CURSUL 4

Persoanele în dreptul roman. Persoanele. Capacitatea juridică a

persoanelor în dreptul roman. Conţinutul capacităţii juridice. Sclavia şi
libertatea. Familia romană. Puterea părintească.
Persoanele în dreptul roman
Persoanele. Capacitatea juridică a persoanelor în dreptul roman
Noţiunea de persoane desemnează într-o accepţiune strict juridică,
subiectele raporturilor juridice, adică subiectele de drept. În calitatea lor de subiecte
ale raporturilor juridice, persoanele, oamenii pot fi analizaţi fie individual (ca persoane
fizice), fie organizaţi în forme colective (ca persoane juridice ori morale – conform
doctrinei mai vechi).
Trebuie făcută precizarea că între modul în care este privită persoana
fizică în calitate de subiect de drept, în dreptul contemporan şi modul în care
era privită în dreptul roman există deosebiri esenţiale. Astfel, conform dreptului
roman, nu tuturor membrilor societăţii le era recunoscută calitatea de
persoană, adică aptitudinea de a participa la viaţa juridică, ci doar acelor
persoane care posedau capacitate sau personalitate (caput).
Capacitatea juridică nu desemnează în dreptul roman o calitate cu care
omul se naşte şi deci o calitate inerentă a fiinţei umane, ci o calitate care
aparţinea doar unor anumiţi membri ai societăţii romane. În acest sens trebuie
precizat că nici în ultimul moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis
generalizarea capacităţii juridice.
Conţinutul capacităţii juridice
Capacitatea juridică în dreptul roman era de două feluri: capacitate de drept
sau de folosinţă şi capacitate de fapt ori de exerciţiu. Doar persoanele care aveau
capacitate puteau să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii.
Pentru ca o persoană să posede capacitate deplină trebuia să posede atât
capacitate de folosinţă, cât şi capacitate de exerciţiu depline. Astfel, pentru a poseda
o capacitate deplină o persoană trebuia să întrunească următoarele elemente:
• Să fie o persoană liberă – status libertatis,
• Să fie cetăţean roman – status civitatis;
• Să aibă calitatea de şefi de familie – status familiae.

1
 Toate aceste elemente care se cereau întrunite formau conţinutul capacităţii
de folosinţă a persoanei şi pe lângă acestea, persoana mai trebuia să întrunească şi
o serie de condiţii referitoare la sex, vârstă ori sănătate mintală, care îi permiteau să
posede şi capacitate de exerciţiu.
Astfel, chiar persoanele care posedau capacitate juridică nu o posedau toate
într-o măsură deplină, decât dacă erau îndeplinite cumulativ toate condiţiile anterior
menţionate.
Începutul şi sfârşitul capacităţii juridice
În dreptul roman, începutul capacităţii juridice începe odată cu naşterea
persoanei, însă în anumite condiţii. Astfel, nou născutul trebuia să fie viu şi viabil şi
să aibă înfăţişare umană.
Conform opiniei jurisconsulţilor din şcoala proculiană, pentru a fi considerat
viu, noul născut trebuia să fi scos la naştere cel puţin un strigăt, iar conform opiniilor
şcolii sabiniene, era suficientă o manifestare oarecare de viaţă.
Capacitatea juridică era presupusă ca avându-şi începutul chiar înainte de
naştere, conform regulii romane: Infans conceptus pro nato habetur quotiens de eius
commodis agitur. – “Copilul conceput se consideră născut atunci când este vorba de
interesele sale”.
Această regulă era în interesul exclusiv al copilului cu condiţia ca acesta să se
nască viu şi în virtutea acestei reguli, copilul conceput de un tată dar născut după
moartea acestuia, putea veni totuşi la succesiunea tatălui său. Tot în conformitate cu
această regulă existau o serie de prohibiţii penale privind avortul.
Capacitatea juridică a unei persoane înceta în momentul morţii persoanei, fie
că era vorba despre moartea fizică a acesteia, fie că era vorba despre moartea ei
civilă – capitis deminutio – ca în cazurile căderii în prizonierat sau al pierderii
cetăţeniei. Personalitatea (capacitatea) juridică putea continua şi după moartea
persoanei, în cazul moştenirii neacceptate – Hereditas jacens sustinet personam
defuncti – “Succesiunea jacentă susţine persoana defunctului”.
Această regulă este în conformitate cu concepţia romanilor că nu poate exista
un patrimoniu fără titular şi, în consecinţă, în intervalul de timp cuprins între moartea
unei persoane şi acceptarea moştenirii acesteia, titularul patrimoniului este
considerat chiar defunctul.

