UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT ȘI ȘTIINȚE JURIDICE

DEPARTAMENTUL CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ ECONOMICĂ

STUDIU INDIVIDUAL

la disciplina DREPT ROMAN

Coordonator ştiinţific:

Autorul:

Chişinău – 2022
 TUTELA ÎN DREPTUL ROMAN

Dreptul roman este un model sau un prototip al sistemelor juridice din multe state moderne,
în special din Republica Moldova. Scopul acestei lucrări este de a studia sursa primară a instituției
moderne de tutelă și curatelă. Acest subiect, în lucrările lor, a fost abordat în mod repetat de autori
din R.M precum Volcinschi V., Cojocari E., Mihalachi I. etc.

În această lucrare, am încercat să rezolv următoarele sarcini: definirea capacității de fapt și

capacității juridice; explorarea originii și dezvoltării instituției tutelei în dreptul privat roman;
urmărirea modificărilor din conținutul acestei instituții de-a lungul întregului drum al dezvoltării
acesteia; să dezvălui conceptul și esența tutelei.

Înainte de a trece la considerarea instituției tutelei și tutelei, îmi propun să înțelegem

conceptul de capacitate de fapt și capacitate juridică în dreptul privat roman. 1 Capacitatea juridică
este capacitatea unei persoane de a avea drepturi și de a suporta obligații. Încă din perioada regală,
juriștii romani distingeau principiul de homo - o persoană fizică cu dorințele sale imediate,
caracterul, voința - și direct personalitatea sa juridică civilă - persona singularis.

Spre deosebire de dreptul civil modern, în conformitate cu dreptul civil roman, simpla
naștere a unei persoane nu era suficientă pentru a o recunoaște ca subiect de drept. 2 Pentru ca un
individ să fie recunoscut ca fiind capabil din punct de vedere juridic, se cerea ca acesta să fie într-un
anumit statut în raport cu jus libertatis, jus civitatis și jus familiae, adică trebuie să aibă statutul de
libertate, statutul de cetăţenie şi, respectiv, un anumit statut familial. Cu alte cuvinte, trebuia să fie
un cetățean roman liber și o persoană de drept - independentă (sui juris).

În dreptul privat roman, nu toți oamenii erau recunoscuți ca fiind liberi, deoarece pe lângă
cei liberi mai existau și sclavi; deasemenea nu toți oamenii liberi erau recunoscuți ca cetățeni
romani, întrucât oamenii liberi erau împărțiți în cetățeni, latini, peregrini 3; în cele din urmă, printre
cetăţenii romani s-au remarcat persoane sui juris, adică persoane de drept propriu, independente (de
exemplu patres familias4), şi persoane alieni juris, adică persoane de drept subordonat,

1
Capacitatea persoanei era în dreptul roman de două feluri: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Chiar
dacă terminologia este modernă, îmbracă totuși o realitate romană pentru că distincția dintre cele două aspecte ale
capacității rezultă din întreaga cazuistică a dreptului roman.
2
E. Lupan, Introducere în dreptul civil, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, pp. 11-13; Gh. Beleiu, Drept civil român, ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 15
3
Luminibus captus, aut surdus, aut mutus, aut furiosus, aut perpetua valetudine tentus, tutelae seu curae excusationem
habet – Orbul, surdul, mutul, nebunul și cel atins de o boală incurabilă, sunt scutiți de tutelă și de curatelă
4
Uti paterfamilias legassit super pecunia tutelave rei suae, ita jus esto - „dacă tatăl familiei legitimează tutela în legătură
cu treburile sale, atunci acesta va fi corect”
neindependenți, supuși autorității unei alte persoane (de exemplu, femeile aflate sub autoritatea unui
soț).5

Doar persoanele care dețineau toate cele trei statuturi enumerate anterior, în totalitate aveau
capacitate juridică deplină. Pierderea unuia dintre statuturi determina încetarea sau modificarea
volumului și capacității în sine (capitis deminutio).

