CAPITOLUL III

REGULI ȘI PRINCIPII DE INTERPRETARE JURIDICĂ

III. 1. Limbajul juridic

Gândirea juridică este inseparabilă de limbaj. Dreptul este de fapt o profesie a cuvintelor
limbajul fiind vehiculul prin intermediul căruia sunt transmise normele.
Limbajul juridic are diverse funcţii: de fixare a cunoştinţelor, de comunicare, constitutivă a
universului juridic şi argumentativă. Mulţimea termenilor juridici şi a celor din limbajul natural
folosiţi în sens juridic constituie discursul juridic. Determinarea corectă a acestui vocabular poate
duce la înlăturarea principalelor inconveniente ale unui limbaj natural: omonimia şi polisemia
termenilor.
Ambiguitatea unor termeni poate fi înlăturată prin plasarea lor într-un context care să
ilumineze înţelesul expresiei respective. Uneori simpla prezenţă a unui termen într-un text juridic
ne relevă faptul că acesta este folosit într-un sens juridic: de exemplu cuvântul “parchet” într-un
text de lege va desemna de obicei instituţia respectivă. Avantajul limbajului juridic specializat este
eliminarea polisemiei. De aceea termenii juridici trebuie să fie monosemici şi monoreferenţiali.
Bineînţeles că în practică acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, sensul unor termeni şi lărgimea
sferei noţiunii reprezentate de aceştia fiind diferite de la o ramură de drept la alta şi uneori chiar
şi în cadrul aceleiaşi ramuri sau text de lege. De pildă, datorită faptului că autorii codului civil
folosesc uneori alternativ termenii de “convenţie” şi de “contract” pentru a desemna aceeaşi
realitate juridică, în literatura de specialitate s-a iscat o dispută asupra faptului dacă aceste două
cuvinte sunt sau nu sinonime, dispută ce putea fi evitată printr-o mai
clară precizare a conţinutului celor doi termeni sau prin definirea lor.
Una dintre particularităţile limbajului juridic este faptul că el abundă în reguli, maxime şi
adagii (argumente) formulate în limba latină.
Maximele juridice sunt scurte definiţii ce prezintă principii ce se aplică diferitelor tipuri de
cazuri. Cele mai frecvent întâlnite sunt:
Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Această maximă
arată că în domeniul dreptului orice afirmaţie trebuie să fie însoţită de probe care să o ateste.
Probele folosite trebuie să fie legale. O afirmaţie neînsoţită de probele cerute în codurile de
procedură civilă şi penală nu are nici o relevanţă juridică.
Accesorium sequitur principale – accesoriul urmează principalul. Condiţia unui bun
principal se extinde şi asupra accesoriilor sale. Atunci când este vândută o clădire sunt vândute şi
cheile sale iar proprietarul nu poate de pildă să îşi însuşească instalaţiile sanitare sau geamurile
motivând că a vândut doar clădirea în sine. Conform acestui principiu în dreptul comercial este de
la sine înţeles faptul că comerciantul va livra odată cu un aparat electrocasnic şi cablurile de
alimentare şi manualul de utilizare nefiind îndrituit să ceară un preţ suplimentar pentru acestea.
Pacta sunt servanda – exprimă principiul forței obligatorii a actelor juridice: actul juridic
civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul contractelor) sau părţii (în cazul actelor juridice
unilaterale) întocmai ca legea. În alte cuvinte, executarea actului juridic civil este obligatorie pentru
părţi, iar nu facultativă. Principiul este utilizat în dreptul civil dar și în dreptul internațional public.
Rebus sic standibus – exprimă așa numita teorie a impreviziunii, respectiv o derogare de la
regula forței obligatorii a actului juridic constă în posibilitatea de a revizui efectele anumitor acte
juridice din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere
de părţi în momentul încheierii actului juridic deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie
altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii actului, au înţeles să le stabilească şi care
să fie obligatorii pentru ele.
Adagiile (care mai sunt numite aforisme sau argumente) sunt propoziţii, formule generale,
potrivite prin concizia lor să se întipărească în memorie. Ele sunt adevărate oracole ale
jurisprudenţei oferind o direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă. Majoritatea
adagiilor au fost formulate de către jurisconsulţii latini. Spre exemplu: de cuius desemnează
persoana decedată, ab intestat semnifică fără testament, animus donandi are înțelesul de int enție
de a dona, culpa levis înseamnă culpa ușoară etc.
O seamă de principii şi reguli metodologice fiind de provenienţă latină şi-au păstrat
valabilitatea în forma contemporană a adagiilor şi locuţiunilor. Unele au sensurile iniţiale
(accesorium sequitur principale). Alte reguli s-au convertit, precum nemo alteri stipulari potest,
care a devenit alteri stipulari potest, în sensul că stipulaţia pentru altul a devenit un contract
obişnuit, de vădită utilitate, ca în cazul asigurării asupra vieţii făcută în folosul moştenitorilor
asiguratului, ori în cazul contractului de transport, încheiat între expeditor şi cărăuş, în folosul
destinatarului. Altele, în sfârşit, au fost adaptate, cum ar fi pacta sunt servanda şi rebus sic stantibus;
adecvat s-a formulat rebus sic stantibus ca excepţie de la pacta sunt servanda, iar spre a justifica
această excepţie s-a formulat teoria impreviziunii.
III. 2. Metode de intepretare juridică