2
 Sclavia şi libertatea
Persoanele erau împărţite în principal în două mari categorii: sclavi şi oameni
liberi.
Această clasificare a persoanelor este considerată de Gaius ca fiind cea mai
importantă împărţire a persoanelor, având ca şi criteriu condiţia juridică a acestora –
Summa divisio de jure personarum, haec est quod omnes homines aut liberi
sunt aut servi.
Sclavia
Sclavii au avut un rol important în viaţa economică şi socială a Romei, care a
prezentat în tot decursul istoriei sale caracteristica de stat sclavagist.
Situaţia sclavilor a cunoscut şi ea o evoluţie graduală în strictă concordanţă cu
evoluţia societăţii şi statului roman. Astfel, în epoca veche exista în Roma un număr
relativ mic de sclavi, care erau priviţi ca un fel de membri ai familiei, de o categorie
inferioară care trăiau, munceau şi mergeau la război alături de ceilalţi membri ai
familiei din care făceau parte.
În epoca clasică, când Roma va cunoaşte momentele sale de maximă
expansiune în plan teritorial, politic sau economico-social, numărul sclavilor va creşte
foarte mult ca urmare a războaielor de cucerire duse de Roma şi cu precădere ca
urmare a războaielor punice care s-au desfăşurat între Roma şi Cartagina. Această
creştere a numărului de sclavi a avut consecinţe importante în plan social şi
economic, sclavii devenind sub aspect cantitativ, dar şi calitativ, baza de producţie
principală în viaţa economică a Romei
În epoca post-clasică asistăm la dezintegrarea relaţiilor sclavagiste de
producţie şi această perioadă coincide tocmai cu apogeul procesului de decădere şi
dezintegrare a societăţii romane care în epoca sa de maximă înflorire avusese la
bază tocmai astfel de relaţii sclavagiste.
Modurile prin care cineva devenea sclav
Pentru o corectă înţelegere a modurilor prin care cineva devenea sclav,
considerăm că este necesară o definiţie a sclaviei, în primul rând. Astfel, conform lui
Gaius, servitus est constitutio juris gentium, qua quis dominio alieno contra
natura subjicitur – “sclavia este o statuare a dreptului ginţilor, contrară
dreptului natural, prin care un om este pus sub stăpânirea altuia”.
Etimologia cuvântului sclav, serv provine din cuvântul latin servati care
înseamnă conservaţi, prizonieri cărora li s-a salvat viaţa după război, dar sclavii mai

3
erau numiţi şi mancipia – luaţi cu mâna, fiindcă se considera iniţial că sclavii erau
aceea care fuseseră luaţi cu mâna de la duşmanii Romei – qui etiam mancipi dicti
sunt, eo quod ab hastibus manu capiuntur.
Cauzele sclaviei pot fi clasificate în două mari categorii.
1. Prin naştere
Unele persoane se năşteau în stare de sclavie şi acest fapt survenea atunci
când mama respectivei persoane fusese sclavă, făcându-se abstracţie de situaţia
juridică a tatălui.
• Ca urmare a unui fapt survenit ulterior naşterii
1. Prin căderea în captivitate ca urmare a unui război
Această regulă aparţinea dreptului ginţilor (jus gentium)şi viza atât pe cetăţenii
romani, cât şi pe peregrini (străini). În privinţa cetăţenilor romani operau două ficţiuni,
prezumţii, introduse prin Legea Cornelia în anul 80 î.Hr., în situaţia în care cădeau
prizonieri de război. Astfel, dacă cetăţenii romani reveneau din captivitate, se
presupunea că ei fuseseră tot timpul liberi şi niciodată în stare de sclavie. dacă un
cetăţean roman murea în captivitate, opera o ficţiune în sens contrar, el fiind
considerat mort (din punct de vedere civil) din momentul căderii în captivitate.
Pentru ca o persoană să devină sclav ca urmare a căderii în captivitate,
trebuiau îndeplinite următoarele condiţii:
- persoana respectivă să fi fost capturată ca urmare a unui război şi nu ca
urmare a unor acte de brigandaj ori piraterie;
- războiul trebuia să se desfăşoare între două naţiuni duşmane şi să nu fi fost
vorba de un război civil;
- războiul să fi fost just (justum bellum), adică să se fi declanşat ulterior unei
declaraţii de război.
Până la jumătatea epocii clasice a Romei, cât a durat perioada de maximă
expansiune a acesteia, războiul a constituit principalul izvor al sclaviei. Prizonierii de
război intrau în proprietatea statului roman şi ulterior erau vânduţi ca sclavi către
persoanele particulare.
2. Prin sustragere de la efectuarea serviciului militar
Dacă un cetăţean nu se prezenta să-şi satisfacă serviciul militar atunci când
era chemat, el devenea sclav.
3. Prin prinderea unui hoţ în momentul furtului

