Istoria dreptului românesc

 Dreptul epocii fanariote

8.5. Statutul juridic al persoanelor şi raporturile de familie

În linii mari, reglementarea statutul juridic al persoanei continuă şi în această perioadă
să păstreze trăsături ale epocii medievale. Ca urmare însă a reformelor lui Constantin
Mavrocordat, calitatea de boier nu mai izvora din legătura juridică cu pământul, ci din
dregătoria (slujba) încredinţată de domnitor, realitate explicabilă prin creşterea importanţei
venitului bănesc, care devine treptat criteriul esenţial de ierarhizare al persoanelor. Păturile
inferioare erau reprezentate de ţărani liberi, clăcaşi şi robi, alături de care apar acum oamenii
aşezaţi cu învoială, la care se adaugă lăturaştii, contopiţi, prin reformele lui Constantin
Mavrocordat, cu masa clăcaşilor. Aceştia, spre deosebire de vecini sau rumâni, erau obligaţi
la plata dijmei şi la prestarea unor munci (claca) proprietarului moşiei pe care se aşezau.
Cât priveşte capacitatea juridică a persoanelor, interesante ni se par dispoziţiile din
Legiuirea Caragea. În aceasta se arată că obrazele (persoanele) se împart „după noroc, în
slobozi, robi şi sloboziţi”, iar „după fire, în bărbaţi şi femei”. Numai primii pot să se facă
„bo[i]eri, judecători şi ocârmuitori obşteşti”. La rândul său, Codul Calimach, consfinţind
teoria dreptului natural, în mare vogă în Europa acelor vremuri, arăta că „tot omul are drituri
fireşti”, cu toate că robia, deşi socotită „împotriva firescului drit al omului”, era tolerată. Însă
celui care stăpânea un rob, nu i se recunoştea nici un drept asupra vieţii acestuia din urmă, iar
asupra bunurilor robului putea dispune numai atunci când nuavea moştenitori, fugea sau
păgubea „pe stăpânul său prin furtuşag sau alte rele urmări”. Aceeaşi legiuire, instituie regula
generalităţii capacităţii juridice a persoanei, arătând că „tot omul se socoteşte vrednic a-şi
câştiga drituri, însă după rânduielile hotărâte de către legi”, la care se adaugă şi o prezumţie
de capacitate, arătându-se că „toate cele potrivite cu driturile fireşti a[le] omului,…se
socotesc temelnice (existente – subl.n.), până când…se dovedeşte legiuita înmărginire
(incapacitate) a acestor drituri”. Erau incapabili: nevârstnicii, căci „chivernisirea averii lor şi
faptele lor spânzură de puterea părinţilor lor sau a epitropului lor”; cei fără minte, care dacă
„tocmeală sau dar vor face, se socoteşte drept nimic şi să strică”; femeile, care „sunt depărtate
de toate cinurile politiceşti, stăpâniri şi slujbe publice”; desfrânaţii, cărora le-a „oprit
judecătoria de a-şi ocârmui averea lor” şi robii.
Persoana juridică sau „moralicească” ori tovărăşia se năştea „când doi inşi sau mai
mulţi tocmindu-se, vor pune toţi câte” ceva, „cu care să neguţătoresc împreună”, împărţind
„şi câştigul şi paguba”, fiind interzisă deci aşa-numita clauză leonină. Persoana juridică se
bucura de acele drepturi hotărâte de asociaţi prin „tocmeală” sau determinate de „scoposul”
pentru care a fost înfiinţată, fiind consfinţit astfel principiul specialităţii capacităţii persoanei
juridice. Atât Codul Calimach, cât şi Legiuirea Caragea reglementează în amănunt cum
anume se formează patrimoniul unei astfel de „tovărăşii”, cine şi în ce mod îl administrează,
modalitatea în care este angajată răspunderea asociaţilor în cazul în care, prin actele sau

1
faptele lor, o prejudiciază şi care situaţii antrenează stingerea ei. Erau, la acea vreme,
persoane juridice: „neguţătoreştile tovărăşii, breslile meşterilor, mănăstirile, besericile”.
Familia, rudenia şi căsătoria sunt reglementate în mare parte în conformitate cu mai
vechi dispoziţii ale dreptului bizantin, receptat încă din epoca medievală. Rudenia putea fi de
sânge, care lega „părinţii şi toţi pogorâtorii lor”, sau duhovnicească (din botez). Rudenia de
sânge era în linie dreaptă sau lăturalnică. Prima lega juridiceşte acele persoane „ce una pe alta
au născut” şi putea fi coborâtoare, adică „de la născătoripogorându-se cei născuţi” sau
suitoare, adică „de la născuţi suindu-se către născători”. Atât Codul Calimach, cât şi
Legiuirea Caragea reglementează adopţia, tutela şi curatela după modelul legislativ european
existent la acea vreme. Adopţia sau înfiala era văzută ca o legătura „prin care primeşte cineva
vreun copil, dându-i drituri ca unui legiuit al său fiu”. Tutela care se numea şi epitropie era
„un drit şi o putere care se da asupra unei persoane slobode şi asupra ocârmuirii averii ei, spre
siguranţie, …câtă vreme persoana aceasta, din pricina nevrâstniciei, nu poate povăţui nici pe
sineşi, nici averea sa”. Curatela, numită şi curătorie sau apărare era concepută ca puterea dată
„cuiva spre ocârmuirea averii acelor carii nu pentru nevrâsnicie, ci din altă oarecare pricină
nu-şi pot ocârmui lucrurile”.
Căsătoria, ca izvor al raporturilor de familie, era o „tocmeală, prin care două
persoane, parte bărbătească şi parte femeiască, arată cu un chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre,
de a vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru o
tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-i creşte, a se agiuta între ei după putinţă la toate
întâmplările”. Definiţia, deosebit de cuprinzătoare, relevă mai toate trăsăturile căsătoriei pe
care le cunoaşte şi dreptul contemporan. Astfel, încheierea căsătoriei avea caracter solemn,
căci legea cerea încheierea ei într-„un chip legiuit”, adică în forme prestabilite de lege. Apoi,
aceeaşi definiţie arată care sunt finalităţile căsătoriei: convieţuirea, procreerea şi ajutorul
reciproc. Bărbatul, care devenea capul familiei, era „datoriu a se îngriji pentru cele
trebuincioase… soţiei sale, după puterea întovărăşitei lor averi”. Femeia, la rândul ei,
„primeşte numele familiei bărbatului său şi dobândeşte driturile stării lui”, fiind „datoare a
sălăşlui cu dânsul” şi „a-l agiutora după puterile sale întru ocârmuirea casei”. Erau interzise
căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi între robi şi slobozi. Legiuirea Caragea a
admis separaţia de patrimonii între soţi, astfel că bunurile mobile primite de fată ca zestre
erau preţuite (evaluate), în momentul încheierii căsătoriei, iar în caz dedivorţ, soţul trebuia să
răspundă pentru valoarea fixată. În caz de adulter, soţia îşi pierdea zestrea în favoarea soţului.
Desfacerea căsătoriei se putea face atât din vina femeii, cât şi din cea a bărbatului. Astfel,
potrivit Codului Calimach, căsătoria putea fi desfăcută din pricina femeii, dacă aceasta s-a
„dovedit preacurvă”, a fost pedepsită „pentru vreo faptă criminalicească”, a „vrăjmăşit viaţa
bărbatului său” ori „dacă înadins va pricinui pierderea copiilor zămisliţi sau îi va omorî după
ce se vor naşte”. Din vina bărbatului, căsătoria putea fi desfăcută, de pilda, atunci când acesta
a fost „osândit pentru vreo faptă criminalicească”, a „vrăjmăşit viaţa femeii sale”, a „viclenit
cinstea curăţeniei ei, dând-o pe mâna altor bărbaţi”, dacă „căzând în dragostea altei femei, nu
se va părăsi de aceasta” ori „dacă, dându-se patimii beţiei, va pricinui vătămare” economiei
casnice.

2
8.6. Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate evoluează în această perioadă pe două direcţii: pe de-o parte,
asistăm la dispariţia străvechiului drept de folosinţă al ţăranilor asupra pământului, fenomen
antrenat de reforma lui Constantin Mavrocordat, potrivit căreia ţăranii eliberaţi vor avea în
viitor acces la folosirea pământului în temeiul unui contract, numit emfiteoză sau bezman şi
nu a unui drept recunoscut de legea cutumiară. Pe de altă parte, această perioadă cunoaşte un
fenomen de concentrare a proprietăţii funciare în mâna unui număr mic de persoane.
Aceste fenomene au fost determinate de concepţiile noilor legiuiri care au
instituţionalizat caracterul absolut, opozabil erga omnes al dreptului de proprietate. Astfel,
Codul Calimach defineşte proprietatea ca fiind „puterea… prin care face cineva dispoziţie
pentru fiinţa şi rodurile lucrului său, după a sa voinţă şi plăcere, depărtând dintru aceasta pe
oricine altul”. Exerciţiului dreptului de proprietate nu i se puteau aduce restrângeri decât prin
„legi sau de către judecătorească hotărâre…ori prin voinţa proprietarului” şi numai pentru a
„nu se vătăma driturile unui al treilea” ori pentru a nu încălca „cele de către legi orânduite
îngrădiri spre păzirea şi sporirea binelui obştesc”. În toate aceste situaţii, chiar dacă
exercitării dreptului de proprietate i se puteauaduce îngrădiri, acestea nu puteau conduce la
suprimarea dreptului, astfel că „proprietaua lucrului rămâne desăvârşită”.
Totuşi, în această epocă oarecum de tranziţie între medieval şi modern, concepţia
juridică feudală a proprietăţii divizate în domenium directum şi domenium utile coexista cu
ideea existenţei unei proprietăţi absolute, cu particularitatea că domenium directum ia forma
dreptului asupra substanţei, iar domenium utile, pe cea a dreptului de folosinţă . În acest sens,
grăitoare este dispoziţia din Codul Calimach în care se arăta că atunci „când unuia [i] se
cuvine dritul numai a fiinţei lucrului şi altuia…[i] se cuvine…drit[ul] … întrebuinţării sau a
folosului lucrului, atunci dritul stăpânirii este împărţit şi… la amândoi nedesăvârşit; cel
dintâi…se numeşte proprietarul fiinţei, iar celălalt a folosului”. In acelaşi sens, Manualul
Juridic a lui Andronache Donici preciza că titularul unui drept real putea avea „folosinţa şi
rodurile lucrului, însă rodurile care să pot lua… fără a sminti lucrul, fiindcă nu [este] deplin
stăpân al lucrului”. Considerarea dreptului de folosinţă, fictio juris, ca un drept de proprietate
subordonat faţă de cel asupra substanţei lucrului şi care nu putea deveni deplin decât prin
redobândirea atributelor dezmembrate ale proprietăţii, a fost „o ultimă concesie” pe care
juriştii epocii au trebuit săl plătească mai vechilor prejudecăţi feudale. Dreptul de folosinţă
îmbrăca forma uzufructului , ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ce dădea
titularului dreptul „de a lua …rodurile de pe un lucru străin, fără nici o îngrădire, cu
îndatorire însă a păstra nevătămată fiinţa lucrului”. Un alt dezmembrământ al dreptului de
proprietate – mai puţin cuprinzător decât uzufructul – era uzul, un drept real care exista atunci
când „are cineva voie a întrebuinţa vreun lucru străin (aparţinând altuia – prec.n.) numai
pentru ale sale trebuinţe, însă fără vătămarea fiinţei lucrului”.
Era cunoscută şi starea de indiviziune, sub numele de părtăşie, care exista atunci când
proprietatea asupra unui lucru „se cuvine nedespărţit mai multor persoane”. Ea se putea
întemeia „pe lege, pe arătarea voinţei ce[le]i de pe urmă sau pe tocm[e]ală”.
Dreptul de proprietate asupra unui lucru înceta când „nu mai rămâne nădejde de a se
găsi lucrul (pierderea – expl. n.), când de cătrăproprietariul său se părăseşte de bunăvo[i]e
(abandonarea – expl. n.), sau când intră în stăpânire străină” (înstrăinarea – expl. n.).

3
8.7. Obligaţii şi contracte
Spre deosebire de legiuirile anterioare, care tratau cazuistic această materie, Codul
Calimach, dar şi Legiuirea Caragea dezvoltă o adevărată teorie generală a obligaţiilor şi
contractelor. Toate obligaţiile, potrivit Codului Calimach, izvorăsc dintr-o lege, dintr-o
tocmeala (contract) sau dintr-o vătămare pricinuită cuiva.
Contractul se naşte dacă o persoană „dă făgăduinţă” că va strămuta „dritul său la altul,
adecă voeşte să-i lase lui ceva, să-i dee, să-i facă sau să nu-i facă un lucru” unei alte persoane,
sub condiţia ca acesta să arate că „va primi legiuit această făgăduinţă”. Pentru valabilitatea sa,
orice tocmală putea fi încheiată numai de acela care era „vrednic”, adică avea capacitatea
juridică corespunzătoare şi numai „de bună vo[i]e”, liber „de frică şi silă”. Se putea contracta
asupra tuturor lucrurilor „supuse comerţului”, deci care se găseau în circuitul civil.
Contractele se puteau încheia fie în formă scrisă, fie verbal, iar după efectul pe care îl
produceau, erau unilaterale sau bilaterale.
Prin contractul de vânzare-cumpărare, „se da cuiva un lucru pentru hotărâtă sumă de
bani numărată de către dânsul”. Aceasta formulare din Codul Calimach asemănătoare celei
din Legiuirea Caragea, indică, într-o formulare neechivocă, cele două elemente care au
alcătuit dintotdeauna obiectului unui contract de vânzare-cumpărare: bunul sau lucrul şi
preţul. Acesta din urmă trebuia „să fie în bani, adevărat…hotărât şi drept”.
Potrivit art. 1413 din Codul Calimach, pentru valabilitatea unui contract de vânzare-
cumpărare, se impuneau a fi îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
„a) Buna învoire a ambelor părţi” – adică acordul de voinţă;
„b) Un lucru a cărui negoţiaţie nu este oprită” – adică să fie vorba despre un bun care se
găseşte în circuitul civil; comerţului”, deci care se găseau în circuitul civil. Contractele se
puteau încheia fie în formă scrisă, fie verbal, iar după efectul pe care îl produceau, erau
unilaterale sau bilaterale.
„c) Preţul cumpărării”.
Deşi, în principiu, oricine putea vinde sau cumpăra orice fel de lucruri, dreptul epocii
instituia şi excepţii. Astfel, spre pildă, persoanele care slujeau biserica ori îi administrau
bunurile, nu puteau „să vânză asemine lucruri bisericeşti”. Apoi, potrivit art. 1430 din Codul
Calimach: „armenii şi jidovii sunt opriţi deapururea de a cumpăra moşii de veci”. Oamenii
nu puteau vinde „lucruri bisericeşti”, mişcătoare sau nemişcătoare.
Celor două părţi ale unui atare contract le reveneau anumite drepturi şi obligaţii.
Astfel, vânzătorul era dator „să păzească cu sârguinţă pân la termenul trădării lucrul vândut…
şi să-l trădee cumpărătorului” la momentul convenit. La rândul său, cumpărătorul era „datoriu
să primească lucrul îndată sau la tocmitul termin şi să plătească…preţul lui în bani”, în caz
contrar vânzătorul având posibilitatea „să oprească lucrul”, ridicând consacrata exceptio de
non adimpleti contractus.
O reglementare specială cunoştea dreptul de preemţiune. Astfel, atunci „când se vinde
vreo moşie întreagă sau o parte de moşie între acei ce nu sunt răzăşi sau rudenii”, revine
ambelor părţi contractante obligaţia de „a se înfăţoşa la divanul judecătoresc”, pentru a
prezenta „zapisul vânzării, în care să fie însemnat fără viclenie cel adevărat preţ a tocmelii”.