Textul normativ nu este întotdeauna clar, transparent şi lipsit de echivocitate. El poate să

conţină termeni obscuri sau polisemici, norme lacunare sau antinomice. Interpretarea – ca operă
a teoriei şi jurisprudenţei – vizează să evidenţieze şi sensul autentic al textelor normative, să
găsească spiritul lui şi spiritul legiuitorului-autor, sensul autentic juridic al faptelor petrecute, al
conduitei făptuitorului şi conexiunea semnificativă juridică a acestor sensuri.
Interpretăm norma juridică, într-un prim înţeles, în sensul că îi căutăm semnificaţia sa
reală, proprie, ştiind că nu are mai multe. Spre exemplu, norma din propoziţia „Bunurile sunt
mobile sau imobile” are o singură semnificaţie, deşi cuvintele bun, mobil, imobil – fiecare – au
utilizări multiple, însăşi propoziţia însemnând, ca expresie verbală, mai multe. Într-un al doilea
înţeles, interpretarea normei juridice are loc corelativ cu ceva – cu faptele, cu actele, cu
conduitele, cu evenimentele etc.
Atunci când legiuitorul sesizează aceste deficiențe va aduce el însuşi modificări legii sau
va enunţa criteriile de interpretare prin emiterea unei norme interpretative. Această interpretare,
făcută de organul care a emis actul normativ se numeşte interpretare autentică şi ea este
obligatorie fiind oficială. Uneori, însă, legiuitorul nu modifică legea ambiguă sau obscură iar
persoanele ce aplică normele juridice trebuie să recurgă la o metodă de interpretare pentru a
rezolva situaţia. Interpretarea făcută de altcineva decât de organele care au emis legea este o
interpretare neoficială şi nu se aplică în mod general ci este limitată la cazul respectiv. De obicei
interpretarea neoficială se face de către judecător, avocat şi procuror dar ea este deseori
prefigurată de doctrină.
Libertatea pe care o are interpretul diferă în funcţie de sistemul normativ şi de ramura de
drept în care se aplică. Diferenţe notabile există între sistemele de common-law şi cele care derivă
din dreptul roman sau francez (majoritatea sistemelor europene sunt de acest tip). Sistemul anglo-
saxon (de common law) este caracterizat printr-un grad mai redus de codificare fiind bazat pe
doctrina precedentului. Interpretul are aici o mai mare libertate de interpretare putând adapta
soluţia la caracteristicile individuale ale participanţilor la proces. În cazul sistemelor derivate din
dreptul roman şi francez libertatea interpretului este restrânsă interpretarea aplicându-se doar în
cazurile în care legea este ambiguă sau lacunară.
Pentru interpretarea unui text normativ se folosesc diverse metode de interpretare.
Calitatea rezultatelor depinde de metoda utilizată care trebuie să fie aleasă în funcţie de obiectul
studiat.
Interpretarea gramaticală. Interpretarea făcută pe baza tehnicii gramaticale constă în
surprinderea sensului normativ real din textul articolului de lege prin cercetarea structurii şi formelor
gramaticale ale acestuia, deci cu mijloacele puse la dispoziţie de sintaxa limbii, de morfologia limbii,
de regulile de punctuaţie etc. Cuvintele se examinează morfologic, într-o anumită ordine:
substantivele împreună cu adjectivele lor, verbele cu adverbele lor, singularul cu pluralul şi invers,
dacă legea nu le tratează separat sau nu foloseşte o formulă cantitativă de excludere. Fireşte,
conjuncţia „şi” indică indiscutabil o cumulaţie, prezenţa unor cerinţe cumulative, pe când disjuncţia
„sau” indică o separaţie, respectiv, prezenţa unor cerinţe alternative. Spre exemplu, Codul civil în
vigoare dispune că: „Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorescă, după caz “ ; folosirea disjuncţiei sau înseamnă că filiaţia copilului faţă de
tatăl său se poate stabili fie printr-un act de recunoaştere fie prin hotărâre judecătorească