4
 Dacă o persoană era prinsă furând (fur manifestus), ea devenea sclavul
persoanei de la care încercase să fure. Această cauză de sclavie era prinsă în Legea
celor XII Table dar, ulterior dreptul pretorian a suprimat-o înlocuind-o cu o amendă
egală cu de patru ori valoarea lucrului furat.
4. Debitorul insolvabil devenea sclavul creditorului său
Persoana care nu-şi plătea datoriile la plata cărora fusese condamnată printr-o
hotărâre judecătorească devenea sclavul creditorului său, care putea să-l omoare
sau să-l vândă ca sclav dincolo de Tibru (trans Tiberim).
Această cauză de sclavie a fost stabilită de Legea celor XII Table, dar mai
târziu Legea Papiria a atenuat-o, debitorul insolvabil nemai devenind sclavul
creditorului său, ci fiind obligat să muncească în folosul creditorului până la achitarea
sumei.
5. Acceptarea de bună voie a vânzării ca sclav
Atunci când o persoană liberă mai mare de 20 de ani, ştiind că e liberă, se
învoia cu un altul ca acesta din urmă să-l vândă ca sclav (în scopul de a împărţi
preţul, iar ulterior persoana în cauză să-şi revendice libertatea, dovedind că nu este
sclav), dar cumpărătorul era de bună credinţă şi nu ştia că el cumpără un om liber şi
dacă acel cumpărător apucase să plătească preţul şi complicii apucaseră să şi-l
împartă, într-o asemenea situaţie persoana vândută devenea sclavul cumpărătorului
de bună credinţă.
6. Relaţiile dintre o femeie liberă şi un sclav
Atunci când o femeie liberă întreţinea relaţii cu un sclav, dacă stăpânul
sclavului I le interzisese în trei somaţiuni succesive, acea femeie devenea sclava
stăpânului sclavului cu care ea întreţinuse relaţiile respective. Această clauză de
sclavie a fost introdusă prin senatus – consultul Claudian.
7. Ingratitudinea libertului
Dacă un libert făcea acte de ingratitudine către fostul său stăpân, el
redevenea sclavul acestuia.
8. Condamnarea la ocnă
Dacă se pronunţa împotriva unui om liber o hotărâre prin care acesta era
condamnat la pedeapsa ocnei (ad metallum) sau să lupte cu fiarele în circ (ad
bestias), persoana în cauză, prin faptul pronunţării devenea sclav şi era numit sclav
fără stăpân (servus sine domino) sau sclav al pedepsei (servus poenae).

5
 Condiţia juridică a sclavului
Ordinea juridică romană îl considera pe sclav - servus, homo, mancipium - ca
fiind un lucru - res – şi deci fără personalitate juridică, incapabil de a participa în
nume propriu la viaţa juridică şi de a deveni titular de drepturi şi obligaţii
Stăpânul sclavului avea asupra acestuia un drept de dispoziţie în virtutea
căruia putea să-l vândă sau să-l doneze ori să-l pedepsească sau să-l omoare în
orice condiţii.
Totuşi, cu timpul s-au luat o serie de măsuri pentru ocrotirea sclavilor. Astfel,
prin Legea Petronia din anul 61 [Link]., stăpânii erau opriţi de a-şi da sclavii, fără
încuviinţarea magistraţilor, să fie devoraţi de fiare la jocurile de circ. Împăratul
Claudius lipseşte de dreptul de proprietate pe stăpânul care îşi abandonează un
sclav bătrân şi bolnav , iar Împăratul Antonius Pius promulgă două constituţiuni
imperiale cu privire la ocrotirea sclavilor. Prima pedepsea pentru omucidere pe
stăpânul care şi-a ucis fără motiv sclavul, iar a doua permitea magistraţilor să-i
forţeze pe stăpânii prea cruzi să-şi vândă sclavii pe care-i maltratau. Împăratul
Constantin pedepsea pe stăpânii care abandonau sclavii nou născuţi cu pierderea
dreptului de proprietatea asupra acestora.
Nici în domeniul relaţiilor de familie sclavii nu aveau mai multe drepturi, ei
neputând încheia o căsătorie în sens juridic, ci, indiferent cât de puternice ar fi fost
relaţiile dintre un sclav şi o sclavă, legătura acestora era un simplu fapt juridic -
contuberium - asemănător legăturii existente între animale - more ferrarum – şi
această legătură nu avea consecinţe juridice.
Dacă sclavul nu putea participa la viaţa juridică în nume propriu şi nu putea
deveni titular de drepturi şi obligaţii, el putea încheia unele acte juridice, însă doar
dacă aceste acte erau în beneficiul stăpânului său. Pentru a fi posibil ca un sclav,
care era lipsit de personalitate juridică, să încheie un act juridic, romanii au creat
ficţiunea ca la încheierea unui astfel de act, sclavul prelua personalitatea juridică a
stăpânului său.
Această ficţiune era operantă în cazul actelor juridice unilaterale, unde se
putea stabili clar beneficiul stăpânului, care doar primea o prestaţie a celui care se
obliga printr-un act unilateral, dar odată cu evoluţia şi dezvoltarea vieţii economice şi
sociale a Romei, s-au impus în utilizare, tot mai mult, contractele bilaterale,
sinalagmatice. S-a decis că în anumite situaţii, sclavul putea să se oblige în cadrul

