Consideratiuni generale privind notiunea,

necesitatea, obiectul si scopul interpretarii

In procesul realizarii dreptului, interpretarea normei juridice ce urmeaza a fi aplicata in

vederea solutionarii unei cauze printr-un act de aplicare reprezinta u moment de cea mai mare
importanta.

Normele juridice sunt reguli cucaracter general aplicate insa unor cazuri concrete aparute in
viata de toate zilele. In procesul de concretizare a continutului normei intr-un caz anume se pot
isca multiple probleme ce trebuie clarificate si care tin de mai multe aspecte, cum ar fi, de
exemplu, modul de redactare a regulii juridice, notiunile utilizate de legiuitor, forma de
exprimare, conditiile in care a fost elaborata norma.

‘’Legea este moarta, juristul o invie’’, nota odinioara Fabreguette, adica textul actului
normative nu este utilizabil decat intelegandu-i semnificatiile pe care le-a fixat in ea legiuitorul.
Ele nu sunt usor de gasit, caci in structura sa logica norma juridica e complicate, ea contine
diferite tipuri de ipoteze, dispozitii, sanctiuni, iar structura logica a normei nu coincide cu
structura tehnico-legislativa a actelor normative, avand si ea dificultatile ei. In plus, e necesara
cunoasterea lexicului, sintaxei, morfologiei limbii nationale, terminologiei limbajului juridic,
precum si posedarea de cunostinte in domeniile istoriei, geografiei, sociologiei, logicii,
psihologiei la un nivel care sa permita interpretarea cat mai fidela a intentiei, vointei, spiritului
legiuitorului.1

Gandirea practica a juristului este o combinatie echilibrata de viziune imaginativa, geometrica

si morala asupra problemelor de solutionat. Absenta oricarei dintre acestea prejudiciaza actul
dreptatii.

Interpretarea este o actiune complexa ce depaseste domeniul dreptului. A interpreta

inseamna a da un anumit inteles, o anumita semnificatie unui lucru sau, intr-un alt sens, a
comenta si a explica un text vechi, cum sunt, de exemplu, textile biblice. A interpreta inseamna,
de asemenea, a reda prin mijloace adecvate continutul unei opera musicale, dramatice, literare

1
Mihai Gh. Teoria dreptului. Bucuresti, 2008, p.82.
sau a juca un rol intr-o piesa, intr-un film, a executa o bucata muzicala etc. In primul caz,
interpretarea presupune rigurozitatea stiintifica prin care se stabileste cu exactitate adevarul
istoric si, in al doilea caz, interpretarea presupune creativitate, nuantare, arta si, pana la urma,
diferentiere de la un interpret la altul. 2

In domeniul juridic, interpretarea este operatia logica care precede aplicarea regulii abstracte
in cazul concret de catre organul competent.

‘’Interpretarea, dupa Hans Kelsen, este un proces intelectual care insoteste obligatoriu procesul
de aplicare a dreptului in progresia sa de la un grad superior la un grad inferior, in care organul
de aplicare a dreptului trebuie sa resolve problema, de a sti care este continutul pe care trebuie
sa-l dea normei individuale prin deducerea din norma generala legislativa in aplicarea ei la o
speta concreta’’.3

Interpretarea normei juridice se face tocmai in scopul intelegerii exacte a continutului ei, a
raportului cu alte norme, a momentului intrarii ei in vigoare, a sferei de aplicare, a depistarii
scopului urmarit de legiuitor prin reglementare. Toate aceste obiective ale interpretarii sunt
canalizate in final in scopul aplicarii corecte si unitare a normelor juridice pe tot cuprinsul tarii,
in vederea realizarii lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, ale legalitatii si
echitatii. Nu ar fi gresit sa spunem, ca interpretarea normelor juridice constituie o operatiune
logico-rationala prin care se urmareste cunoasterea deplina si exacta a continutului real al
normelor juridice, in vederea aplicarii lor unitare pe tot cuprinsul tarii si in mod echitabil fata
de toti cetatenii ei.4