Capacitatea juridică apărea din momentul nașterii unei persoane. 6 Dreptul privat roman
recunoștea însă și capacitate juridică unui copil care nu se născuse încă. Pe baza acestei ficțiuni,
copilul nenăscut avea și dreptul la moștenire, cu condiția să se fi născut viu. Pe lângă nașterea unui
copil în viață,7 aplicarea acestei funcții impunea ca copilul să se nască în cel mult zece luni de la
moartea presupusului tată.

Capacitatea juridică înceta prin moartea fizică sau civilă a unei persoane (de exemplu, când a
era vândută ca sclavie, cădea în captivitate sau era condamnată la muncă silnică veșnică și în alte
cazuri). Capacitatea juridică mai înseamnă și capacitatea unei persoane de a dobândi drepturi și de a-
și crea obligații legale, precum și de a răspunde pentru infracțiunile comise prin acțiunile sale.

În izvoarele romane, însuși conceptul de capacitate juridică era absent. Cu toate acestea, încă
din cele mai vechi timpuri, romanii au observat că doar acei indivizi care, prin vârsta lor, calitățile
lor mentale, morale, fizice și sexul lor, garantează că se pot comporta ca oameni rezonabili în
acțiunile lor juridice. Cu această abordare, este evident că nu toți oamenii, în funcție de vârsta și
starea lor de spirit, ar putea evalua în mod adecvat situația, să aleagă tipul și măsura potrivită a
comportamentului lor semnificativ din punct de vedere juridic și să fie conștienți de consecințele
acestuia. În cazurile în care, din cauza vârstei, a deficiențelor psihice, morale sau fizice ale
subiectului de drept, asemenea garanții nu existau, în înțelegerea romanilor, capacitatea juridică a
acestor subiecți era fie exclusă, fie limitată. Astfel lipsa capacităţii juridice a fost compensată de
instituţia tutelei.

Instituția de tutelă s-a dezvoltat în a doua perioadă a perioadei regale, chiar înainte de
întocmirea Legii celor XII Tabele. Odată cu extinderea Imperiului Roman și dezvoltarea relațiilor
sociale, atât între cetățenii romani, cât și între cetățenii romani și străini, apare necesitatea codificării
unui număr mare de norme de drept cutumiar și, în consecință, legiferarea drepturilor și obligațiilor

5
Новицкий И.Б., Перетерский И.С. Римское право: Учебник для вузов. М.: Госюриздат, 1958 p.17
6
M. Jacotă, Curs de drept roman, Ius personarum – Ius rerum, Iași, 1976, p. 9
7
Vis ac potestas in capite libero - „putere și autoritate asupra personalității copilului”
participanților la aceste raporturi juridice. Pentru prima dată, aceste norme sunt consacrate în Legile
celor XII Tabele, unde se acordă multă atenție interpretării și reglementării relațiilor de familie.8

Tutela este puterea dată de legea civilă asupra unei persoane libere pentru a oferi protecție
cuiva care, din cauza vârstei și a sexului9 nu este capabil să se protejeze singur. Cele mai importante
forme de tutelă în dreptul roman erau: tutela impuberilor (tutela impuberum) și tutela femeii (tutela
mulierum). La rîndul lor, fiecare din cele două se împart în trei categorii: testamentaria, legitima și
dativa. În ce privește tutela dativă, se pare că denumirea aceasta nu a fost niciodată folosită de către
legiuitorul roman de-a lungul vremurilor, fiind folosită doar de comentatorii din perioada ulterioară.

