DECIZIE nr.

511 din 12 decembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal
EMITENT CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 75 din 30 ianuarie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal, excepţie
ridicată de Nicolae Trebuian Junior în Dosarul nr. 32/753/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care
formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.596D/2012.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 septembrie 2013 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de
la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a
problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru 15 octombrie 2013, dată la care, constatând
că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (1) teza întâi din
Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru 21 noiembrie 2013. Prin încheierea din 21 noiembrie
2013, Curtea, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul art. 58 alin. (4) din
Legea nr. 47/1992, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 12 decembrie 2013.
La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, avocatul Gheorghe Marinescu, cu delegaţie de substituire de la
apărătorul ales Romeo Bălan.
Cauza este în stare de judecată.
Preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia pentru motivele invocate
în notele scrise depuse la dosar la termenul din 24 septembrie 2013, prin care susţine că dispoziţiile art. 125 alin. 3
din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea executării pedepsei şi la infracţiunile de omor şi la cele intenţionate
urmate de moartea victimei al căror termen de prescripţie a executării nu s-a împlinit la data intrării în vigoare a Legii
nr. 27/2012, încalcă principiul neretroactivităţii legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituţie. Consideră că este
dreptul legiuitorului să modifice regimul prescripţiei în raport cu cerinţele sociale şi cu politica penală a statului, însă
legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare şi să nu intervină asupra efectelor raportului
execuţional penal deja stabilit, între care şi termenul de prescripţie. Nu este legal şi constituţional ca legea nouă să
se aplice unei infracţiuni săvârşite anterior intrării ei în vigoare. De asemenea, dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul
penal împiedică aplicarea principiului legii penale mai favorabile, principiu de rang constituţional care are o sferă mai
largă de aplicare decât reglementarea cuprinsă în art. 13, 14 şi 15 din Codul penal. Arată că teoria extraactivităţii
legii penale mai favorabile are la bază principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei.
În plus faţă de motivarea iniţială, invocă şi încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât, prin Decizia nr. 1.092
/2012, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 124 din Codul penal referitor la prescripţia specială sunt
constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul
legii vechi. Or, pentru egalitate de tratament juridic şi nediscriminare, principiul legii penale mai favorabile ar trebui să
se aplice şi referitor la prescripţia executării pedepsei.
Reprezentantul Ministerului Public arată că pentru a răspunde criticii de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art.
125 alin. 3 din Codul penal trebuie stabilită natura juridică a prescripţiei executării pedepsei, şi anume dacă aceasta
este o instituţie de drept penal substanţial ori procesual. Dacă plecăm de la premisa că este o instituţie de drept
penal substanţial - dat fiind sediul materiei, care se află în partea generală a Codului penal -, evident, aceasta trebuie
să fie în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie. Regula de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie
penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe, mai blânde, în raport cu dispoziţia constituţională invocată. În
măsura în care prescripţia executării pedepsei ar fi o instituţie de drept substanţial - în raport cu caracterul axiomatic
al art. 15 alin. (2) din Constituţie, având în vedere că principiul consacrat ca atare nu poate fi limitat la îndeplinirea
unor condiţii procedurale, care, din motive obiective, nu au putut fi anticipate, cunoscute de destinatarii săi -, atunci
Decizia nr. 1.092/2012 ar fi pe deplin incidentă.

Pagina 1 din 5
 În continuare, reprezentantul Ministerului Public arată că, dacă plecăm de la premisa că prescripţia executării
pedepsei are o natură preponderent procesual penală, în sensul că, deşi este reglementată în Codul penal -, datorită
elementelor componente, şi anume faza în care intervine, întrucât aceasta este incidentă în faza executării pedepsei,
care nu este supusă aceloraşi reguli, rigori care guvernează urmărirea penală sau judecata; este susceptibilă de
întrerupere sau amânare, care, în materia executării pedepsei, sunt instituţii de drept procesual penal, caracter pe
care îl imprimă şi prescripţiei executării pedepsei -, atunci, dată fiind natura sa mixtă, preponderent procesual
penală, putem aprecia că norma este de imediată aplicare raporturilor juridice care se definitivează în timp ce ea
este în vigoare. De altfel, de prescripţia executării pedepsei se prevalează exclusiv persoana condamnată care se
sustrage executării mandatului emis în baza hotărârii penale prin care a fost condamnată definitiv.
