Sunteți pe pagina 1din 20

V.

Interpretarea normelor juridice

Consideraţii generale privind noţiunea


şi necesitatea interpretării

1. Despre necesitatea interpretării


După cum arătam, normele juridice au un caracter general şi impersonal, ele
formulând un model general de conduită. Aceste norme însă, trebuie să se aplice unor
diverse situaţii concrete, care în ceea ce priveşte trăsăturile lor esenţiale pot fi încadrate în
normă. Caracterul general al normei, pe de o parte, şi marea diversitate de cazuri în care
se aplică, pe de altă parte, fac necesară clarificarea exactă a înţelesului normei. Acestui
argument esenţial trebuie adăugate şi altele ţinând de caracterul imprecis al unor termeni 1,
de formularea incompletă a trăsăturilor unor fapte prevăzute de normele juridice 2 de
varietatea mare de cazuri la care se referă norma, de apariţia unor norme noi care ating
sfera de reglementare a celor vechi, de conexiune sau intercondiţionarea normelor care
face dificilă alegerea regulii ce trebuie aplicată cazului dat, de învechirea unor norme faţă
de progresul tehnic realizat3.

Interpretarea normei juridice se face tocmai în scopul înţelegerii exacte a


conţinutului ei, a raportului cu alte norme, a momentului intrării ei în vigoare, a sferei de
aplicare, a depistării scopului urmărit de legiuitor prin reglementare. În sfârşit, toate
aceste obiective ale interpretării sunt canalizate în final în scopul aplicării corecte şi
unitare a normelor juridice pe tot cuprinsul ţării, în vederea realizării lor cu respectarea
principiilor generale ale dreptului, ale legalităţii şi echităţii. Am putea spune, astfel, că
interpretarea normelor juridice constituie o operaţiune logico-raţională prin care se
urmăreşte cunoaşterea deplină şi exactă a conţinutului real al normelor juridice, în
vederea aplicării lor unitare pe tot cuprinsul ţării şi în mod echitabil faţă de toţi cetăţenii
ei.

1
Astfel, de exemplu, în literatura de specialitate s-a vorbit de insuficienta explicare a unor termeni ce
desemnează modalităţile infracţiunii prevăzute de articolul 302 Cod Penal, articol referitor la
nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export. (Vezi Ghiciu Pascu, Conţinutul
infracţiunii de nerespectare a dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, în R.R.D. nr. 3/1998,
pag. 40).
2
Idem.
3
Astfel, de exemplu, progresul tehnic a dobândit elaborarea unei noi concepţii - răspundere-generală
pentru fapta altuia - în interpretarea aceluiaşi articol: 1000 Cod Civil (Vezi Genoveva Vrabie, Drept.
Elemente de teoria statului şi dreptului, Universitatea laşi, 1978, p. 70).
Aplicarea (realizarea) normelor juridice, realizarea obiectivelor urmărite prin
reglementare, punerea în aplicare a normelor, prin integrarea lor în viaţă, impune
concretizarea lor sub mai multe aspecte:
1. sub aspectul determinării persoanelor fizice şi juridice la care se referă;
2. sub aspectul stabilirii cât mai exacte, a drepturilor şi obligaţiilor celor ce
încheie raporturi pe baza normelor interpretate, precum şi a sancţiunilor prevăzute pentru
cazul nerespectării acestor drepturi;
3. sub aspectul determinării celor mai bune mijloace de realizare a prescripţiilor
normei juridice, atunci când această formă lasă organelor de aplicare libertatea unei astfel
de determinări4.
Realizarea normelor juridice presupune efectuarea prealabilă a următoarelor
operaţii:
• stabilirea exactă a situaţiei de fapt;
• determinarea normelor juridice care o prevăd;
• interpretarea cât mai exactă a conţinutului normelor ce urmează a fi aplicate
situaţiei date, a scopului în care au fost elaborate.
Orice normă trebuie interpretată, oricât ar părea de simplă şi de clară; varietatea
cazurilor în care se aplică tot face necesară interpretarea ei5.
Astfel, de exemplu, norma de care am amintit, cea referitoare la bunurile
dobândite de soţi în timpul căsătoriei care apare foarte clar formulată, a dat naştere unor
variate discuţii legate de aplicarea ei, fapt care a dus, în urma interpretării ei deosebite de
către diverse organe judecătoreşti, la necesitatea unor decizii de îndrumare ale Plenului
Tribunalului Suprem, care să unifice practica judiciară din acest domeniu, cum au fost
deciziile 2/1958, 19/1960, 537/1961 etc.
Interpretarea se referă la toate elementele normei. Totuşi, elementul care ridică cel
mai frecvent probleme de interpretare este ipoteza.
Interpretarea normei juridice constă adesea în operaţii logico-raţionale având ca
obiectiv clarificarea sensului unor termeni sau stabilirea trăsăturilor lor esenţiale în
vederea îndepărtării celor neesenţiale.
4
Dumitru Paşalega, Interpretarea normelor juridice în R.R.R, în Justiţia Nouă nr. 4/1964.
5
În literatura de specialitate s-a făcut o deosebire între interpretarea în sens larg şi interpretarea în sens
restrâns. În primul sens, s-a arătat că interpretarea este sinonimă cu înţelegerea unei expresii formulate
într-o limbă. Fiecare semn lingvistic, pentru a fi înţeles trebuie interpretat. În sens restrâns este aceea care
intervine atunci când există îndoieli asupra sensului unei expresii lingvistice într-o situaţie concretă.
Interpretarea, în acest caz, se raportează la determinarea sensului acestei expresii. (J. Wroblewaki, Le
role des principes du droit dans la théorie et l’ idéologie de l'niterprètation juridique, în Archivum
iuridicum cracoviense, voi. XVII, 1984, pag. 13.).
Alteori aceasta constă în determinarea exactă a câmpului de aplicare a normei în
spaţiu, în timp sau asupra persoanelor.
Nu de puţine ori interpretarea apare ca necesară pentru a stabili dacă o normă
nouă a abrogat sau nu total sau parţial, o normă mai veche6.
In sfârşit, interpretarea poate fi necesară şi pentru determinarea naturii şi
caracterului normei: este o normă imperativă sau dispozitivă7, este principală sau
subsidiară, formulează o regulă sau o excepţie de la regulă, termenul stipulat este un
termen privind prescripţia extinctivă sau un termen de decădere, este în conformitate cu
normele cuprinse în actele juridice normative superioare sau nu etc.
Interpretarea normelor juridice, prin dezvăluirea sensului normei, a conţinutului ei
şi a voinţei exprimate în normă, permite aplicarea acesteia la cazuri concrete. Procesul
practic al aplicării dreptului este, la rândul său, piatra de încercare a justeţei interpretării
şi a eficienţei normei8.
Dar, uneori, interpretarea a depăşit acest rol de intermediar în procesul aplicării,
având, cel puţin în privinţa deciziilor de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem, un
rol de completare a normelor juridice, de adâncire a înţelesului lor, activitatea aceasta de
îndrumare făcându-ne să ne simţim în prezenţa acelor cazuri limită, de hotar, între
interpretare şi crearea dreptului. În aceste situaţii, prin acoperirea lacunelor legii, prin
completarea ei (realizată printr-o interpretare extensivă a textelor), prin stabilirea unei
sfere mai restrânse de aplicare (care determină crearea unor excepţii de la regulile supuse
interpretării)9, instanţa supremă a ajuns să aibă un rol creator de drept, activitatea ei
situându-se la graniţa dintre interpretarea dreptului şi crearea lui.