4
 Divanul încunoştinţa dregătoria ţinutului despre încheierea unui contract de vânzare-
cumpărare, având ca obiect un teren, „ca să facă obicinuita publicaţie în cursul de şase luni
întregi, la toate zilile de târg peste săptămână, spre înştiinţarea acelor ce sunt rudenii şi
răzăşi”. După împlinirea termenului de şase luni, dacă nici o rudă, respectiv nici un vecin nu
doreşte să cumpere moşia ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare deja încheiat,
„dregătoria ţinutului să trimită raport scris cătră divanul judecătoresc” despre aceasta, pentru
a se face „întăritura zapisului de vânzare”. Pentru rudele şi vecinii vânzătorului, aflaţi în
străinătate la data încheierii contractului, termenul în care puteau cere răscumpărarea era de
cinci ani „socotiţi din ziua publicaţiei”.
Schimbul era convenţia „prin care se dă un lucru în locul altuia”, fiind – în linii mari
– guvernat de regulile contractului de vânzare-cumpărare.
Donaţia (darul sau dăruirea) putea fi simplă sau cu sarcină. Prima era „tocm[e]ala
aceia, prin care cineva fără nici o s[i]lă, ci din singură plăcere, de bună vo[i]e şi fără plată,
lasă altuia desăvârşita proprieta[te] a unui lucru”. La rândul ei, donaţia cu sarcină sau
„însărcinătoare” se încheia atunci când o persoană dăruia alteia, „poruncindu-i să facă un
lucru pentru însuşi al său folos sau pentru folosul unui al treilea”. În principiu, donaţia era
irevocabilă, însă legea admitea şi excepţii. Spre pildă, se putea desface donaţia făcută celui
care se făcea vinovat de „vrăjmăşirea vieţii dăruitorului sau vătămarea lui la trup, la cinste, la
slobozenie sau la avere”. De asemenea, era revocabilă donaţia „prin care s-ar fi păgubit
creditorii cei mai înainte”, adică acea donaţie prin care o persoană, având datorii, îşi
înstrăinează bunurile pentru a le scăpa de o eventuală urmărire silită la care ar putea fi supuse
de către creditorii săi. Puteau face obiectul unui contract de donaţie orice bunuri, atâta vreme
cât erau „supuse comerţului”, legea admiţând însă şi excepţii.
Contractul de împrumutul de bani se particulariza prin condiţiile pe care trebuia să le
îndeplinească înscrisul constatator al acestuia. Astfel, pentru a putea folosi ca dovadă, acest
înscris trebuia „să…arate curat şi lămurit…cel adevărat creditoriu şi datornic, suma…şi
condiţiile” privind plata capitalului şi a dobânzilor, „data, adică anul, luna şi zioa”, precum
„şi iscăliturile… datornicului şi a doi sau a trei marturi vrednici de credinţă”. Dobânda era
tolerată, însă într-un anumit cuantum, însă era interzisă dobânda la dobândă (anatocismul),
precum şi perceperea dobânzilor înaintea capitalului împrumutat. Era de asemenea interzisă
cămătăria.
Depozitul era contractul „prin care se încredinţează cuiva un lucru…spre păstrare”.
Un atare contract putea fi simplu sau „mizelabile (de nevo[i]e)”. Ultimul, cunoscut astăzi sub
numele de depozit necesar, era folosit atunci când o persoană dădea un bun spre păstrare
alteia, „din pricina unei tulburări sau răscoale ori a arderii sau a năruirei de zidire, ori a
înecării unui vas de mare, sau a revărsării apelor”. Cel primea lucrul în păstrare se numea
depozitar, iar cel care îl dădea, deponent. Din contractul încheiat, în beneficiul, respectiv în
sarcina acestora se năşteau drepturi şi obligaţii. Astfel, depozitarul era dator „să păstreze…
lucrul încredinţat lui, ca pe însuşi lucrul său”, pe întreaga perioadă pentru care s-a încheiat
contractul, iar apoi, trebuia „săl întoarcă înapoi depuitoriului…precum îl primise şi cu toate
sporirile sau adăogirile lui”. La rândul său, deponentul era obligat să-l despăgubească pe
depozitar în cazul în care acesta a suferit o pagubă cauzată de păstrarea bunului şi să-i
restituie toate cheltuielile ocazionate de „păstrarea depozitului sau sporirea folosurilor”
acestuia.

5
 Comodatul era contractul „prin care cineva, fără plată, din …plăcere şi pentru
hotărâtă întrebuinţare, încredinţează altuia un lucru necheltuitoriu până la un hotărât termin”.
Părţile unui astfel de contract se numeau: comodatar şi comodant. Primul obţinea, prin
încheierea unui atare contract „dritul de a întrebuinţa după chipul obicinuit, sau după cel
anume hotărât, lucrul ce i s-a…dat”, revenindu-i obligaţia corelativă de a „întoarce nevătămat
însuşi acel lucru dimpreună cu toate sporirile lui”. De asemenea, aceluiaşi comodatar îi
revenea şi obligaţia de a suporta „obicinuitele cheltuieli” determinate de „întrebuinţarea
lucrului”, la care se puteau adăuga cele extraordinare, „pentru păstrarea lucrului”, ce erau însă
recuperate de la comodant.
Mandatul era acel contract „prin care primeşte cineva asupră-şi o treabă” de la altul şi
în numele acestuia din urmă. Acest contract putea fi deopotrivă cu titlu gratuit sau oneros,
„dacă pentru ocârmuirea trebilor străine s-a…făcut tocmală, ca să se dee o răsplătire”. De
asemenea, mandatul putea fi unul general „când se încredinţează cuiva ocârmuirea tuturor
trebilor altui cuiva” sau special, „când se încredinţează cuivaocârmuirea numai a unor trebi”.
Era necesar un mandat special atunci când se înstrăina un bun aparţinând unei alte persoane,
se împrumutau bani în numele şi în contul altei persoane ori erau introduse acţiuni în justiţie
în numele unei alte persoane. Nimănui nu i se putea impune să primească un mandat din
partea altcuiva, însă odată încheiat un astfel de contract, mandatarul „este datoriu să
ocârmuiască treaba încredinţată lui, cu sârguinţă şi cu credinţă…şi să dee încredinţătoriului
său tot câştigul ce a luat”din executarea mandatului. La rândul său, mandantul avea obligaţia
de a suporta „neapăratele cheltuele în ocârmuirea trebii sau cele folositoare” pentru aducerea
la îndeplinire a mandatului încredinţat. Acest contract putea înceta prin: revocarea mandatului
de către mandant, prin renunţarea mandatarului la mandat (însă nu într-o manieră
intempestivă, caz în care era „datoriu să răspundă [de] toată paguba pricinuită
încredinţătoriului”), prin moartea „încredinţătoriului sau a împuternicitului” sau prin căderea
mandantului în faliment.
De o tratare mult avansată în raport cu epoca medievală se bucura şi categoria juridică
a răspunderii delictuale. Această formă a răspunderii era condiţionată de producerea unei
pagube, văzută sub forma unei vătămări „pricinuită la averea, la drituri sau la persoana
cuiva”. Executarea obligaţiilor născute fie dintr-un contract, fie dintr-o faptă ilicită putea fi
asigurată prin garanţii personale sau reale. În categoria garanţiilor personale, un loc deosebit
era ocupat de chezăşie (fidejusiune). Chezaşul era aceea persoană care se obliga „să
îndestuleze pe creditor, dacă prinţipalnicul datornic” nu va executa obligaţia pe care şi-a
asumat-o. Chezăşia se năştea din „tocmala” care se încheia între chezaş şi creditor. Cea mai
importantă garanţie reală era amanetul (gajul) – văzut ca un „drit realnic” asupra unui bun
mobil, care se ceda de către debitor, creditorului, pentru ca, în cazul în care primul nu-şi
îndeplinea obligaţia asumată până la termenul convenit, cel de-al doilea să se îndestuleze „din
lucrul zălogit la dânsul” – şi ipoteca care se putea constitui numai asupra unui bun imobil
(nemişcător). Gajul se năştea de la data la care creditorul lua „întru a sa păstrare lucrul
amanetarisit”, iar ipoteca, de la data predării către creditor a înscrisului care o consfinţea.

6
8.9. Infracţiuni şi pedepse
Ca izvor de drept penal, informaţii utile pentru epoca fanariotă, ne oferă Legiuirea
Caragea. Aceasta, în partea a V-a, intitulată „Pentru vini” defineşte şi sancţionează mai multe
fapte de o gravitate mai mare sau mai mică.
Astfel, omorul era „mai înainte cugetat sau necugetat”, după cum săvârşirea lui se
făcea „cu gând de a omorî” sau nu. Legea marca cuvenita distincţie între omor şi ucidere din
culpă, instituind drept cauză care înlătura caracterul penal al faptei starea de necesitate,
minoritatea făptuitorului şi iresponsabilitatea. Erau văzute drept circumstanţe atenuante beţia
şi mânia.
Tâlhăria reprezenta fapta acelora care „înarmaţi [i]es înaintea oamenilor sau îi
pândesc la drumuri sau năvălesc la lăcaşurile lor şi-i jăfuiesc şi-i despoa[i]e. Era de asemenea
sancţionată tăinuirea ca faptă a acelora care „să vădesc gazde de tâlhari”.
Furtul era fapta aceluia care „ia pe ascuns[u]”. Era pedepsit mai aspru acela care fura
„lucruri sfinte din bise[a]rici” sau „lucruri domneşti şi obşteşti”.
Plastografia reprezenta fapta aceluia care face „scrisori mincinoase” sau „dreg
cuvinte…din scrisori domneşti” ori „fac iscălitura domnească”. În ultima formă, fapta se
sancţiona cu tăierea mâinii drepte. Erau de asemenea sancţionaţi martorii mincinoşi, care
odată găsiţi vinovaţi, erau trecuţi „în condicile judecătoriilor”, nemaiputând fi astfel ascultaţi
vreodată ca martori.
Alte fapte cu relevanţă penală erau: falsul de monedă (tăietorii de bani), calomnia
(necinstitoriul), ultrajul (adică fapta prin care „să va necinsti…judecător[i]ul în locul
dregători[e]i sale, unde îşi îndeplineşte datoria sa sau [unde] judecă, ori pe un preot, unde
slujeşte”, adulterul (precurvia), distrugerea de bunuri.
Pedepsele aplicate erau cu precădere corporale (bătaie, tăierea mâinii), la care se
adăugau amenda, surghiunul şi moartea. Aplicarea oricărei sancţiuni era guvernată de mai
vechiul principiu latin nulla poena sine lege. În acest sens, grăitoare ni se pare dispoziţia
cuprinsă în Pravilniceasca Condică, potrivit căreia judecătorii nu aveau „vo[i]e a împuţina
sau a adăoga [la] pedeps[e]le ce orânduiesc pravil[e]le la fieşcare vină, ci”…, prin „cartea lor
de hotărâre”, să aplice „acea pedeapsă ce orânduiesc pravilile”.

