UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA:
DREPT ROMAN
TEMA:
CONDIȚIILE CAPACITĂȚII JURIDICE ÎN
DREPTUL ROMAN

Îndrumător științific,

Conf. univ. dr. Andy Corneliu Pușcă

Galați 2022
 INTRODUCERE

În societatea sclavigista romană nu orice ființă umană putea să participe la

raporturile juridice, în calitate de titular de drepturi și obligații. Societatea moderna
însă recunoaște fiecărui om drepturile asa-zice ”naturale” sau ”fundamentale” ,
răspunzând în acest fel necesităților vieții sociale.
Acest lucru nu era posibil în lumea antică romană datorită ierarhiilor spciale
instraurate dincolo de considerentele demnității umane.

CAPACITATEA JURIDICĂ

Capacitatea juridică, nu este alta decât acea capacitatea abstractă și generală

ce se identifică cu personalitatea juridică. În concret, capacitatea juridică a unei
persoane poate fi mai mult sau mai puțin simplă. Capacitatea juridică în dreptul
roman este recunoscută individului de ordinea juridică sau este oglindită în
normele date de stat, tocmai pentru a produce acele efecte juridice prevăzute de
aceeași ordine.
Capacitatea juridică are două înțelesuri, unul general, iar celălalt este special.
În sensul general caput înseamnă personalitatea juridică sau capacitatea de a avea
drepturi, pe care un om liber poate să aibă sub un raport oarecare.
În sensul special caput înseamnă totalitatea drepturilor în ceea ce privește
libertatea, cetățenia, familia.
Deplina capacitate juridică presupunea existența a două categorii de
elemente: unele de drept, altele de fapt. Cele de drept cer ca omul să fie liber(status
libertatis), să fie cetățean roman(status civitatis), și să nu găsească în puterea altei
persoane(status familiae), adică să fie independent.1
Capacitatea juridică ia ființă odată cu nașterea individului, cu condiția ca
acesta să fie născut viu și viabil și să aibă înfățișare umană. Uneori ea putea lua
naștere odată cu concepția copilului, dacă interesele lui o cereau, cum era de pildă
în cazul în care era vorba de succesiunie acestuia la averea tatălui său mort, după
concepție. Este regula pe care dreptul roman a transmis-o lumii moderne: ” copilul
conceput este privit ca și născut, ori de câte ori interesele lui o cer” (infans
conceptus pro nato habetur, quotiens de commodis eius agitur)2
Capacitatea juridică(personalitatea) dispare odată cu moartea fizică sau
“civilă”. Acesta din urmă are loc când o persoană își pierde libertatea, cetățenia sau
partea familială, când, de pildă, intrând, printr-o adrogațiune, adică o adopțiune în
anumite forme, într-o altă familie, își pierde calitatea de sui iuris(care este capabila
sa incheie acte juridice, sa dea in judecata si sa fie chemat in judecata.) devenind
alieni iuris3(opusul sui iuris).
Capacitatea său ”personalitatea juridică” în dreptul roman era de două feluri:
capacitate de folosință(juridcă sau de drept ) și capacitate de exercițiu(de fapt) 4
Dreptul roman cunoştea unele cazuri în care capacitatea juridică putea suferi unele îngrădiri
datorită anumitor comportamente care dezonorau demnitatea cetăţenească. Acela care refuza să
facă mărturisiri, luând parte la un act juridic cu privire la acest act sau cel ce scria scrisori
ofensatoare (carmen famosum) la adresa unei persoane era lovit de „intestabilitate” – adică de
incapacitatea de a fi martor sau de a recurge la martori în propriile-i procese. A doua cauză de
limitare a capacităţii juridice este infamia (infamia) adică nedemnitatea cetăţenească. Unele legi
penale interziceau celor condamnaţi în materie criminală să poată îndeplini anumite dregătorii
sau funcţii sau să fie martori şi judecători.