Pentru un minor, dacă era persona sui iuris, lipsa capacității juridice înainte de împlinirea
vârstei majoratului era compensată prin participarea obligatorie la raportui juridice din partea sa a
unui tutore matur (tutela impuberum). O femeie sui iuris era pusă sub tutelă (tutela mulierum),10
indiferent de vârstă. Explicând acestă lege, Gaius11, cu referire la juriștii republicani (veteres),
vorbește despre frivolitatea inerentă a femeilor („levitas animi”; „inhrmitas consilii”). Această
interpretare reflectă atenția asupra bazei voliționale a personalității.12

Pentru a efectua o acțiune semnificativă din punct de vedere juridic de către o persoană aflată
sub tutelă, este necesară aprobarea și confirmarea actului de către tutore - auctoritatis interpositio.
Autorul (actorul) actului juridic este tutorele. Cu toate acestea, o femeie adultă are nevoie de un
tutore auctoritas numai pentru întocmirea testamentului, exproprierea res mancipi și stabilirea
uzufructului (deoarece aceasta necesită in iure cessio), precum și pentru îndeplinirea stipulației și
acceptilatio, în timp ce este minoră - pentru orice act legat de stabilire unei obligații. Interpretarea
obligației unui minor dintr-o act încheiat fără tutore auctoritas ca obligație naturalis (obligație în
natură) aparține perioadei imperiale și nu neagă nulitatea unei astfel de tranzacții, și nu se mai
consideră nulă de drept.

Dacă tutorele unei femei este o altă persoană decât o rudă agnatică (nu un tutor legitimus),
rolul său capătă un caracter simbolic în epoca preclasică, întrucât poate fi chiar obligat de către
pretor să dea auctoritas (auctor fieri), chiar împotriva voinţei lui. Raportând despre această
8
Памятники римского права. Законы XII таблиц. Институции Гая. Дигесты Юстиниана. М., 1997 p.4
9
Condiția femeii în societatea romană, tot timpul a fost inferioară bărbatului. Chiar prin lege s-a urmărit la un moment
dat îngrădirea luxului femeii. Suficient să amintim Lex Oppia din anul 215 î. Hr. În conformitate cu legea menționată,
era interzis oricărei femei să aibă mai mult de o jumătate de uncie de aur în podoabe, să se îmbrace în veșminte țipătoare
sau să se plimbe în trăsură trasă de cai prin Roma, prin alte orașe ori împrejurimi, cu excepția participării la sacrificiile
publice. A se vedea T. Livius, op. cit., II, p. 347
10
Nuovo dizionario giuridico romano, ed. Federico del Giudice, Sergio Beltrani, Napoli, pp. 532-533.
11
Gaius, Instituțiunile, traducere de A. N. Popescu, Editura Academiei RSR, București, 1982, p. 80
12
Danielle Gourevitch, Marie-Thérèse Raepsaet-Charlier, La femme dans la Rome antique, ed. Hachette Littératures,
Paris, 2001, p. 65.
caracteristică, Gaius critică credința larg răspândită în frivolitatea femeilor („vulgo creditur”), care
spunea că femeia ar avea nevoie de protecție pentru a nu fi înșelată de ce cu rea intenție. De fapt, o
femeie care rămânea înafara raporturilor de ordin civil fără asistența unui tutore, acționa uneori
destul de pragmatic. În lucrarea lui Titus Livius, în care relatează despre evenimentele din secolul al
II-lea. î.Hr. întâlnim momentul când liberta cere magistraţilor un tutore după ce fostul ei tutore s-a
stins din viață (astfel femeia fiind în afara tutelei) pentru a face testament.13

Inițial, tutela asupra femeilor avea un sens real prin natura necondiționată a manus-ului, dar
în timp, odată cu schimbarea înseși a condițiilor vieții juridice, această instituție își pierde din ce în
ce mai mult sensul și se stinge. Deja la sfârşitul republicii avea doar un sens formal. O femeie putea
să-și conducă propriile afaceri și numai pentru anumite acte, în principal cu caracter civil, avea
nevoie de auctoritas a tutorelui ei (conducerea legis actio, înstrăinarea res mancipi etc.).