8.10. Procedura de judecată şi sistemul probator

În această epocă, justiţia văzută ca ansamblu de organe cunoaşte o reglementare mai
elaborată în raport cu perioadele anterioare.
Astfel, Pravilniceasca Condică cuprinde dispoziţii exprese privind activitatea
judecătorilor. Potrivit legiuirii amintite, aceştia erau obligaţi „cu luare aminte să judece
pricinile…, urmând cu totul la poruncile pravililor şi la obiceiurile pământeşti…, făr[ă] de a
nu face la acestea niscarevaş tălmăciri re[a]le, căci oricare să va dovedi tâlmăcind sau
stricând pravila…să se pedepsească foarte greu”. Apare acum obligaţia de consemnare a
susţinerilor părţilor unui litigiu, „ca să se vază pururi însuşi ace[a]le vorbe ce au zis la
judecată şi să nu [le] poată tăgădui niciodată”. Toţi judecătorii dintr-un complet erau egali

7
între ei, neputându-se considera nici unul „mai mare decât ceilalţi”. Magistraţilor le era
interzisă părtinirea, socotindu-se că au adus atingere însuşi domnului dacă vor judeca cu
„strâmbătate…pentru prietişug…rudenie sau…frică”. De asemenea erau aspru pedepsiţi acei
judecători care „să va dovedi luând mituri”. Interesant este faptul că Pravilniceasca Condică
consacra expresis verbis separaţia între funcţia executivă şi cea judecătorească, căci nu „se
cuvine vreodată să se dea poruncă domnească către judecători, cum şi în ce chip să caute
pricina…, ci să urmeze pravililor”, fiind firesc ca şi Domnul să voiască „ce şipravilile
poruncesc”. Cu toate acestea, aceeaşi judecători, dacă aveau vreo îndoială în soluţionarea
vreunei pricini, se puteau adresa domnului „ca să ia…povaţă şi învăţătură, în ce chip să
hotărască”.
Orice proces începea cu o cerere (jalbă) care era prezentată unui judecător şi prin care o
persoană îşi înfăţişa pretenţiile sale faţă de o alta. Era cunoscută instituţia recuzării, căci cel
care se temea că „judecătorul…[î]i va fi vrăjmaş”, avea posibilitatea „a nu să judeca la
dânsul”. Însă cel care şi-a introdus acţiunea la o instanţă, nu mai avea posibilitatea de „a…
părăsi…acel judecător la care a…început să se judece, ci are să-ş[i] caute pricina acolo până
la sfârşit; şi în urma hotărârii, de nu să va mulţumi, să facă apelaţie”.
Hotărârea judecătorească trebuia să îmbrace forma scrisă, în caz contrar socotindu-se
„netrebnică şi…nefăcută, iar dacă „să împotriveşte pravilelor şi obiceiurilor pământeşti, să nu
aibă tărie”. Ea nu era opozabilă aceluia care „de vreo nevo[i]e n-a putut veni la judecată”,
însă producea efecte juridice împotriva celui care „din semeţie şi nesupunere nu va merge la
judecată”.
Era cunoscută calea de atac a apelului care, potrivit art. 1 din Capitolul „Pentru apelaţie”
din Pravilniceasca Condică, se putea face într-un „soroc de zile şaizeci”, socotite „din zioa
hotărârii”.
Se dezvoltă acum şi sistemul probator, dându-se importanţa cuvenită probei cu înscrisuri
şi celei testimoniale. În încuviinţarea probei cu martori, se cerea judecătorului o grijă
deosebită, pentru a evita ca martorul „din neajungerea minţii sau…pentru vreo mituire să
mărturisească minciuni”. Martorii erau fie propuşi şi prezentaţi de către părţile implicate într-
un litigiu, fie erau citaţi şi aduşi în faţa judecătorului „făr[ă] de voia lor…cu poruncă”. Nu
puteau fi primiţi ca martori într-un proces rudele părţilor, slugile din casă, cei care fuseseră
eliberaţi din robie de către partea implicată în proces şi nici acele persoane care se găseau în
raporturi de comerţ cu una din părţile litigante. Cei care depuneau mărturie falsă erau trecuţi
în „condica şireţilor”, pentru a nu mai putea fi niciodată ascultaţi ca martori.

8
  Dreptul românesc modern - epoca lui Al. Ioan Cuza

Codul civil.
Dată fiind dispersia normelor de drept civil în cuprinsul mai multor acte normative,
Alexandru Ioan Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să purceadă la alcătuirea unui
nou cod. În acest sens, a fost alcătuită o comisie, în componenţa căreia intrau iluştri jurişti ai
timpului: Bosianu, Strat, Papadopol-Calimach, Gh. Vernescu, Apostoleanu şi Alex.
Creţulescu. Iniţial, la alcătuirea noului cod civil a fost folosit codul italian Pisanelli, pentru ca
ulterior să fie urmat îndeaproape modelul codului civil francez al lui Napoleon, intrat în
vigoare în anul 1804. Au fost de asemenea urmate observaţiile lui Marcade, autor al unui
comentariu al codului civil francez, care se bucura de o autoritate ştiinţifică deosebită la acea
vreme. În fine, pentru organizarea regimului ipotecii, comisia a luat drept model legea
belgiană din 1851 asupra privilegiilor şi ipotecilor. Comisia şi-a desăvârşit însărcinarea dată
în şapte săptămâni (10 octombrie – 4 decembrie 1864), viteza de lucru fiind, pe drept cuvânt,
lăudabilă, dar dăunând prin aceasta calităţii textului. Potrivit art. 1913 din cod, el urma să
intre în vigoare la data de 1 iulie 1865, însă punerea sa în executare a fost amânată pentru 1
decembrie. Acest cod nu a fost supus dezbaterilor Corpurilor legiuitoare pentru că la vremea
respectivă domnitorul Al. I. Cuza concentra în mâna sa deopotrivă funcţia legislativă şi pe
cea executivă, ca urmare a loviturii de stat din 2 mai 1864. În atare condiţii, punerea în
executare a noului cod civil s-a făcut printr-un simplu decret. În momentul publicării sale,
codul s-a numit „Codul civil Alexandru Ioan”, iar după abdicarea domnitorului, codul a fost
republicat sub titlul de „Codul civil român”.
Cât priveşte structura sa, acest cod civil conţine 1914 articole, împărţite în trei Cărţi:
a) „Despre persoane” (art. de la 6 la 460), în prezent abrogat;
b) „Despre bunuri şi despre deosebite modificări ale proprietăţii” (art. de la 461 la 643)
c) „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea” (art. de la 644 la 1914).
Primele cinci articole vorbesc „despre efectele şi aplicarea legilor în genere”. S-a spus
despre acest Cod civil că are un adevărat caracter tranzacţional, reprezentând un compromis
între dreptul cutumiar, normele juridice scrise şi principiile dreptului roman, din care s-a
născuto operă de echilibrare şi armonizare a diverselor interese manifestate în corpul social
de la acea vreme, dar şi în cel prezent.
Reglementarea statutului juridic al persoanelor şi a raporturilor de familie s-a bazat,
odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, pe principiul înscris în art. 7, potrivit căruia:
„Tot românul se va bucura de drepturile civile”. Ca atare, regula instituită a fost cea a
generalităţii capacităţii de folosinţă, al cărei început coincidea, în principiu, cu momentul
naşterii şi înceta odată cu moartea. Numai cu titlu excepţional şi numai atunci când era vorba
de interesele sale, legea prezuma că începutul capacităţii de folosinţă se situa înainte de
momentul naşterii, cu condiţia să se nască viu. Se făcea astfel aplicarea principiului de drept
roman: „infans conceptus pro nato habetur quoties de comodis ejus agitur”.
Domiciliul persoanei se găsea, în principiu, „acolo unde îşi are principala sa aşezare”,
potrivit art. 87 din cod. Existau însă şi persoane cărora legea le impunea un anumit domiciliu.
9
Spre pildă, femeia măritată avea domiciliul „bărbatului său”, minorul neemancipat, la părinţi
sau tutore, iar majorul interzis, la coratorele său.
Încheierea căsătoriei se făcea cu îndeplinirea unor condiţii, şi anume: deosebirea de
sex, vârsta (care pentru bărbat trebuia să fie de cel puţin 18 ani împliniţi, iar pentru femei de
cel puţin 15 ani împliniţi), lipsa înrudirii (naturale sau civile), consimţământul viitorilor soţi,
dar şi a părinţilor lor, însă numai înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani a celor care doreau
să se căsătorească. Dată fiind această ultimă condiţie, se poate afirma că majoratul
matrimonial nu coincidea cu cel civil. Încheierea căsătoriei era guvernată de principiul
oficialităţii, căci avea loc „în public, înaintea ofiţerului stării civile” ce se găsea la domiciliul
„uneia din părţile care se însoţesc”. Odată cu încheierea căsătoriei, între soţi se năşteau două
categorii de raporturi: personale şi patrimoniale. Cea dintâi categorie era guvernată de o
regulă plastic redată de normacuprinsă sub art. 195 din cod, în care se arăta că: „Bărbatul e
dator protecţiune femeii, femeia ascultare bărbatului”. Ca atare, în familie, bărbatul se bucura
de o poziţie juridică superioară – de adevărat pater familias – în raport cu femeia. Cu toate
acestea, în mod reciproc, soţii îşi datorau „unul altuia credinţă, sprijin şi ajutor”. Soţia „era
datoare să locuiască împreună cu bărbatul său”, iar acesta, la rândul său, era obligat să-i
asigure cele necesare „pentru vieţuirea ei, după starea şi puterea sa”. Încheierea căsătoriei
genera şi raporturi juridice patrimoniale (pecuniare), care se năşteau dintr-o convenţie
matrimonială, prin care soţii alegeau un anumit mod de administrare a bunurilor lor. Acest
mod putea îmbrăca forma comunităţii de bunuri, regimului dotal sau separaţiei de bunuri.
Comunitatea de bunuri era acel regim juridic care se caracteriza prin aceea că asupra unei
mase de bunuri – mobilele aduse de soţi cu prilejul încheierii căsătoriei, la care se adăugau
bunurile imobile dobândite în timpul căsătoriei cu titlu oneros, precum şi veniturile acestor
din urmă bunuri – soţii exercitau un drept de proprietate comună, însă bărbatul era acela care
administra aceste bunuri, iar uneori dispunea de ele. Regimul dotal se particulariza prin aceea
că, la dat încheierii căsătoriei, ocrotitorul juridic al femeii transmitea în administrare
bărbatului o masă de bunuri (dota), pentru ca acesta să fie în stare să susţină sarcinile
căsătoriei, dar pe care nu le putea înstrăina fără acordul soţiei. Pe lângă bunurile dotale exista
şi aşa-numita parafernă, un summum de bunuri pe care femeia era liberă să le administreze
cum credea de cuviinţă, dar nu le putea înstrăina fără acordul soţului ei. Separaţia de bunuri
presupunea intrarea în căsătorie cu două patrimonii distincte: unul al soţului, celălalt al soţiei.
Aceasta din urmă avea libertate deplină în a-şi administra bunurile, însă nu le putea înstrăina
fără acceptul bărbatului ei.
Căsătoria putea înceta prin declararea nulităţii, prin desfiinţarea ei sau prin moartea
unuia dintre soţi ori putea fi desfăcută prin despărţenie, „pentru cauză de adulter”, „pentru
excese, cruzimi sau insulte grave ce-şi va fi făcut unul altuia” sau „în contra soţului care a
vrăjmăşit viaţa celuilalt soţ, sau ştiind că alţii o vrăjmăşesc nu i-a făcut arătare îndată”. Era
posibil şi divorţul prin acordul mutual al soţilor, acord care constituia o „dovadă îndestulă că
viaţa în comun le este nesuferită şi că, în privinţa lor, este o cauză peremptorie de
despărţenie”.
Proprietatea este se pare instituţia căreia acest cod civil îi conferă cu largheţe cele mai
multe din dispoziţiile sale. Potrivit art. 480: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se
bucura şi a dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de
lege”. Apoi, art. 481 precizează că: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară
numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

10
Îmbrăţişând o atare definiţie a dreptului de proprietate, Codul civil achiesa la concepţia
romană clasică, potrivit căreia proprietatea – văzută ca un drept absolut, opozabil erga omnes
– conferea titularului său aptitudinea de a uza (usus) un bun, de a-i culege fructele (fructus) şi
de a dispune de el (abusus), fără a da socoteală nimănui. În atare condiţii, se poate afirma că,
în concepţia codului civil, dreptul de proprietate era privit similar unei suveranităţi absolute.
Proprietatea nu se stingea prin nefolosinţă şi se transmitea persoanelor care se substituiau
titularului decedat al acestui drept sau celui căruia i se înstrăina lucrul ce făcea obiectul
dreptului.
În ciuda caracterului său absolut, acest drept – al proprietăţii – nu putea fi exercitat
oricum, ci numai cu bună-credinţă, într-o manieră care să-i confere utilitate şi pentru interesul
general, nu numai titularului său. În acest context, se impun a fi amintite servituţile, care
puteau izvorî din lege, din fapta omului sau din convenţie. Cele izvorâte din lege aveau ca
obiect „utilitatea publică,…a comunelor ori aceea a particularilor”, iar reglementarea lor a
fost determinată, în primul rând, de necesitatea ca proprietarii a două fonduri (terenuri sau
clădiri) vecine să convieţuiască în paşnice raporturi juridice.
Bunurile care puteau face obiectul unui drept de proprietate erau, după caz, mobile
sau imobile (art. 461). De o reglementare specială se bucura dreptul de proprietate asupra
pământului, care se extindea, prin accesiune, asupra a tot ceea ce fondul funciar produce
(fructe naturale, industriale ori civile).
Dovada dreptului de proprietate era mai dificilă în materie imobiliară, dar mult
uşurată atunci când era vorba de un drept asupra unui lucru mişcător. Astfel, cel care a intrat
în posesia unui bun imobil printr-un act juridic – inter vivos (vânzare-cumpărare, donaţie) sau
mortis causa (testament) – devenea proprietar numai dacă şi autorul său (adică cel de la care a
cumpărat, cel care i-a făcut donaţia ori cel care a testat în favoarea lui) fusese proprietar.
Problema se punea pentru toţi antecesorii posesorului prezent, iar dacă unul dintre ei nu ar fi
fost proprietar, toţi cei care i-ar fi urmat nu ar fi fost, la rândul lor, proprietari.
În atare condiţii, pentru ca o persoană să-şi dovedească dreptul de proprietate, era
nevoită să probeze calitatea de proprietar în persoana tuturor celor care, înainte de ea,
deţinuseră respectivul imobil. Această sarcină era, de cele mai multe ori, imposibilă, o
adevărată „probatio diabolica”. Pentru a înlătura acest adevărat pericol la care era supus
proprietarul unui bun imobil, Codul civil, raliindu-se concepţiei dreptului roman, a consacrat
instituţia uzucapiunii (a prescripţiei achizitive), în virtutea căreia posesia exercitată, în
anumite condiţii, un anumit interval de timp, asupra unui nemişcător, ducea la naşterea unui
drept de proprietate al cărui titular era însuşi posesorul. Această instituţie joacă un dublu rol
social:
a) îl scuteşte pe posesorul care a stăpânit bunul o anumită perioadă de timp de a face dovada
aproape imposibilă a dreptului pe care l-au avut proprietarii anteriori
b) îl obligă pe proprietar să fie diligent cu propriile sale bunuri, neglijenţa sa putând fi
sancţionată cu pierderea dreptului; sub acest aspect, Codul civil face aplicarea mai vechiului
principiu roman potrivit căruia jus vigilantum scriptum est.
În materie mobiliară, proba dreptului de proprietate se făcea prin simplul fapt al
posesiei lor, potrivit art. 1909 din Codul civil care arată că: „lucrurile mişcătoare se prescriu
prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”.