‘’Necesitatea interpretarii normei este justificata de faptul ca, in procesul aplicarii dreptului
organul de aplicare (judecatorul, organul administrativ etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia
textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acesteia in raport de o anumita situatie
de fapt (de o speta ce se aduce in fata sa). El are totdeauna in fata un sistem de norme cu
caracter general si impersonal, din care trebuie sa selectioneze pe cea care se aplica in cazul
concret (un caz particular si individual, determinat prin tresaturi ce nu-si gasesc de fiecare data
reflectarea exacta si detaliata in continutul normei). Organul de aplicare (interpretul) este
obigat sa constate sensul normei de drept, sa verifice cu ce inteles utilizeaza cuvintele
2
Dvoracec M., Lupu Gh. Teoria generala a dreptului. Iasi, 1996, p.236.
3
Kelsen H. Theorie pure du droit. (trad. Eisenmann) Paris, 1962, p. 432.
4
Dr. Genoveva., Dr. Sofia Popescu. Teoria generala a dreptului. Iasi, 1993, p.66.
legiuitorului, daca acesta a gandit ori s-a exprimat concret sau abstract, daca a facut enumerari
limitative ori s-a mentinut in limitele unei reglementari-cadru etc. ‘’ 5

Pentru a judeca, judecatorul trebuie sa constate fiecare speta in parte. Astfel ia nastere nevoia
de interpretare, adica incercarea de a subsuma cazul dat unei norme generale existente,
interpretarea fiind, in orice caz, o operatie de stabilire a unei legaturi logice intre dreptul pozitiv
si aplicarea lui.

Notiunea de interpretare a normelor juridice

Sunt utilizate mai multe notiuni in legatura cu interpretarea normelor de drept. Notiunea de
interpretare a legii a fost folosita in corelatie cu principalul izvor de drept, legea avand un sens
restrictive. Notiunea de interpretare a dreptului a fost utilizata initial pentru desemnarea
interpretarii dreptului cutumiar si a practicii judiciare intemeiate, pentru ca, ulterior, sa
desemneze atat interpretarea dreptului scris, cat si a celui nescris. In etapa actuala, expresia
vizeaza interpretarea dreptului scris, in special a celui ce se contine in actele normative. 6

Definind interpretarea normelor juridice , putem retine ca aceasta reprezinta

operatiunea logico-rationala care se desfasoara conform anumitor reguli si
metode specifice dreptului si care consta în clarificarea continutului normelor
juridice, în vederea aplicarii lor unitare pe întreg teritoriul statului si în mod
echitabil fata de toti cetatenii sai.

5
Dernburg H. Pandekten, l, 1902, p.72.
6
Dumitru Baltag Teoria generala a dreptului
Referitor la obiectul interpretarii, s-a pus întrebarea daca el priveste doar textul normativ supus
analizei ori are în vedere identificarea vointei reale a legiuitorului când ea nu transpare direct
din text. O prima opinie sustine ca textul în sine si norma juridica obtin, dupa ce au fost
adoptate, o autonomie totala în raport cu vointa legiuitorului. A doua opinie considera,
dimpotriva, ca actul normativ nu este decât prelungirea vointei legiuitorului.

Daca prima opinie se revendica ideii voluntariste despre o pretinsa libertate deplina a
interpretarii, ambitionând sa fundamenteze doctrinar formarea unui drept nou pe calea
interpretarii judiciare, a doua opinie, prelungind mecanic vointa legiuitorului în actul
interpretarii, contesta propriu-zis legitimarea interpretarii normelor juridice.

Opusa ambelor opinii, care mizeaza absolutizant pe un aspect sau altul, este viziunea realista,
echilibrata, pentru care interpretarea, fara a se pierde în litera legii, sau, dimpotriva, a se
îndeparta de norma juridica, trebuie sa porneasca de la textul legal în determinarea vointei
legiuitorului, stabilind sensurile autentice care se desprind din formularile conceptuale.

Interpretarea nu poate face abstractie de constiinta juridica a autorului actului interpretativ,

dupa cum nu poate opera independent de contextul social material si spiritual si, bineînteles,
de evolutia legislatiei în domeniul considerat.

Metodele de interpretare a normelor de drept

‘’Metode de interpretare a dreptului – totalitatea procedeelor si tehnicilor utilizate pentru

clasificarea continutului prevederilor normelor juridice, in scopul aplicarii lor in cazuri
concrete.’’7

Metodele de interpretare constau in constructii logice, metode de lucru si principii generale,

care in practica oranelor de aplicare a legii au fost acceptate ca mijloace pentru identificarea
vointei legislatorului in ceea ce priveste continutul si finalitatea normei juridice interpretate.