pronunţată de instanţa de tutelă.
Premisa interpretării gramaticale este aceea că gândirea legiuitorului este cuprinsă perfect
pe modul lui de exprimare, că limbajul utilizat de text redă riguros intenţia legiuitorului.
Sensul originar ar putea fi unul obişnuit sau unul tehnic, de specialitate (de uzanţă cotidiană
sau de uzanţă specioasă); pentru fiecare caz s-ar uzita regulile:
- sensul obişnuit are prioritate, dacă se găseşte într-o dispoziţie de drept material,
presupunându-se că legiuitorul a vorbit pe înţelesul tuturor. De pildă, Codul civil român, stabilește
că: „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Înţelesul termenilor „ordine publică” şi „bune
moravuri” e cel uzual; „ordine publică” priveşte ansamblul dispoziţiilor imperative ale dreptului
public şi privat, prin care se apără instituţiile şi valorile fundamentale ale societăţii, prin care se
asigură dezvoltarea socio-economică şi culturală a tuturor persoanelor; „bunele moravuri” se
referă la ansamblul regulilor de conduită conturate în mentalul colectiv şi a cărui respectare s-a
impus prin experienţă social-istorică. Există, însă, situaţii în care cu ocazia interpretării unui termen
i se va da acestuia sensul cerut de contextul reglementării, deşi el nu ar corespunde celui
tehnico-ştiinţific. Sensul tehnic al termenului „familie” e diferit în diferite ramuri de drept; se
spune, de pildă, că familia este o comunitate constituită din părinţi şi copii lor, cu care gospodăresc
împreună (Legea fondului funciar nr. 18/1990); dar acesta nu e criteriul căsătoriei, ci al legăturii
de filiaţie comună existând între diverşi membri ai comunităţii familiale, pe fondul unei comunităţi
de activitate economică.
Exprimarea sub aspectul sintaxei gramaticale este de asemenea interesant de urmărit.
Astfel:
- un termen folosit la singular implică şi pluralul şi invers. În actele normative se uzitează
singularul, deoarece poate exprima mai puternic caracterul impersonal al normei juridice;
„Funcţionarul care…” nu înseamnă numai impersonalitate, ci sublinierea conţinutului termenului.
Singularul exclude pluralul sau viceversa, doar atunci când legea le tratează separat sau când
foloseşte o formulă cantitativă de excludere. Dacă întotdeauna s-ar considera că folosirea
singularului exclude pluralul, s-ar ajunge la soluţii absurde, contrare viziunii legiuitorului.
- când un termen poate fi şi substantiv şi adjectiv, trebuie să se discearnă asupra rolului său
real; cuvintele se examinează într-o anumită ordine: substantivele împreună cu adjectivele lor;
verbele împreună cu adverbele lor.
Cel care interpretează textul are în vedere înţelesul specific al termenilor lui pentru ramura
de drept la care se raportează în momentul în care se caută rezolvarea cauzei. Termenul „funcţio-
nar public” primeşte caracterizări diferite în legea administrativă sau în legea penală. La fel,
termenul „familie” primeşte caracterizări diferite în legea civilă sau în legea penală.
Interpretarea istorică. Fiecare normă a fost emisă în cadrul unui context politic, fiind
conturată sub influenţa unei ideologii. Deseori apariţia sa a fost generată de o criză economică sau
politică. Invocarea voinţei iniţiale a legiuitorului, a interesului care a dat naştere legii face posibilă
clarificarea ambiguităţilor existente în structura sa. Interpretarea istorică face apel la cunoşterea
epocii în care a fost emisă legea şi a lucrărilor pregătitoare (dezbateri parlamentare sau în cadrul
comisiei legislative care a pregătit proiectul de lege).
Cercetătorii se apleacă asupra textelor care au precedat legea, comparându-le cu textele
ei definitive, pentru a discerne în ce accepţiune legiuitorul şi-a precizat şi modificat gândirea.