11
 În apărarea dreptului de proprietate, titularul are la îndemână acţiunea în revendicare,
căreia Codul i-a conferit caracter imprescriptibil. Totuşi, inacţiunea prelungită a
proprietarului era indirect sancţionată, prin prescripţie achizitiva achizitivă de 10, 20 sau 30
de ani. Atunci când era vorba despre un bun mobil, orice acţiune în revendicare putea fi, în
principiu, respinsă de posesorul de bună-credinţă a unui atare bun. Or, această bună-credinţă
era prezumată (bona fides presumitur), ceea ce înseamnă că revenea persoanei care revendica
bunul să facă dovada releicredinţe a posesorului, sarcină pe cât de ingrată, pe atât de dificilă.
De la ceastă regulă, Codul civil face o excepţie, pentru bunurile mobile pierdute sau furate.
Sub art. 1909 alin. 2, Codul civil prevede că: „Cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un
lucru, poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de
la cel care îl găseşte, rămânând acestuia recurs contra celui de la care îl are”. Cu toate acestea,
art. 1910 aducea o echitabilă precizare potrivit căreia: „dacă posesorul actual al lucrului furat
sau pierdut l-a cumpărat de la bâlci, sau la târg, sau la ovindere publică, sau de la un negustor
care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi, decât întorcând
posesorului preţul ce l-a costat”.
De o reglementare în detaliu se bucură, în Codul civil, materia obligaţiilor şi cea a
contractelor. Categoria juridică care este „obligaţia” era văzută sub forma unei legături, în
virtutea căreia o persoană (debitorul) era ţinută faţă de o altă persoană (creditorul) să dea, să
facă sau să nu facă ceva. Orice obligaţie putea izvora dintr-un contract sau dintr-un fapt
juridic, licit sau ilicit (delict civil). Contractul este văzut ca un acord „între două sau mai
multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânsele un raport juridic” (art. 942).
Valabilitatea unui contract era subordonată prezenţei a patru condiţii: capacitatea de a
contracta; consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiect determinat şi o cauză
licită.
Erau socotiţi „necapabili de a contracta”: minorii, interzişii, femeile măritate şi „toţi
cei cărora legea le-a interzis anumite contracte”.
Obiectul unui contract putea consta în orice prestaţie, cu condiţia ca aceasta să fie
posibilă, determinată (sau cel puţin determinabilă), licită şi morală. De asemenea, lucrul care
face obiectul contractului să se găsească în circuitul civil, adică să fie un bun „in comercio”.
Cât priveşte consimţământul valabil al părţii care se obligă, art. 953 din cod
precizează că „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă
sau surprins prin dol”.
În fine, potrivit art. 966 din Cod: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă,
sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Iar art. 968 precizează: „Cauza este nelicită când
este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

VII. Codul Penal

În anul 1864, din iniţiativa domnitorului Al. I. Cuza, o comisie este însărcinată cu
redactarea unui nou Cod penal, care va fi elaborat după omonimele sale francez şi, în parte,
prusac. Comisia îşi duce sarcina la bun sfârşit în circa trei luni. Proiectul este înaintat
Corpurilor legiuitoare, care îl votează, după care ajunge în faţa Consiliului de Stat, ce-i aduce
câteva modificări. În această formă va fi promulgat de către Cuza, intrând în vigoare în

12
aprilie 1865. Va rezista până în anul 1937, când locul său va fi luat de Codul penal Carol al
II-lea.
La baza noii legiuiri penale stătea concepţia potrivit căreia infractorii sunt oameni
raţionali, care conştientizează consecinţele faptelor lor şi, ca urmare, îşi asumă – prin
săvârşirea unei fapte dintre cele descrise de noul Cod penal – riscul de a fi izolaţi, o
anumităperioadă de timp, de corpul social sau, mai mult, de a fi excluşi din el. Numai astfel
poate fi explicat faptul că pedepsele prevăzute în acest cod se caracteriza printrun pronunţat
caracter de intimidare.
Structural, codul era împărţit în trei Cărţi: cea dintâi reglementa regimul juridic al
pedepsei (ca o instituţie fundamentală a dreptului penal), a doua vorbea despre „crime şi
delicte”, iar a treia disciplina materia contravenţiilor. Pentru fiecare categorie de faptă se ap
lica o anume pedeapsă, după cum urmează: pentru o crimă, pedeapsa aplicată era criminală,
un delict era sancţionat cu o pedeapsă corecţională, iar unei contravenţii i se cuvenea o
pedeapsă poliţienească. Crimele şi delictele erau grupate în funcţie de obie ctul lor (abstract).
Spre pildă, codul definea infracţiuni îndreptate împotriva statului (ca de pildă, trădarea), a
ordinii constituţionale, a autorităţii (ultrajul), a vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei ori a
patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare).

VIII. Codul de procedură penală

a fost adoptat după modelul Codului francez de instrucţie criminală, intrat în vigoare
în anul 1808. Noul cod introduce principii precum publicitatea, contradictorialitatea şi
publicitatea dezbaterilor, tipul de păstrânduproces penal se numai pentru faza instrucţiei de
factură inchizitorială . Sub aspectul conţinutului, noul Cod de procedură penală era alcătuit
din două Cărţi: prima reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor, iar cea
dea doua, judecarea proceselor. Potrivit acestei împărţiri structurale, îmbrăţişate de noul cod
de procedură, şi procesul penal cunoştea mai multe faze: instrucţia prealabilă şi judecata (în
primă instanţă şi în căile de atac). Prima fază era cea în care se p regătea dosarul în vederea
judecării faptei săvârşite. Această activitate era depusă de un judecător special însărcinat,
numit de instrucţie, care era supravegheat de un procuror general al Curţii de apel în a cărei
rază teritorială s infracţiu-- a săvârşit nea. Investirea acestui judecător cu instrucţia cauzei
penale se făcea printr un rechizitoriu al procurorului, în calitatea pe care acesta o avea de
reprezentant al Ministerului public. Judecătorul de instrucţie desfăşura o procedură de tip
inchizitorial: îl interoga pe inculpat, audia martori, efectua cercetări la faţa locului, dispunea
luarea unor măsuri preventive faţă de inculpat (ori faţă de bunurile acestuia) sau efectuarea
unei expertize. Rezultatele instrucţiei se materializau în emiterea unei ordon anţe prin care
judecătorul dispunea neurmărirea sau trimiterea în judecată. Această ordonanţă, asimilată
unei hotărâri judecătoreşti, putea fi atacată cu opoziţie. Aceasta era soluţionată de camera de
punere subacuzare, (care funcţiona pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială a fost
săvârşită infracţiunea), prin decizie. La rândul ei, decizia putea fi atacată cu recurs la secţia a
II-a a Curţii de Casaţie. O ordonanţă neatacată a judecătorului de instrucţie rămânea
definitivă şi antrena trecerea la următoarea fază procesuală, care era judecata. În această
etapă, se citea actul de acuzare, apoi erau dezbătute probele, lua cuvântul reprezentantul
Ministerului Public şi, în cele din urmă, acuzatul, personal sau prin apărătorul său. Urma
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care trebuia motivată – în fapt şi în drept – şi care
13
trebuia să se bucure de majoritatea voturilor judecătorilor care alcătuiau completul. La Curţile
cu juri, paritatea de voturi profita acuzatului, potrivit principiului in dubio pro reo.
Împotriva hotărârii pronunţate puteau fi promovate, după caz, următoarele căi de atac:
opoziţia şi apelul (căi ordinare); recursul şi revizuirea (căi extraordinare).
Executarea hotărârii penale putea privi libertatea condamnatului sau patrimoniul
acestuia. În primul caz, ea era pusă în executare prin încartiruirea acestuia în penitenciar ori
stabilimente pentru executarea pedepselor ori măsurilor de siguranţă. În al doilea caz,
organele financiare ale statului luau măsuri de reţinere a unor sume de bani din veniturile
condamnatului sau de indisponibilizare (în vederea valorificării) a unor bunuri aflate în
proprietatea acestuia.
Această legiuire de procedură penală introduce principiul potrivit căruia săvârşirea
unei infracţiuni dă naştere, prin ea însăşi, ex officio, la o acţiune publică. Aceasta avea ca
obiect „pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială”. Însă săvârşirea unei infracţiuni era
aptă să pună în mişcare şi o acţiune privată, ce tindea la „repararea daunelor cauzate” (art. 2)
victimei faptei ilicite. Acţiunea publică avea ca punct final, după caz:
- achitarea, atunci când instanţa, prin hotărârea pronunţată, statua că fapta imputată nu
exista ori că nu se putea face inculpatul răspunzător de ea;
- absoluţiunea, când judecătorul constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu
cădea sub incidenţa nici unui text de le; se făcea, în acest caz, aplicarea principiului de drept
roman „nulla poena sine lege”;
- condamnarea , legală a faptei s atunci când „autorul…fiinţa şi imputabilitatea unt
constatate” (art. 10).
Renunţarea la acţiunea privată (civilă) nu putea nici împiedica şi nici suspenda
acţiunea publică, însă încheierea acţiunii publice cu achitarea inculpatului lipsea de eficienţă
acţiunea privată.
Participanţii la procesul penal erau:
a) cel împotriva căruia a fost pornită o acţiune penală. În funcţie de momentul procesual (faza
procesului), această persoană purta, după caz, numele de:
-inculpat, atâta vreme cât doar a fost citat pentru a se prezenta în faţa organului de
instrucţie penală;
-prevenit, din momentul în care faţă de inculpat autoritatea competentă a luat o
măsură asigurătorie (preventivă); spre pildă, inculpatul este arestat preventiv;
-acuzat, de la data la care s-a hotărât trimiterea inculpatului (prevenitului) în judecată
penală;
-condamnat , penală; după ce s-a pronunţat o pedeapsă printr - o hotărâre rămasă
definitivă;
Pe lângă cei de mai-sus, Codul mai reglementa şi instituţia celui certat de judecată,
care era acea persoană care a suferit şi executat o condamnare, respectiv pe cea a

14
recidivistului. Acesta din urmă era persoana care înlăuntrul unui termen de 10 ani, după
executarea unei pedepse, săvârşea o nouă crimă ori un nou delict.
b) partea vătămată era cea care a suferit, direct şi nemijlocit, de pe urma săvârşirii unei infracţ
iuni (crimă sau delict). Această persoană se putea constitui parte civilă în faţa autorităţilor
judiciare penale, atunci când urmărea repararea prejudiciului cauzat ei prin săvârşirea faptei
ilicite prevăzute de legea penală. De asemenea, Codul recunoştea celui vătămat prin
săvârşirea unei infracţiuni şi posibilitatea de a se adresa instanţei civile, prin promovarea, în
acest sens, a unei acţiuni civile. Aceasta însă nu putea fi soluţionată decât după ce sacţiunii
publice (penale), potrivit a dat o soluţie principiului procesual potrivit căruia „penalul ţine în
loc civilul”.
c) partea civilmente responsabilă era acea persoană care, de bună voie sau silit, putea fi
osândită pecuniar, în locul condamnatului. Putea fi vorba de un părinte sau de tutore, în oric e
caz despre acea persoană care, în ochii legii, avea rolul de ocrotitor juridic al celui găsit
vinovat de săvârşirea unui delict ori a unei crime.
d) Ministerul Public era organizat în parchete, în care funcţionau procurori. Aceştia formulau
acuzarea şi o susţineau în faţa instanţelor judecătoreşti penale, iar până la Legea din 29
octombrie 1877 aveau dreptul de a pune concluzii şi orice cauză civilă. Odată cu intrarea
învigoare a amintitei legi, procurorii vor putea pune concluzii numai în acele pricini civile în
care figurau minori sau interzişi.
e) acuzatul, partea responsabilă civilmente, partea vătămată sau partea civilă puteau fi
asistate, în tot cursul procesului penal, de un avocat.
f) judecătorul era un participant activ al procesului penal, el având rolul de a încuviinţa
administrarea probelor propuse atât de acuzare, cât şi de apărare, de a le cântări şi de
soluţiona, întrun fel sau altul, acţiunea publică şi în raport cu ea şi pe cea privată.

