UNIVERSITATEA DE STAT din MOLDOVA

Facultatea de Drept

REFERAT
„STATUTUL JURIDIC AL
SCLAVILOR „
Disciplina : Drept Privat Roman
Cadru didactic : Natalia Bacalu
A elaborat : Ursu Madalina
Anul 1 , grupa 2310

Chisinau 2023
 CUPRINS

1. Fenomenul sclaviei
2. Izvoarele sclaviei romane
3. Statutul juridic al sclavilor
3.1 Puterea stapînului asupra sclavului
3.2 Familia sclavului
3.3 Acte juridice ale sclavului incheiate in nume propriu
4. Eliberare din sclavie (manumissio)
4.1 Moduri formaliste
4.2 Moduri neformaliste
5. Situatia juridica a dezrobiților
6. Concluzie
7. Bibliografie
 Fenomenul sclaviei a marcat evolutia tuturor popoarelor antichitatii , nu doar
pe cea a poporului roman . Desi la romani sclavia a avut un inceput timid , cu
caracter profund patriarhal , odata cu expansiunea statului roman devine
principalul factor de productie materiala .
Astfel , spre finalul republicii , munca fortata devine regula , iar serviciul
voluntar exceptia . Divizarea fundamentala a societatii statului roman se face in
oameni liberi si sclavi : Summa devisio de iure personatorum haec este quad
omnes homines aut liberi sunt ou servi . Situatia juridica a sclavului este in
opozitie cu statutul oamenilor liberi .
Digestele lui Iustinian dau o definitie a sclaviei pusa sub autoritatea
jurisconsultului Florentinus : servitus est constitutio iuris gentium qua domino
alieno contra natura subcitar , adica ,, sclavia este o institutie a drepturilor
giintilor in baza careia cineva este supus unei puteri straine contra naturii ‘’

Izvoarele sclaviei romane

Izvoarele sclaviei romane . Regulile din aceasta materie erau , in

general ,comune tuturor popoarelor din bazinul Marii Mediteraniene , ca reguli de
ius gentium -drept al gintilor . Originile sclaviei constau in nastere pe de o parte , si
evenimente posterioare nasterii pe de alta .
1. Nasterea , constitutia evenimentul originar al sclaviei comform principiului ,,
copilul nascut in afara casatoriei dobindea conditia de mama,, . Deoarece sclava
era considerata că năștea intotdeauna in afara căsătoriei , copilul acesteia devenea
sclav , chiar daca tatăl fusese om liber
2. Razboiul, initial, prizonierii de război dupa capturare erau ucisi , insa odata
ce romanii au inteles că pot folosi această forță de muncă ieftină , nu se mai
proceda similar . Odata capturat , prizonierul de razboi devenea sclav și , in
timpurile mai străvechi , membrul inferior al familiei celui ce l-a capturat , fără sa
existe vreo diferență între acesta și alți membri ai familiei . Ulterior , prizonierii de
război au devenit o componentă substanțială a bugetului statului roman , de rînd cu
altă pradă de război . Dupa capturare, prizonierii deveneau proprietate publica ,
dupa ce erau instrăinați particularilor sau lăsați în calitate de sclavi publici pentru a
satisface interesele statului
Faptele ilicite pedepsite cu pierderea libertății
Debitorul insolvabil , executat asupra persoanei era vîndut peste Tibru -trans
Tiberian ca sclav , căci nici un cetățean roman nu poate deveni sclav in propria
cetate .
De asemena , accesi soarta o avea o aveau cei ce nu se prezentau pentru
incorporare sau la cens – recensămînt , la chemarea magistratului , hoțul prins in
flagrant delict , dezertorul .
Strainul venit la Roma devenea sclav dacă nu se punea sub protecția unui cetățean
roman .
Omul liber care se dadea drept sclav pentru a fi vîndut , ca apoi să impartă cîstigul
cu vînzătorul , nu mai putea face fața statutului de om liber și rămînea sclav -
pretii participandi causa
4. Vinzarea Copiilor . Inițial ,pater familias , avea drepturi nelimitate asupra
membrilor săi , inclusiv dreptul de a vinde proprii copii , drept de care a fost lipsit
prin Legea celor Table

