atribuţii de putere publică
sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să
presteze un serviciu de interes public;
În cadrul oricărei activități sociale sunt posibile încălcări și abuzuri. Nu fac excepție în acest sens
nici autoritățile publice și nici persoanele ce activează în cadrul lor. Prin acte sau acțiuni, acestea
pot leza drepturi ale persoanelor fizice sau juridice. Evident că, în asemenea situație, statul
trebuie să intervină pentru a apăra și proteja persoana și drepturile acesteia, mai ales că este o
obligație constituțională a statului prevăzută expres în Legea fundamentală în art. 16 alin. (1),
potrivit căruia: „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a
statului” [2]. Temeiul constituțional al contestării actelor autorităților publice și a răspunderii
acestor autorități pentru vătămările aduse prin nesocotirea sau încălcarea drepturilor și libertăților
legitime ale persoanei rezultă din art. 52 din Constituție, dar este prevăzut expres și în art. 53,
consacrat nemijlocit dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică.Potrivit doctrinei,
dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat tradițional
în marea categorie a drepturilor garanții, alături de dreptul de petiționare, cu care, de altfel, se
află într-o strânsă corelație.
Ordinea formulării și înaintării pretenţiilor față de autoritatea publică este
firească, „deoarece nu se poate obţine reparaţia pagubei fără recunoașterea
dreptului și anularea actului care l-a vătămat. În realizarea pretenţiilor sale,
petiţionarul nu trebuie să probeze vinovăţia persoanei (autorităţii) care a emis
actul sau nu a soluţionat cererea. În aceste cazuri, sarcina probării îi revine
autorităţii care a emis actul administrativ. Petiţionarul va trebui să-și justifice
dreptul și să demonstreze că actul emis de către autoritatea publică i-a produs
o vătămare. Cu referire la repararea pagubei, legislatorul constituant a avut în
vedere atît prejudiciul material, cît și prejudiciul moral“.1
Aceste recomandări echivalează cu faptul că actele administrative discreţionare
trebuie să fie supuse unor controale. Așadar:
– actul adoptat în exerciţiul unei puteri discreţionare este supus unui
control de legalitate în faţa unui organ de jurisdicţie sau a unui organ
independent;
– un astfel de control nu exclude posibilitatea unui control prealabil,
exercitat de o autoritate administrativă competentă, care se va putea
pronunţa asupra legalităţii sau oportunităţii actului;
– pentru că legea nu a fixat niciun termen în care trebuie luată decizia
de exercitare a puterii discreţionare și dacă autoritatea administrativă
nu a luat nicio decizie într-un termen rezonabil, atunci această abţinere
poate fi supusă controlului în faţa unei autorităţi competente;
1
Comentariu la Constituție, articolul 53 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,
pag. 212; / http://constcourt.md/public/files/file/informatie_utila/Comentariu_Constitutie.
pdf
– judecata sau organul independent care controlează exercitarea puterii
discreţionare dispune de dreptul de a obţine informaţii pentru exercitarea
funcţiilor sale.1
Principiile menţionate își au originea în normele CEDO, care în art. 13
prevede: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe
naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au
acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale“.
În conformitate cu prevederile Convenţiei, „curtea poate fi sesizată printr-
o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală
sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de
către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie
sau în Protocoalele sale”, iar „înaltele părţi contractante se angajează să
nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept”.
În cazul în care „CEDO declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei
sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu
permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă2”, care se achită din
bugetul de stat. Statul, la rîndul său, poate pretinde despăgubiri de la funcţionarii
săi, a căror activitate, cu intenţie sau din culpă gravă, a constituit temei
pentru adoptarea hotărîrii privind plata obligatorie a sumelor stabilite prin
hotărîre a Curţii sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei.
Acţiunea în regres privind restituirea sumelor achitate pentru violarea
drepturilor omului se depune, în condiţiile legii, de procurorul general, în
termen de un an de la data la care a expirat termenul de plată, stabilit de Curte
sau prin acordul de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei3.