15
  Dreptul românesc în epoca monarhiei parlamentare

11.5. Statutul juridic al persoanelor şi raporturile de familie.

Regimul juridic al persoanelor s-a bazat în această perioadă pe dispoziţii principiale,
cuprinse în Constituţiile din 1866 şi 1923. Astfel, potrivit art. 7 din Legea fundamentală
intrată în vigoare după urcarea pe tron a principelui Carol, deosebirile de credinţă religioasă
nu putea constitui în românia „o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le
exercita”. Un mare pas înainte face Constituţia anului 1923, care sub dispoziţiile sale
cuprinse în art. 5, arată că: „Românii fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie,
se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de
libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin
legi”. În continuare, art. 6 alin. 2 din aceeaşi Constituţie, prevedea că: ”Legi speciale, votate
cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul
drepturilor politice”. Erau frustraţi de exerciţiul drepturilor politice străinii care însă puteau să
le dobândească prin naturalizarea ce se acorda „în mod individual de Consiliul de Miniştrii”
care decidea cu avizul unei comisii compuse din „primul preşedinte şi preşedinţii Curţii de
apel din capitala Ţării” şi care constata îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
împământenire. Naturalizarea nu avea „efect retroactiv”, însă „soţia şi copiii minori profită…
de naturalizarea soţului sau tatălui”.
În principiu, toate persoanele se bucurau de exerciţiul capacitate de folosinţă, care
începea de la data la care copilul s-a născut viu şi sfârşea prin moartea persoanei. În privinţa
numelui – ca element de identificare a persoanei – este adoptată Legea din 18 martie 1895
prin care dreptului la nume i s-au conferit caracterele specifice ale dreptului de proprietate.
Tot acestei perioade datorăm aşa-numita secularizare a actelor de stare civilă a căror
întocmire era guvernată de legea civilă şi trebuia „să preceadă…binecuvântarea religioasă”.
În anul 1928 este adoptată Legea actelor de stare civilă prin care s-a dat o reglementară
unitară, la nivelul întregii ţări, acestei materii.
Un act normativ de o importanţă deosebită în asanarea inegalităţilor între bărbat şi
femeie a fost şi Legea asupra contractelor de muncă din anul 1929. Prin această lege, s-a
statuat că femeia putea în mod liber să perfecteze un contract de muncă, să-şi încaseze
salariul şi să dispună de el chiar şi fără consimţământul soţului. Pe aceeaşi linie se situează şi
Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate din anul 1932, prin care femeii i s-a
recunoscut dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizarea soţului.
În privinţa regimului juridic al persoanelor morale, câteva reglementări din această
perioadă istorică au antrenat însemnate consecinţe în valorificarea dreptului la asociere, astfel
cum era acesta reglementat atât în Constituţia anului 1866, cât şi în Legea fundamentală a
României din 1923. Noul Cod comercial adoptat în anul 1887 – ce-l înlocuia pe cel din anul
1840 – acorda o mai mare libertate înfiinţării de asociaţii cu scop lucrativ. Anul 1902 aduce şi
o primă reglementare în materia sindicatelor, prin care s-a recunoscut muncitorilor dreptul de
a se asocia în astfel de structuri, numite corporaţii, însă numai împreună cu patronii şi numai
condiţionat de acceptarea unor reprezentanţi ai statului în forurile lor de conducere. În anul
1909 este adoptată Legea în contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor
statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice, prin care se interzice salariaţilor

16
persoanelor juridice de drept public „să facă parte din vreo asociere profesională”. Deşi se
poate reproşa acestei legi faptul că a restrâns nepermis de mult exerciţiul dreptului
fundamental la asociere, scopul ei era şi acela de a asigura continuitatea serviciilor publice,
care ar fi putut fi paralizate în ipoteza unor mişcări sindicale ample ale salariaţilor care, prin
activitatea desfăşurată, le asigurau. O nouă lege având ca obiect organizarea sindicatelor este
adoptată la 26 mai 1921. Ea condiţiona exerciţiul dreptului la asociere sindicală de scopul
urmărit, care nu putea fi decât profesional, economic, social, dar nu şi politic.
În disciplinarea materiei persoanelor morale un loc deosebit a fost jucat de Legea
pentru persoanelor juridice din 6 februarie 1924. Aceasta profesa o împărţire tripartită a unor
atare subiecte de drept în: persoane juridice de drept public, societăţile şi asociaţiile prevăzute
de Codul de comerţ şi asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ. Noul act normativ antrenează
o înlocuire a concepţiei potrivit căreia personalitatea juridică se acorda prin lege cu una
novatoare, care recunoştea tribunalului civil sesizat de a decide acordarea personalităţii
juridice unei organizaţii, la cerere expresă a reprezentanţilor acesteia. În darea deciziei sale,
tribunalul verifica legalitatea actelor constitutive ale organizaţiei, precum şi pe cea a
organelor de decizie şi administrare şi lua act de avizul Ministerului public dat în acest sens.
Tribunalul nu putea recunoaşte personalitatea juridică acelor organizaţii care îşi propuneau
desfăşurarea unor activităţi ilegale, imorale ori contrare la ordinii publice. Persoanele juridice
puteau derula numai acele activităţi prin care era atins scopul pentru care au fost înfiinţate.
Orice entitate cu personalitate juridică îşi putea înceta existenţa prin: decizia organelor
proprii, de drept, prin hotărâre a tribunalului sau prin decizie a puterii executive. Această
ultimă cale de suprimare a existenţei unei persoane juridice avea natura unei sancţiuni pe care
Consiliul de Miniştri o putea aplica acelor persoane morale care prin activitatea lor, aduceau
atingere ordinii publice şi siguranţei statului.

11.6. Regimul juridic al proprietăţii

Articolul 17 din Constituţia de la 1866 arăta că proprietatea de orice natură este
garantată, fără ca textul acestei Legi fundamentale să instituie un regim juridic diferit pentru
proprietatea publică, respectiv pentru cea privată. Mai mult, în cuprinsul aceluiaşi text, se
acorda autorităţilor publice de „a se folosi în scop de lucrări de interes obştesc, de subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare”, având însă obligaţia corelativă de a-l despăgubi pe cel care
deţine în proprietate suprafeţele, clădirile şi lucrările deja existente. În caz de dezacord,
despăgubirea urma să fie stabilită de către instanţele judecătoreşti competente. În spiritul
aceloraşi norme de protecţie pentru particularul proprietar, alineatul al 3lea al aceluiaşi articol
17 stabilea principiul potrivit căruia „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de
utilitate publică şi [numai] după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie”.
Interesant pentru evoluţia dreptului de proprietate în spaţiul românesc apreciem a fi
conţinutul articolului 18 din Constituţia de la 1866, potrivit căruia: „Numai Românii şi cei
naturalizaţi români pot dobândi cu orice titlu şi deţine imobile rurale în România”, străinii
fiind îndrituiţi numai la valoarea acestor imobile.
De o reglementare specială se bucura domeniul public în sfera căruia intrau „căile de
comunicaţie, spaţiul atmosferic şi apele navigabile şi flotabile”, precum şi cele care „pot
produce forţă motrice” ori „pot fi folosite în interes obştesc”.

17
 În funcţie de obiectul asupra căruia era în drept să-i exercite prerogativele,
proprietatea privată putea fi:
• proprietatea funciară;
• proprietatea industrială;
• proprietatea minieră;
• proprietatea bancară.
Dat fiind caracterul economiei – preponderent agrar – de o reglementare detaliată s-a
bucurat proprietatea funciară. O serie de acte legislative în materia tocmelilor agricole, a
creditului agricol, a circulaţiei juridice a imobilelor agricole, a cooperaţie ori a impunerii
veniturilor din agricultură sunt grăitoare în acest sens.
Prin Legea referitoare la încurajarea industriei naţionale din anul 1887, autorităţile
române şi-au propus pentru prima dată să reglementeze într-o manieră sistematică
proprietatea industrială. Actul normativ consacră o serie de avantaje pentru cei care înfiinţau
întreprinderi industriale: afectarea unor terenuri pentru construirea de fabrici; înlesniri fiscale
pentru importul maşinilor, utilajelor şi materiilor prime din străinătate; scutiri de impozite;
acordarea unor comenzi din partea statului. Acestei legi i s-au reproşat la acea vreme cel
puţin două neajunsuri: pe de-o parte, facilităţile pe care le prevedea se acordau numai acelor
întreprinderi care aveau un capital social de cel puţin 50.000 de lei sau un număr de cel puţin
25 de angajaţi, iar pe de altă parte nu făcea nici o distincţie între modeştii investitori români şi
cei străini, deţinători ai unor capitaluri considerabile. Anul 1912 aduce o nouă Lege de
încurajare a industriei naţionale, prin care înlesnirile prevăzute de legea din 1887 au fost
extinse şi la întreprinderile industriale care aveau un capital social de cel puţin 2000 de lei,
ceea ce i-a avantajat pe învestitorii români.
Tot în vederea protejării proprietăţii industriale, în general şi a industriei româneşti, în
mod special, în anul 1879 este adoptată Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ, iar în
anul 1906, Legea asupra brevetelor de invenţiune. Prin aceasta din urmă, s-a stabilit că
inventatorul avea un drept exclusiv, însă temporar asupra invenţiei sale pe care dacă nu o
punea în aplicare înlăuntrul unui termen determinat devenea de uz public şi putea fi folosită
de oricine. Dacă inventatorul vindea invenţia sa, cumpărătorul – de regulă, un industriaş –
dobândea un drept definitiv asupra ei; dacă cineva obţinea fără drept vreun folos dintr-o
invenţie, putea fi acţionat în justiţie, ca uzurpator, de către inventator ori de către proprietarul
invenţie.
Deşi art. 489 din Codul civil arăta că: „Proprietatea pământului cuprinde în sine
proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui”, Legea minelor din anul 1895 a separat proprietatea
suprafeţei de cea a subfeţei, titularul celei din urmă neputând fi decât statul, singurul în
măsură să-şi asume – singur sau prin mijlocirea unui concesionar – substanţele miniere.

11.7. Despre obligaţii şi contracte

În această perioadă istorică, materia obligaţiilor cunoaşte o dezvoltare deosebită,
îndeosebi la nivel jurisprudenţial, ca urmare a faptului că economia României se organizează

18
tot mai clar pe principiul liberei iniţiative private. Sunt acum consacrate şi la nivelul practicii
cotidiene principii precum cele ale: autonomiei de voinţă, al egalităţii în faţa legii civile, al
libertăţii contractuale, limitată numai de respectul pentru ordinea publică şi bunele moravuri.
Potrivit Codului civil intrat în vigoare în anul 1864, izvoarele obligaţiilor erau:
contractul, delictul, cvasicontractul şi cvasidelictul. Între aceste izvoare ale obligaţiilor civile,
un rol însemnat era ocupat de contract (numit în textele Codului civil şi convenţie), definit ca
„acord între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport
juridic”. Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, deci a unui contract, erau:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul care era valabil atâta vreme cât nu era „dat prin eroare, smuls prin
violenţă, sau surprins prin dol” (art. 953 C.civ.);
- un obiect determinat, „la care părţile sau numai una din părţi se obligă” (art. 962 C.
civ.);
- cauză licită şi morală, adică un scop pentru care contractul era încheiat.
Contractul regulat încheiat aveau „putere de lege între părţile contractante” (art. 969
C. civ.). El putea fi desfăcut, în principiu, numai prin consimţământ mutual sau „din cauze
autorizate de lege” (art. 969 alin. 2 C. civ.). Un contract trebuia executat cu bună-credinţă şi
obliga părţile contractante „nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar [şi] la toate
urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa” (art. 970 alin. 2 C.
civ.). Observăm, în raport cu textul citat, faptul că legislaţia civilă a timpului consacra
principii proprii oricărui sistem modern de drept, precum cel al echităţii ori al complinirii
legislaţiei scrise cu dreptul cutumiar, obişnuielnic.
Contractele erau împărţite în mai multe categorii: sinalagmatice şi unilaterale; cu
titlu gratuit şi cu titlu oneros; reale, consensuale şi solemne; principale şi accesorii; numite
şi nenumite. Erau reglementate în Codul civil al anului 1864 următoarele contracte: vinderile,
schimbul, locaţiunea (cu speciile sale: închirierea şi arendarea), societatea, mandatul,
comodatul, împrumutul, depozitul, sechestrul, asigurarea, împrumutul nautic, jocul,
prinsoarea şi rendita pe viaţă. Ultimele cinci contracte enumerate făceau parte din categoria
aşa-ziselor contracte aleatorii.
Cvasi-contractul a fost definit ca „un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie
către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi”. Erau calificate cvasi-contracte:
gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză sau fără just temei.
Delictul era consacrat ca izvor de obligaţii, plecându-se de la principiul statuat sub
dispoziţiile art. 998 din Codul civil, text potrivit căruia: „Orice faptă a omului care cauzează
altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceasta
era răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Alături de ea, Codul civil consacra şi
răspunderea:
- tatălui şi a mamei – dar numai după moartea bărbatului, pentru prejudiciul cauzat
„de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”;
- stăpânilor şi a comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în
funcţiile care li s-au încredinţat;
19
 - institutorilor şi artizanilor, pentru prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot
timpul cât se găsesc sub a lor supraveghere;
- proprietarului unui animal, pentru prejudiciul cauzat de animal şi indiferent de
împrejurarea că „animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat”;
- proprietarului unui edificiu, pentru prejudiciul generat de ruina acelui edificiu, însă
numai când ruina „este urmarea lipsei de întreţinere sau unui viciu de construcţie”.
Garantarea executării obligaţiilor se putea face prin:
- luarea unui fidejusor, care era acea persoană ce se angaja faţă de creditor că va
„îndeplini [el] însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte”;
- încheierea unui amanet, adică a unui „contract prin care datornicul remite
creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei”;
- prezervarea unui privilegiu, adică a unui „drept ce dă unui creditor calitatea creanţei
sale de a fi preferit celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari”;
- înscrierea unei ipoteci, adică a unui „drept real asupra imobilelor afectate la plata
unei obligaţii”.
Obligaţiile se puteau stinge prin: plată, novaţiune, remitere voluntară, compensaţie,
confunziune, pierderea lucrului, anulare sau resciziune, efectul condiţiei rezolutorii, precum
şi prin prescripţie.