Practica, așadar, arată că instituția tutelei vizează tocmai compensarea unui viciu de
capacitate juridică, care este formal determinat, în timp ce justificările bazate pe caracteristicile
psihice ale persoanelor puse sub tutelă sunt secundare. Această concluzie este în concordanță cu
diferența dintre funcțiile tutorelui și a celui ce se află sub tutelă.

Tutorele preia în mod necesar conducerea generală a averii (bonorum administratio)14 a

infantului.15 Drepturile reale ale tutorelui sunt determinate, însă, numai de incapacitatea celui aflat
sub tutelă. După împlinirea vârstei majoratului, acesta părăsește custodia și devine titular în totalitate
fără niciun act formal de transmitere a drepturilor; după moartea tutorelui, moştenitorii săi nu au
drepturi asupra bunurilor tutorelui, reţinând numai răspunderea în cuantumul îmbogăţirii
testatorului-tutore.16

Între un copil abia născut și un tânăr care se apropie de pubertate, existau mulțime de pași
intermediari: o persoană, crescând, dobândește treptat capacitatea de a controla - mai întâi în lucruri
mai simple, apoi mai complexe. Astfel legea romană distinge două grupuri de minori – infantes
(până la 7 ani) și infantiae majores (între 7-14 ani), drespre minorii până la 7 ani se considera că ei
nu pot vorbi qui fari non possunt.

Pentru minorii de la 7 la 14 ani, dimpotrivă, era recunoscută o anumită facultate de

înțelegere, în urma căreia aceștia pot realiza acte de achiziție, fără acordul tutorelui; în toate celelalte
13
 Levi J.-Ph., CastaldoA. Histoire du droit civil, lced., 2002 p. 209.
14
I. C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Cluj-Napoca, 1922, pp. 93-94.
15
Infans era considerat a fi copilul mic, cel care nu putea vorbi. În dreptul lui Iustinian, în această categorie au fost
incluși toți copiii cu vârsta sub 7 ani, pe motiv că ei, chiar dacă vorbesc, nu înțeleg pe deplin sensul cuvintelor pe care le
rostesc7 . Acest copil nu putea să încheie niciun fel de acte juridice și nu avea nici capacitate delictuală
16
E. Dixon, The Roman Family, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1992, p. 98
cazuri, minoeul acţionează cu participarea tutorelui, care îşi dă auctoritas. La împlinirea vârstei de
12 sau 14 ani, o persoană era considerată adult și, prin urmare, își putea conduce singur treburile. Cu
toate acestea, această vârstă a început să servească din ce în ce mai des drept un obiect spre
exploatare. În acest sens, a fost emisă o lege specială - lex Plaetoria - prin care s-a instituit urmărirea
penală împotriva persoanelor care au profitat de lipsa de experiență a tinerilor care împliniseră vârsta
majoratului, dar nu împliniseră vârsta de 25 de ani.17

Natura tutelei, constă și în completarea unui defect de personalitate semnificativ din punct de
vedere juridic, este exprimată în definiția dată în perioada preclasică de Servius Sulpicius Rufus18:
„vis ac potestas in capite libero” („forța și puterea în raport cu o persoană liberă” ). Sensul legal al
acestei formule este că tutorele are același statut cu cel ce se află sub tutelă, o persoană sui juris
(înzestrată cu potestas)19, un participant la formarea unui subiect cu drepturi depline. Numai o
persoană autocrată poate fi sub tutelă, de aceea potestas, cu care tutorele este înzestrat în raport cu
persoana („in capite”) , nu neagă, ci confirmă libertatea acestuia, indicând nivelul de coordonare a
puterilor.