Comparaţia, operaţie logică privind raporturile extensionale şi intensionale între noţiuni,
angajează nu doar noţiunile fixate în texte-proiect, ci şi în expunerile de motive, în
procesele-verbale şi rapoartele comisiilor de experţi, ale comisiilor parlamentare şi ale
dezbaterilor parlamentare 1. „Un act juridic trebuie să fie apreciat în lumina dreptului epocii, iar nu
în lumina momentului când se iveşte sau trebuie să fie reglementat un diferend relativ la acel act”,
se spune în hotărârea arbitrală cu privire la insula Las Palmas (din 4 aprilie 1928).
Interpretarea istorică are în vedere şi noile condiţii de aplicare a legii care, de cele mai
multe ori, diferă de cele iniţiale. I. Santai citează următorul exemplu: în vechiul context legislativ
era utilizat termenul „obştesc”, iar în noul context legislativ, pentru care e valabil termenul de
„public”, acele acte normative continuă să fie valabile, cuvântul „obştesc” dobândind ca sens, pe
cale interpretativă, semnificaţia de „public”.
Interpretarea sistematică. Această metodă constă în analiza locului pe care îl ocupă norma
respectivă în cadrul articolului de lege, capitolului sau legii respective, a ramurii sau instituţiei
juridice. Interpretarea sistematică pleacă de la prezumţia că legiuitorul a creeat un sistem având
o concepţie de ansamblu şi fiecare element din cadrul acestui sistem îşi are rolul său. Sensul unui
termen poate fi desprins prin analiza titlului capitolului sau a sensului termenului în cadrul ramurii
respective de drept.
Un exemplu concludent în acest sens, ne este oferit de dispoziţiile din legea civilă care
reglementează situaţiile ce privesc dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către minor:
astfel, potrivit Codului civil minorul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu prin căsătorie, iar
minorul care a împlinit 16 ani se poate căsători în condiţiile stabilite tot prin prevederile Codului
civil. Rezultă astfel, din coroborarea acestor dispoziţii distincte, ca numai minorii care au împlinit
16 ani pot dobândi prin căsătorie, în condiţiile prevăzute de lege, capacitatea de exerciţiu deplină
înainte de 18 ani.
Interpretarea teleologică. Fiecare normă juridică poartă o semnificaţie de scop care se
subordoneză scopului general al actului normativ în care se află, iar semnificaţia de scop a actului
normativ se subordonează scopului universal şi abstract al legiuitorului, pe care îl găsim în legea
fundamentală, în Constituţie. Atunci când spunem că un anume act normativ nu este
constituţional, e echivalent a spune că nu corespunde scopurilor, ţelurilor, finalităţilor acestuia.
Când interpretăm teleologic, interpretăm din perspectiva scopului, a finalităţii urmărită de
legiuitor, acela care este cunoscut precum și din perspectiva principiilor dreptului.
Interpretarea normei juridice după principiile dreptului solicită câteva precizări: în primul
rând, cu toate că e implicată în orice tehnică, se apelează în mod expres la aceasta doar atunci
când valorificarea celorlalte tehnici nu conduce la un rezultat cert; apoi, se apelează doar la
principiile nemijlocit consacrate de legiuitor sau, în anumite cazuri, consacrate prin tratate şi pacte
internaţionale la s-a aderat.
Interpretarea logică. Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee
logice care să conducă de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice
individuale. Norma este de obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei
minore iar concluzia este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul. Metoda logică se
foloseşte şi atunci când comparăm două sau mai multe concepte între ele spre a vedea dacă sunt