6
unui contract sinalagmatic şi totodată să-l oblige pe stăpân printr-un astfel de act
juridic.
Situaţiile în care sclavul putea să încheie un act juridic prin care să-l oblige pe
stăpân erau cele recunoscute de pretor: stăpânul putea însărcina un sclav să ducă la
îndeplinire o afacere comercială determinată sau să conducă pe o perioadă mai
îndelungată un comerţ terestru sau maritim.
În vederea realizării unor interese speculative, stăpânii puteau atribui sclavilor
lor spre administrare o masă de bunuri numită peculiu – peculium, care cuprindea
vite – pecus, bani, bunuri mobile şi imobile şi chiar şi alţi sclavi. Aceste bunuri
rămâneau în proprietatea stăpânului, dar constituiau o masă de bunuri distincte
încredinţate spre fructificare sclavului. Veniturile realizate aparţineau stăpânului –
dominus.
Libertatea
Libertatea este definită în Institutele lui Justinian ca fiind facultatea naturală
de a face ceea ce îţi place, fără a fi oprit nici de vreo violenţă, nici de lege – Libertas
est naturalis facultas ejus quod cuique facere libet nisi quid aut vi aut jure
prohibetur.
Conform prevederilor vechiului drept civil (quiritar) roman, numai
cetăţenii romani se bucurau de libertate, deci se statua o echivalenţă între
status civitatis şi status libertatis.
Cetăţenia
La începuturile Romei am văzut că cetăţenia se confunda cu libertatea. De
aceea toţi cetăţenii care veneau la Roma erau reduşi la condiţia de sclavi. Odată cu
dezvoltarea relaţiilor politico-economice ale Romei cu alte cetăţi, străinii care veneau
la Roma erau protejaţi pe durata şederii lor în cetate, dacă între cetatea căreia îi
aparţineau şi Roma exista un tratat sau dacă ei încheiau cu cetăţenii romani
convenţii cu caracter permanent ori temporar prin care primeau garanţii cu privire la
siguranţa lor în Roma, dar prin care se asigura protecţia cetăţeanului roman (civis
Romanus) atunci când acesta se afla în cetatea străinului respectiv.
Relaţiile dintre cetăţenii romani şi străini erau reglementate de dispoziţiile
aparţinând lui jus gentium (dreptul ginţilor). Dacă la începuturile Romei am văzut că
doar locuitorii acesteia erau cetăţeni, în secolul I î.Hr. Legea Iulia şi Legea Papiria
generalizează această calitate la aproape toţi locuitorii liberi ai Peninsulei Italice, iar
ulterior, în secolul al III-lea [Link]., anul 212 e.n., Împăratul Caracalla statuează calitate

7
de cetăţeni pentru aproape toţi locuitorii liberi ai Imperiului, aceştia fiind în schimb
obligaţi la plata unui impozit de 5% pe succesiuni.
Drepturile cetăţenilor romani
Cetăţenii romani se bucurau de capacitate juridică deplină şi de toate
drepturile civile şi politice, spre deosebire de alte categorii de persoane.
Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele:
 jus suffragii – dreptul de a alege persoane în funcţii publice;
 jus honorum – dreptul de a fi ales în funcţii publice;
 jus commercii – dreptul de a dobândi proprietatea şi de a încheia acte
juridice conform dreptului roman;
 jus militiae – dreptul de a servi ca soldat în legiunile romane;
 jus connubii – dreptul de a încheia o căsătorie conform dreptului roman;
 testamenti factio – dreptul de a face testament.
Dobândirea cetăţeniei
Cetăţenia romană se putea dobândi prin unul din următoarele moduri.
Prin naştere
Acesta era modul originar de dobândire a cetăţeniei şi în conformitate cu acest
mod de dobândire, copilul născut din căsătorie dobândea condiţia juridică avută de
tatăl său în momentul conceperii copilului, iar cel născut în afara căsătoriei dobândea
condiţia juridică a mamei.
Printr-un fapt ulterior naşterii
Prin dezrobire – sclavul dezrobit de un cetăţean roman dobândea cetăţenia
romană.
Prin beneficiul legii – când printr-o lege, cetăţenia romană era acordată ca o
favoare fie unei singure persoane, fie unei colectivităţi umane mai largi.
Pierderea cetăţeniei
Situaţiile de pierdere a cetăţeniei erau următoarele:
1. Pierderea libertăţii
Am văzut că la început exista o echivalenţă între status libertatis şi status
civitatis şi ca o consecinţă a acestei echivalenţe, pierderea libertăţii ca, de exemplu,
în cazul unui război, coincidea cu pierderea cetăţeniei romane.
2. Renunţarea la cetăţenia romană ca urmare a dobândirii unei alte
cetăţenii prin naturalizarea într-o cetate străină

