UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

DECIZIILE CURȚII CONSTITUTIONALE

IAȘI
2017

Deciziile Curții Constituționale constituie izvoare de drept penal.Prin acestea se

constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe și sunt obligatorii și opozabile erga
omnes.
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

Curtea Constitutionala este o autoritate autonomă, ce nu face parte din puterea

judecatorească, legislativă sau executivă și nu se subordonează unei alte autorități. Curtea
Constitutională se poate pronunta asupra excepției de neconstituționalitate, invocate într-o
anumită cauză, de către una din părți cu privire la un anume text de lege. Curtea se pronunta
însă doar în drept, nesoluționând în fond litigiul (după solutionarea excepției, procesul
continuă în fața instanțelor obișnuite, inițial investite). Deciziile Curtii Constitutionale
au efecte „erga omnes” (față de toti) și nu doar pentru părtile litigante. Atribuțiile C.C.R. se
limiteaza doar la a verifica conformitatea cu Constituția Romaniei a unei anumite dispoziții
dintr-o lege sau ordonanță ori a întregului act normativ.
Deciziile Curții Constituționale au caracter de izvoare de drept penal,căci,deși ele nu
creează norme de incriminare,au capacitatea de a scoate din vigoare o normă declarată
neconstituțională.Curtea nu s-a limitat la rolul de legiuitor negativ,recurgând tot mai des la
așa-numitele decizii interpretative, prin care se impune o interpretare obligatorie a unui text
de lege.

Decizii puse în discuție:

1. Decizia nr. 511/2013 referitoare la respingerea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal anterior
,, reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul penal nu încalcă Constituția, fiind
compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din
Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
cu majoritate de voturi,
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile
art. 125 alin. 3 din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.”
2. Decizia CCR nr. 405/2016. Constituționalitatea dispozițiilor art. 246 din
Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal
,, 1. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 246 din
Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în
care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege
„îndeplinește prin încălcarea legii”.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori
în aceleași dosare și constată că dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile
formulate.”

3. Decizia nr. 603/2015 referitoare la admiterea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din
Codul penal
,, 1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Florentin Lungu în Dosarul nr.
873/277/2014 al Judecătoriei Pătârlagele - Secția penală și constată că sintagma "raporturi
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

comerciale" din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este
neconstituțională.
2. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Florentin Lungu în Dosarul nr.
873/277/2014 al Judecătoriei Pătârlagele - Secția penală și constată că sintagma "ori în cadrul
oricărei persoane juridice" din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu
raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională.”

1. Decizianr. 511/2013 referitoare la respingerea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal anterior

Prin Decizia penală nr. 1.687/R din 5 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr.
32/753/2012, Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal.
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

Excepția a fost ridicată de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia soluționării recursului într-
o contestație la executare prin care a invocat împlinirea termenului de prescripție a executării
pedepsei.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art.
125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea executării pedepsei și la
infracțiunile de omor și la infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei al căror
termen de prescripție a executării nu s-a împlinit la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012,
încalcă principiul neretroactivității legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituție, care prevede
că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai
favorabile". Consacrat constituțional, principiul neretroactivității legii trebuie respectat și în
procesul de legiferare, fiindu-i interzis legiuitorului să emită reglementări legale retroactive,
sens în care face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 90/1999. Legea nr.
27/2012 reglementează o instituție de drept penal material, introducând în dreptul penal
românesc imprescriptibilitatea în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate
urmate de moartea victimei. Este dreptul legiuitorului să modifice și să completeze regimul
prescripției penale, însă, pentru a fi respectată Constituția, modificarea trebuia să privească
doar infracțiunile săvârșite după intrarea în vigoare a legii. Prin dispozițiile art. 125 alin. 3 din
Codul penal, introduse de Legea nr. 27/2012, legiuitorul a hotărât ca noile dispoziții privind
prescripția executării pedepsei să se aplice și infracțiunilor al căror termen de prescripție a
executării nu era împlinit la momentul intrării în vigoare a legii. Prin aceasta, legea penală
nouă, contrar principiului enunțat, retroactivează, respectiv se aplică unor raporturi
execuțional penale stabilite anterior și ale căror efecte s-au realizat înainte de intrarea în
vigoare a legii noi. Face trimitere, în acest sens, la Decizia Curții Constituționale nr.
830/2008 și consideră că legea nouă trebuia să respecte suveranitatea legii anterioare și să nu
intervină asupra efectelor raportului execuțional penal deja stabilit, inclusiv asupra
termenului. Subiecții raportului execuțional penal au, pe lângă obligația de a suporta rigorile
legii, și dreptul de a beneficia de prescripția executării pedepsei. Acest drept s-a constituit sub
legea anterioară și nu poate fi nesocotit de legea ulterioară. Invocă și Decizia nr. 73/1995, prin
care Curtea Constituțională a reținut că: "Soluționarea conflictului legilor în timp face
necesară diferențierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel
născut potrivit legii posterioare; această din urmă lege nu poate, fără a avea caracter
retroactiv, să aducă atingere modalității în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv,
modalitate guvernată de principiul tempus regit actum." În fine, arată că retroactivitatea
dispozițiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal nu este acoperită nici de excepția legii penale mai
favorabile, deoarece legea nouă este, în mod evident, mai puțin favorabilă, reglementând în
premieră imprescriptibilitatea pentru astfel de infracțiuni, sens în care face trimitere la Decizia
Curții Constituționale nr. 303/2001.