Statul, prin mecanismele sale (Agentul guvernamental), mai are și obligația

de a supraveghea „corectitudinea măsurilor adoptate în vederea executării hotărîrilor
pronunţate de Curte şi propune autorităţilor competente spre adoptare
măsuri cu caracter general întru evitarea noilor încălcări ale prevederilor
Convenţiei şi protocoalelor adiţionale”4.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art. 8, prevede: „Orice
persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente
împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sînt recunoscute
prin constituţie sau prin lege“.
La rândul său, Pactul cu privire la drepturile civile și politice în art. 2 alin. (3) lit. a) prevede:
„Statele se angajează să garanteze ca orice persoană, ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute
de prezentul pact au fost violate, va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când
încălcarea a fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiilor lor oficiale”.
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice în art. 9 prevede: „Orice
individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o
1
Principiile enunțate sînt determinate si de recomandările Curții Europene pentru Drepturile Omului din
compartimentul “Protecția individului contra actelor administrative“.
2
Convenţia din 04.11.1950 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
art. 38, 41//Tratate internaţionale 1/341, 1998.

3
Legea cu privire la Agentul guvernamental nr. 353 din 28.10.2004 art. 17//MO 208-
211/932, 19.11.2004.

4
Art. 6 din Legea cu privire la Agentul guvernamental nr. 353/28.10.2004 art. 17//MO
208-211/932, 19.11.2004.
despăgubire“.1 Reglementări similare conține în acest sens și Convenția Europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [3], potrivit căreia (art. 13): „Orice
persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora
unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Prin urmare, „legislaţia prevede posibilitatea soluţionării conflictelor prin
recurs graţios sau ierarhic adresat organului emitent sau ierarhic, adică pe
cale administrativă, precum și pe cale judiciară, în instanţele de contencios
administrativ, sau prin proceduri speciale, pe calea contenciosului constituţional
în Curtea Constituţională“.
Cel mai frecvent, autorităţile publice sînt atrase în proces în cadrul procedurii
de contencios administrativ. Multiplele raporturi juridice care stau la
baza vieţii sociale sînt reglementate prin acte administrative, derivă sau sînt
condiţionate de acestea. În cazul unei asemenea interdependenţe dintre drepturile,
îndatoririle şi libertăţile persoanei şi calitatea actelor emise de funcţionarii
publici, este firesc ca statul să asigure o procedură de control asupra
raporturilor juridice apărute în legătură cu prestaţia funcţionarilor publici
şi acest mecanism este prevăzut de Legea contenciosului administrativ care,
„ca instituţie juridică are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de
putere ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii,
ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept2”.
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege,
printr-un act administrativ, va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii
publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea,
în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel.
În cazul în care persoana „nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea
prealabilă sau nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut de lege, este
în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă pentru
anularea, în tot sau în parte, a actului respectiv şi repararea pagubei cauzate.
Acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ
în cazurile expres prevăzute de lege şi în cazurile în care persoana se consideră
vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termen legal ori
prin respingerea cererii prealabile privind recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei cauzate. Reclamanţii, în acţiunile născute din raporturi de
contencios administrativ, sînt scutiţi de plata taxei de stat3”.
în cazul în care persoana este vătămată în drepturile sale prin acte administrative, ea poate să se
apere recurgând la pârghiile și instrumentele oferite de legislația administrativă, care potrivit art.
3 din Codul administrativ[1]„are drept scop reglementarea procedurii de înfăptuire a activității
administrative și a controlului judecătoresc asupra acesteia, în vederea asigurării respectării
drepturilor și a libertăților prevăzute de lege ale persoanelor fizice și juridice, ținându-se cont de
interesul public și de regulile statului de drept.”
În calitatea sa de sediu principal al legislației administrative, Codul administrativ conține o serie
de norme ce reglementează posibilitățile și condițiile în care persoanele vătămate își pot apăra
drepturile încălcate de autorități. În acest sens, prezintă importanță art. 17 din Cod, care cuprinde