11.9. Infracţiuni şi pedepse

În ramura dreptului penal, principalul izvor rămâne Codul penal al anului 1865, care a
suferit o serie de modificări pe parcursul celor 72 de ani cât a fost în vigoare. Se pare că cea
mai importantă modificare a acestui Cod penal, anterioară anului 1918, a fost cea din 17
februarie 1874 prin care optsprezece crime au fost transformate în delicte, cu scopul de a
scoate judecarea lor din competenţa curţilor cu juri şi atribuirea lor în competenţa de judecată
a instanţelor ordinare.
După înfăptuirea României Mari, începând cu anul 1919, acest cod penal se va aplica
şi în Basarabia. În Ardeal însă, a continuat să se aplice Codul penal ungar, în vigoare din anul
1878, astfel cum a fost modificat prin Novela penală din anul 1908, iar în Bucovina, va
rămâne în vigoare Codul penal austriac din anul 1852. Această pluralitate de legiuiri penale,
care se aplicau concomitent pe teritoriul aceluiaşi stat, în funcţie de o regiune sau alta, nu
putea dura la nesfârşit, căci ducea la aplicarea unor tratamente penale diferite pentru fapte
similare, săvârşite în aceleaşi circumstanţe, fapt care contravenea principiului egalităţii în faţa
legii, proclamat sub prevederile art. 8 alin. 2 din Constituţia anului 1866. În aceste condiţii,
încă din anul 1920, au început lucrările pentru întocmirea unui nou cod penal, la care au
participat membrii Consiliului legislativ de la acea vreme şi succesive comisii mixte
parlamentare, care şi-au desfăşurat activitatea până în 1936, an în care este adopta noua
legiuire penală, rămasă în istorie sub numele de Codul penal Carol al II-lea, intrată în vigoare
la data de 1 ianuarie 1937.

20
 Infracţiunea era definită ca o faptă pe care legea o defineşte ca atare şi pentru
săvârşirea căreia aceeaşi lege prevedea aplicarea unei pedepse. Se conferea astfel
materialitate principiilor moderne de drept penal, al legalităţii incriminării şi a pedepsei.
Infracţiunile cunoşteau o împărţire tripartită, în crime, delicte şi contravenţii. Criteriul de
distincţie între cele trei categorii de fapte era cel al gravităţii pedepsei prevăzute pentru
sancţionarea lor. Crimele erau infracţiunile cele mai grave sancţionate sever cu pedepse
criminale (munca silnică, recluziunea, detenţiunea, degradaţiunea civică). Delictele erau
infracţiunile de o gravitate mijlocie, cărora li se aplicau pedepse corecţionale, iar
contravenţiile erau infracţiunile cele mai uşoare sancţionate cu pedepse poliţieneşti. Se făcea
cuvenita distincţie între infracţiunile săvârşite din culpă şi cele intenţionate, care erau
pedepsite mai grav.
În privinţa vârstei de la care o persoană putea fi trasă la răspundere penală, noul Cod
penal stabilea următoarele reguli:
a) până la 8 ani, minorul era absolut iresponsabil;
b) între 8 şi 16 ani, minorul era prezumat iresponsabil şi, pe cale de consecinţă, era ferit de
pedeapsă „dacă se va decide de judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere”; această
prezumţie putea fi însă răsturnată făcând proba contrarie;
c) între 16 şi 20 de ani, minorul răspundea penal, însă într-o formă atenuată, evidenţiată de
pedepsele sensibil mai blânde ce i se puteau aplica;
d) după 20 de ani, intervenea aşa-numitul majorat penal, iar răspunderea penală era totală.
Anumite reguli erau stabilite şi în privinţa vârstei înaintate. Spre pildă, pedeapsa
muncii silnice nu se putea aplica celui care a „împlinit al 60-lea an” de viaţă. De asemenea,
doctrina şi jurisprudenţa au stabilit acele cauze care puteau atenua ori înlătura răspunderea
penală: surdomutismul, somnambulismul, hipnotismul, beţia, morfinismul, etc.
Tot acum au fost consacrate la nivel legislativ şi teoretizate în doctrină aşa-numitele
faze ale infracţiunii ca fiind următoarele:
a) faza oratorică ca moment în care ideea criminală a fost comunicată de către cel căruia îi
aparţine şi altor persoane sau chiar victimei; în principiu, această fază scăpa pedepsei; prin
excepţie însă, era sancţionată infracţiunea de complot;
b) faza actelor preparatorii sau pregătitorii în care autorul viitoarei fapte reprobabile îşi
pregătea instrumentele ce urmau a fi folosite la săvârşirea infracţiunii sau se preocupa de
studierea condiţiilor prielnice săvârşirii faptei oferite de locul în care urma să acţioneze;
Codul penal a consacrat şi pentru actele preparatorii principiul impunităţii, însă a stabilit şi
excepţiile în prezenţa cărora totuşi aceste acte urmează să fie pedepsite; de exemplu,
deţinerea instrumentelor de falsificare a unor acte sau bancnote;
c) tentativa fază în care „începe executarea infracţiunii intenţionate, dar nu se consumă”, ceea
ce împiedica obţinerea rezultatului dorit şi urmărit de infractor; pentru această fază a
infracţiunii, Codul penal a consacrat principiul punităţii, cu unele nuanţări, după cum
urmează: tentativa de crimă se pedepsea întotdeauna, tentativa la delict – numai când legea
specială stabilea aceasta, iar tentativa la contravenţie nu se pedepsea niciodată;

21
d) infracţiunea consumată întotdeauna pedepsită, însă diferenţiat, în funcţie de calitatea în
care o anumită persoană a săvârşit infracţiunea – autor, coautor, instigator ori complice – ori
de alte împrejurări, precum recidiva ori cumulul de infracţiuni.
Pedepsele au fost clasificate în principale, accesorii şi complimentare.
Alături de pedepsele definite în cuprinsul Codului penal – precum cele împotriva
statului, a persoanei, a proprietăţii, etc. – în această perioadă au fost adoptate o serie de
legiuiri penale speciale. Una dintre acestea a fost Legea pentru înfrânarea speculei ilicite (17
iunie 1923). Potrivit acestui act normativ, cei care sustrăgeau bunuri din comerţ ori le
distrugeau sau înşelau cumpărătorii prin punerea în vânzare a unor mărfuri falsificate, puteau
fi pedepsiţi cu privarea de libertate şi plata unor amenzi. O altă legiuire penală specială a fost
Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice. Potrivit acestei legi, se
pedepseau cu privare de libertate ori cu amenzi substanţiale cei care intrau în asociaţii
constituie cu scopul declarat de a lupta împotriva proprietăţii private ori sprijineau astfel de
asociaţii. Aceleaşi pedepse puteau fi aplicate şi celor care instigau la manifestări împotriva
proprietăţii private, precum şi celor care prin orice mijloace urmăreau schimbarea ordinii
sociale şi politice din România. Deşi blamată în istoriografia comunistă, apariţia „legii
Mârzescu” a fost impusă de realitatea politică din România acelor vremuri în care
organizaţiile comuniste, încurajate de succesul bolşevic din Rusia, militau tot mai fervent şi
cu mijloace pe care astăzi le-am califica ca teroriste, împotriva proprietăţii private şi a
întreprinderilor particulare din comerţ şi industrie. „Legea Mârzescu” a fost modificată în mai
multe rânduri. Prima modificare are loc la 15 noiembrie 1927, când sunt incriminate acţiunile
de orice fel îndreptate împotriva regelui, a alcătuirii regenţei sau a succesiunii legale la tron.
A doua modificare intervine la 12 mai 1933 prin Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni
contra liniştei publice. Noul act normativ sancţiona baricadarea în clădirile publice sau în
edificii ale întreprinderilor industriale sau comerciale, precum şi refuzul de a le părăsi. Este
totodată instituită şi interdicţia de domiciliu.

22
  Specificul instituțiilor juridice românești în epoca regimurilor
totalitare (în timpul dictaturii lui Carol al II-lea)
Dreptul civil
În materia dreptului civil, sunt elaborate o serie de acte normative în consonanţă cu
noua realitate politică din ţară. Regimul personal a lui Carol al II-lea a urmărit limitarea până
la lichidare a drepturilor şi libertăţilor ce – într-o manieră pur declarativă – erau consfinţite în
Constituţia anului 1938. Deşi noua Lege fundamentală a României recunoştea în persoana
tuturor românilor libertatea conştiinţei, a muncii, a învăţământului, a presei, a întrunirilor, cea
de asociaţie şi garanta libertatea individuală, exerciţiul efectiv al acestor drepturi era supus
„legilor şi orânduirilor poliţieneşti”. Mai mult, prin Decretul-lege din 31 martie 1938, regele a
dispus dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice, împrejurare care a
compromis pluralismul politic în ţara noastră. În compensaţie, Carol al II-lea a creat şi impus
în peisajul politic românesc Frontul Renaşterii Naţionale, ce a fost declarat „unica organizaţie
politică în stat”, oricare alta fiind catalogată clandestină, aparţinătorii ei fiind expuşi pedepsei
„cu degradarea civică, pe termen de 2 până la 5 ani”. În consecinţă, numai Frontul Renaşterii
Naţionale era îndreptăţit să stabilească şi să depună „candidaturile pentru alegerile
parlamentare, administrative şi profesionale”. Ulterior, în iunie 1940, Frontul Renaşterii
Naţionale a fost transformat în Partidul Naţiunii, ce era condus de rege şi avea rolul declarat
de a îndruma „viaţa morală şi materială a naţiunii şi statului român”.
De o atenţie deosebită în această perioadă s-a bucurat legislaţia privind cetăţenia şi
naţionalitatea. Se impun a fi reţinute: Decretul-lege din 22 ianuarie 1938 pentru revizuirea
cetăţeniei române; decretul-lege din 20 aprilie 1938 pentru pierderea cetăţeniei române şi
Legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 ianuarie 1939.
Ultimul act normativ arăta expresis verbis că „naturalizarea aseamănă pe străin în totul cu
românul, în ceea ce priveşte drepturile civile”. Cât priveşte exerciţiul drepturilor politice,
acesta era restricţionat, căci străinul naturalizat nu putea – decât după trecerea a cel puţin şase
ani – să fie numit ministru, subsecretar de stat, rezident regal; să i se recunoască statutul de
alegător ori să fie ales sau numit în Adunările legiuitoare sau în organele locale ale
administraţiei publice. De asemenea, străinul naturalizat nu putea – decât după cinci ani de la
acordarea cetăţeniei române – să devină funcţionar public sau membru al vreunui barou de
avocaţi din România.
La 8 august 1940 au fost elaborate două acte normative cu incidenţă în materia
capacităţii civile a unor categorii de persoane. Primul a fost Decretul-lege privitor la starea
juridică a locuitorilor evrei din România care instituia pentru această categorie de cetăţeni
români interdicţia de a ocupa anumite funcţii publice, precum şi incapacitatea de a dobândi
proprietăţi rurale în ţara noastră. Al doilea a fost Decretul pentru oprirea căsătoriilor între
românii de sânge şi evrei, act normativ care a interzis căsătoriile între români şi evrei, chiar
dacă acestea au fost încheiate în străinătate. Nesocotirea acestei interdicţii era sancţionată cu
nulitatea absolută a căsătoriei astfel încheiate.
În materia proprietăţii, demn a fi reţinut este art. 7 al Constituţiei carliste care
prevedea că „nu este îngăduit nici unui român a propovădui prin viu grai sau în scris…
împărţirea ori distribuirea averii altora…”. Existenţa acestui text în cuprinsul Legii

23
fundamentale este pe deplin motivată de realitatea politică existentă la acea vreme la graniţa
de est a României.
În privinţa relaţiilor de muncă, grăitor pentru această perioadă din istoria României
este Decretul-lege din 27 februarie 1940 privind rechiziţiile, care – printre altele – a prevăzut
şi posibilitatea rechiziţionării oricărei „prestaţiuni de servicii, atât pentru interesele armatei,
cât şi ale altor departamente, când interesele generale ale ţării ar cere aceasta”. Putea fi
chemat şi întrebuinţat „atât în folosul armatei, cât şi al altor servicii ale ţării, orice persoană
civilă, bărbat sau femeie, care nu a împlinit vârsta de 70 de ani, fie simpli lucrători sau
meseriaşi, fie profesionişti, fie pensionari ai statului, sau ai oricărei instituţii, sau întreprinderi
publice ori particulare”. Cei care nu se supuneau ordinului de rechiziţionare puteau fi aspru
sancţionaţi. Pe aceeaşi linie s-a situat şi Decretul-lege pentru mobilizarea agricolă, precum şi
decretul-lege pentru stabilirea regimului muncii în împrejurări excepţionale, care a permis
Ministerului Muncii să prelungească durata normală a zilei de muncă peste 8 ore ori să
suspende vremelnic repaosul duminical. Greva era în mod expres interzisă, stipulându-se că
„orice provocare de încetare colectivă de muncă se va pedepsi”, iar într-o atare situaţie,
„Consiliul de Miniştri va putea hotărî rechiziţionarea…a tot ce este necesar pentru a se
asigura funcţionarea acelor întreprinderi”, inclusiv în dauna celor care sunt angajaţi ai
acesteia.