1
A se vedea aplicaţia: D. C iob anu , Noul regim al investiţiilor străine în România, în Revista Dreptul, Bucureşti, nr.
3/1994;.
sau nu contradictorii, dacă raţionamentul care le conţine este valid etc. În cazul existenţei unei
lacune a legii se apelează de obicei tot la o metodă logică, cea a analogiei.
Logica juridică nu are doar rolul de a dezvălui soluţiile juridice ci şi pe cel de a le motiva
(fundamenta). Prin intermediul unor mecanisme logice este conturată calea care a dus de la
premise la concluzie formulându-se astfel motivarea sentinţei. Logica juridică şi-a creat şi propriile
metode de raţionament specifice acestui domeniu, metode cunoscute deseori sub numele de
“argumente”, care urmează a fi detaliate în paginile următoare.

III. 3. Principiile interpretării juridice.

Interpretarea dreptului, ca metodă de aplicare a semnificaţiilor actului normativ cu
semnificaţiile situaţiei factuale, este guvernată de principii de metodă şi reguli generale cu
aplicabilitate în procesul de elaborare, realizare şi aplicare a dreptului.
Principiile metodologice ale interpretării dreptului prezente în teoriile juridice2 sunt:
1. Principiul unităţii între litera şi spiritul legii, a legăturii sau echilibrului între intenţia,
scopul, voinţa şi cunoştinţele legiuitorului şi ceea ce îl caracterizează, care are ca efect evitarea
soluţiilor dogmatice, abuzul de drept sau arbitrarul.
2. Principiul evaluării în limitele legii („ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus”),
implică cerinţa pentru interpret de a distinge acolo unde legea nu distinge şi de a nu distinge,
potrivit argumentului per a contrario, acolo unde legea nu distinge. Altfel spus, generalitatea
formulării unei dispoziţii legale conduce la generalitatea aplicării acesteia, fără a se introduce
distincţii ce nu sunt cuprinse în textul său; de pildă, dacă art. 92 alin. (1) din Codul civil nu distinge
prin termenul generic minor între cei sub 14 ani şi cei între 14 şi 18 ani referitor la domiciliul lor,
nici interpretul nu trebuie să distingă; la fel, art. 45 alin. (3) din Constituţia română nu diferenţiază
prin termenul minor pe cei până la 14 ani de cei între 14 şi 18 ani, astfel că nici noi nu treb uie să
distingem; dimpotrivă, dacă art. 41 alin. (1) din Constituţia peruană diferenţiază prin termenul de
minor pe cei până la 12 ani de cei între 12 şi 14 ani, nu minori, dar nici majori, ci temporari, atunci
judecătorul peruan distinge. Judecătorul suedez va lua în considerare pe minor dacă nu a împlinit
20 ani, dar nu îl va considera major dacă nu a împlinit 21 de ani, conform legilor în vigoare în
sistemul său de drept. În prezenţa unei legi cunoscute în termeni generali, care dispune fără
restricţii şi fără condiţii interpretul nu are puterea nici să-i reducă substanţa introducând exigenţe
care nu s-ar regăsi în ea, nici să-i eludeze implicaţiile pe motiv că ar avea de-a face cu un caz de
excepţie.
Este interesant că principiul acesta nu se poate aplica decât în corelaţie cu acela care afirmă
că instanţa de judecată, ca organ al aplicării legii, nu are a distinge acolo unde legea nu distinge
(şi, deci, va distinge acolo unde legea distinge) luând în seamă ideea de conexiune.
3. Principiul corelării între regula generală şi aceea specială („generalia specialibus non
derogant, specialia generalibus derogant”), sau principiul conform căruia excepţia este de strictă
interpretare şi aplicare („exceptio est strictissimae interpretationi”), urmăreşte raportarea
sensurilor normative între ele. De obicei excepţia este anunţată prin adverbele astfel că, totuşi

2
Referitor la aceste principii, vezi, Gh. Mihai, Teoria dreptului, ediţia a 3- a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008,
p.88-89, şi I.Humă, Principiile interpretării juridice, Revista Pandectele Române, Repertoriu de jurisprudenţă,
Ed.Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 739-742.
etc.; dreptul comun fiind capacitatea, imunitatea, libertatea etc. tot ceea ce este contrar acestora
trebuie să fie conţinut în limitele textului legal.