1 A se vedea VI Hanga, M. Jacotă, Tratat de drept roman, București, 1964, pag. 112
2 A se vedea Cf. I. Dogaru, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Europa, Craiova, 1997
3 A se vedea VI. Hanga, Drept privat roman, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1978, pag. 138.
4 A se vedea http://www.stiucum.com/drept/drept-roman/Persoanele62589.php
Subiecte ale raportului juridic puteau fi persoanele fizice şi cele juridice sau
morale, adică colectivităţi umane cărora dreptul pozitiv le-a recunoscut capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii. Romanii foloseau în general pentru a desemna
persoana juridică termenii: - de corpus (corporaţie); - de universitas (comunitate); -
de collegio (colegii). Până la finele Republicii, asociaţiile se puteau constitui fără
intervenţia autorităţii, existenţa lor juridică fiind condiţionată numai de existenţa
unor statute care să le determine modul de funcţionare. Această deplină libertate de
asociere fusese consacrată de timpuriu prin Legea celor XII Table. La finele
Republicii şi începutul imperiului însă, unele asociaţii dovedindu-se ostile
regimului politic, au fost desfiinţate. Cu toate prerogativele recunoscute
persoanelor juridice niciodată ele nu au fost şi nici nu puteau fi situate pe acelaşi
plan cu cele fizice. Drepturile de familie le sunt străine, cele succesorale
recunoscute în anumite limite, iar exerciţiul drepturilor, activ şi pasiv era
încredinţat potrivit statutelor unor reprezentanţi. O persoană juridică încetează de a
mai exista când şi-ajuns scopul – este oarecum moartea sa firească – şi când
autorităţile decid desfiinţarea ei pe considerentul că activitatea ei a devenit
primejdioasă pentru orânduirea sclavagistă. La rândul lor comunităţile de bunuri
(fundaţiile) îşi încetează activitatea dacă patrimoniul lor de afecţie dispare sau a
fost consumat cu îndeplinirea sarcinilor fixate prin actul de constituire.

SCLAVIA

Calitatea de om liber constituie una din condiţiile capacităţii juridice. Starea de

libertate se dobândeşte odată cu naşterea sau posterior naşterii. Dacă ambii părinţi
sunt liberi, copilul se naşte liber, iar dacă unul din părinţi e liber şi celălalt sclav,
copilul urmează starea mamei.
 Sclavii aveau următoarea poziție juridică:

- socotit simplu obiect de proprietate (res mancipi) al stăpânului, sclavul nu

putea avea un patrimoniu al său şi, în consecinţă, nu putea fi proprietar, creditor
sau debitor şi nici să lase o moştenire;

- fiind lucru, sclavul nu putea să se căsătorească, deoarece această instituţie

era rezervată numai celor liberi;

- având statutul juridic de lucru (res), sclavul nu se poate plânge în justiţie,

nu putea - cu alte cuvinte - intenta o acţiune.

Pretorul intervine recunoscând în anumite cazuri şi limite, potrivit

necesităţilor economice şi sociale ale epocii, capacitatea sclavului de a încheia
acte juridice în numele şi în interesul stăpânului şi de a-l face în consecinţă, în
egală măsură creditorul şi debitorul acestor tranzacţii.

Lipsiţi de status civitatis, sclavii erau privaţi şi de status familiae. Sclavii nu

puteau contracta o căsătorie valabilă (iustae nuptiae) şi, drept urmare, nu puteau
întemeia o familie în sensul dreptului roman. Ei trăiau în simple uniuni de fapt,
fără consecinţe juridice (contubernium). Aceste uniuni, în cadrul căreia bărbatul
sclav nu avea nicio putere asupra consoartei sale (ca în căsătoriile legitime) şi nici
asupra copiilor rezultaţi , erau, ca şi sclavii înşişi, la dispoziţia stăpânilor. În
consecinţă, şi rudenia dintre sclavi (cognatio servilis) era lipsită de orice efect
juridic. Totuşi, în epoca dreptului clasic, sub influenţa creştinismului, în baza
acestei rudenii, sclavii nu se puteau căsători între ei dacă erau rude de sânge de
grad mai apropiat. Tot în baza lui cognatio servilis se recunoaşte şi interdicţia de a
despărţi mama de copiii ei sclavi, fie prin vânzare separată ori în alt fel. În plus,
sclavul avea un drept de succesiune faţă de bunurile rudelor de sânge.