7
Andrei Negru Teoria generala a dreptului. Chisinau, 2018, p.190
 Ele sunt, de obicei, numite metode sau procedee de interpretare. Teoria juridica este de mult
timp preocupata de stabilirea si clasificarea metodelor de interpretare.

In general, se admite existenta urmatoarelor metode:

Metoda gramaticala – stabilirea sensului exact a normei juridice cu ajutorul procedeelor

de analiza morfologica si sintactica a textului normei juridice.
Metoda sistemica – explicarea sensului normei juridice prin determinarea locului ei in
sistemul dreptului si stabilirea legaturilor acestei norme cu alte norme juridice.
Metoda istorica – stabilirea sensului exact a normei juridice prin examinarea
imprejurarilor istorice in care a fost elaborat.
Metoda logica – analiza textului normativ prin aplicarea procedeelor logice formale
generale.
Metoda teleologica – stabilirea sensului normei juridice prin descoperirea, intelegerea
scopului urmarit de legiuitor in momentul elaborarii si adoptarii actului normativ.

In teoria dreptului, metodele de interpretare au fost privite din mai multe puncte de vedere.
Profesorul Gh. Bobos considera ca doua puncte de vedere raman constante. In primul rand, ca
totalitate a procedeelor folosite pentru descoperirea continutului prevederilor normelor
juridice in scopul aplicarii lor la cazuri concrete. In al doilea rand, din punctul de vedere al
libertatii interpretului, cel mai adesea fiind judecatorul fata de textul de lege si al procedeelor
folosite in interpretare.
Potrivit primului punct de vedere exista o clasificare clasica, elaborata de Savigny, e cuprinde
urmatoarele 4 metode: gramaticala, logica, sistemica si istorica. La aceasta se adauga, mai
tarziu, metoda teleologica. Din punct de vedere allibertatii judecatorului fata de textul de lege,
care nu exclude, ci le implica pe cele clasice, doctrina retine 3 metode de interpretare: metoda
exegetica, metoda istorica sau evolutiva si metoda liberei cercetari stiintifice.
Paternitatea elaborarii metodelor clasice de interpretare apartine lui Friedrich Carl von Savigny
(1779 – 1861), fondatorul Scolii dreptului istoric. In lucrarea sa asupra metodei, el propune 4
metode de interpretare: gramaticala, logica, sistemica si istorica. La acestea se adauga metoda
teleologica elaborata in Germania la inceputul sec. XX-lea.

Metoda logica de interpretare a dreptului

 Este cea mai larg intalnita intre procedeele de interpretare a normei juridice.
Ea consta in folosirea unor procedee ale logicii formale generale.
Metoda logica nu poate fi separata de celelalte metode sau procedee, deoarece orice lamurire al
sensului normei juridice se sprijina pe utilizarea judecatii logice. Printre procedeele, regulile logice,
sunt frecvent utilizate urmatoarele regului:
a.Exceptia este de stricta interpretare. Aceasta regula trebuie de inteles in sensul ca exceptiile nu
pot fi create prin interpretare. In cazul interpretarii nu se genereaza, nu apar noi norme
juridice, ci este doar lamurit continutul normelor existente.
b.Unde legea nu distinge, nici interpretul n-o poate face (’’Ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus’’) – este regula potrivit caruia in cazul unei formulari generale a textului
normativ subiectul interpretarii nu poate introduce distinctii, deosebiri. Aplicarea, de
asemenea, e generala.
c. Legea trebuie interpretata in sensul aplicarii ei, ci nu invers (’’Actus interpretandus est potius ut
valeat quam ut pereat’’) – este regula potrivit careia nu trebuie sa fie cautate motive pentru a
nu aplica legea. Atat timp cat o lege e in vigoare, ea urmeaza sa fie realizata practic. Sarcina
interpretului e de a gasi solutia oportuna de aplicare a legii in toate imprejurarile.