8
 Pierderea cetăţeniei în acest caz nu era consecinţa unei declaraţii unilaterale
de voinţă, ci era urmarea principiului incompatibilităţii dublei cetăţenii, existent la
romani.
3. Exilarea din Roma
Condamnarea unei persoane la exil în afara Romei atrăgea pentru acea
persoană pierderea cetăţeniei romane.
4. Condamnarea penală gravă
Spre exemplu, pentru trecere la inamic – perduellio sau pentru condamnarea
la muncă silnică pentru comiterea unei infracţiuni grave, o astfel de condamnare
penală gravă atrăgea după sine şi pierderea cetăţeniei.
Numele cetăţenilor romani
Cetăţenii romani erau individualizaţi după numele lor alcătuit din următoarele
elemente: prenume (praenomen), nume de familie (nomen gentilicum) şi poreclă
(cognomen). Aceste trei elemente erau desemnate prin sintagma tria nomina.
Numele oratorului roman Cicero era: Marcus (numele) Tulius (numele de familie)
Cicero (porecla). La acestea obişnuia să se adauge numele tatălui şi tribul din care
respectivul făcea parte.
În consecinţă numele complet al lui Cicero era: Marcus (numele) Tulius
(numele de familie) Marci filius (fiul lui Marcus) Cornelia tribu (din tribul Cornelia)
Cicero (porecla).
Latinii
Latinii aveau o situaţie juridică intermediară între cea a cetăţenilor şi aceea a
peregrinilor, pe care o vom analiza ulterior. Trebuie menţionat că prin latin se
desemna atât originea etnică, cât şi o anumită condiţie juridică a unei persoane.
Peregrinii
În această categorie de persoane erau incluşi străinii care nu se încadrau în
nici una din categoriile anterior menţionate şi care erau supuşi romani sau care erau
cetăţeni ai unor state cu care Roma semnase tratate.
Dezrobiţii
Dezrobiţii erau sclavi eliberaţi de stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme.
Modurile de liberare a sclavilor erau de două feluri: solemne şi nesolemne.

9
 Stările juridice de semisclavie (Situaţia oamenilor liberi cu o condiţie
juridică specială)
În diverse etape de evoluţie ale statului roman au apărut anumite categorii de
persoane care, deşi teoretic se bucurau de o libertate deplină, în fapt aveau o situaţie
foarte apropiată de cea a sclavilor.
Sclavilor le revenea în continuare rolul primordial în producţia economică, dar
şi existenţa unor astfel de categorii intermediare între oamenii liberi şi sclavi prezenta
pentru clasa dominantă o serie de avantaje practice incontestabile.
Vom analiza în continuare principalele astfel de categorii de persoane,
insistând asupra importanţei colonilor, care cu timpul vor înlocui sclavia, facilitând
trecerea la societatea feudală şi destrămarea relaţiilor de producţie sclavagiste şi
chiar a societăţii sclavagiste în ansamblul său.
Aceste categorii de persoane erau :
Persoanele in mancipio - persoanele aflate în puterea unei alte persoane.
Această situaţie se întâlnea atunci când un cap de familie (pater familias) trecea
printr-un act formal numit mancipatio în puterea unui alt cap de familie, o persoană
ce se afla sub puterea sa (un fiu de familie), fie pentru a-i vinde serviciile, fie pentru a
o abandona noxal. Prin abandon noxal se înţelege trecerea în vederea despăgubirii,
a unei persoane (fiu de familie delicvent) care a comis un delict, de sub puterea
capului ei de familie în puterea capului de familie sub care se afla victima.
Situaţia homo liber bona fide servieus desemna situaţia omului liber care
slujeşte ca sclav unei alte persoane libere în temeiul unei erori din partea ambelor
părţi.
Persoanele auctorati erau acele persoane care-şi vindeau forţa de muncă la
un antreprenor – lanista – care organiza jocuri de circ şi lupte de gladiatori.
Persoanele redempti ad hostibus erau persoanele răscumpărate de la
duşmani de către un terţ, care rămâneau în puterea acestuia până când îşi achitau
datoria şi-l despăgubeau pe terţ.
Persoanele addicti erau acei debitori care erau atribuiţi în puterea creditorilor
lor.
Colonii - romanii îşi exploatau suprafeţele de pământ deţinute în proprietate,
fie prin utilizarea muncii sclavilor, fie prin darea în arendă a acestor suprafeţe.