Deşi se afla în imposibilitate de a încheia un act juridic „proprio nominee”,

s-a admis, încă din epoca veche, printr-o ficţiune conform căreia sclavul
împrumută personalitatea stăpânului, ca acesta să poată încheia acte juridice ex
persona domini (de unde şi afirmaţia vox servi, tamquam vox domini). Antrenaţi
din ce în ce mai mult în schimburile comerciale şi în speculaţiile economice,
sclavii erau adesea întrebuinţaţi ca instrument de achiziţie (tot ce dobândea
aparţinea lui dominus). Sclavul, împrumutând capacitatea juridică a stăpânului,
putea mări averea acestuia făcându-l de exemplu creditor), dar nu i-o putea micşora
(făcându-l de exemplu debitor) conform principiului corespunzător epocii vechi a
dreptului roman- melior per servos condictio nostra fieri potest , deterior fieri non
potest .

Prin urmare, deşi nu avea caput, sclavul putea încheia acte juridice în folosul
stăpânului. Această regulă era asigurată prin limitare participării sclavilor doar la
contractele unilaterale, ei neangajând obligaţii sau contraprestaţii pentru stăpân,
cum ar fi: stipulaţia, contractul litteris, mutuum.

La sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării producţiei şi comerţului

sclavagist, vechile principii formaliste, care constituiau acum o frână în progresul
societăţii romane, au fost abandonate şi au apărut forme noi, mai complexe, dar şi
mai operative, ca de exemplu contractele bilaterale. În cazul acestor acte, părţile nu
puteau dobândi un drept dacă nu-şi asumau o obligaţie, spre exemplu chiria pentru
vânzarea forţei de muncă (în contractul de locaţiune), un preţ pentru înstrăinarea
lucrului (contractul de vânzare-cumpărare).

Această situaţie nouă a fost consfinţită de pretor, care intervine şi

recunoaşte, în anumite cazuri, în conformitate cu necesităţile vieţii economice şi
sociale, capacitatea sclavului de a încheia acte juridice în interesul stăpânului său şi
de a-l face, în consecinţă, în egală măsură, creditor şi debitor al acestor acte.

Cazurile în care pretorul a recunoscut sclavilor capacitatea juridică de a

încheia acte în numele stăpânilor lor sunt următoarele:

A. În numele şi pentru stăpânul său, sclavul putea fi autorizat să încheie o

afacere comercială determinată, autorizaţie care purta denumirea de jussus. De aici,
acţiunea terţilor împotriva stăpânului, quod jussus.

De asemenea, stăpânul putea însărcina pe sclav să conducă pentru o perioadă

mai îndelungată un comerţ terestru sau maritim.

Sclavul care conduce un comerţ terestru se numeşte institor. Terţii care au

contractat cu sclavul au împotriva stăpânului acţiunea institoria.
 Sclavul care face comerţ pe mare poartă denumirea de magister navis
(căpitanul corăbiei). Stăpânul se numeşte exercitor. Acţiunea pe care o au terţii
care au contractat cu sclavul se numeşte exercitoria.

Atât în cadrul acţiunilor exercitoria şi institoria , cât şi în cadrul acţiunii

quod jussus, răspunderea stăpânului, in solidum cu sclavul, poartă asupra întregului
prejudiciu, nelimitându-se la valoarea peculiului.

B. Stăpânul poate, de asemenea, să atribuie sclavului, în vederea exercitării

unui comerţ, o masă de bunuri numită peculium. Peculiul era o masă de bunuri
care putea cuprinde nu doar bani sau vite (pecus, pecunia), aşa cum indică
etimologia cuvântului, ci şi alte bunuri precum imobile sau alţi sclavi (vicarii), pe
care stăpânul o lăsa în administrarea sclavului.

Deşi aceste bunuri rămâneau în proprietatea stăpânului, ele constituiau o

masă de bunuri distincte încredinţate spre fructificare sclavului. Veniturile realizate
aparţineau însă stăpânului. Stăpânul îl putea exploata pe sclav până la bătrâneţe ,
încurajându-l să strângă cât mai multe bunuri, după care, eventual, îl dezrobea în
schimbul peculiului agonisit prin munca de-o viaţă (redemptio suis nummis).