6
În legătură cu abrogarea tacită, de exemplu, s-a pus problema, în ce măsură unele dispoziţii din
Constituţia de la 21 august 1965, mai erau sau nu în vigoare, după apariţia primelor acte juridice
elaborate de noua conducere a societăţii în urma revoluţiei din decembrie 1989 (cum au fost Decretul-
lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale
şi a Consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, Decretul-lege nr. 81/1990 privind Consiliul
Provizoriu de Uniune Naţională, Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României etc.).
7
Astfel, în legătură cu legea nr. 3/1982 privind participarea cu părţi sociale la constituirea fondului de
dezvoltare economică, s-a pus problema de a şti dacă regula privind participarea cu părţi sociale a
fiecărui cetăţean e o regulă imperativă sau dispozitivă, deoarece formularea ei era clară în sensul
posibilităţii de a participa, a libertăţii de a deveni sau nu titular al acestei noi forme de proprietate, pe
când aplicarea normei s-a făcut considerându-se că este o regulă imperativă.
8
Cu privire la problemele pe care le ridică interpretarea, vezi Szabo Imre, Interpretarea normelor
juridice, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.
9
Pentru detalii, vezi Genoveva Vrabie, Consideraţii privind interpretarea normelor juridice şi izvoarelor
de drept, în Studia Universitas Babeş-Bolyai, nr. 2/1987.
Discutându-se probleme referitoare la jurisprudenţă şi raporturile ei cu
interpretarea, în literatura de specialitate din ţara noastră s-a arătat că instrumentul de a
cărui mod de folosire depinde natura şi rolul jurisprudenţei în raport cu dreptul, îl
constituie metoda de interpretare folosită. De aceea, interpretarea, necesitatea, conţinutul
şi efectele ei constituie terenul pe care s-au ciocnit diferite orientări şi idei.

2. Evoluţia doctrinei privind necesitatea


interpretării dreptului
Problemele legate de interpretarea dreptului în perioada apariţiei primelor legi
burgheze, a primelor coduri trebuie detaşate de cele ulterioare, deoarece în această primă
etapă, burghezia, încrezătoare în noul drept creat de ea, recurgea la o interpretare strict
literară, restrictivă10.
Acestui regim de subordonare absolută faţă de legi îi erau supuse şi organele
judecătoreşti. În această perioadă, în Franţa ia fiinţă instituţia referatului legislativ prin
care însuşi dreptul de a interpreta este interzis.
În concepţia şcolii dreptului natural (H. Grotius, Pufendorf, Thomasius etc.) rolul
judecătorului se limita la interpretarea strict logică. Interpretarea era admisă ca ultima
ratio şi realizată doar prin mijloacele specifice logicii formale. Aceeaşi poziţie au avut-o
şi reprezentanţii şcolii istorice a dreptului. Astfel, Savigny, deşi făcea o distincţie între
legi complete şi legi incomplete, nu admitea completarea acestora din urmă, decât printr-
o interpretare pur logică, având ca scop descoperirea raţiunii legii (ratio legis).
Cultivând un fetişism al legii scrise, pozitivismul legal (Aubry, Rau, Laurent
etc.)11 face, la rândul său, un abuz de abstracţii logice, nerecunoscând nici un alt drept în
afara celui creat prin legi. În acest sens este semnificativă afirmaţia lui Demolombe
(reprezentant al şcolii exegetice). Textele înainte de toate, precum şi mărturisirea lui
Bugnet: Nu cunosc DREPTUL CIVIL, eu nu predau decât Codul Napoleon12.
Dacă pentru cei amintiţi dreptul pozitiv constituie un sistem închegat13, capabil să
răspundă nevoilor sociale, pentru autorii ce au urmat acestei perioade, (perioadă în care
se simţea nevoia modificării dreptului, drept pozitiv care nu mai corespundea noilor
realităţi), evoluţia vieţii sociale, interpretarea dreptului, completarea sau chiar
10
Cu privire la această problemă, vezi Anita Naschitz, Inna Fodor, Rolul practicii judiciare în formarea şi
perfecţionarea dreptului, Bucureşti, 1961.
11
Laurent, unul din marii jurisconsulţi ai acestei epoci (începutul secolului al XlX-lea) preciza: Codurile
nu lasă nimic arbitrarului interpretului; acesta nu mai are misiunea să facă dreptul, dreptul e făcut. (Cf.
A. Brimo, Les grands courants de la philosophie du droit et de l'Etat, Paris, Edition A. Pedone, p. 259).
12
Op. cit., p. 258 şi 259 (s.n).
13
Pozitivismul legal la noi a fost reprezentat de Alexandrescu, Tabacovici, Nacu etc.
modificarea normelor juridice pe această cale este argumentată în cele mai diverse forme.
Astfel, de exemplu, la sfârşitul secolului al XlX-lea, în Germania, Jhering, condamnând
şcoala istorică a lui Savigny, arată că dreptul este rezultatul unei lupte14, că el se
adaptează condiţiilor de timp şi spaţiu. După el, soluţia problemelor juridice nu trebuie
căutată în jocul unei logici a conceptelor, ci într-o conştientizare, înţelegere a scopurilor
practice şi a mijloacelor de realizare a dreptului în conformitate cu scopul său. Alţi
doctrinari, precum Francois - Gény, plecând de la recunoaşterea lacunelor dreptului, arată
că, în absenţa legii scrise trebuie folosite cutuma, precedentul judiciar, doctrina sau, în
lipsa acestora, trebuie cercetată în mod liber soluţia15. Mergând pe linia deschisă de Fr.
Gény în doctrina interpretării dreptului, Ehrlich, Cantorowicz etc. (reprezentanţi ai Şcolii
dreptului liber) admit în privinţa interpretării dreptului o supunere creatoare, care
presupune interpretarea creatoare, chiar cu riscul de a se ajunge la naşterea unor norme
cu caracter derogator.
La ideea unei interpretării libere a dreptului, adică dincolo de norma scrisă, de
norma juridică în general, ajung şi reprezentanţii doctrinelor sociologice. Potrivit acestora
(A. Comte, E. Durkheim, L. Duguit etc.) dreptul trebuie considerat ca un fapt social, ca o
expresie a forţelor sociale. Individul nu mai este, prin intermediul raţiunii, promotorul
dreptului. Dreptul este un fapt social. El nu este imuabil. Nevoile grupurilor sociale se
schimbă mai repede ca dreptul, care trebuie să se adapteze intereselor legitime. Pentru că
orice regulă este determinată socialmente, sarcina juristului este, în concepţia lor, să caute
conformitatea între fenomenul social şi fenomenul juridic16.