10
Această arendare uneori se perpetua, o aceeaşi suprafaţă de pământ fiind uneori
arendată din tată în fiu de membrii aceleiaşi familii, timp de mai multe generaţii.
La origine colonii erau arendaşi liberi care luau de la proprietari pământ în
administrare plătind în schimb un preţ, o arendă anuală constând, de regulă, în fructe
– annua functio. Acest preţ era stabilit prin convenţia părţilor sau conform cu obiceiul
locului şi odată stabilit nu se mai putea modifica. Aceşti coloni erau numiţi colonus
conductor, colonus partiarius.
În vremea Împăratului Constantin, pentru ca statul să fie mai sigur de
perceperea impozitelor, prin lex a majoribus constituta (legea moştenită din bătrâni)
s-a stabilit ca fiecare proprietar să fie responsabil de plata impozitului datorat de
oamenii liberi care erau arendaşi pe proprietăţile lor şi care erau înscrişi ca atare (ad
scripti) în registrele censului. Se recunoştea prin lege dreptul proprietarului (devenit
responsabil pentru plata impozitelor arendaşului) de a opri pe arendaşi pe
proprietatea lui. Astfel a fost instaurat un nou tip de colonat, în sensul că toţi colonii
au fost alipiţi solului.
Aceşti coloni (coloni servi terrae) aveau o situaţie intermediară între oamenii
liberi şi sclavi. Ei erau un fel de arendaşi ereditari stabiliţi pe moşiile marilor
proprietari, astfel că nici ei şi nici membrii familiilor lor nu puteau părăsi moşia şi în
caz de vânzare, moşia se vindea împreună cu colonii. Condiţia lor juridică prevedea
că ei puteau contracta în mod valabil o căsătorie şi că aveau putere părintească
asupra copiilor lor. Colonii servi deveneau proprietari asupra bunurilor pe care le
câştigau, bunuri pe care le puteau primi ori lăsa prin moştenire. Importanţa deosebită
a colonatului constă în aceea că a facilitat trecerea la organizarea de tip feudal a
relaţiilor ierarhice de producţie, punctând destrămarea relaţiilor sclavagiste.

11
 Familia romană
Familia romană desemna o formă de comunitate umană organizată pe baze
patriarhale, în care puterea capului de familie (pater familias) se întindea în mod
nelimitat asupra tuturor membrilor de familie (soţie, copii sau nepoţi), dar şi asupra
sclavilor şi a altor persoane a căror existenţă era asigurată prin intermediul
comunităţii familiale.
Familia, conform jurisconsultului Ulpian , se referea şi la persoane, dar şi la
bunuri -familiae appellatio ... et in res et in personas deducitur şi de aceea se
considera că din familie făceau parte şi sclavii, dar şi alte bunuri aparţinând şi
aflându-se în puterea lui pater familias.
Autoritatea capului familiei (pater familias) era desemnată prin termenul
manus care reprezenta un simbol al forţei fizice. Denominaţia utilizată pentru capul
familiei - pater familias - era menită să sugereze ideea de putere şi nu pe aceea de
descendenţă, pentru care romanii utilizau termenul de genitor.
În sprijinul acestei afirmaţii, jurisconsultul Ulpian afirmă că "şeful familiei se
numeşte acela care are puterea în casă" - pater autem familias appellatur qui in
domo dominium habet.
Pater familias avea o sferă largă de atribuţii în care intrau aceea de proprietar
al întregului patrimoniu familial, judecător unic pentru persoanele aflate sub
autoritatea sa şi preot al cultului familial străbun.
Dintre toţi membrii unei familii romane, pater familias era singura persoană sui
juris, celelalte persoane fiind alieni juris, adică depinzând de personalitatea juridică a
lui pater familias. Sclavii, trebuie menţionat că aveau condiţia juridică a lucrurilor.
În categoria persoanelor alieni juris intrau soţia, copii şi nepoţii din fii ai lui
pater familias. La moartea acestuia (a lui pater familias) soţia şi copii deveneau
persoane sui juris.
Autoritatea deplină a lui pater familias asupra întregii familii pe care o
conducea, am menţionat anterior că iniţial era desemnată prin termenul manus. In
procesul evoluţiei societăţii romane, relaţiile economice şi sociale au cunoscut o
diversificare fără precedent, motiv care a condus treptat la apariţia unor noi termeni
care să desemneze în mod detaliat atribuţiile lui pater familias . Astfel, termenul
manus continuă să fie utilizat, însă el desemnează puterea, autoritatea avută de
pater familias asupra soţiei sale. Termenul patria potestas (putere părintească) este