Dreptul penal și procedura penală

Dreptul penal cunoaşte, la rândul său, reglementări noi, consonante cu noile realităţi
politice din românia. Astfel, Codul penal aplicat din anul 1937, precum şi Codul justiţiei
militare vor fi supuse cu consecvenţă unor numeroase modificări, astfel că cele două acte
normative vor lua înfăţişarea unor instrumente de intimidare şi reprimare a opozanţilor
regimului politic tutelat de Carol al II-lea. Cele mai importante asemenea modificări au fost:
Decretul-lege pentru modificarea legii pentru reprimarea unor infracţiuni contra ordinii
publice şi a legii pentru apărarea ordinii în stat (17 februarie 1938); Legea pentru reprimarea
unor noi infracţiuni contra liniştii publice (25 februarie 1938); decretul-lege pentru apărarea
ordinii de stat (15 aprilie 1938); Jurnalul Consiliului de Miniştri pentru introducerea
provizorie a pedepsei cu moartea (24 mai 1938); Decretul-lege pentru apărarea ordinii
politice unice şi totalitare a statului român (22 iunie 1940). Dat fiind pericolul instalării
experimentului comunist în România, au fost prevăzute pedepse deosebite pentru fapta de a
intra „în legătură cu vreo persoană sau asociaţiune din străinătate în scopul de a primi
instrucţiuni sau ajutoare de orice fel pentru pregătirea revoluţiunii comuniste”, precum şi
pentru tipărirea sau multiplicarea în orice mod şi împărţirea de manuscrise, schiţe sau desene
ce ar conţine „un îndemn la săvârşirea unui act sau [la] manifestarea unei idei politice din
cele oprite”.
Procedura penală cunoaşte, la rândul ei, câteva schimbări semnificative. Astfel,
numeroase infracţiuni sunt date în competenţa de judecată a instanţelor militare; este în mod
exagerat simplificată judecata unor infracţiuni contra „ordinii publice şi siguranţei statului”,
în cazul cărora era urmată „procedura flagrantelor delicte”; parţial, este suprimat recursul
căruia i se răpeşte caracterul suspensiv. Legea pentru organizarea judecătorească din 20
august 1938 aduce, printre altele, două inovaţii în acest domeniu: desfiinţează curţile cu juraţi
şi suprimă inamovibilitatea judecătorilor.
24
  Specificul instituțiilor juridice românești în epoca regimurilor
totalitare (în timpul dictaturii antonesciene)
Dreptul civil
În materia dreptului civil, ceea ce atrage atenţia este preocuparea regimului pentru
încorsetarea în spaţii cât mai înguste a capacităţii juridice a persoanelor fizice sau juridice.
Este desfiinţat acum votul secret, dreptul de asociere şi libertatea întrunirilor. Astfel, printr-un
decret s-a statuat că „acei care determină sau iau parte la întruniri sau manifestaţiuni cu
caracter politic…vor fi internaţi într-un lagăr de muncă, sau li se va fixa domiciliul
obligatoriu”, măsuri care puteau fi luate prin „acte de guvernământ” ce „nu sunt generatoare
de daune”. Ulterior, prin Decretul-lege nr. 142 din 23 ianuarie 1941 au fost interzise „orice
fel de întruniri, adunări de orice fel în pieţe publice sau case particulare, localuri închise, fără
autorizaţia Comandamentelor militare” şi s-a stabilit pentru cei care nesocoteau această
interdicţie posibilitatea aplicării pedepsei „cu munca silnică de la 5-12 ani şi degradarea
civică de la 3-5 ani”; în caz de violenţă, pedeapsa cu munca silnică putea urca de la 8 la 15
ani, iar degradarea civică putea fi stabilită pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 8 ani. Exerciţiului
dreptului la asociere i se aduc acum restrângeri grosolane. Erau sancţionate prin Decretul-
lege pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenţa şi interesele statului din 6
februarie 1941, „orice constituire de organizaţiune politică neautorizată de stat”, precum şi
„constituirea de asociaţiuni clandestine” ori „cu caracter religios, cultural, politic, social, al
căror scop sau activitate tind la primejduirea ordinei de stat şi urmăresc să dea o acoperire
legală unei activităţi interzise”.
Numeroase incapacităţi civile au fost instituite pentru cetăţenii români de naţionalitate
evreiască. Lor li se interzice acum să ocupe funcţii în stat, sunt excluşi de la serviciul militar
şi nu li mai permite să frecventeze cursurile unei şcoli. De asemenea, evreii nu mai puteau
„stăpâni, dobândi sau deţine proprietăţi rurale în România sub nici un titlu şi în nici o calitate,
precum proprietari, uzufructuari, asociaţi, administratori…”, iar „imobilele urbane care sunt
proprietatea evreilor, persoane fizice sau societăţi evreieşti, intră pe deplin în patrimoniul
statului”. Pe aceeaşi linie s-a înscris şi Decretul-lege nr. 2651/1940 pentru interdicţia
căsătoriilor dintre românii de sânge şi evrei, la care sa adăugat Decretul-lege nr. 3804/1940
pentru căsătoria funcţionarilor publici, cărora li s-a interzis – sub sancţiunea destituirii –
încheierea unei căsătorii „cu persoane de origine etnică străină”. În anul 1941, printr-un alt
decret-lege, s-a impus militarilor obligaţia de a se căsători numai „cu persoane de origine
etnică română”; cererea pentru încheierea unei căsătorii, depusă de către un ofiţer sau
asimilat, trebuia însoţită de dovada originii etnice a viitoarei soţii.
Anul 1943 aduce şi primele modificări ale Codului civil operate în timpul regimului
antonescian. Paternitatea copilului natural, din afara căsătoriei, putea fi stabilită prin
recunoaşterea tatălui (făcută printr-un act autentic sau printr-o declaraţie în faţa ofiţerului
stării civile) sau printr-o acţiune în justiţie. Mai mult, prin decretul-lege din 9 iulie 1943 este
modificat art. 677 din Codul civil, căruia i s-a dat următorul conţinut: „Copilul recunoscut şi
descendenţii lui legitimi au în succesiunea tatălui aceleaşi drepturi ca şi copiii legitimi şi
descendenţii lor, afară numai dacă vin în concurs cu copiii legitimi sau cu descendenţii
legitimi ai acestora, în care caz li se atribuie numai jumătate din ceea ce li s-ar fi cuvenit dacă
ar fi legitimi”. Dată fiind starea de război, o căsătorie putea fi încheiată şi prin mijlocirea unui

25
mandatar căruia i se dădea o procură legalizată de autorităţile militare de la locul unde se
găsea încartiruit viitorul soţ. O îmbunătăţire considerabilă a statutului juridic al soţului
(soţiei) survine ca urmare a intrării în vigoare a Decretului nr. 1126 din 8 iunie 1944 pentru
dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor. Prin acest act normativ, soţului supravieţuitor i
s-a recunoscut dreptul: 1. de a veni la moştenirea soţului defunct în concurenţă cu rudele până
la gradul al IV-lea inclusiv, în diferite cote determinate; de abitaţie asupra casei în care au
locuit împreună; 3. la o rezervă succesorală reprezentând jumătate din cât îi revenea ca
succesor legal; 4. special de moştenire asupra unor bunuri mobile ce se găseau în gospodăria
comună. Tot acum este organizată instituţia morţii prezumate. Din pricina războiului,
numeroşi bărbaţi erau daţi dispăruţi pe fronturile pe care se găseau însă cu privire la ei nu
putea fi eliberat un certificat de deces, întrucât nu se făcuse de nici o persoană autorizată
constatarea morţii. În atare condiţii, era firesc ca – în baza unei prezumţii – aceşti un atare
bărbat să fie considerat decedat, pentru ca rudele şi eventual soţia lui să poată iniţia
deschiderea procedurii succesorale. În cazul în care cel în cauză se reîntorcea, el intra
automat în posesia bunurilor sale, ce făcuseră obiectul împărţirii între rudele şi soţia sa.
În domeniul relaţiilor de muncă, legislaţia dictaturii antonesciene a urmărit cu
precădere militarizarea întreprinderilor şi legalizarea muncii forţate797 .
Prin Decretul-legea nr. 4012/1940 şi apoi prin cel cu nr. 335/1941 sa statuat că „orice
instituţie sau întreprindere de stat sau particulară poate fi militarizată oricând interesele
superioare ale statului798 ar cere”. Această militarizare presupunea aşezarea instituţiei sau a
întreprinderii, precum şi a personalului acesteia sub controlul, „disciplina şi jurisdicţiunea
militară”. Pe aceeaşi linie a militarizării instituţiilor şi întreprinderilor, s-a situat şi
organizarea îndrumătorilor militari ce funcţionau pe ramuri ale industriei naţionale, în special
pe lângă cele legate nemijlocit de producţia de război799 .
Regimul muncii forţate este organizat prin mai multe acte normative: Decretul-lege
nr. 1403/1941 pentru organizarea muncii naţionale, Decretul-legea nr. 2741/1941 pentru
regimul muncii în timp de război şi Decretul-lege nr. 3205/1941 pentru înfiinţarea şi
organizarea inspectoratului general al taberelor şi coloanelor800 de muncă obligatorie de
folos obştesc. Ministerul Muncii va fi autorizat să dispună pentru toate întreprinderile
industriale, comerciale şi de transport: prelungirea duratei normele de muncă peste 8 ore pe
zi, suspendarea vremelnică a concediilor de odihnă ori suspendarea vremelnică a repaosului
duminical sau în sărbătorile legale. Cei care nu se prezentau la termenul fixat în ordinul de
chemare, în tabere sau colonii de muncă, puteau fi sancţionaţi cu închisoare corecţională de la
6 luni la un an sau se puteau face vinovaţi de „crimă de sabotaj”, ceea ce putea atrage
condamnarea la muncă silnică sau la pedeapsa cu moartea.

Dreptul penal și procedura penală

Legislaţia penală cunoaşte acum o accentuare a caracterului său de instrument de
represiune a tuturor oponenţilor regimului politic instaurat după 6 septembrie 1940. Sunt
grăitoare în acest sens Decretele-legi de la sfârşitul anului 1940 şi începutul anului 1941
pentru reprimarea unor „infracţiuni în contra ordinii publice şi intereselor statului, la care s-a
adăugat Decretul-lege nr. 3674 din 31 octombrie 1941 pentru reprimarea sabotajului. Acesta
din urmă definea şi incrimina „crima [sau „delictul”] de sabotaj comercial [sau „industrial”]”.

26
Erau apreciate ca fiind crime de sabotaj şi pedepsite cu temniţă grea de la 5 la 20 de ani
următoarele fapte:
a) orice încetare a lucrului, individuală sau colectivă, fără încuviinţarea prealabilă a
comandamentului militar al întreprinderii militarizate sau, în cazul celorlalte întreprinderi,
fără încuviinţarea prealabilă a Inspectoratului de muncă, dată cu avizul conducerii
întreprinderii, cu excepţia cazurilor de forţă majoră; în atare condiţii, exercitarea dreptului la
grevă era practic paralizată;
b) distrugerea, deteriorarea, sustragerea, falsificarea, fabricarea defectuoasă, prin erori voite,
manipulări sau manevre frauduloase sau de către salariaţi, patroni sau persoane fără vreo
calitate ori calificare a maşinilor, instalaţiilor, instrumentelor de lucru, materialelor,
mărfurilor ori produselor dintr-o întreprindere.
Alte fapte sancţionate grav erau: împotrivirea la încorporare, neprezentarea la unităţi
în cazul concentrărilor, dezertarea, posesia sau purtarea fără autorizaţie de arme, jaful în
bandă, furtul de muniţie sau de arme din cazărmi sau din alte locuri în care acestea sunt
depozitate, instigarea – prin orice mijloace – la manifestări sau acţiuni cu caracter de uneltire
împotriva ordinii politice sau sociale din stat, împărţirea sau distrugerea averii altora,
ocuparea fără drept a unor edificii publice, distrugerea instalaţiilor de utilitate publică,
atentatele asupra membrilor guvernului sau asupra persoanelor reprezentând alte autorităţi,
tipărirea ori împărţirea de manifeste, etc. Erau pasibili de aplicarea pedepsei cu moartea cei
care se făceau vinovaţi de „distrugerea, în parte sau în întregime, a fabricilor, întreprinderilor
sau depozitelor…, săvârşită în scopul de a micşora sau înceta activitatea lor” ori de crime de
înaltă trădare şi spionaj.
Pedepsele reglementate şi aplicate erau: moartea, munca silnică, internarea într-un
lagăr, instituirea domiciliului obligatoriu (forţat) ori confiscarea averii. Această ultimă
pedeapsă cunoaşte o consacrare specială ca urmare a intrării în vigoare a Decretului-lege nr.
378 din 17 februarie 1943 pentru confiscarea averii partizanilor şi era aplicată ca pedeapsă
complementară deopotrivă autorilor, instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor, favorizatorilor
şi uneori şi membrilor familiilor celor condamnaţi .
Organizarea procesului penal a evoluat pe trei direcţii: diminuarea până la desfiinţare
a garanţiilor procesuale; trecerea unui mare număr de infracţiuni din competenţa de judecată
a instanţelor civile în a celor militare şi comprimarea excesivă a termenelor procesuale. Spre
pildă, mai multe decrete-legi au stabilit că „tribunalele militare, primind actele de trimitere în
judecată, vor fixa termene scurte de maximum 10 zile şi vor judeca de urgenţă şi cu
precădere”. „Cercetările se vor face de Parchetul militar…în termen de 24 de ore” de la
luarea la cunoştinţă a săvârşirii unor fapte incriminate de lege şi tot el va fi cel care „va
investi direct instanţa de judecată”. Instanţa de judecată se pronunţa în termene extrem de
scurte de la data sesizării ei (uneori şi în 24 de ore), iar hotărârea ei trebuia executată în cel
mult 10 ore de la pronunţare. În asemenea condiţii, dreptul la apărare era literalmente
desfiinţat. Mai mult, sunt suprimate căile de atac sunt suprimate, de lege lata stabilinduse
principial că „nici o cale de atac ordinară sau extraordinară nu poate fi introdusă”.