Statutul juridic al sclavilor

Putera stăpînului asupra sclavului
Statutul juridic al sclavilor pe tot parcursul existentei statului roman este
dominat de aceeasi caracteristică :lipsa quasi – lipsa totala a drepturilor . Din punct
de vedere juridic , sclavul ( formulus , servus , homo , mancipium , puer, ancila )
era considerat un simplu lucru – res , facind parte din patrimoniul stăpînului sau .
Se pare ca sclavul a constituit , de alfel primul res mancipi (lucruri importante in
patrimoniul romanilor , cum ar fi , pamîntul , vitele , casa)
Neavînd personalitate juridica , sclavul nu putea participa la viața juridica in
nume propriu , nu putea deveni titular de drepturi și nu-și putea asuma obligații
( serves nullum caput haber ) Socotit simplu obicet de proprietate al stapînului ,
sclavul se afla in imposibilitatea de a avea un patrimoniu al său și in consecință nu
putea fi proprietar , creditor , sau debitor si nici nu putea lăsa mostenire
In raporturile cu stăpinii săi , sclavii au avut pozitia unui instrument grăitor (
instrumentum vocale) asupra caruia stăpinii aveau drept de viața si de moarte (jus
vitae nesique ).Puterea nelimitata asupra sclavilor era denumita , in dreptul vechi ,
mancipium de la manu capere – a prinde cu mina . In epoca clasica , puterea
stapinului se numea patria potestas sau dominica potestsas .
În virtutea dreptului de dispoziţie pe care stăpânul îl exercita asupra obiectelor din
patrimoniul său, sclavul putea fi înstrăinat cu orice titlu, pedepsit şi chiar omorât.
În plus, îl putea vinde, dona, constitui drept dotă, închiria, da în uzufruct, părăsi.
Stăpânul îl putea abandona pe sclavul delincvent în mâinile victimei delictului,
pentru ca aceasta să-şi poată exercita dreptul de răzbunare asupra sclavului (dreptul
de abandon noxal- jus noxae deditionis), evitând astfel răspunderea patrimonială ce
ar fi intervenit în sarcina lui, în vederea acoperirii daunelor cauzate victimelor
faptelor comise de către sclavii aflați in puterea lui .
Avind statutul juridic de ’’lucru’’ (res), sclavul nu avea dreptul să se plângă în
justiţie, cu alte cuvinte, nu putea intenta o acţiune. Dacă a fost lovit, rănit sau
neîndreptăţit într-o formă, oricât de gravă, nu se putea adresa magistratului.
Acţiunea aparţinea stăpânului, care o intenta împotriva delincventului spre a obţine
o sumă de bani ca amendă pentru vătămarea unui lucru din patrimoniul său. În
baza calităţii de proprietar, dominus îşi putea proteja drepturile asupra sclavului
prin acţiunile pe care dreptul comun i le oferea cu privire la orice alte bunuri aflate
în patrimoniul său ( rei vindicatio , actio furti etc)

Familia sclavului
Lipsiți de status civitatis, sclavii erau privaţi şi de status familiae. Sclavii nu
puteau contracta o căsătorie valabilă (iustae nuptiae) şi, drept urmare, nu puteau
întemeia o familie în sensul dreptului roman.
Ei trăiau în simple uniuni de fapt, fără consecinţe juridice (contubernium). Aceste
uniuni, în cadrul căreia bărbatul sclav nu avea nicio putere asupra consoartei sale
(ca în căsătoriile legitime) şi nici asupra copiilor rezultaţi , erau, ca şi sclavii înşişi,
la dispoziţia stăpânilor.
În consecinţă, şi rudenia dintre sclavi (cognatio servilis) era lipsită de orice efect
juridic.
Totuşi, în epoca dreptului clasic, sub influenţa creştinismului, în baza acestei
rudenii, sclavii nu se puteau căsători între ei dacă erau rude de sânge de grad mai
apropiat. Tot în baza lui cognatio servilis se recunoaşte şi interdicţia de a despărţi
mama de copiii ei sclavi, fie prin vânzare separata ori in alt fel .
In plus, sclavul avea un drept de succesiune fața de bunurile rudelor de singe .