Operaţiunile juridice ale sclavului asupra peculiului puteau fi încheiate cu

stăpânul, cu alţi membri ai domus- ului sau cu străinii. Aceste operaţiuni puteau
conduce la diminuarea sau dispariţia peculiului, fie datorită distrugerii unor acte
juridice, fie, la început, datorită exercitării de către stăpân a dreptului de retragere
(adeptio peculio). În situaţia în care terţii ar fi fost fraudaţi în actele juridice
încheiate cu sclavul titular de peculiu, aceştia aveau o acţiune în justiţie pe care o
puteau îndrepta nu împotriva sclavului (lipsit de capacitate juridică), ci împotriva
stăpânului său. Dar şi în acest caz răspunderea era limitată, parţială (pro parte), în
sensul că nu acoperea valoarea prejudiciului suferit de terţi, ci răspundea numai în
limita valorii peculiului în administrarea sclavului. Trebuie menţionat de
asemenea, că stăpânul nu avea la dispoziţie dreptul de a transfera, în contabilitatea
sa separată, o parte a peculiului, prejudiciindu-i astfel pe terţii păgubiţi prin aceea
că răspunderea stăpânului acoperea o parte mai redusă a peculiului, deci, indirect,
şi a prejudiciului terţilor.
 Din acest motiv, terţii păgubiţi dispuneau de o acţiune de reîntoarcere în
peculiul sclavului a părţii de peculiu trecută fraudulos de către stăpân în
contabilitatea sa separată. Această acţiune se numea actio de in rem verso.

Cele cinci categorii de acţiuni ale terţilor împotriva stăpânilor sclavilor cu

care ei au contractat (de peculio, de in rem verso, exercitoria, institoria, quod
jussus) constituie acţiuni bazate pe o ficţiune (starea de libertate a sclavului),
tocmai în vederea eludării dispoziţiilor din jus civile, care nu recunoşteau
valabilitatea unor astfel de acte juridice. Astfel, printr-o transpoziţie de
persoană (sclavul figurează în intentio, dar în condemnatio figurează stăpânul),
pretorul a reuşit să dea eficienţă juridică şi acestor acte încheiate de sclavi în
numele şi pentru stăpânul lor.

CONCLUZII

Capacitatea juridică, nu este alta decât acea capacitatea abstractă și generală

ce se identifică cu personalitatea juridică.Capacitatea juridică ia ființă odată cu
nașterea individului și dispare odată cu moartea fizică sau “civilă”.Pentru deplinea
capacitate juridică, omul trebuia să fie în primul rând liber, cetățean roman și
independent.
Ordinea juridică declarându-l pe sclav, lucru, îl lipsea de orice personalitate
juridică, nu putea avea patrimoniu, nu putea încheia acte juridice, nici lăsa o
moștenire, tot ce dobândea, dobândea pentru stăpânul său, iar legătura lui cu o
sclavă era privită ca un simplu fapt, asemenea împreunărilor dintre animale.
Oamenii liberierau fie cetățeni, fie latini, fie peregrini. Cetățenii se bucurau
de toate drepturile civile și politice prevăzute de legile romane: de a se căsătorii
după normele dreptului roman, de a încheia acte juridice în conformitate cu legile
Romei, de a vota în adunările populare, de a fiales magistrat roman, de a sluji la
oaste, și de a participa la exercițiul cultului public
 BIBLIOGRAFIE

 VI Hanga, M. Jacotă, Tratat de drept roman, București, 1964

 Cf. I. Dogaru, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Europa, Craiova, 1997
 VI. Hanga, Drept privat roman, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1978
 Dumitru Burghelea, Drept privat roman,Ed. ALFA, Iași, 2004
 Valerius M. Ciucă, Lecții de drept roman, vol I, Polirom, 1998
 Liniamenti di istoria del diritto romano, Giuffre Editore, Milano, 1990
 Cf.C. Tomulescu, Drept roman, București, 1958
 Vladimir Hanga, Mircea Dan Bocșan, Curs de drept privat roman, Univ.
Juridic, București, 2006
 Cristinel Murzea, Drept roman, Ed. ALL BECK
 I. Cătuneau, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească,
București, 1927
 http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf -
data:06.05.2015, ora 13:40
 http://www.stiucum.com/drept/drept-roman/Persoanele62589.php -
data:07.05.2015, ora: 2:32