27
  Dreptul românesc în timpul regimului comunist
Dreptul civil
În materia dreptului civil, regimul comunist intervine cu măsuri legislative care – în
linii generale – au urmărit limitarea libertăţii individuale, respectiv a celei de expresie,
precum şi o restrângere până la suprimare a exerciţiului dreptului de proprietate. Chiar dacă
declarativ libertatea individuală a cetăţenilor era garantată, numeroase persoane – declarate
„elemente contrarevoluţionare” – erau lipsite de posibilitatea de a participa la viaţa politică a
ţării. De altfel, dreptul la liberă asociere a fost în mod brutal încălcat prin mai multe dispoziţii
înscrise în constituţiile comuniste. Amintim aici, cu titlu de exemplu, art. 32 alin. 1 din
Constituţia anului 1948, text potrivit căruia „cetăţenii au dreptul de a se asocia şi organiza,
dacă scopul urmărit nu este îndreptat în contra ordinii democratice stabilită de Constituţie”, la
care am putea adăuga art. 86 alin. 4 din Constituţia anului 1952, potrivit căruia: „Partidul
Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a
organelor şi instituţiilor de stat”.
Drepturile electorale sunt, de asemenea, grav încălcate. E adevărat, constituţiile
comuniste au declarat votul „universal, egal, direct şi secret”, fără nici o discriminare după
„naţionalitate, rasă, sex sau religie”. Însă dreptul de a depune candidaturi o avea, potrivit
Constituţiei anului 1965, numai „Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste”, declarat „cadrul
organizatoric de unire, sub conducerea partidului Comunist Român, a forţelor politice şi
sociale…, a tuturor organizaţiilor de masă şi obşteşti”. Suprimată este acum şi libertatea de
expresie; deşi „li se garantează libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi
demonstraţiilor” cetăţenii statului totalitar Republica Socialistă România nu puteau exercita
toate aceste libertăţi „în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce
muncesc”.
Lichidarea proprietăţii particulare – în absenţa căreia omul devine sclav – a fost
scopul declarat al regimului comunist care, prin Constituţia anului 1952 de exemplu, a
declarat economia naţională a Republicii Populare Române ca cuprinzând trei formaţiuni: cea
socialistă, cea a micii producţii de mărfuri şi cea particular-capitalistă. Fundamentul social-
economic al ţării era formaţiunea socialistă care îngloba proprietatea statului sau a
organizaţiilor cooperatiste asupra mijloacelor de producţie şi în care era „lichidată
exploatarea omului de către om”; în fond, o formă a proprietăţii care aparţinea tuturor şi
nimănui în acelaşi timp. Alături de formaţiunea socialistă se bucura de o existenţă tolerată
formaţiunea particular-capitalistă care cuprindea „gospodăriile chiabureşti, întreprinderile
comerciale particulare, micile întreprinderi industriale nenaţionalizate bazate pe exploatarea
muncii salariate” şi căreia statul de democraţie populară i-a rezervat o politică „de îngrădire şi
eliminare”.
Între primele măsuri legislative iniţiate de regimul comunist în vederea suprimării
marii proprietăţi funciare particulare a fost Legea pentru reformă agrară nr. 187 din 23 martie
1945, completată cu Legea nr. 177 din 7 iunie 1947. Aceasta din urmă a declarat lucrările
pentru înfăptuirea reformei agrare acte de guvernământ ce nu mai puteau fi atacate în justiţie.
Pe aceeaşi linie poate fi aşezată şi Legea pentru reglementarea circulaţiei şi stabilirea
regimului juridic al imobilelor agricole din iunie 1947 care a interzis achiziţionarea – prin
acte oneroase ori gratuite – de către o singură persoană a unei suprafeţe de teren agricol mai

28
mare de 5 hectare şi au fost anulate retroactiv toate înstrăinările făcute, după data de 1 august
1946, altor persoane decât descendenţii până la al III-lea inclusiv, sub motivaţia puerilă că
aceste acte au fost încheiate sub imperiul unei constrângeri. Legea – în realitate o
monstruozitate juridică care masca intenţia regimului comunist de a stârpi proprietatea
particulară – „păcătuia” din mai multe puncte de vedere: ea retroactiva, aducea atingere
principiului fundamental de drept civil care este cel al bunei-credinţe şi atenta la libertatea de
a contracta ca componentă a libertăţii individuale.
Nici industria nu putea scăpa filozofiei comuniste. Prin Legea nr. 119 din 11 iunie
1948 au fost naţionalizate întreprinderile industriale, bancare, de asigurare, miniere şi de
transporturi. Mai mult, printr-un mănunchi de decrete, regimul comunist a mai naţionalizat
întreprinderile de căi ferate particulare (Decretul nr. 232/1948), instituţiile sanitare particulare
(Decretul nr. 302/1948), industria cinematografică (Decretul nr. 303/1948), farmaciile,
laboratoarele chimico-farmaceutice, drogheriile medicale, depozitele de medicamente şi
laboratoarele de analiză medicală (Decretul nr. 134/1949 şi Decretul nr. 418/1953), imobilele
cu destinaţie locativă (Decretul nr. 92/1950). Evoluând în această direcţie, regimul de
sorginte stalinistă a înscris în ultima constituţie comunistă ce a funcţionat în România
principiul potrivit căruia „economia naţională…este o economie socialistă, bazată pe
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie”, proprietatea personală reducându-se
la „veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi
terenul pe care se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal” .

Dreptul penal și procedura penală

Dreptul penal al epocii a evoluat pe trei direcţii:
a) al sancţionării criminalilor de război – aspect pozitiv, dezirabil şi reclamat de dreptul
internaţional;
b) al dezvoltării doctrinei de drept penal, în baza noului cod adoptat de Marea Adunare
Naţională la 21 iunie 1968 – nu putem omite, din acest context, meritul unor specialişti de
excepţie ai dreptului penal, între care nu poate fi omis numele lui Vintilă Dongoroz;
c) al reprimării oponenţilor ori adversarilor regimului comunist – aspect negativ, indezirabil,
caracteristic însă oricărui regim autoritar.
Prin Decretul-lege pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război
şi prin Decretul-lege nr. 149 pentru urmărirea celor vinovaţi de dezastrul ţării au fost
consideraţi criminali de război cei care:
a) au supus la un tratament inuman, contrar dreptului internaţional, pe prizonierii şi ostaticii
de război;
b) au ordonat sau au săvârşit acte de cruzime sau de suprimare asupra populaţiei din teritoriile
în care s-a purtat războiul;
c) au ordonat sau iniţiat înfiinţarea de ghetouri, lagăre de internare, deportări, din motive de
adversitate politică sau rasială;
d) au ordonat sau executat represiuni colective sau individuale;

29
e) au ordonat deplasări de transporturi de persoane, în scopul vădit al exterminării celor
transportaţi;
f) au ordonat sau organizat munci excesive în scop vădit de exterminare;
g) în calitate de comandanţi, directori, supraveghetori, paznici de închisoare, lagăre de
prizonieri sau internaţi politici, de deportaţi sau de deţinuţi politici, de lagăre sau detaşamente
de muncă obligatorie, însoţitori de transporturi de deportaţi, au supus cu cruzime sau
continuu la tratamente neomenoase pe cei aflaţi în puterea lor;
h) în calitate de ofiţeri de poliţie judiciară sau anchetatori cu orice titlu şi în sprijinirea
politicii de război, au prigonit şi supus la cazne unele persoane pentru faptul că acestea erau
adversari ai războiului sau ai regimului de dictatură, precum şi cei care, în calitate de
procurori sau judecători civili sau militari, prin acte săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor lor,
au întreţinut teroarea sau violenţa;
i) părăsind teritoriul naţional s-au pus în slujba Germaniei hitleriste şi au atacat ţara prin scris,
prin grai sau prin orice alt mod;
j) în orice alt mod, au încălcat regulile dreptului internaţional cu privire la conducerea
războiului.
Erau declaraţi vinovaţi pentru dezastrul ţării cei care:
a) au instaurat regimul de dictatură şi având răspunderea politică efectivă au pus în primejdie
securitatea statului prin încheierea de tratate de alianţă politică cu Germania hitleristă, prin
permiterea intrării armatelor operative germane pe teritoriul ţării sau prin pornirea războiului
împotriva U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite;
b) prin ameninţări, prin acte de teroare sau orice acţiune ilegală au urmărit să impună
României o orientare politică alături de Germania hitleristă;
c) interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germană, activând în scopul de a
alătura şi a aservi România Germaniei hitleriste.
Au fost declaraţi profitori de război acei care:
a) în orice calitate, participând la conducerea războiului, au realizat venituri ilicite;
b) în orice calitate, profitând, prin abuz sau prin violenţă, de legiuirile sau de măsurile de fapt,
cu caracter fascist, legionar sau rasist, au realizat averi ilicite.
Noul Cod penal, îndeosebi în partea lui generală, defineşte – într-o manieră ştiinţifică
– categorii fundamentale ale acestei ramuri de drept. Infracţiunea, spre pildă, era definită ca
fiind acea faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege. Sunt
acum clar definite formele vinovăţiei – intenţia (directă şi indirectă) şi culpa (simplă şi cu
prevedere) – şi este reglementată posibilitatea înlocuirii răspunderii penale cu alte forme, mai
uşoare, de răspundere juridică (de exemplu, cu răspunderea administrativă). Codul descrie
categorii specifice sistemelor moderne de drept penal: pluralitatea de infractori (co-autoratul,
instigarea şi complicitatea), pluralitatea de infracţiuni (concursul de infracţiuni, recidiva),
pedeapsa. Aceasta din urmă a fost definită ca fiind „o măsură de constrângere şi un mijloc de
reeducare a condamnatului”, aplicată cu scopul de a preveni săvârşirea „de noi infracţiuni”.

30
S-a renunţat la împărţirea tripartită a faptelor ilicite de drept penal – crime, delicte şi
contravenţii – ultima categorie fiind trecută în sfera dreptului administrativ. O modificare
însemnată a Codului penal a avut loc prin Legea nr. 6 din 23 martie 1973. Acest act normativ
aduce următoarele inovaţii:
a) nuanţează categoria de pericol social al infracţiunii, lăsând posibilitatea organelor judiciare
să aprecieze, în funcţie de pericolul social concret al fapte penale săvârşite, dacă este necesară
aplicarea unei pedepse; la stabilirea în concret a gradului de pericol social se va ţine în viitor
seama de modul şi de mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit de infractor, de
împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce,
de persoana şi de conduita făptuitorului anterior săvârşirii faptei;
b) au fost eliminate infracţiunile săvârşite din culpă în socotirea primului termen al recidivei;
c) au fost majorate limitele generale ale amenzii penale, în scopul corelării acestei pedepse cu
cuantumul amenzilor contravenţionale;
d) a fost introdusă munca corecţională, ca mod de individualizare şi executare a pedepsei
închisorii până la 2 ani.
Pentru a protegui noile realităţi economice instaurate după 1945, regimul comunist a
adoptat o serie de acte normative cuprinzând dispoziţii penale ce aveau scopul de a intimida
orice iniţiativă lucrativă a vreunei persoane particulare şi de a lichida orice activitate
economică bazată pe capital privat. Se impun a fi amintite, în acest sens: Legea pentru
reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic din mai 1945, Legea cu privire la
cumpărarea, vânzarea, circulaţia şi consumul unor produse agricole din 16 iulie 1945, Legea
pentru declararea stocului de produse şi mărfuri din 27 august 1947, Legea pentru
raţionalizarea consumului produselor alimentare şi industriale de primă necesitate nr. 308 din
1 septembrie 1947.
În dreptul procesual penal au intervenit în această perioadă mai multe reglementări
care aproape că paralizau exerciţiul dreptului la apărare a celui căruia i se reproşa că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Atare reglementări, cel puţin cele anterioare anului
1950, nu pot fi astăzi justificate decât prin prisma adoptării lor în starea de spirit existentă
după încheierea războiului. Celelalte sunt produsul vădit al unui regim totalitar care prefera
masa, individului şi teroarea în locul stabilirii obiective a unei imputabilităţi penale.
Decretul- lege din aprilie 1945 a menţinut în vigoare dispoziţiile Codului de
procedură penală din anul 1937 privind judecata în materie criminală, înlăturând acele
prevederi care reglementau judecata delictelor şi a contravenţiilor. Câteva aspecte procesuale
trădează caracterul intimidator al procesului penal: existenţa acuzatorului public; limitarea
recursului la motive strict formale „reaua compunere a instanţei sau greşita aplicare a legii”;
declararea recursului oral, în faţa instanţei ce a pronunţat hotărâre recurată; judecarea
recursului în termen de 3 zile de la primirea dosarului; recunoaşterea efectului suspensiv al
recursului numai în cazul pronunţării unei pedepse cu moarte. În august 1947, intră în vigoare
Legea pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii
ori umanităţii, care va atribui numai în competenţa secţiilor criminale ale curţilor de apel
Bucureşti şi Cluj judecarea celor care se făceau vinovaţi de săvârşirea unor asemenea fapte.
Cercetarea acestor infracţiuni se făcea de către parchetele de pe lângă aceste curţi, numai ca

31
urmare a unei însărcinări exprese a Consiliului de Miniştri, iar sesizarea instanţei se făcea de
către procurorul general al Curţii competente.
Codul de procedură penală cunoaşte o nouă modificare la 1 martie 1948, ocazie cu
care este desfiinţat apelul, suprimându-se astfel un mijloc al celui condamnat de a obţine o
rejudecare a cauzei sale de către o altă instanţă judecătorească. La 19 iunie 1952 intră în
vigoare noua Lege de organizare judecătorească care introduce instructorul penal (în locul
judecătorului de instrucţie), subordonat procurorului. O modificare importantă a procedurii
penale a avut loc prin Decretul nr. 132 din 26 martie 1957, odată cu înfiinţarea comisiilor de
împăciuire de pe lângă sfaturile populare, care judecau o serie de fapte deduse anterior spre
judecată instanţelor penale. Asistăm acum la o confuziune a două funcţii tradiţionale ale
statului – executivă şi judecătorească – împrejurare care compromitea iremediabil principiul
separaţiei puterilor în stat şi periclita grav dreptul celui învinuit de săvârşirea unei fapte
penale la un proces echitabil.
La 12 noiembrie 1968, intră în vigoare noul Cod de procedură penală, act normativ
care a răspuns pe deplin „democratismului şi umanismului socialist”. El proclama principii
precum: legalitatea şi oficialitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ al
organelor judiciare, garantarea libertăţii persoanei, garantarea dreptului de apărare şi folosirea
limbii materne în cursul derulării procesului penal. În realitate însă, o serie de dispoziţii
cuprinse în acest cod nu numai că îngrădeau dreptul la apărare al inculpatului, dar au permis
adesea transformarea judecătorului într-o marionetă, care nu avea alt rol decât acela de a
ratifica rechizitoriul întocmit de procuror.
La rândul său, Codul de procedură civilă a suferit modificări, între care cele mai
însemnate ne par a fi:
a) suprimarea jurământului ca mijloc de dovadă (Decretul nr. 208 din 12 august 1950);
b) desfiinţarea apelului, introducerea unei alte căi extraordinare de atac care a fost cererea de
îndreptare, devenită ulterior recurs în supraveghere şi reglementarea plângerii ca cerere
introductivă (Decretul nr. 132 din 19 iunie 1952);
c) instituirea participării obligatorii a procurorului la judecarea anumitor cauze civile
(Decretul nr. 38 din 16 februarie 1959) şi multe altele.

32