Pe langa regulile enumerate, metoda logica se sprijina si pe anumite argumente sau procedee de
demonstratie. La ele se atribuie urmatoarele:

- Argumentul per a contrario. Acest argument se bazeaza pe legea logica a tertului exclus
(tertium non datur). Conform argumentului dat, in cazul notiunilor contradictorii, care
se neaga una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa. Cu alte cuvinte,
cine sustine o teza, neaga teza contrara (quj dicide uno, de altero negat).
Acest principiu logic de interpretare se bazeaza pe ideea neconcordantei. Astfel, daca legea
prevede o sactiune pentru o persoana care a savarsit o infractiune, ea nu poate sa prevada, in
acelasi timp, pentru aceeasi persoana si pentru aceeasi fapta, si o rasplata. De aici rezulta ca un
mijloc de proba nu poate dovedi in acelasi timp ca evenimentul a avut si n-a avut loc.
- Argumentul ad absurdum – readucere la absurd. Cu ajutorul acestui argument se
demonstreaza ca o anumita solutie propusa prin interpretare este singura posibila,
deoarece orice alta solutie ar duce la consecinte inadmisibile, absurde, care ar
contraveni legii.
De exemplu, art.1 din Constitutia Republicii Moldova prevede: „(1) Republica Moldova este un
stat suveran si idependent, unitar si indivizibil”. De aici rezulta ca ar fi absurd sa spunem ca
Republica Moldova este un stat federal. Singura interpretare este aceea ca Republica Moldova
este un stat unitar. Orice alta interpretare va fi incorecta, absurda, va fi contrara legii
constitutionale.

- Ad majori ad minus ( cine poate mai mult, poate si mai putin). Acest argument
desemneaza situatia in care o autoritate publica, cu putere mai mare, poate sa faca ce
face o autoritate publica subordonata ei. De acest argument ne conduce in cazurile
interpretarii extensive. Cum mentioneaza profesorul Nicolae Popa, „in istoria dreptului
nu gasim decat o singura exceptie de la acest principiu, cand se putea face mai mult, dar
nu se putea face mai putin. Este vorba de drepturile pe care le avea femeia maritata
asupra imobilului dotal, inainte de Justinian. Astfel, femeia putea vinde imobilul, dar nu-l
putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil cu efecte mai restranse decat
vanzarea. Temeiul era urmatorul: femeile (infirmitas consilium) isi puteau da seama,
pana si ele, la vanzarea daca era vorba de o deposedare brutala, apreciind gravitatea
actului la ipotecarii, desi e un act mai usor, se spunea ca el poarta in sine aceleasi efecte
ca si vanzarea, dar in acest caz actul deposedarii (in cazul neexecutarii obligatiei) nu se
prezinta la vedere, este ascuns in formele juridice mai usoare ale ipotecii si femeia nu
poate pricepe acest lucru’’. 8
- Argumentul a fortiori (cu atat mai mult). Este argumentul sensul caruia consta in aceea
ca ratiunea plecarii unei norme juridice este si mai puternica intr-o alta ipoteza decat
cea indicata expres in norma respectiva. Astfel, de exemplu, daca dreptul de proprietate
in intregimea sa poate fi dobandit prin uzucapiune, cu ata mai mult poate fi dobandit o
parte a acestuia(uzus fructus) . Prin urmare, rationamentul a fortiori consta in utilizarea
unei prevederi normative pentru un alt obiect, decat obiectul sau, deoarece ratiunea
care o justifica este mai adecvata altui obiect. Astfel, sanctiunea prevazuta pentru fapta
comisa prin neglijenta se va aplica, cu atat mai mult, unei fapte comise in mod
intentionat, chiar in ipoteza in care nu este prevazuta pentru acest din urma caz. 9

8
Nicolae Popa, Op. cit., 1996, p.281.
9
Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, p.286.
- Argumentul a pari. Argument intalnit si sub maxima ubi eadem est legis ratio, ibi eadem
est legis legis dispozitio( unde este ratiune a legii, se aplica aceeasi dispozitie a ei).
Aceasta este un argument de analogie, care are la baza ideea potrivit careia aceeasi
cauza produce aceleasi efecte. De aici rezulta ca pentru situatii identice trebuie sa se
pronunte solutii identice. Acest rationament logic este un rationament prin analogie
care consta in a decide dintr-o asemanare, dintr-o o alta asemanare. In absenta unei
norme juridice care sa reglementeze o situatie, asupra acestei situatii se extinde o
norma care a fost elaborata pentru o situatie asemanatoare.
- Argumentul ,,In dubia pro reo’’ (indoiala profita acuzatului). Acest argument este
aplicabil in materia dreptului penal. Daca, in procesul de administrare a probelor, exista
indoiala asupra vinovatiei celui acuzat de savarsirea unei infractiuni, aceasta indoiala
este in favoarea acuzatului.