1
GUZUN CORNELIU Judecător la judecătoria Chișinău /sediul Râșcanovca/,
magistru în drept, “DREPTUL CONSTITUȚIONAL AL PERSOANEI
VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ: CONSIDERAȚII GENERALE”, Revista “Legea si viata”, septembrie 2019, p.2
2
Legea contenciosului administrativ 793/10.02.2000, MtH //MO 57-58/375, 18.05.2000.

3
Legea contenciosului administrativ 793/10.02.2000, art. 16//MO 57-58/375, 18.05.2000.
definiția dreptului vătămat, după cum urmează: „Drept vătămat este orice drept sau libertate
stabilit/ stabilită de lege căruia/căreia i se aduce atingere prin activitate administrativă”.
Codul oferă posibilitatea persoanei vătămate de a-și apăra drepturile încălcate în fața autorității
publice ce s-a făcut vinovată de aceasta și a autorității publice ierarhic superioară acesteia, prin
reglementarea detaliată a procedurii prealabile (art. 162-169), denumită în doctrină și recurs
administrativ[ p. 419-429], în cadrul căruia se urmărește scopul de a verifica legalitatea actelor
administrative.
În același context, prezintă importanță și principiile instituite de legiuitor, menite să granteze și
să asigure legalitatea în raporturile particularului cu administrația publică, inclusiv în raporturile
litigioase dintre aceștia. În sensul dat, Codul administrativ, consacră două categorii de principii
în materie, grupându-le în principii comune și principii speciale. La categoria principiilor
comune (proprii atât procedurii administrative, cât și procedurii contenciosului administrativ),
sunt atribuite următoarele principii: legalitatea (art. 21), cercetarea din oficiu (art. 22), ega-
litatea de tratament (art. 23), buna-credință (art. 24), imparțialitatea (art. 25), limba de
procedură(art. 26), aplicarea termenului rezonabil (art. 27). La categoria principiilor speciale ale
procedurii contenciosului administrativ, Codul prevede următoarele: supremația dreptului (art.
36), independența judecătorilor(art. 37), audierea juridică și dreptul la un proces echitabil (art.
21), accesul liber la justiție (art. 39), dreptul la apărare (art. 40), oralitatea (art. 41),
nemijlocirea (art. 42), contradictorialitatea și egalitatea în drepturi procedurale a
participanților la proces (art. 43). Toate aceste principii în ansamblul lor sunt chemate să
contribuie la protejarea efectivă a drepturilor persoanei vătămate de administrație.
În context, Curtea Constituțională[4] a Republicii Moldova notează că : „funcţionarea oricărei
societăţi democratice presupune, în permanență, ca premisă esenţială în realizarea statului de
drept necesitatea creării unui sistem instituţionalizat de control capabil să „cenzureze” activitatea
autorităţilor publice la orice nivel, astfel încât puterea deținută să nu devină o prerogativă la
discreţia celor ce o exercită”. În acest scop, a fost creată instituția contenciosului administrativ,
care presupune, în esența sa, exercitarea controlului judecătoresc asupra activității administrației
publice în vederea protecției interesului public general, dar și a drepturilor, libertăților și
intereselor legitime ale particularilor.
Conform acestui principiu, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea
instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi
interesele sale legitime”.
După cum am enunțat mai sus, în cazul în care persoana este vătămată în drepturile sale prin
acte administrative, ea poate să se apere recurgând la pârghiile și instrumentele oferite de
legislația administrativă, care potrivit art. 3 din Codul administrativ„are drept scop re-
glementarea procedurii de înfăptuire a activității administrative și a controlului judecătoresc
asupra acesteia, în vederea asigurării respectării drepturilor și a libertăților prevăzute de lege ale
persoanelor fizice și juridice, ținându-se cont de interesul public și de regulile statului de drept.”
În calitatea sa de sediu principal al legislației administrative, Codul administrativ conține o serie
de norme ce reglementează posibilitățile și condițiile în care persoanele vătămate își pot apăra
drepturile încălcate de autorități. În acest sens, prezintă importanță art. 17 din Cod, care cuprinde
definiția dreptului vătămat, după cum urmează: „Drept vătămat este orice drept sau libertate
stabilit/ stabilită de lege căruia/căreia i se aduce atingere prin activitate administrativă”.1
Concluzie