Actele juridice ale sclavului incheiate in nume propriu

Regula generală în această materie este aceea conform căreia pactele sclavilor
nu puteau produce consecinţe juridice.
De fapt, obligaţiile asumate de sclavi în raporturile juridice cu oamenii liberi erau
considerate obligaţii naturale, care nu puteau fi pretinse în justiţie.
Dar, în cazul în care o achita, plata făcută nu era privită ca o donaţie si nici nu se
putea cere restituirea ca fiind o prestaţie nedatorată.
Cu toate acestea, obligaţiile naturale ale sclavilor puteau fi novate sau garantate de
un om liber.
Însă, începând cu epoca clasică, existau câteva posibilităţi pentru ca sclavii să
încheie pacte ale căror efecte erau garantate prin sancţionarea lor în modalităţi
particulare.
Pactul redemptio sui nummis (de răscumpărare din sclavie)
Este convenţia încheiată între sclav şi un om liber, altul decât stăpânul său. Un terţ
se obliga să-l răscumpere pe sclav de la stăpân şi să-i redea libertatea, în schimbul
unei contraprestaţii.
Dacă terţul nu-şi respecta obligaţia ce-i revenea din pact, sclavul avea la dispoziţie
querela (plângere administrativă), pe care o putea introduce la prefectura oraşului.
Magistratul putea constata libertatea sclavului, în baza unei anchete administrative
(cognatio extra ordinem).

Pactio pro libertate (pactul de libertate)

Acest pact se încheia între sclav şi stăpân, în mod direct şi în baza căruia dominus
îl putea elibera pe sclav.
Sclavul se angaja să plătească o sumă de bani. Contraprestaţia putea consta şi într-
o promisiune de plată. În cazul în care sclavul nu respectă promisiunea, stăpânul
avea împotriva lui o acţiune de dol. Această situaţie putea surveni doar atunci când
sclavul ce fusese garantat de un terţ refuză să preia obligaţiile terţului după
eliberare. Incapacitatea juridică a sclavului determină pretorul să sancţioneze ca
delict această atitudine a sclavului posterioară eliberării.

Pactul prin care se micşorează datoria sclavului (ad minus salvatur)

În unele situaţii, stăpânii dispuneau pe cale testamentară de averea lor în favoarea
sclavilor, cărora le acordau şi libertatea. În asemenea cazuri, până în momentul
succesiunii şi a punerii în libertate, creditorii succesiunii, interesaţi în realizarea cât
mai rapidă a creanţei , conveneau ca acei scclavi ca , in schimbul reducerii din
datorii, să accepte cât mai repede succesiunea şi să le acopere debitul.
Prin urmare, acest pact se încheie anterior dobândirii libertăţii şi acceptării
succesiunii. Dacă, ulterior efectuării plăţii astfel reduse, creditorii ar fi pretins,
printr-o acţiune în justiţie, şi plata diferenţei din creanţa iniţială, libertul ar fi putut
invoca excepţia de pact convenit (exceptio pacti conventi).

Pactul de iertare de datorie (de non petendo)

În timpul lui Iustinian, este sancţionat pactul de iertare de datorii (de non
petendo), încheiat de sclav în timpul unei servituţi, spre deosebire de Marcellus
(secolul IV d.Hr), care nu-i recunoaşte nici un efect.
Posibilitatea de apărare a sclavului în proces constă în invocarea exceptiei de pact
convenit (exceptio pacti conventi), instituita deci in favoarea sclavului eliberat

Eliberarea din sclavie (manumissio)