12
utilizat pentru a denumi autoritatea avută asupra copiilor. Noţiunea de dominica
potestas. (puterea stăpânului) era folosită spre a indica puterea deţinută de pater
familias asupra sclavilor. Termenul dominium (stăpânire) desemna dreptul de
proprietate al lui pater familias asupra tuturor celorlalte bunuri aflate în patrimoniul
familial.
Din aspectele anterior analizate rezultă că vechea familie romană se
fundamenta pe legătura de putere existentă între capul de familie – pater familias - şi
persoanele aflate sub autoritatea acestuia. Această legătură juridică era cunoscută
sub numele de agnatio şi desemna rudenia agnatică sau civilă, iar familia, a cărei
organizare era fundamentată pe astfel de legături se numea familie agnatică.
Trebuie precizat că agnaţiunea desemna o legătură de familie care le lega pe
toate persoanele aflate sub autoritatea aceluiaşi pater familias sau pe persoanele
care s-ar fi aflat sub această autoritate dacă şeful de familie (pater familias) s-ar fi
aflat încă în viaţă.
Toate persoanele care erau unite între ele printr-o astfel de legătură se
numeau agnati şi ele puteau dovedi în mod direct descendenţa lor comună din
acelaşi cap de familie (pater familias).
Persoanele care nu puteau dovedi direct descendenţa dintr-un strămoş
comun, dar care puteau invoca unele prezumţii pentru a dovedi o asemenea
descendenţă erau socotite rude agnatice îndepărtate şi erau numiţi gentiles - gentili,
denumire ce evoca o calitate de membri ai unei mari comunităţi familiale, o
reminiscenţă a ginţilor (gentes). Această rudenie agnatică (civilă) îndepărtată nu era
complet lipsită de consecinţe, ci producea unele efecte juridice.
Rudenia agnatică era o rudenie exclusiv prin bărbaţi (agnatio -rudenie prin
capul familiei), deoarece puterea familială care stătea la baza acestui tip de rudenie
nu putea fi exercitată decât de bărbaţi (pater familias) şi se transmitea doar prin
bărbaţi, deoarece la moartea lui pater familias numai descendenţii masculini de prim
grad ai acestuia vor deveni capi de familie. Fiecare dintre aceşti noi pater familias
întemeia o familie - singuli singulas familias incipiunt habere .
Aganaţiunea a constituit multă vreme singura formă de rudenie de care s-a
ţinut seama în organizarea familială romană. Odată cu evoluţia societăţii romane
însă, şi organizarea familială romană a cunoscut unele modificări, concretizate mai
ales în limitările aduse autorităţii lui pater familias. Membrii familiei dobândesc o
independenţă sporită în raporturile lor cu acesta.

13
 Concomitent cu această diminuare a puterii capului de familie şi sistemul
rudeniei civile (agantice) cunoaşte un declin, în locul acestuia afirmându-se şi
impunându-se tot mai mult sistemul rudeniei de sânge (cognatio).
Cognaţii (cognati) erau rude de sânge indiferent dacă se aflau sau nu sub
puterea aceluiaşi pater familias şi trebuie menţionat, de asemenea, că numai rudenia
de sânge (cognatio) exista nu numai strict în linie masculină, ci şi în linie feminină,
deoarece această rudenie îşi avea fundamentele în ideea de concepţie şi naştere.
La o analiză a raporturilor existente între cele două sisteme de. rudenie putem
constata că uneori ele se suprapuneau, adică două persoane puteau fi legate atât
prin rudenie agnatică, cât şi prin rudenie cognatică, iar alteori cele două sisteme de
rudenie existau separat atunci când două persoane erau legate între ele doar prin
una din cele două tipuri de rudenie anterior analizate.
Gradul de rudenie agnatică, la fel ca şi gradul de rudenie cognatică se
calculează în acelaşi mod.
Pentru a se stabili gradul de rudenie existent între două persoane se numărau
generaţiile care despărţeau pe una dintre persoane de autorul comun, apoi se
numărau generaţiile care despărţeau pe autorul comun de cealaltă persoană şi apoi
se efectua suma celor două numere rezultate în urma numărătorilor efectuate.
Fiecare generaţie reprezenta un grad, conform regulii romane - tot gradus quot
generationes (sunt atâtea grade câte generaţii).
Acest sistem de determinare a gradului de rudenie existent între două
persoane este utilizat în aceeaşi formă şi în dreptul contemporan.
Puterea părintească
Puterea părintească (patria potestas) desemna autoritatea exercitată de pater
familias asupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din partea fiilor săi.
Patria potestas era o atribuţie a autorităţii lui pater familias care ţinea de
dreptul civil (Jus quiritium), spre deosebire de dominica potestas care ţinea de
dreptul ginţilor (jus gentium) şi era rezervată deci, în mod exclusiv, cetăţenilor
romani.
Aşa cum am văzut, nu toţi cetăţenii romani beneficiau de patria potestas, ci
doar bărbaţii sui juris şi care aveau calitatea de pater familias. Femeile sui juris nu
aveau putere părintească asupra copiilor lor, potrivit regulii Mulier familiae Duae et
finis est - "Femeia sui juris este şi începutul şi sfârşitul familiei sale".
Caracterele lui patria potestas