III. 4. Interpretarea logică juridică.

Legile conţin rareori indicaţii pentru interpretări. De pildă art. 1 din Codul civil prevede că
legea dispune numai pentru viitor şi ea nu are putere retroactivă. De asemenea, uneori, legiuitorul
comandă o interpretare restrictivă sau una extensivă, de pildă atunci când menţionează că o
enumerare este numai enunţiativă sau, dimpotrivă, când spune că ea este limitativă.
Regulile de interpretare logică sunt următoarele:
a) Interpretarea logică directă. Interpretarea directă face trimitere la însăşi textul legii, la
fel ca şi interpretarea gramaticală, însă analiza făcută recurge la operaţiuni logice. Regulile de
interpretare logică directă, adică chiar din termenii întrebuinţaţi de legiuitor sunt următoarele:
Regula principală a interpretării sensului propriu şi direct al termenului: a proprio sensu.
Bineînţeles că se are în vedere sensul juridic al termenului făcându-se trimitere la definiţiile
termenului din legea respectivă sau la înţelesul dat de contextul în care se află acesta.
Regulile accesorii cu privire la posibilitatea de a înţelege acest termen într-un sens larg (lato
sensu) sau într-un sens restrâns (stricto sensu). Unii termeni pot să aibă două înţelesuri - unul mai
larg şi altul restrâns. Interpretarea lor trebuie să pornească de la stabilirea extensiunii termenului.
De la aceste două din urmă reguli pot fi legate cele două “argumente” juridice cunoscute
sub numele de “a generali sensu” (adică considerarea termenului în înţelesul său larg, general) şi
“a raţione legis stricta” (adică interpretarea strictă care nu adaugă termenului alte înţelesuri decât
cel din alineatul respectiv de lege; interpretarea restrictivă se foloseşte mai ales în domeniul
dreptului penal). O consecinţă a primului argument ne trimite la interpretarea extensivă pe când
al doilea argument este reflectat cu fidelitate de regula binecunoscută: ubi lex non distinquit nec
nos distinquere debemus (unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem). Aceste reguli
pot fi completate prin folosirea metodei numită “argumentum ab absurdum” care pleacă tot de la
lege demonstrând că în cazul în care am adopta o altă interpretare decât cea care se impune s-ar
ajunge la consecinţe absurde.
b) Interpretarea logică semidirectă. Regulile de interpretare logică semidirectă pornesc tot
de la legea care este interpretată dar de data aceasta nu se limitează la text ci caută reguli ce pot
fi găsite în structura capitolului de lege sau a materiei tratate. Cele mai des folosite reguli de acest
tip sunt:
Pro subjecta materia, care recomandă folosirea înţelesului termenilor aşa cum este dat el
cu precădere în cadrul acelei ramuri de drept. De pildă termenul de “familie” are o extensiune
diferită în materia dreptului familiei şi în materia dreptului succesiunilor deşi aceste ramuri de
drept pot fi încadrate în dreptul civil.
A topica, este o metodă de interpretare asemănătoare cu interpretarea gramaticală, care
porneşte de la anliza succesiunii verbelor, frazelor şi alineatelor căutându-se să se desprindă
semnificaţia termenului prin analiza locului ocupat de acesta în cadrul unei structuri logice,
sistemice.
A rubrica, este o metodă de interpretare care ţine cont de titlurile capitolelor, secţiunilor,
paragrafelor, adică de rubricile sub care se găseşte textul care este analizat, pornindu-se de la
presupunerea că titlul poate să ofere indicii cu privire la intenţia legiuitorului.
 c) Interpretarea semiindirectă. Regulile de interpretare semiindirectă reprezintă metode
logice care ne trimit la o lege asemănătoare sau încearcă să desprindă un sens logic al legii, un
principiu cârmuitor de la care se poate pleca în desprinderea sensului prevederii respective. Cele
mai des întâlnite reguli de acest tip sunt:
A simili ad simile sau regula identităţii de raţiune juridică care recomandă folosirea
soluţiilor preconizate de legiuitor într-un caz asemănător din cadrul aceleiaşi ramuri de drept.
Acest tipo de raţionament este numit şi analogie sau raţionament analogic.
A fortiori ratione sau argumentul per a fortiori care extinde aplicarea unei norme la un caz
neprevăzut considerând că motivele avute în vedere la stabilirea acestei norme se regăsesc cu o
şi mai mare tărie în acel caz.
d) Interpretarea indirectă. Interpretarea indirectă recurge la surse exterioare legii. Regulile
cele mai des folosite în cadrul acestui tip de interpretare sunt:
Regula care ne recomandă să căutăm argumente în lucrările preparatorii. Acestea sunt ori
dezbaterile parlamentare din cadrul procesului de adoptare a legii ori expunerea de motive care
însoţeşte unele acte normative (deseori recomandările Consiliului Europei sau Convenţiile
adoptate de statele membre ale acestui organism sunt însoţite de o expunere de motive şi de o
analiză amănunţită a prevederilor legii, făcută de comisia legislativă care a redactato).