La început, nu au existat moduri de eliberare din sclavie. Sclavul, provenind
din regiunile latine ori etrusce, foarte apropiate de Roma, stăpânul putea permite
acestuia să se reîntoarcă în cetatea sa de origine.
Ca şi procesul de libertate, eliberarea din sclavie era o instituţie necesară în
antichitatea clasică.
Dezrobirea (manumissio) consta într-un act juridic prin care stăpânul renunţa la
dreptul său de proprietate asupra sclavului, pe care îl transformă într-un om liber,
dar în sarcina căruia rămâneau unele îndatoriri faţă de fostul său stăpân, numit
acum patronus
Modurile de dezrobire ale sclavilor se împărţeau în moduri formaliste
(vindicta, recensământul, testamentul) şi în moduri neformaliste (dezrobirea
inter amicos, post mensam, per epistulam).
Modurile formaliste
În Roma veche, s-au folosit pentru eliberarea sclavilor instituţii care, la origine,
urmăreau alt scop: vindicta, recensământul și testamentul. Ele sunt moduri
formaliste de eliberare,
sancţionate de dreptul roman. Prin ele, sclavul dobândea cetăţenia romană.
Vindicta (procesul fictiv)
Într-un proces intentat de sclav stăpânului său, un terţ (adsertor libertatis) pleda
pentru eliberarea sclavului; solemnitatea procesului cerea ca acest terţ să îl atingă
pe sclav, în faţa magistratului, cu un arătător (vindicta sau festuca) şi să reclame
libertatea sclavului, procedura după care stăpânul accepta tacit sau expres pretenţia
terţului.
Vindicta simboliza însemnul vechii proprietăți ai quirțilot
Recensământul (census)
Avea loc la fiecare 5 ani. Cu această ocazie, stăpânul se prezenta cu sclavul pe
care dorea să îl elibereze.
Sclavul cerea cenzorului să îl înscrie pe registrul de recensământ ca cetăţean.
Văzând aprobarea expresă sau tacită a stăpânului, cenzorul îl trecea pe registru,
moment din care el devenea liber şi cetăţean roman.
Testamentul
Era un act de ultimă voinţă, solemn, prin care capul familiei numea un urmaş la
conducerea familiei.
Mai târziu, testatorul a putut înscrie în act şi alte dispoziţii (legate).
Eliberarea sclavului prin testament se făcea în două moduri: fie direct, printr-un
legat testamentar, conform căruia testatorul dispunea eliberarea sclavului, sau la
data decesului ori la o dată ulterioară, fie indirect, prin instituirea unui executor
testamentar (de regulă fiul sau alt moştenitor) pe care îl însărcina să îl elibereze,
condiţionat sau necondiţionat, pe sclav.
 Modurile neformaliste
Mai târziu, au apărut şi moduri de eliberare neformaliste: dezrobirea inter
amicos, post mensam şi per epistulam.
Despre aceste moduri de eliberare putem spune că au fost concepute special în
vederea dezrobirii sclavilor.
Dezrobirea inter amicos
Stăpânul declara în prezenţa unor prieteni că îl eliberează pe sclav.
Dezrobirea per mensam
Se mai numea si convivii adhibitione , daca eliberarea sclavului cu ocaziua unui
banchet.
Dezrobirea per epistulam
Stăpânul îi dădea sclavului o scrisoare (epistula) prin care îi recunoştea
libertatea.
În secolul I î. Hr., eliberările făcute fără formă dădeau sclavilor doar o libertate de
fapt
. În drept, indivizii rămâneau sclavi şi stăpânii puteau reveni asupra hotărârii lor.
Mai târziu, dar tot în secolul I, pretorul a intervenit şi a interzis rechemarea în
servitute a celor eliberaţi fără forme solemne.
Sclavii eliberaţi prin scrisoare sau într-un cerc de prieteni, cu prilejul unei
petreceri, poartă numele de latini iuniani: latini, pentru că sunt asimilaţi cu latinii
din colonii; iuniani, pentru că au dobândit libertatea prin beneficiul legii Iunia.
În timpul vieţii, ei erau supuşi normelor lui ius gentium.
La moartea lor, averea se reîntorcea la foştii stăpâni, ca şi cum ar fi rămas sclavi.
Din această cauză, Gaius spunea despre ei: trăiesc liberi, dar mor sclavi (liber vivit,
servus moritur)