14
 1. Puterea părintească avea un caracter perpetuu astfel încât fiul de familie
rămânea persoană alieni juris până la moartea lui pater familias, indiferent de vârsta
pe care o avea şi devenea persoană sui juris abia la moartea acestuia.
2. Puterea părintească avea un caracter nelimitat (care cu timpul va suferi
unele limitări) în virtutea căruia capul de familie dispunea în mod liber, atât de
persoana fiului de familie, cât şi de bunurile, pe care acesta le dobândea.
Persoanele asupra cărora se exercita puterea paternă
1. Puterea părintească se exercita asupra tuturor copiilor născuţi dintr-o
căsătorie legitimă (indiferent dacă aceştia erau băieţi sau fete).
2. Puterea părintească se exercita asupra tuturor descendenţilor din linie
bărbătească - adică din căsătoria legitimă a oricărui fiu sau nepot. Descendenţii pe
linie feminină nu făceau parte din familia autorului mamei lor, ci din cea a tatălui lor.
3. Puterea părintească se exercita asupra copiilor născuţi în afara unei
căsătorii legitime, dar care au fost legitimaţi ulterior naşterii de către tatăl lor.
4. Puterea părintească se exercita asupra copiilor adoptaţi.
Efectele juridice ale puterii părinteşti
Aceste afecte juridice erau, unele dintre ele relative la persoana fiului de
familie, iar altele relative la bunurile acestuia.
A. Efectele relative la persoana celui aflat sub puterea lui pater familias

Prin aceste efecte juridice se înţeleg următoarele prerogative ale puterii

părinteşti :
1. Dreptul de viaţă şi de moarte asupra celui care se găsea sub puterea lui
pater familias
2. Dreptul de a consimţi ta căsătoria fiului de familie
3. Dreptul de a-1 vinde sau de a-1 da drept gaj (amanet)
4. Dreptul de a-1 abandona noxal pe fiul de familie care cauzase un
prejudiciu altei persoane
Aceste prerogative au cunoscut de-a lungul evoluţiei societăţii romane o serie
de limitări. Referitor la dreptul de viaţă şi de moarte aparţinând lui pater familias,
împăratul Constantin a stabilit că tatăl care îşi omoară copilul va fi pedepsit identic cu
copilul care îşi ucide părintele.
Chiar mai înainte de Constantin , împăraţii Traian şi Hadrian au prevăzut
măsuri şi pedepse împotriva părinţilor care îşi maltratau copiii, iar împăratul

15
Alexandru Sever a dispus necesitatea existenţei unei aprobări a magistratului care să
împuternicească pe părinte să aplice o pedeapsă gravă unei persoane aflate sub
puterea sa.
Împăratul Diocleţian a declarat nulă vânzarea sau darea în gaj a unui fiu de
familie, iar împăratul Constantin a admis-o doar în situaţia în care părintele constrâns
de mizerie îşi vinde copilul nou-născut.
În ceea ce priveşte abandonul noxal, el a ieşit din uz deoarece nu avea prea
largă aplicabilitate practică şi a fost prohibit expres în timpul lui Justinian.
B. Efectele puterii părinteşti referitoare la bunuri
În perioada de început a Romei, de toate bunurile pe care le dobândea copilul
profita părintele sub a cărui putere se găsea acesta. Fii de familie nu puteau fi
proprietari, ci puteau, asemeni sclavilor, avea un peculiu, altfel ei erau priviţi, în
materia proprietăţii cel puţin, ca simple instrumente de achiziţie pentru pater familias.
La sfârşitul perioadei Republicii s-a stabilit ca fii de familie să rămână
proprietari pe bunurile dobândite cu ocazia efectuării serviciului militar, numite
peculium castrense, deoarece în majoritatea cazurilor serviciul militar se efectua în
castre.
În perioada împăratului Constantin, dreptul de proprietate al fiilor de familie s-a
extins şi asupra bunurilor dobândite în timpul serviciului la curtea împăratului, ori în
exercitarea profesiilor de avocat sau de preot, bunuri denumite peculium
quasicastrense. Ulterior s-a statuat că fiii de familie vor rămâne proprietari şi asupra
bunurilor dobândite din succesiunea mamei sau a ascendenţilor materni - peculium
adventitium.
În încheierea analizei noastre asupra întinderii limitelor puterii părinteşti
trebuie precizat că fiul de familie care se afla sub o astfel de putere avea o anumită
stare de inferioritate, însă doar din punct de vedere al dreptului privat, dar din punct
de vedere al dreptului public era tot la fel de capabil ca şi un pater familias, având jus
sufragii et honorum, adică, dreptul de a vota şi de a fi ales în magistraturi, fără a primi
ordine de la pater familias.

16