14
Doctrina sa este cuprinsă în două cărţi de referinţă: Kampf ums Recht (1872) şi Der Zweck im Recht
(1878). Spunând că dreptul este rezultatul unei lupte, el arată că dacă acesta este democratic prin vocaţie,
el este aristocratic prin aplicarea sa. Orice om trebuie să lupte pentru dreptul său, şi umilul petiţionar,
apărându-şi interesele, contribuie la menţinerea dreptului. El îl citează cu plăcere pe Goethe: Numai
acela merita libertatea şi viaţa, care trebuie să le cucerească în fiecare zi (Cf. A. Brimo, op. cit., 183-
184).
15
în Science et technique en droit privé positif (vol. II) Fr. Gény arată că juristul trebuie, când
interpretează dreptul, să aibă o viziune integrală asupra acestuia, să cerceteze natura lucrurilor care i se
impune prin modul cum e stabilită norma dans l'établissement de la norme. Această natură a lucrurilor
este constituită prin ceea ce el numeşte Ies données fondamentales du droit, (adică 1. datele reale; 2.
datele istorice, 3. datele naturale şi 4. datele ideale, aceste date fiind elemente care condiţionează
elaborarea dreptului pozitiv). Făcând o deosebire între dat şi construit în drept, el nu acceptă ca date
primordiale izvoarele formale ale dreptului şi ajunge la concluzia că ştiinţa primează faţă de noţiunea de
drept, întemeiată pe autoritate (vezi şi M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică),
Bucureşti, 1930).
16
Cf. A. Bruno, op.cit, p. 191-192.
De remarcat că şi doctrina marxistă anvizajează normele ca un tot determinat de
factorii social-economici, însă pe planul interpretării ajunge la concluzia primordialităţii
legii scrise. Dar, de reţinut că această teorie admite şi promovează ideea interpretării
normelor juridice în lumina condiţiilor vieţii economice care le-au determinat şi a politicii
partidului conducător, politică care apare ca un izvor imediat al dreptului.
Aceloraşi nevoi de înnoire a dreptului, de adaptare a lui la noile realităţi răspund
şi alte teorii elaborate, în special, după al doilea război mondial. În Germania, de
exemplu, după înfrângerea suferită în război şi după dificultăţile economice cunoscute
între 1918 şi 1939, s-au creat condiţiile favorabile filozofiei disperării, doctrinelor
existenţialiste îndeosebi. Asistăm la renaşterea dreptului natural prin intermediul
filozofiei existenţialiste17. Pentru această poziţie, reprezentativă este gândirea lui Coing.
În concepţia lui, fundamentul dreptului îl constituie dreptul natural, dar el reînoieşte
această noţiune. Conceptul vechi de drept natural este îndepărtat, pentru că existenţa
dreptului bazat pe principii obiective şi eterne nu poate fi dovedită. Dreptul nu este decât
o soluţie relativă la probleme care se pun în timp. Dreptul natural, determinat prin prisma
valorilor morale, depinde de cultura, de conştiinţa valorilor, iar valorile nu se degajă
deodată, ci progresiv. Practic, în cadrul dreptului pozitiv şi al surselor sale, promotorul
valorilor este Juristenrecht. Rolul esenţial îl are la el cel ce încarnează dreptul în
existenţa sa, adică judecătorul. Aprecierea depinde de concepţia sa asupra echităţii,
inspirată de cultura sa juridică de simţurile sale şi concepţia valorilor. În ceea ce priveşte
eficacitatea dreptului, ea nu e totală decât atunci când corespunde sensului valorilor, aşa
cum se înregistrează el la marea majoritate a populaţiei, la mase.
În aceeaşi direcţie, a acordării unui rol fundamental organelor chemate să aplice
dreptul se îndreaptă şi şcoala normativistă a dreptului, întemeiată de Hans Kelsen. În
concepţia sa interpretarea riguros ştiinţifică a legilor etatice sau a tratatelor
internaţionale este de natură să rezolve probleme deosebit de importante ale legiuitorului
care nu poate prevedea, atunci când elaborează legea, toate cazurile posibile. Or, prin
interpretarea, riguros ştiinţifică se poate scoate în evidenţă echivocul şi ambiguitatea
unor norme, creând posibilitatea legiuitorului să formuleze mai clar normele în viitor18.
Punându-şi întrebarea dacă interpretarea este un act de voinţă sau un act de
cunoaştere, acesta ajunge la concluzia că şi cei chemaţi să aplice normele, judecătorii

17
Vezi N. Poulantzas, La renaissance du droit naturel en Allemagne...
Mémoir et Fac. Droit, Paris 1961.
18
Hans Kelsen, Théori epure du droit, (Traduit par Charles Eisenmann), Paris, Dalloz, 1962, p. 462. ş.u.
îndeosebi, îndeplinesc acte creatoare de drept. Astfel, el precizează: Interpretarea făcută
de organele de aplicare a dreptului are întotdeauna caracter autentic, ea creează drept19.
Creşterea gradului de complexitate a relaţiilor ce formează obiect de
reglementare, pe de o parte, şi existenţa unor norme vechi, ce nu mai corespund, sau nu
corespund întru-totul realităţilor, pe de altă parte, determină creşterea importanţei actului
de interpretare şi, de aici, apariţia unor noi explicaţii date acesteia. Dar, în această mare
diversitate de poziţii se poate degaja totuşi un element comun tuturor teoriilor (elaborate
în special după al doilea război mondial) şi anume încercarea de a căuta dincolo de norma
scrisă, dincolo de voinţa legiuitorului, elementul peren de dreptate, încercându-se astfel
interpretarea şi realizarea normelor în conformitate cu idealurile de dreptate şi echitate. În
literatura din statele socialiste, dominantă a fost ideea că practica judiciară nu trebuie să
fie un izvor de drept. Dar, alături de aceasta s-au mai conturat şi alte opinii, precum:
• cea care a susţinut contrariul: practica judiciară este şi trebuie să fie un izvor
de drept;
• cea care a susţinut că practica este un izvor de drept, dar în viitor nu trebuie să
mai fie, această ultimă opinie fiind exprimată în perioada imediat următoare celui de al
doilea război mondial, când dreptul socialist nu era încă elaborat şi armonizat de natură
a-şi fi suficient lui însuşi20.
• cea care a susţinut că unor decizii de îndrumare ale plenului Tribunalului
Suprem trebuie să li se recunoască valoarea de izvor de drept21.

B. Formele şi forţa juridică a


interpretării normelor juridice
În funcţie de calitatea celor chemaţi să efectueze interpretarea (subiectul
interpretării) şi, pe cale de consecinţă, de forţa ei juridică, interpretarea îmbracă două
forme esenţiale: 1. oficială; 2. neoficială.
Interpretarea oficială provine de regulă, de la un organ de stat (care are în
competenţa sa sarcina de realizare sau aplicare a dreptului) şi are forţă juridică
obligatorie.
Dacă această interpretare îmbracă forma unor norme obligatorii, cu caracter
general, poartă denumirea de interpretare generală. Aceasta poate fi dată fie chiar de
organul care a emis norma, fie de un alt organ care are, potrivit legilor în vigoare, această

19
Ibidem, p. 461.
20
Cu privire la această problemă, vezi A. Naschilz şi Inna Fodor, op. cit., p. 72 ş.u.
21
Vezi pentru amănunte, Genoveva Vrabie, op.cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai nr. 2/1987.
competenţă. În primul caz avem de-a face cu o interpretare autentică, în cel de al doilea
caz cu o interpretare legală, cum era denumită de Constituţia din 196522.
Conform Constituţiei din 1923, interpretarea legilor cu drept de autoritate se
făcea numai de puterea legiuitoare (art. 36) adică de cele două Camere ale Parlamentului
şi de către rege.
Potrivit Constituţiei din 21 august 1965, interpretarea legală a normelor juridice
era de competenţa Consiliului de Stat. Această interpretare avea efect retroactiv, ea
aplicându-se de la data intrării în vigoare a actului interpretat.
De regulă, orice organ de stat care are dreptul de a elabora norme juridice
obligatorii, are în acelaşi timp şi competenţa de a le interpreta. Problema care se pune
însă este aceea a dreptului unui organ inferior de a interpreta actele juridice date de un
organ superior, pentru că, în ceea ce priveşte dreptul unui organ ierarhic superior de a
interpreta norme juridice elaborate de organele inferioare lor, nu există nici un dubiu.
Dacă ele au dreptul de a anula şi modifica actele organelor inferioare, cu atât mai mult au
dreptul de a le interpreta (potrivit argumentului logicii formale cine poate mai mult poate
şi mai puţin).
Dar, în anumite împrejurări, trebuie să admitem faptul că şi un organ ierarhic
inferior poate interpreta normele juridice elaborate de organele superioare lor. Astfel, de
exemplu, dacă în aplicarea unei legi se adoptă nişte instrucţiuni de către un ministru, în
mod inevitabil acestea vor reflecta modul de înţelegere şi interpretare a legii, interpretare
obligatorie în măsura în care nu intervine o discrepanţă, o contrazicere între cele două
acte normativ-juridice: legea şi instrucţiunea.
Interpretarea cazuală este forma interpretării oficiale făcută de organe de aplicare
a dreptului, organe care realizează cerinţele legilor. Această interpretare se referă, deci, la
un anume caz concret. O astfel de interpretare fac, după caz, instanţele judecătoreşti,
procuratura (de exemplu, în cazul în care aplică dispoziţiile articolului 181 Cod penal)23
şi organele administraţiei de stat (de exemplu, când eliberează o autorizaţie de
construcţie, pe baza cerinţelor normelor în vigoare).
În literatura juridică din ţara noastră interpretarea cazuală făcută de instanţele
judecătoreşti nu este pusă pe acelaşi plan cu interpretarea generală, de care am vorbit mai
înainte, aceasta neavând caracter general-obligatoriu. Ea este obligatorie numai pentru
persoanele în legătură cu care s-au pronunţat deciziile sau hotărârile respective. În alte
state, însă, cum sunt cele ce fac parte din sistemul Common-Law, precedentul, practica