Concluzii
Din analiza de drept comparat, reiese că legiuitorul din diverse state europene a plasat
instituția prescripției răspunderii penale și a prescripției executării pedepsei în codul penal sau
în codul de procedură penală, fără ca sediul materiei să determine calificarea fermă a naturii
juridice a prescripției.
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

Curtea Constituțională observă existența în legislația uanor țări europene a normelor

care reglementează aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe,
inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a
împlinit încă. Astfel, potrivit celor arătate mai sus, asemenea prevederi există în legislația
germană, franceză, elvețiană, suedeză și belgiană, chiar și în cazul în care sediul materiei
prescripției este situat în codul penal al statului respectiv, soluția adoptată de legiuitorul
român prin textul de lege criticat fiind identică cu cea din legislațiile invocate.
Toate aceste reglementări consacră, la nivel de lege, teoria "retroactivității neautentice",
așa cum a fost aceasta definită în jurisprudența Curții Constituționale Federale a Germaniei,
dispozițiile de modificare a termenelor de prescripție producând efecte juridice numai pentru
situații actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi.
Potrivit art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege) : "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau
o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național
sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea
aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii." Astfel, legea nouă care incriminează o faptă
sau stabilește o pedeapsă mai gravă pentru o faptă deja incriminată nu poate fi aplicată în
vederea condamnării persoanelor care au săvârșit astfel de fapte anterior incriminării lor,
respectiv anterior agravării pedepsei. Cu alte cuvinte, în lumina Convenției pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței dezvoltate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 7, retroactivitatea legii penale
nu poate afecta, în sensul agravării, condițiile de incriminare a faptei și pedeapsa pentru
aceasta.
Dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituției prescripției,
ceea ce este cert și constituie un reper juridic important în analiza controlului de
constituționalitate este faptul că legislațiile statelor semnatare ale Convenției pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie să respecte prevederile art. 7
paragraful 1 din această convenție, care reprezintă fundamentul protecției juridice sub
aspectul neretroactivității legii.
Astfel, indiferent de modul în care legislația sau doctrina califică instituția prescripției,
aceasta, prin finalitatea ei, este aceeași în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după
trecerea unui anumit interval de timp, statul renunță la dreptul de a mai aplica o pedeapsă
infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse.
Curtea reține, de asemenea, că soluția legislativă criticată privește declararea
imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și al
infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, care, dată fiind gravitatea atingerii
aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, reclamă nevoia unei reacții ferme din
partea statului, o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data
săvârșirii lor. Memoria unor astfel de fapte nu se estompează cu trecerea timpului cuprins în
întinderea obișnuită a unui termen de prescripție, iar reacția din partea comunității constituie
atât o datorie de conștiință, cât și o dovadă de respect față de soarta victimelor. Potrivit
formulărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat în art. 2 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă "regele
drepturilor", un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice
care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale
Convenției. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminență, în jurisprudența sa,
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viață se bucură de un statut special printre
dispozițiile Convenției pe care aceasta le consideră primordiale.
Prin urmare, Curtea Constituțională reține că dreptul la viață constituie un atribut
inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât
este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și
de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce
determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o
funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, acesta din urmă având
obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei. Preeminența dreptului la viață
este, astfel, cea care justifică posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea
executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul
penal și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în
vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării.
Într-o atare situație, legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor
juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind
sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalență, acesta, fără a interveni
arbitrar și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață consacrat de art. 22 alin.
(1) din Constituția României, a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia
prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de
prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă.
Curtea constată că opțiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilității
executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul
penal și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în
vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării, nu
are drept consecință un prejudiciu constituțional relevant. Prin urmare, reglementarea cuprinsă
în art. 125 alin. 3 din Codul penal nu încalcă Constituția, fiind compatibilă cu sistemul
principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din
Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALÃ
În numele legii
D E C I D E:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nicolae
Trebuian Junior în Dosarul nr. 32/753/2012 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală și
constată că dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal sunt constituționale în raport cu
criticile formulate.