Relațiile de tutelă se construiesc pe baza de fides. Prin urmare, tutorele dobândește

posesiunea și proprietatea direct în folosul celui ce se află sub tutelă, putând înstrăina și bunurile lui.
Încălcarea fides de către tutore este caracterizată drept „fraus” – „înșelăciune” și se pedepsește
conform legii celor XII privind infracțiunea tutorelui – crimen suspecti tutoris. Apropo de acuzația
tutorelui (accusatio suspecti tutoris), Ulpian numește dolus (intenție malfică) drept bază de
suspiciune, care se poate manifesta prin ultraj, zgârcenie, viclenie, în detrimentul tutorelui sau în
însuşirea lucrurilor acestuia din urmă. . Conceptele paralele cu „dolus” sunt numite „fraus” –
„înșelăciune” și „corrupta fides” – „defamed fides”. Înlăturarea tutorelui a fost însoțită de dezonoare
– infamie. Conform legii lui Atilius 210 î.Hr. (lex Atilia) persoanelor care au rămas fără tutore, le se
acordă tutelă în baza ordinului unui magistrat.

17
Омельченко О.А. Римское право: Учебник. – М.: ТОН — Остожье, 2000, p.208
18
Audibert A. Essai sur 1’histoire de 1’interdiction et de la curatelie des prodigues, en droit remain p. 65
19
Qui fari non potest se referea la copiii sub șapte ani - a se vedea A. Berger, op. cit., p. 500
 CONCLUZIE

Capacitatea persoanei era în dreptul roman de două feluri: capacitatea de folosință și

capacitatea de exercițiu. Terminologia îmbracă totuși o realitate romană pentru că distincția dintre
cele două aspecte ale capacității rezultă din întreaga cazuistică a dreptului roman. Pentru ca cineva
să aibe capacitate de folosință în dreptul roman era necesar să aibe calitatea de om liber, să fie
cetățean roman și să fie șef de familie. În ce privește capacitatea de exercițiu, dreptul roman are în
vedere că anumite persoane datorită sexului, vârstei sau stării lor mentale, nu pot aprecia
însemnătatea și consecințele propriilor lor fapte, prin urmare vor fi lipsite de capacitatea de
exercițiu. Astfel în urma lipspei uneia dintre acestei condiții apare instituția tutelei, care la romani
era divizată în două moduri, în funcție de persoana care se afla sub tutelă se distingea tutela
impuberum, ceea ce însemna tutela asupra celui ce nu a atins vârsta de 14 ani și tutela mulierum,
tutela asupra femeii, care era menținută indiferent de vârstă, totuși în perioada imperiaă tutela asupra
femeii degenerază treptat.

În urma celor relatate anterior, concluzionăm că, în dreptul privat roman, tutela a fost
instituită nu în interesul celui ce se afla sub tutelă, ci al persoanelor care îi erau cei mai apropiați
moștenitori legali. Sarcina principală acestei instituții era să protejeze proprietatea celui care nu a
atins capacitatea juridică în interesul moștenitorilor săi. În acest sens, alături de două ordine de
stabilire a tutelei (în virtutea rudeniei agnatice cu pupilul și prin testamentul paterfamilias), ia
naștere un al treilea ordin - numirea de către stat a unui tutore.

În același timp, controlul statului asupra activităților tutelei s-a dezvoltat treptat. Se
elaborează un sistem de pretenții împotriva tutorelui în cazurile de neprezentare a unui raport
privind desfășurarea treburilor celui fără capacitate juridică și în cazurile nu numai de delapidare, ci
și de conduită neglijentă a afacerilor.

Astfel, practica arată că instituția tutelei vizează tocmai compensarea unui viciu de capacitate
juridică, care este determinat formal, în vreme ce justificările bazate pe caracteristicile psihice ale
persoanelor puse sub tutelă sunt secundare.
 BIBLIOGRAFIE

Bichicean Gh., Drept roman. Instituții. Izvoare. Jurisdicții, Editura C. H. Beck, București,
2008

Hanga Vl., Bob M. -D., Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui Iustinian), Editura Universul
Juridic, București, 2009

T. Iordănescu – Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1945

P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. „Universul Juridic”, Bucureşti,
2006;

Volcinschi V., Cojocari E. Drept privat roman. Chişinău, 2006