III.5. Argumentele logice.

Regula de interpretare ab absurdum (ab absurdo sensu). Aceasta constituie ceea ce în
logică se numeşte demonstraţia indirectă, constând în stabilirea adevărului tezei de demonstrat
prin infirmarea tezei care o contrazice. În matematică procedeul este deseori întâlnit sub numele
de reducere la absurd. Procedeul ab absurdum implică două operaţii:
Presupunerea că teza, respectiv soluţia contrară ar fi adevărată;
Dovedirea falsităţii acestei teze (soluţii) contrare, cu ajutorul inferenţei bazate pe
anumite fundamente.
Deci din falsitatea unei judecăţi decurge în mod necesar adevărul judecăţii contrare
acesteia. Plecând de la două teze contradictorii, procedeul determină obţinerea din teza presupus
adevărată a unor consecinţe evident false, de unde prin raţionament a contrario se ajunge la
considerarea celeilalte tee ca fiind adevărată.
Argumentarea indirectă este frecvent utilizată în practica noastră judiciară. Astfel, în
căutarea normei a cărei dispoziţie ar cuprinde elementele necesare ale situaţiei judecate, absurdul
este luat sinonim cu injustul, alteori cu imposibilul sau cu nerezolvabilul. Sinonimia cu injustul
rezultă, de pildă, dacă se pretinde reparaţie debitorului dacă obiectul a pierit în întregul său, fără
greşeala acestuia. Doctrina foloseşte argumentul ab absurdum în problemele controversate,
pentru combaterea altor argumente ce se invocă în sprijinul opiniei contrare.
Argumentul per a contrario. Acest raţionament este bazat pe legea logică a terţului exclus
(tertium non datur), în sensul că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe cealaltă,
numai una dintre ele este adevărată iar cealaltă este falsă, o a treia posibilitate neputând exista.
Principiul terţului exclus mai este exprimat şi prin adagiul: qui dicit de uno, negat de altero. Ideea
conţinută de acest adagiu este următoarea: ori de câte ori un text de lege prevede un anumit
lucru, se poate spune că el neagă contrariul. În literatura juridică se precizează că folosirea acestui
argument nu poate fi generală. El nu este, de pildă, concludent dacă plecând de la o dispoziţie
excepţională se afirmă un principiu general. Deci, valoarea argumentului per a contrario este
relativă, folosirea lui trebuind să fie circumspectă, întrucât nu întotdeauna tăcerea legii poate fi
luată ca echivalentă cu o soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.
În materia probaţiunii argumentul a contrario impune următoarele reguli, cu precizarea că
ele funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe este aceeaşi pentru toţi
participanţii la proces:
• Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, în acelaşi timp, că
nu a avut loc;
• Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi în acelaşi timp să nu
dovedească acelaşi lucru despre acelaşi fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de
probă.
Acceptarea unui mijloc de probă (sau a unui argument probatoriu) exclude acceptarea
mijlocului de probă (sau argumentului probatoriu) opus. Într-o situaţie justiţiabilul nu poate avansa
un argument de probă şi cu acelaşi prilej şi opusul său referitor la acelaşi mijloc de probă. După
cum se poate lesne observa acest argument apare ca o particularizare a principiului
noncontradicţiei.
Argumentul a fortiori ratione. Acest argument extinde aplicarea unei norme la un caz
neprevăzut de ea pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se găsesc cu şi mai
multă tărie în cazul dat. Altfel spus, dacă un caz anume nu are o soluţie nemijlocită în norme, dar
aprecierea lui îl relevă ca făcând parte dintr-o clasă de cazuri pentru care există soluţie, se deduce
că are rezolvare legală în spiritul legii. De pildă dacă instanţa crede declaraţia unui martor oarecare
cu atât mai mult trebuie să accepte declaraţia expertului deoarece aceasta este mai puternică. În
acelaşi sens, dacă este interzis să călcăm iarba într-un parc public cu atât mai mult este interzis să
săpăm gropi în gazon sau să tăiem copacii. Din cele de mai sus se observă că procedeul a fortiori
ratione implică compararea a două situaţii de tării diferite şi extinderea prevederilor de la situaţia
mai slabă la cea mai tare.
Un caz particular de folosire a argumentului a fortiori ratione este exprimat prin maxima:
qui potest plus, potest minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin). O aplicaţie a acestei idei s-
a făcut în materia uzucapiunii (prescripţiei achizitive). Astfel, dacă posesorul de bună credinţă care
are just titlu, dobândeşte proprietatea unui imobil, prin uzucapiunea decenală) cu atât mai mult
va putea dobândi în aceleaşi condiţii, un dezmembrământ al dreptului de proprietate cum este de
pildă uzufructul. Sau în materia dreptului administrativ, dacă autoritatea administrativă ierarhic
superioară poate anula actul administrativ emis de autoritaea subordonată, cu atât mai mult va
putea modifica acest act.