22
De remarcat că actuala Constituţie nu mai prevede care organ are în competenţa sa interpretarea legală a
dreptului.
23
Azi abrogat.
judiciară sunt în general admise ca izvoare de drept 24, chiar dacă se susţine de către unii
autori că regulile create pe cale jurisprudenţială se aplică de judecători pentru că sunt
considerate de aceştia ca juste, şi nu ca obligatorii, ele putând fi mereu modificate de
judecători25.
În sistemul nostru de drept, instanţele judecătoreşti nu creează prin interpretare
noi norme de drept. Rolul lor se cantonează doar la clarificarea normelor în vederea
aplicării lor corecte. Dar, uneori, tocmai acest fapt presupune completarea conţinutului
unor norme sau, după caz, exceptarea unor situaţii de la aplicarea lor, dacă printr-o
interpretare literară s-ar ajunge la încălcarea altor norme sau a unor principii
fundamentale ale dreptului.
La noi în ţară, depăşirea unor dificultăţi legate de interpretarea şi aplicarea diferită
a aceleaşi norme, s-a realizat pe calea Deciziilor de îndrumare ale Plenului Tribunalului
Suprem, care au dus la armonizarea unor puncte de vedere şi la aplicarea unitară a
normelor pe întreg cuprinsul ţării. După cum arătam mai înainte, fără a susţine că instanţa
supremă are un rol creator de drept, trebuie să recunoaştem, totuşi, că cel puţin activitatea
de elaborare a deciziilor de îndrumare putea fi situată la graniţa dintre crearea şi aplicarea
dreptului. Aplicarea normelor juridice la cazuri concrete, variate şi complexe, determină,
de-a lungul anilor îmbogăţirea conţinutului lor cu noi aspecte pe care adesea legiuitorul
nu le-a prevăzut şi nici nu le putea prevedea, ceea ce face necesară consultarea practicii
de către legiuitor cu ocazia elaborării unor noi norme juridice, practica formând un izvor
social al dreptului.
Interpretarea neoficială sau doctrinală a normelor juridice este făcută de
persoane sau organe, instituţii etc., care nu acţionează în calitate de organe de stat ci
îndeplinesc sarcini de interpretare în virtutea unor necesităţi de cunoaştere, urmărind
clarificarea conţinutului lor în alte scopuri decât cele privind aplicarea imediată, concretă
a normei. Astfel, de exemplu, un profesor clarifică înţelesul unor norme pentru a putea
elabora un curs, o prelegere, o carte, care are ca obiect relaţiile reglementate de norma
respectivă; un cercetător interpretează o normă juridică în vederea elucidării unor
probleme legate de aplicarea normei sau de raportarea ei la altele. Sigur că şi această
interpretare are în vedere aplicarea dreptului dar ea nu este urmată imediat de aplicare şi
operaţiunea de clarificare nu se face direct în vederea aplicării. Această formă de
interpretare nu are forţa juridică obligatorie. Dar, în cazul în care soluţiile propuse,
24
Aşa după cum am mai arătat, în concepţia lui H. Kelsen, de exemplu, judecătorul este un creator de
drept. Astfel el precizează: crearea actului de drept în interiorul cadrului normei juridice ce urmează a fi
aplicată este liberă, adică plasată în puterea discreţionară a organului chemat să facă actul op.cit., p.
460).
25
Réné David, Les grands systemes de droit contemporaines, Dalloz Paris 1966, p. 132 ş.u.
clarificările făcute conving organul de aplicare sau cel de creare a dreptului, ea poate
avea o influenţă foarte puternică atât asupra celor ce au în sarcina lor aplicarea normelor,
cât şi asupra celor ce au în competenţă modificarea, abrogarea lor sau crearea de noi
norme.

C. Metodele de interpretare a
normelor juridice
Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru
clarificarea conţinutului normelor juridice, clarificare care cel mai adesea se face în
vederea aplicării lor la cazuri concrete.
Au existat şi există opinii diferite în legătură cu identificarea acestor metode şi
clarificarea lor. Unii autori, precum, de exemplu I. Ceterchi, Gh. Boboş etc., au
considerat că cea mai justă grupare a metodelor de interpretare este cea care distinge
patru categorii: gramaticală, istorică, logică şi sistematică, alţii precum I. Demeter, cea
care distinge trei categorii: sistemico-juridică, istorică şi gramaticală, iar alţii adaugă
acestei categorii pe cea analogică26.
În literatura juridică, unii autori vorbesc doar de trei metode: istorică, teleologica
şi creatoare27, alţii din contră, au vorbit de o metodă unică – cea materialist-dialectică28 în
realizarea acesteia au distins mai multe etape. În sfârşit, două puncte de vedere am mai
dori să mai amintim. Unul al teoreticianului iugoslav R. Lukiç şi celălalt al teoreticianului
austriac H. Kelsen, întemeietorul teoriei normativiste a dreptului. Primul vorbeşte de
cinci metode: gramaticală, logică, sistematică, istorică şi teleologică, pe care le grupează
astfel: distinge mai întâi metoda lingvistică, gramaticală, mijloc la care se recurge întâi şi
întâi de interpret. Apoi, sistematizează celelalte patru metode în două grupe: 1. prima se
bazează pe logică şi cuprinde metodele (propriu-zis) logică şi sistematică; 2. a doua pe
studiul sociologic al normelor, care presupune interpretarea istorică şi teleologică29.

26
Gh. Boboş, op. cit., p. 255.
27
J. F. Aubert, Traité de Droit constlitutionel suisse, vol. I, Neuchatel 1968,
p. 117 ş.u.
28
Szabo Imre, op.cit. Acesta pornind de la elementul gramatical şi elementul
logic care constituie o primă treaptă a interpretării, treaptă pe care normele
juridice sunt analizate în ele însele, ajunge la examinarea interpretării
sistematice şi istorice, care permite înţelegerea conexiunilor esenţiale ale
normelor.
29
Radomir Lukiç, Théorie de l'État et du droit, Dalloz, Paris 1974, p. 495,
ş.u.
Spre deosebire, însă, de cei ce deosebesc şi analizează mai multe metode de
interpretare, H. Kelsen vorbeşte de aşa zisele metode de interpretare, argumentând ideea
că interpretarea duce la determinarea cadrului pe care dreptul ce urmează a fi interpretat
îl reprezintă, şi prin aceasta la recunoaşterea mai multor posibilităţi care există în
interiorul acestui cadru30. Deci, rezultatul interpretării nu poate fi unic, fapt pentru care
cei ce aplică dreptul apar în calitate de creatori de drept.
Toate discuţiile referitoare la metodele ce trebuie sau ce pot fi utilizate în
clarificarea conţinutului şi sensului normelor juridice ar trebui raportate azi, la metoda
sistemică de analiză, care presupune proiectarea obiectului analizei, în cazul nostru al
normelor, înlăuntrul sistemului din care face parte, şi a anvizajării lui ca element al unui
sistem ce se află în corelaţie cu alte sisteme, procedând astfel la analiza diacronică şi
sincronică a acestora31.
Dar, dincolo sau concomitent cu analiza efectuată potrivit metodei structural-
sistemice, metodă utilizată pentru cunoaşterea sistemului juridic în ansamblul său, în
interpretarea normelor juridice se pot utiliza şi trebuie să se utilizeze şi metode specific
juridice, multe tradiţionale, precum cele amintite de noi.
Astfel, propunem clarificarea unor probleme legate de dezvăluirea sensului unor
norme potrivit regulilor gramaticale şi a regulilor şi argumentelor logicii formale, ca o
primă etapă şi apoi, într-o etapă superioară, clarificarea cât mai exactă a conţinutului
normei în lumina raporturilor ei cu alte norme, în primul rând juridice, dar şi etice,
politice etc. În lumina condiţiilor în care a fost adoptată şi a scopului urmărit de
legiuitor prin reglementare, precum şi în lumina noilor realităţi în care aceasta trebuie
să se integreze, a noilor necesităţi cărora trebuie să răspundă. Astfel, în această a doua
etapă, se face o interpretare sistematică (istorică şi teleologică) şi creatoare, în scopul
adaptării normei unor realităţi, altele decât cele ce i-au determinat apariţia32, sau altele
decât cele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării.
A. Interpretarea gramaticală constă în clarificarea textului normei ce urmează a
fi interpretată, prin analiza sensului cuvintelor, analiza morfologică şi sintactică a
textului, ţinând seama de regulile gramaticale, reţinând că, uneori, interpretul trebuie să