2.Decizia CCR nr. 405/2016. Constituționalitatea dispozițiilor art. 246

din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului
Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile avocaților autorilor
excepției și a părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
38. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr.
47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
39. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 246 din
Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13 2din Legea nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și
completările ulterioare, cu următorul conținut:
— Art. 246 din Codul penal din 1969: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul
atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod
defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”;
— Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin
aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.”;
— Art. 132din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de
uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos
necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.”
 În opinia autorilor excepției textele criticate contravin prevederilor constituționale
cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituției, a supremației
sale și a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) și (2) referitor la dreptul internațional și
dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele
internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un
proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (12) potrivit
căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii,
art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și art. 124 alin. (3)
referitor la independența justiției. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 și 7 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și
Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Bica Alina Mihaela în Dosarul nr.
4.397/1/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, de Cimpu Robert în
Dosarul nr. 1.479/54/2015 al Curții de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

minori, de Olărean Aurel în Dosarul nr. 453/285/2014 al Curții de Apel Suceava – Secția
penală și pentru cauze cu minori, de Constantinescu Nicușor Daniel în Dosarul nr.
821/36/2015 al Curții de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și
de familie, de Mocanu Antoniu Cezar, Buzuleac Sebastian Lucian, Sava Nicu, Bădescu
Mircea, Ghenea Georgel și Soare Vasile în Dosarul nr. 2.610/91/2014 al Tribunalului Vrancea
– Secția penală, de Simion Adrian, Danielescu Iulian, Mocanu Ștefania Mădălina, Aldea
Carmen Lăcrămioara, Baciu Andrada Bianca, Mândreanu Constantin Ciprian, Dumitru
Mircea Dragoș, Picuș Veronica, Plopeanu Petrica și Purcărea Petre în Dosarul nr.
469/113/2015 al Tribunalului Brăila – Secția penală, de Simion Marius și Oprescu Florian
Valentin în Dosarul nr. 1.199/113/2015 al Tribunalului Brăila – Secția penală, de Gheorghe
Bunea Stancu în Dosarul nr. 1.614/91/2015 al Tribunalului Vrancea – Secția penală și
constată că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul
penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din
cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori
în aceleași dosare și constată că dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile
formulate.
Definitivă și general obligatorie.

3.Decizia nr. 603/2015 referitoare la admiterea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din
Codul penal
 Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare,
dispozițiile art. 301 din Codul penal. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea
constată că, în realitate, autorul critică prevederile art. 301 alin. (1) din Codul penal, care au
următorul cuprins: "Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a
îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect,
un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la
gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de
muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice
natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcție publică".
 Se susține că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 referitor la
statul român, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 53 cu privire la restrângerea
exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că una dintre infracțiunile de
corupție și de serviciu, reglementată la titlul V al Părții speciale a Codului penal și încadrată
în subcategoria infracțiunilor de serviciu, este cea de conflict de interese, prevăzută la art.
301 din Codul penal, conform căruia fapta funcționarului public care, în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a
obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă
ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în
raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI FACULTATEA DE DREPT

beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și

interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
 Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, Curtea constată
că, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 2531 din
Codul penal din 1969, normă ce reglementa infracțiunea de conflict de interese, a noțiunii de
"folos material necuvenit", a reținut că prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului
material obținut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei
infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu,
activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor
imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în
exercitarea demnităților și funcțiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în decizia anterior
referită, conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale
necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea
unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii
unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu
ale funcționarului public ar putea fi afectată.
CURTEA CONSTITUȚIONALÃ
În numele legii
1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Florentin Lungu în Dosarul nr.
873/277/2014 al Judecătoriei Pătârlagele - Secția penală și constată că sintagma "raporturi
comerciale" din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este
neconstituțională.
2. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Florentin Lungu în Dosarul nr.
873/277/2014 al Judecătoriei Pătârlagele - Secția penală și constată că sintagma "ori în cadrul
oricărei persoane juridice" din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu
raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională.
Decizia se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința din data de 6 octombrie 2015.