III.6. Analogia juridică

Analogia corespunde nevoii de găsire a unei egalităţi juridice, pentru ca stări de fapt
asemănătoare să poată fi soluţionate de aceleaşi reguli juridice. Ea funcţionează deci pe baza
similitudinii situaţiilor, a unei aşazise identităţi de raţiune juridică (a simili ad simile). În concepţia
aristotelică analogia reprezintă un raţionament care constă în inducţie cu privire al o teză generală,
iar apoi din aceasta conchidem prin silogism, pe cale de deducţie, cu privire la o nouă teză specială.
Raţionamentul analogic se reduce la următoarea formulă: două lucruri se aseamănă dintr-
unul sau mai multe puncte de vedere; o propoziţie este adevărată faţă de unul dintre aceste
lucruri, deci ea este adevărată şi faţă de celălalt lucru.
 Cu prilejul aplicării analogiei în domeniul dreptului pornim de la un caz special care nu este
prevăzut sau reglementat în lege şi ajungem la un alt caz a cărui soluţionare este reglementată
clar, aplicând apoi aceste reguli şi pentru soluţionarea primei situaţii. Din identitatea de situaţii
juridice se desprinde deci şi o identitate de soluţii.
Metoda analogiei nu poate fi folosită în următoarele situaţii:
În dreptul penal, unde folosirea argumentului analogic este împiedicată de regula: nulla poena
sine lege, nullum crimen sine lege
În cazul excepţiilor, pe care legiuitorul le poate prevedea la legea juridică, conform principiului
universal recunoscut potrivit căruia exceptiones strictissima interpretatione sunt (excepţiile sunt
de strictă interpretare).
În cazul prezumţiilor legale absolute (prezumtiones strictissima interpretatione sunt).
Analogia se bazează pe ideea că aceeaşi cauză trebuie să producă aceleaşi efecte. Pentru
ca raţionamentul analogic să poată fi aplicat între cele două situaţii care sunt comparate trebuie
să existe asemănări (similitudini) fundamentale sau ca asemănările să fie mai numeroase şi mai
importante decât deosebirile. Prin analogie se face completarea lacunelor legii. Problema care se
pune în cazul completării lacunelor este nu aceea de a interpreta un text, ci de a găsi un text care
să fie aplicabil la cazul concret, neprevăzut de lege.
Completarea lacunelor legii se poate face fie recurgându-se la norme care guvernează
situaţia similară, caz în care avem de-a face cu analogia legii (analogia legis) fie prin recurgerea la
principii de drept care au fost aplicate într-un caz asemănător, caz în care vorbim de analogia
dreptului (analogia juris).
Nu se poate vorbi de analogie atunci când însăşi legea se referă la aplicarea “prin
asemănare” a unor prevederi normative din altă lege. În acest caz avem de-a face cu o metodă de
trimitere la prevederile unei legi care nu sunt repetate din dorinţa de a se evita redundanţa.