30
H. Kelsen, op.cit., p. 457.
31
Cu privire la analiza sistemică a dreptului, vezi Genoveva Vrabie,
Consideraţii privind funcţiile sistemului juridic, în Studii şi Cercetări
Juridice nr. 4/1983.
32
Această metodă pe care noi o numim creatoare, determinată de necesitatea adaptării normelor mai vechi
unor realităţi schimbate sau altor realităţi decât cele avute prioritar în vedere de către legiuitor se
deosebesc de interpretarea extensivă, pe care specialiştii din ţara noastră o analizează ca o categorie
aparte, ca pe un gen de interpretare stabilit în funcţie de rezultatul interpretării (vezi infra., p. 78).
acorde o atenţie deosebită cuvintelor de legătură, conjuncţiilor sau şi şi33 şi chiar
semnelor de punctuaţie. Cele mai frecvente probleme sunt determinate de sensul multiplu
al unor termeni. În astfel de situaţii trebuie observate câteva reguli, precum cele ce
urmează:
• nu trebuie să acorzi unor termeni un sens juridic particular, dacă nu există
raţiuni puternice şi serioase pentru a o face;
• cuvintele care au în mod evident o semnificaţie juridică aparte faţă de limbajul
comun, trebuie interpretate în lumina acestei semnificaţii34.
• stabilind semnificaţia juridică deosebită ce o are un termen într-o ramură de
drept, acesta trebuie interpretat într-o strânsă legătură cu semnificaţia ce o are în alte
ramuri ale dreptului35.
• în conţinutul lingvistic al aceleaşi norme juridice sau aceluiaşi act juridic,
cuvintele asemănătoare nu trebuie sa primească semnificaţii deosebite fără raţiuni
întemeiate36.
Metoda gramaticală ridică probleme deosebite atunci când sensul unor termeni nu
poate fi degajat cu uşurinţă37, când este susceptibil de mai multe interpretări, când un
cuvânt şi-a schimbat semnificaţia prin trecerea timpului, când acelaşi termen este utilizat
în acte juridice diferite, cu sensuri diferite etc.

33
Astfel, de exemplu, multiple discuţii s-au purtat în legătură cu interpretarea normelor care reglementează
reorganizarea persoanelor juridice, punându-se problema dacă legiuitorul a vrut sau nu să creeze două
instituţii distincte: 1. reorganizarea şi 2. încetarea persoanei juridice - sau numai una singură - încetarea
persoanei juridice (vezi art. 40 din Decretul nr. 31/1954).
34
Această semnificaţie aparte reiese uneori chiar din cuprinsul actului normativ în care se află norma ce
urmează a fi interpretată, deoarece legiuitorul îi dă o definiţie. Astfel, noţiunea de teritoriu este definită
de articolul 142 Cod Penal dându-i-se o semnificaţie aparte faţă de sensul geografic.
35
Astfel, de exemplu, noţiunea de familie are sensuri deosebite în Codul familiei şi în actul normativ
privind reglementarea fondului locativ şi a raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi (vezi art. 3 al legii nr.
5/1973).
36
Vezi R. Lukiç, op. cit., p. 493-502.
37
Astfel, Fr. Aubert dă ca exemplu dificultatea interpretării prevederii cuprinse în articolul 45 din
Constituţia Elveţiei de la 1874, care se referă la posibilitatea expulzării unui cetăţean dintr-un canton pe
motiv că a comis de mai multe ori delicte grave. E greu de clarificat dacă de mai multe ori înseamnă
inclusiv de două ori, după cum e greu de clarificat modalitatea de apreciere a gravităţii delictului (op
.cit., p. 123).
Interpretarea logică38 constă în utilizarea regulilor logicii formale şi a sistemului
de argumente pe care se sprijină pentru stabilirea înţelesului unei norme. Cu toate că
orice procedeu de interpretare cuprinde o interpretare logică, există, totuşi, o seamă de
raţionamente, de judecăţi folosite în procesul interpretării normelor care, întemeindu-se
îndeosebi pe regulile logicii formale şi nefiind condiţionate de celelalte procedee de
interpretare, pot fi considerate ca procedee pur logice ale interpretării. Această logică
formală este logica generală, iar nu o logică juridică specifică. Nu pot fi considerate ca
reprezentând o logică juridică separată acele argumente logice care prin frecvenţa
folosirii lor, au dat naştere unor dictoane (adagii), adică unor expresii rezumative ale
argumentaţiei respective39.
Aceste argumente sunt acceptate cu prudenţă şi numai dacă întrunesc condiţiile
raţionamentului ştiinţific. Practica judiciară din ţara noastră reflectă folosirea
concomitentă a metodelor logice cu celelalte metode amintite de noi, fără a da o prioritate
vreuneia din ele şi fără a absolutiza metoda logică care, uneori, după cum vom avea
ocazia să o demonstrăm, nu ne poate conduce la dezvăluirea adevăratului sens al normei
juridice. În interpretarea ce se face prin intermediul metodelor logice, şi practica judiciară
din ţara noastră face trimitere la câteva reguli ce se folosesc frecvent. Astfel se amintesc
următoarele: 1. excepţiile sunt de strictă interpretare40; 2. nu ne este îngăduit să distingem
acolo unde legea nu distinge41; 3. o normă trebuie interpretată într-un sens care să permită
aplicarea ei, nu într-un sens care să o înlăture de la aplicare42.