1
GUZUN CORNELIU Judecător la judecătoria Chișinău /sediul Râșcanovca/,
magistru în drept, “DREPTUL CONSTITUȚIONAL AL PERSOANEI
VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ: CONSIDERAȚII GENERALE”, Revista “Legea si viata”, septembrie 2019, p.3
 În cadrul oricărei activităţi sociale, sunt posibile încălcări și abuzuri. Nu fac excepţie în acest
sens nici autorităţile publice și nici persoanele ce activează în cadrul lor.
Prin acte sau acţiuni, acestea pot leza drepturi ale persoanelor fizice sau juridice. Temeiul
constituţional al contestării actelor autorităţilor publice și al răspunderii acestor autorităţi pentru
vătămările aduse prin nesocotirea sau încălcarea drepturilor și libertăţilor legitime ale persoanei
rezultă și din art. 52 din Constituţie, dar este prevăzut expres
în art. 53 intitulat Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Acest drept este
garantat prin instituirea unui control asupra actelor administrative, dar și a răspunderii
patrimoniale a statului pentru vătămările aduse persoanelor prin fapte ilegale sau erori
ale funcţionarilor publici. Dreptul menţionat este o garanţie constituţională de asigurare a
celorlalte drepturi și libertăţi constituţionale, un suport juridic pentru exercitarea
diverselor forme de control asupra activităţii autorităţilor publice.

Recomandări

 Să nu urmărească alt scop decât cel conferit prin lege;

 Să procedeaze cu obiectivitate și imparţialitate, ţinând cont numai de elementele
pertinente propriei sale speţe;
 Să fie respectate în continuare principiile egalităţii în faţa legii, evitând orice
discriminare;
 Să se menţină un just raport între drepturilor, libertăţile și interesele persoanelor și scopul
pe care actele îl urmăresc;
 Nici Constituţia, nici legea nu prevede că petiţiile trebuie să fie scutite de taxă.Această
lacună trebuie lichidată, în caz contrar, pot avea loc diferite abuzuri. Spre exemplu, de la
petiţionari pot fi solicitate taxe poștale, pentru lucrări de cancelarie și arhivă,
 pentru deplasare etc.
 Să fie aplicate directivele administrative generale de o manieră consecventă și constantă,
ţinând cont de circumstanţele particulare ale fiecărui caz.
 Bibliografie
1. Codul administrativ al Republicii Moldova, nr. 116 din 19.07.2018. În: Monitorul Oficial nr. 309-320 din
17.08.2018.
2. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. Republicată: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.78/140
din 29.03.2016 (cu modificări și completări ulterioare aduse prin Legea nr. 256 din 25.11.2016 și Legea nr. 70 din
13.04.2017).
3. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950
(Roma), ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24.07.1997. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 21.08.1997, nr. 54-55/502.
4. Hotărârea Curții Constituțio-nale nr. 18 din 11 decembrie 2012 pentru controlul constituţionalităţii unor
prevederi din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 (Sesizarea nr. 20a/2012). În:
Monitorul Oficial nr. 6-9 din 11.01.2013.

5. GUZUN CORNELIU Judecător la judecătoria Chișinău /sediul Râșcanovca/,

magistru în drept, “DREPTUL CONSTITUȚIONAL AL PERSOANEI
VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ: CONSIDERAȚII GENERALE”, Revista “Legea si viata”, septembrie 2019, p.3