Situatia juridica a dezrobiților

Sclavii dezrobiţi purtau denumirea de liberţi (liberti), iar fostul lor stăpân
purta denumirea de patron (patronus).
Poziţia juridică a dezrobiţilor nu era identică, ea depinzând de modul în care fusese
eliberat sclavul.
Cei eliberaţi prin mijloace solemne aveau o poziţie juridică superioară celor care
fuseseră eliberaţi prin mijloace neformale.
Astfel, cei dintâi se numeau liberţi cetăţeni, iar ceilalţi liberţi latini
. Dezrobirea nu făcea să dispară cu totul relaţiile de putere între fostul stăpân şi
libert.
Foştii stăpâni aveau drepturile de patronat (iura patronatus).
Jura patronatus cuprinde trei categorii de obligaţii pe care liberţii trebuiau să le
îndeplinească faţă de patron: operae (fabriles şi officiales), bona şi heredes sui şi,
nu în ultimul rând, obsequium.
Operae reprezintă activităţi lucrative, între care unele, mai importante şi
evaluabile în bani, purtau denumirea de operae fabriles, activităţi ce puteau face
chiar obiectul unei locațiuni intre terț si patron
Bona se referea la dreptul patronului de a-l moşteni pe libert în cazul în care
acesta din urma deceda fără a avea moştenitori legali (heredes sui), ca şi obligaţia
libertului de a-i asigura alimente patronului în cazul în care acesta din urmă
ajungea la nevoie.
Obsequim definea respectul pe care îl datora după dezrobire libertul patronului.
De aici, anumite consecinţe juridice, cum ar fi interdicţia dezrobitului de a-l
chema în judecată pe patron şi pe rudele acestuia, fără autorizaţia magistratului.
Dependenţa se poate observa şi în numele pe care acesta îl lua după dezrobire.
Noul său nume era alcătuit din numele patronului, la care se adăuga cel pe care il
purtase in sclavie .

Liberţii cetăţeni se bucurau de jus sufragii, însă nu puteau dispune de jus

honorum (dreptul de a fi ales în magistraturile statului) sau jus militae (dreptul de
a exercita serviciul militar în cadrul legiunilor romane).
Drepturile civile erau exercitate, în marea lor majoritate, în aceleaşi condiţii ca şi
cetăţenii romani.
 Astfel, în timpul împăratului Augustus, Legea Julia de martiandi ordinibus le
permite să încheie o căsătorie valabilă, conform lui jus civile (justae nuptiae,jus
connubii), cu cetăţeni romani ingenui, cu condiţia ca aceştia să nu fie persoane de
rang senatorial.
Aveau dreptul de a încheia acte juridice conforme lui jus civile (jus commercii) şi
de a transmite moştenirea pe cale testamentară la fel ca orice cetăţean roman (jus
testamenti factio)
. Liberţii latini erau privaţi de orice drept politic şi de jus connubii, însă aveau
totuşi posibilităţi largi acordate de Legea Aelia Sentia, de a ajunge la cetăţenia
romană
In concluzie, studiind evoluția statutului juridic al sclavilor în dreptul
privat român, observăm o transformare semnificativă de-a lungul istoriei. În trecut,
sclavia era recunoscută și reglementată, ceea ce reflecta o perioadă în care oamenii
erau tratați ca proprietate și li se refuzau drepturile de bază.
Cu toate acestea, o schimbare majoră a avut loc în secolul al XIX-lea, odată cu
abolirea sclaviei. Astăzi, în dreptul privat român, nu mai există dispoziții legale
care să reglementeze sclavia.
Drepturile fundamentale ale tuturor indivizilor, indiferent de originea lor, sunt
recunoscute și protejate de legislația actuală. Această evoluție reflectă valorile și
principiile de justiție și dreptate care au ghidat dezvoltarea societății românești în
timp.
Abolirea sclaviei a fost un pas semnificativ către recunoașterea demnității umane și
a egalității, într-un efort de a construi o societate mai echitabilă și mai incluzivă
pentru toți cetățenii.
 Bibliografie
1. DREPT PRIVAT ROMAN NOTE DE CURS – VICTOR
VOLCINSCHI , Daniela TURCAN , Serghei CEBOTARI , Radu
MANDRABURCA , Artur TARLAPAN , NATALIA BACALU ,
Victoria HINCU
2. DREPT ROMAN – Stefan Cocoș
3. CURS DE DREPT PRIVAT ROMAN – VLADIMIR HANGA
4. DREPT PRIVAT ROMAN note de curs – EMIL MOLCUȚ
5. LECTII DE DREPT ROMAN – VALERIUS CIUCĂ
6. DREPT PRIVAT ROMAN – IURIE MIHALACHE