38
Potrivit unei tradiţii mai vechi metoda logică este analizată în cadrul capitolului referitor la interpretarea
normelor juridice, dar actualmente se impun serioase mutaţii în gândirea acestui capitol şi corelarea lui
cu problematica logicii juridice cu privire la această ultimă problemă vezi Gheorghe Mihai. Elemente
constructive de argumentare juridică. Editura
39
???????????????
40
Astfel de exemplu, în legătură cu interpretarea normelor cuprinse în Decretul nr. 167/1958, referitoare la
termenele speciale de prescripţie (articolul 4) s-a arătat că nu se poate face o interpretare extensivă,
deoarece acest articol nu formulează regula în materia stabilirii termenului de prescripţie, ci excepţia.
41
Vezi, de exemplu Decizia civilă nr. 447 din 14 aprilie 1982 în care s-a folosit această regulă pentru
clarificarea conţinutului articolului 41, aliniatul 1, Codul familiei, referitor la obligaţia de întreţinere. S-a
argumentat astfel că legiuitorul nu a făcut nici o distincţie în privinţa cazurilor de acordare a pensiei de
întreţinere, şi deci, în speţă, era irelevantă situaţia că incapacitatea reclamantei era determinată de propria
culpă, fapt pentru care obligaţia există şi în cazul în care incapacitatea soţului creditor al obligaţiei de
întreţinere s-a produs din propria culpă (vezi Notele la aceasta decizie, în Revista română de drept nr.
8/1983, p. 47 ş.u.).
42
Pentru detalii, vezi Y. Eminescu, Interpretarea normelor de drept civil, în Tratat de drept civil, vol. I,
Editura Academiei, Bucureşti, 1967. Un exemplu care atestă faptul că această regulă guvernează
interpretarea, ni-l …….
De asemenea practica judiciară ca şi literatura de specialitate utilizează frecvent o
serie de argumente ca: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.
Argumentul ad absurdum, ceea ce în logică poartă denumirea de demonstraţie
indirectă apagogică, constă în stabilirea tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o
contrazice, ceea ce în matematică se numeşte reducerea la absurd şi implică efectuarea a
două operaţii: 1. presupunerea că teza (soluţia) contrară ar fi adevărată; 2. dovedirea
falsităţii acesteia.
Argumentul a contrario este un tip de raţionament care se bazează pe legea
terţului exclus din cadrul logicii formale şi care înseamnă că în cazul noţiunilor
contradictorii (noţiuni care se neagă una pe alta), una este adevărată, cealaltă falsă, iar a
treia nu există43.
Argumentul a majori ad minus este considerat de unii autori ca o particularizare a
lui a fortiori ratione. Este, spun aceşti autori, un mijloc prin care se dezvoltă o dispoziţie
legală spre ipotezele pe care nu le-a prevăzut şi în care se întâlneşte, pe o treaptă
superioară, motivul în sensul căreia s-a decis. Alteori a majori ad minus e socotit ca o
exprimare concentrată în limbajul schemei de raţionament de tip Cine poate mai mult
poate şi mai puţin44.
De reţinut că, utilizarea regulilor şi argumentelor logicii formale nu se poate face
abuziv, de multe ori acestea neputând conduce interpretul la aflarea adevărului conţinut al
normei ce formează obiectul preocupărilor sale. Interpretul, depăşind etapa utilizării
metodei gramaticale şi a celei logice, trece la o etapă superioară a investigaţiilor sale,
43
Astfel de exemplu, în articolul 22, Cod Procedură Penală, se prevede că hotărârea definitivă a instanţei
penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă. Hotărârea
definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în
faţa organului de urmărire penală. De aici deducem că a treia soluţie în această problemă nu poate exista.
Vezi un alt exemplu în R.R.D nr. 11/1968, (în legătură cu interpretarea articolului 24 aliniatul 3 din
Legea nr. 71/1969, azi abrogată).
44
Vezi Gh. Mihai, op. cit., p. 103. Un exemplu de interpretare bazat pe argumentul a fortiori îl găsim în
interpretarea articolului 164 Cod procedură civilă, făcută în literatura de specialitate cu ocazia discutării
problemei compunerii completului de judecată în cazul în care cererea principală are o valoare mai mică
de 250.000, iar cererea convenţională are o valoare mai mare, ştiut fiind că, potrivit articolului 26
aliniatul 5 din Legea nr. 58/1968, azi abrogată, litigiile dintre unităţile de stat se judecă în primă instanţă
în complet de un judecător sau doi judecători, în funcţie de valoarea lor. Soluţia se bazează pe argumentul
a fortiori dedus din prevederile articolului 164 Cod procedură civilă. Într-adevăr, din moment ce textul
permite condensarea mai multor pricini, dacă obiectul şi cauza lor au o strânsă legătură, pricina urmând a
fi soluţionată de instanţa a cărei competenţă nu poate fi înlăturată, cu atât mai mult când este vorba de
aceeaşi instanţă, însă în compunere diferită, întreaga pricină va trebui judecată de instanţa pe care o
reclamă valoarea mai mare a despăgubirii pretinse (Teofil Pop, Perfecţionarea reglementării soluţionării
litigiilor dintre unităţile socialiste, în R.R.D. nr. 4/1985, p. 11).
aceea a utilizării metodei sistematice, care presupune sau înglobează, după părerea
noastră, unele investigaţii ce sunt apreciate în doctrină ca metode independente: istorică
şi teleologică.
Interpretarea sistematică impune analiza normei (al cărei conţinut şi scop trebuie
clarificat în vederea aplicării ei corecte) ca un element al structurii normative, în care se
încadrează aceasta, fiind strâns legată de toate celelalte norme cuprinse în acelaşi capitol
sau paragraf al actului normativ din care face parte. La fel, ea trebuie analizată în strânsă
legătură cu toate celelalte norme cuprinse în acest act, de multe ori unele elemente ale
normei, în mod deosebit sancţiunea, fiind cuprinse în acelaşi act normativ, dar într-un
capitol distinct. Astfel, de exemplu, pentru toate abaterile de la Regulamentul Adunării
Deputaţilor care cuprinde norme privind obligaţiile deputaţilor, sunt prevăzute sancţiuni
într-o entitate structurală distinctă - secţiunea a cincea a capitolului IV - toate normele
acestui regulament trebuind a fi raportate la prevederile care stabilesc sancţiunile, numai
în felul acesta putându-se clarifica problema structurii sale logico-formale.
Uneori, însă, nu este suficientă această operaţiune de clarificare a conţinutului
unei norme prin prisma raporturilor sale cu celelalte norme din actul normativ în care este
inclusă. Sfera investigaţiei trebuie lărgită adesea, prin compararea şi clarificarea
conţinutului unei norme în raport cu reguli ce se află în alte acte normative. Astfel, de
exemplu, în practica judiciară, articolul 2 şi 29 din Codul familiei, au fost interpretate în
lumina articolului 1-3 din Decretul nr. 31/1954 (referitor la persoanele fizice şi juridice),
arătându-se că dreptul de întreţinere al soţului care se află în nevoie din pricina unei
incapacităţi de muncă nu poate fi exercitat decât în conformitate cu normele de
convieţuire socială, cu normele şi principiile morale, soţul care, părăsind domiciliul şi
plecând să locuiască cu un concubin, neavând dreptul la pensie de întreţinere45.
De asemenea, toate normele trebuie interpretate în lumina principiilor ce
guvernează ramura de drept căreia îi aparţin, a principiilor fundamentale ale dreptului 46 şi
a normelor Constituţionale, de aşa natură încât să se depisteze eventualele contraziceri
dintre diverse acte normative şi să se evite aplicarea normelor inferioare ce contravin
unor norme aflate într-un izvor de drept ce se situează pe o treaptă superioară ierarhiei
lor.

45
Vezi nota lui Petre Anca la decizia civilă din 3 noiembrie 1976, R.R.D. nr. 12/1977, p. 36-38.
46
Principiile dreptului sunt şi ele norme juridice. Sunt considerate principii normele care joacă un rol
decisiv pentru instituţia juridică respectivă, pentru actul normativ din care fac parte, sau pentru întregul
sistem de drept (vezi J. Wroblewski, op. cit., p. 5-6).
Interpretarea sistematică presupune, uneori, şi necesitatea clarificării raporturilor
dintre normele de drept şi normele morale47 sau alte categorii de norme sociale. Uneori
chiar legea face trimitere la un astfel de principiu, normă, cum o face de exemplu
articolul 1 al Decretului 31/1954 alteori însă, pe cale logică se ajunge la ideea necesităţii
unor astfel de corelări între diverse categorii de norme sociale.
În sfârşit, când clarificarea conţinutului, al sensului, a sferei de aplicare etc. a
normei prezintă unele dificultăţi, interpretul trebuie, după caz, să analizeze condiţiile
istorice în care a apărut, precum şi scopul urmărit de legiuitor.
Astfel, sunt situaţii în care trebuie analizate împrejurările social – istorice în
care a fost adoptată norma respectivă, materialele pregătitoare ale legii din care face
parte, luările de cuvânt cu ocazia dezbaterii proiectului de lege, necesităţile care au
determinat adoptarea ei, conţinutul legii pe care a înlocuit-o etc. Uneori, prin cunoaşterea
exactă a acestor necesităţi şi a conţinutului legii se determină şi scopul ce s-a urmărit prin
reglementare, analiza istorică îmbinându-se cu cea teleologică. În legătură cu metodele
de interpretare expuse până acum în literatură s-au ridicat o serie de probleme, din care
amintim două: 1. dacă exista o ordine în succesiunea folosirii lor; 2. dacă pot fi
ierarhizate, stabilindu-se un anumit grad de importanţă pentru fiecare din ele. În legătură
cu prima problemă trebuie precizat că, din cele arătate de noi anterior, se vede preferinţa,
logică după părerea noastră, de a încerca mai întâi să afli conţinutul şi sensul normei prin
clarificarea unor probleme lingvistice şi logice şi numai apoi de a utiliza metoda
sistematică (care presupune pe cea istorică şi teleologică) nefiind necesar întotdeauna de
a utiliza absolut toate metodele. De altfel, ordinea folosirii acestor metode se impune, de
la caz la caz, în funcţie de specificul normei, cel mai adesea fiind utilizate concomitent şi
nu succesiv.
În sfârşit, o altă metodă utilizată în practica judecătorească şi în literatura de
specialitate este cea creatoare. De reţinut că în ţara noastră nu s-a amintit de existenţa
unei astfel de metode dar că, după părerea noastră, ea există şi trebuie recunoscută ca
atare. În ce constă: atunci când prin toate metodele utilizate nu s-a putut ajunge la un
rezultat al interpretării care să facă posibilă soluţionarea unor cazuri concrete, care nu-şi
găsesc uşor locul într-o normă sau alta, dar pe care judecătorul (cei ce aplică legea),
47
Discutându-se caracterul retroactiv al Decretului-lege nr. 9/1989), care abrogă Decretul nr. 223/1974, se
face o interpretare a acestuia din urmă în lumina principiului echităţii, susţinându-se că este un act
normativ nedrept (s.n.), că este discriminatoriu, aducător de grave prejudicii materiale şi morale
poporului român. Este astfel apreciat deoarece în temeiul lui, în trecut statul socialist a devenit
dobânditorul bunurilor imobile ale persoanelor stabilite în străinătate în condiţii considerate la acea dată
ca ilegale (vezi P. Vlachide, Cum se aplică neretroactivitatea legii, în Palatul de justiţie nr. 2 /1991, p.
6).
trebuie neapărat să le rezolve, această rezolvare presupune o interpretare creatoare a
normei, fie în sensul extinderii sferei ei de cuprindere dincolo de ceea ce reiese printr-o
interpretare gramaticală, fie în sensul restrângerii sferei de cuprindere.
Şi într-un caz şi în celălalt activitatea de interpretare are o valoare normativă,
organul judecătoresc (sau un alt organ), completând norma cu detalii care fac ca aceasta
să se aplice la o altă sferă de relaţie decât cea stabilită printr-o interpretare gramaticală
sau chiar logică a ei. Iată, de exemplu, prin articolul 30 din Legea nr. 58/1974 şi,
respectiv, 44 din Legea nr. 59/l 97448 s-a interzis dobândirea sau înstrăinarea de terenuri
prin acte juridice (acestea putând fi dobândite numai prin moştenire legală). Iniţial
instanţele judecătoreşti, interpretând normele respective mai ales printr-o metodă
teleologică şi logică, (folosind argumentul unde legea nu distinge...), au ajuns la
concluzia că ele se referă atât la transmiterea dreptului de proprietate, cât şi la
constituirea unor dezmembrăminte ale acestuia. Apoi ţinând cont de principii şi norme
existente în sfera reglementării juridice în momentul apariţiei legilor amintite - principii
şi norme care guvernau concomitent relaţiile ce formau obiectul noii reglementări, s-a
ajuns la o interpretare restrictivă a respectivului principiu - imposibilitatea înstrăinării
terenurilor prin acte juridice - în sensul că, în anumite situaţii, s-a statuat că este posibilă
constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Astfel, de exemplu, s-a
admis constituirea unui drept de superficie în cazul partajului bunurilor comune ale
soţilor în favoarea soţului neproprietar al terenului (pe care soţii şi-au construit un
imobil)49.
O altă situaţie în care regula cuprinsă în articolul 30 al Legii nr. 58/1974 a fost
interpretată în alt mod decât imposibilitatea constituirii unor drepturi reale cu privire la
terenuri, este şi cea privind partajul unor bunuri, altele decât bunurile comune ale soţilor.
Şi în acest caz, ca şi în cel precedent, instanţa a ţinut seama atât de regula privind
interdicţia înstrăinării unor terenuri prin acte juridice civile, cât şi de alte reguli şi
principii, cum sunt cele ce guvernează partajul50.
În aceste cazuri, instanţele judecătoreşti51 au ţinut cont, în interpretarea articolului
30 din legea numărul 58/1974, de toate celelalte norme care, total sau parţial,
reglementau aceleaşi relaţii sociale. Astfel, ele au ţinut cont atât de normele cuprinse în
48
Legea nr. 58/1974 a fost abrogată prin Decretul-lege nr. 1 din 26.XII.1989, iar Legea numărul 59/1974 a
fost abrogată (în întregime) prin Legea fondului funciar numărul 18/1991.
49
Vezi, de exemplu, Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia numărul 485/1982, în Culegere de decizii.
1982, p. 125.
50
Vezi, de exemplu, Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decretul numărul 485/1982, în Culegere de decizii,
1982, p. 125.
51
Pentru amănunte, vezi Genoveva Vrabie, op. cit., Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj, nr. 2, 1987.
articolul 30 şi 36 din Codul familiei referitoare la bunurile comune ale soţilor cât şi de
principiile cuprinse în Codul de procedură civilă care guvernează partajul, ajungând la o
interpretare sistematică. Această interpretare a avut drept efect aplicarea normei cuprinse
în art. 30 Legea numărul 58/1974, cu unele rezerve, instanţele judecătoreşti comportându-
se în această situaţie de aşa natură, încât activitatea lor s-a situat la graniţa dintre
aplicarea dreptului şi crearea lui. Ele au realizat astfel ceea ce noi numim o interpretare
creatoare52, în sensul că, prin dezvăluirea sensului adevărat al normei, ele au desfăşurat
mai mult decât o activitate de interpretare creând de fapt excepţii de la legea care
interzicea înstrăinarea terenurilor prin acte juridice.

D. Rezultatul interpretării normelor juridice


În exemplele luate de noi am vorbit de o aplicare a normei la o sferă mai restrânsă
de relaţii decât cea pe care am putea s-o stabilim printr-o interpretare ad literam a
acesteia. Se pune astfel problema rezultatului interpretării, adică a sferei de relaţii, mai
restrânse sau mai largi, cărora se aplică norma.
Conţinutul normei juridice, aşa cum este el determinat ca rezultat al interpretării
în raport cu formularea literală a acesteia, poate să coincidă perfect cu această formulare,
caz în care vorbim de o interpretare literară sau declarativă. Alteori, însă, conţinutul
literar al normei este mai restrâns decât cercul de relaţii cărora legiuitorul a înţeles să o
aplice (sau cărora interpretul consideră că trebuie aplicate, potrivit unor principii care
guvernează această operaţiune), situaţie în care vorbim de o interpretare extensivă. Şi, în
sfârşit, este posibil, precum a fost în exemplul dat de noi mai înainte formularea textului
legii să fie mai largă decât conţinutul ei real (decât conţinutul stabilit prin interpretare). În
acest caz vorbim de interpretarea restrictivă.

52
O interpretare creatoare au făcut instanţele noastre şi, de exemplu, articolului 1000, aliniatul 1 Codul
civil, fundamentând teoria răspunderii obiective. În literatura de specialitate din ţara noastră se consideră
că justiţiei i-a revenit un rol novator în diverse domenii de mare amploare cum ar fi teoria abuzului de
drept, teoria aparenţei etc., făcând să apară instituţii necunoscute anterior, manifestându-se astfel ca forţă
creatoare de drept (vezi V. Pătulea, Principiul neretroactivităţii, în op. cit., p. 89).
Dacă un exemplu de interpretare restrictivă53 am dat, să dăm şi un exemplu de
interpretare extensivă. Prin decizia civilă numărul 375 din 31.III.1975 pronunţată de
Tribunalul Judeţean Timiş s-a dat o interpretare extensivă articolelor 60-64 din Legea
numărul 5/1973 stabilindu-se că aceste prevederi se aplică nu numai proprietarului unei
locuinţe, ci şi aceluia care are un drept de abitaţie asupra ei54. Pentru a se ajunge la
această interpretare, s-a folosit argumentul identităţii de raţiune, susţinându-se că raţiunile
care l-au condus pe legiuitor la adoptarea soluţiilor obţinute de articolele 60-64 ale legii
amintite (determinarea reală a nevoilor de locuit ale proprietarului şi familiei sale,
obligativitatea închirierii camerelor separate care depăşesc nevoile de locuit etc.) le
regăsim şi în cazul în care asupra locuinţei există un drept de abitaţie. Deci, aceste
dispoziţii au fost aplicate - ca urmare a unei interpretări extensive - şi locuinţelor asupra
cărora nu există un drept de proprietate, ci un drept de habitaţie55.
Din exemplele date reiese faptul că rezultatul interpretării depinde în mare măsură
şi de metodele utilizate în stabilirea conţinutului normei, folosirea uneia sau alteia din
metodele utilizate punându-şi amprenta asupra acestuia.
În strânsă legătură cu interpretarea se pune şi problema analogiei legii şi
analogiei dreptului56. Dacă ne întoarcem la speţa comentată de noi privind dreptul de
abitaţie, vom observa că decizia dată de tribunal se bazează pe aplicarea prin asemănare a
dispoziţiilor articolelor 60-64 din Legea nr. 5/1973 şi dreptului de abitaţie, chiar dacă
aceste articole se referă la dreptul de proprietate (la nevoie de locuit a titularului
acestuia). În acest caz, în lipsa unei norme care să reglementeze modul de stabilire a
nevoilor de locuit ale titularului unui drept de abitaţie, s-au aplicat prin analogie normele
53
Este vorba de interpretarea articolului 30 din legea numărul 58/1974. Un alt exemplu de interpretare
restrictivă ni-l oferă decizia civilă numărul 933 din 3.XI.1976 (R.R.D. nr. 12/1977, p. 37-38). În speţă,
articolul 2 din Codul familiei care stabileşte că soţii sunt datori să-şi acorde sprijin moral şi material este
interpretat în mod restrictiv pe baza unui procedeu specific metodei sistematice, şi anume analiza textului
ce urmează a fi aplicat în lumina scopului reglementării şi a principiilor fundamentale care o guvernează.
Astfel interpretat, în lumina articolelor 1-3 din Decretul numărul 31/1954, care stabileşte că drepturile
civile sunt recunoscute şi ocrotite numai dacă sunt exercitate potrivit legii şi a regulilor de convieţuire
socială, articolul 2 Codul familiei nu va fi aplicabil soţului care, înfrângând cerinţele eticii, îşi părăseşte
domiciliul conjugal pentru a trăi în concubinaj cu o altă persoană şi, în acelaşi timp, încalcă obligaţia de a
trăi împreună cu celălalt soţ, îndatorire ce rezultă din însăşi natura acestei instituţii, căsătoria.
54
Dreptul de abitaţie este dreptul de uz (drept real care conferă titularului său prerogativele de a se folosi
de un lucru şi de a-i culege fructele numai pentru nevoile sale şi ale familiei lui) având ca obiect o casă de
locuit (M. Costim, M. Mureşan, V. Ursu, Dicţionar de drept civil, E.S.E. Bucureşti, 1980).
55
Decizia amintită este comentată de Gh. Beleiu în R.R.D. 1/1977, p. 49-52.
56
Unii autori vorbesc de argumentul de analogie (ubi aedem est ralio, aedem lex esse debet); vezi Y.
Eminescu, Interpretarea normelor de drept civil, în Tratat de drept civil, volumul I, Partea generală.
Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 145.
amintite. Tribunalul analizând situaţia de fapt şi normele în vigoare, a constatat mai întâi
lipsa unei reguli care să reglementeze situaţia dată, iar apoi, existenţa unei norme care
reglementa un caz asemănător. Prin interpretarea acestei din urmă reguli, organul
judecătoresc a ajuns la concluzia că ea, prin asemănare poate fi aplicată şi abitaţiei
(cazului dat). Vedem astfel că analogia legii constă în aplicarea legii la un raport social
nereglementat, prin aplicarea unor norme juridice ce reglementează un caz asemănător.
Dar există şi situaţii în care instanţa are de rezolvat un caz pentru care nu găseşte
nici o normă în sistemul dreptului care să-i poată fi aplicată. Având în vedere cerinţele
articolului 3 Cod civil, care prevăd că judecătorul nu poate refuza judecarea pe motiv că
legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, acesta trebuie să dea o
soluţie bazându-se, în lipsa unor norme care să o prevadă, pe principiile generale ale
dreptului. În această situaţie vorbim de analogia dreptului57.
Desigur că este de dorit ca instanţele judecătoreşti, precum şi alte organe de
aplicare a dreptului - inclusiv cele administrative - să găsească, să identifice norma pentru
toate cazurile pe care le au de rezolvat, dar trebuie să admitem şi posibilitatea apelării la
principii generale ale dreptului, atunci când cauza cu care este investită instanţa (sau alt
organ) nu formează obiectul unei reglementări directe. În această situaţie, însă,
judecătorul ajunge adesea, şi nici nu s-ar putea altfel, la o interpretare creatoare a unor
norme, a unor principii, dacă acestea sunt cuprinse în vreo lege, (dacă sunt scrise), sau la
o postură asemănătoare aceleia a organului de creare a dreptului, fiind nevoit să găsească
o soluţie unei situaţii nereglementată sau nereglementată direct.
La astfel de situaţii se ajungea, de regulă, în perioadele când realitatea o ia
înaintea reglementării.

57
Interesant de reţinut că uneori soluţia poale fi dată în baza unui principiu consacrat printr-un act
normativ, alteori însă, în baza unui principiu care nu este prevăzut expres într-un text, ci dedus pe cale de
interpretare, cum este dedus la noi, de exemplu, principiul echităţii din prevederile articolului 992 Codul
civil (articol referitor la îmbogăţirea fără justă cauză) în literatura din occident, ca şi în practica judiciară,
este admisă recurgerea la analogie, uneori ea fiind preferabilă unei noi reglementări. Astfel, de exemplu,
Curtea de Casaţie din Belgia a ajuns la recunoaşterea faptului că ar fi artificial şi inexact de a adăuga la o
anumită soluţie adoptată prin jurisprudenţă un text precis, şi că este mai judicioasă invocarea deschisă a
unui principiu general de drept (vezi Charles Huberland, Le droit administratif belge, comprend-il des
principes généraux non ècritis?, în Mélanges en l'honneur de J. Dabin, vol. II, p. 661 - 690).