În raport cu cele expuse, reprezentantul Ministerului Public apreciază că, în ciuda topografiei, prescripţia executării
pedepsei are o natură juridică mixtă, preponderent procesual penală, context în care norma criticată nu încalcă
rigoarea constituţională, astfel că pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Decizia penală nr. 1.687/R din 5 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 32/753/2012, Curtea de Apel
Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125
alin. 3 din Codul penal.
Excepţia a fost ridicată de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia soluţionării recursului într-o contestaţie la executare
prin care a invocat împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal,
care extind imprescriptibilitatea executării pedepsei şi la infracţiunile de omor şi la infracţiunile intenţionate urmate de
moartea victimei al căror termen de prescripţie a executării nu sa împlinit la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012
, încalcă principiul neretroactivităţii legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, care prevede că "Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". Consacrat constituţional, principiul
neretroactivităţii legii trebuie respectat şi în procesul de legiferare, fiindu-i interzis legiuitorului să emită reglementări
legale retroactive, sens în care face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 90/1999. Legea nr. 27/2012
reglementează o instituţie de drept penal material, introducând în dreptul penal românesc imprescriptibilitatea în
cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei. Este dreptul legiuitorului să
modifice şi să completeze regimul prescripţiei penale, însă, pentru a fi respectată Constituţia, modificarea trebuia să
privească doar infracţiunile săvârşite după intrarea în vigoare a legii. Prin dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal,
introduse de Legea nr. 27/2012, legiuitorul a hotărât ca noile dispoziţii privind prescripţia executării pedepsei să se
aplice şi infracţiunilor al căror termen de prescripţie a executării nu era împlinit la momentul intrării în vigoare a legii.
Prin aceasta, legea penală nouă, contrar principiului enunţat, retroactivează, respectiv se aplică unor raporturi
execuţional penale stabilite anterior şi ale căror efecte s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Face
trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 şi consideră că legea nouă trebuia să respecte
suveranitatea legii anterioare şi să nu intervină asupra efectelor raportului execuţional penal deja stabilit, inclusiv
asupra termenului. Subiecţii raportului execuţional penal au, pe lângă obligaţia de a suporta rigorile legii, şi dreptul
de a beneficia de prescripţia executării pedepsei. Acest drept s-a constituit sub legea anterioară şi nu poate fi
nesocotit de legea ulterioară. Invocă şi Decizia nr. 73/1995, prin care Curtea Constituţională a reţinut că:
"Soluţionarea conflictului legilor în timp face necesară diferenţierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii
anterioare, de cel născut potrivit legii posterioare; această din urmă lege nu poate, fără a avea caracter retroactiv, să
aducă atingere modalităţii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernată de principiul
tempus regit actum." În fine, arată că retroactivitatea dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal nu este acoperită
nici de excepţia legii penale mai favorabile, deoarece legea nouă este, în mod evident, mai puţin favorabilă,
reglementând în premieră imprescriptibilitatea pentru astfel de infracţiuni, sens în care face trimitere la Decizia Curţii
Constituţionale nr. 303/2001.
Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind
imprescriptibilitatea şi la infracţiunile de omor şi la cele intenţionate urmate de moartea victimei al căror termen de
prescripţie a executării nu s-a împlinit la intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2012, sunt neconstituţionale, întrucât
încalcă principiul neretroactivităţii legii statuat în art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de
vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile
avocatului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Pagina 2 din 5
 Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie,
precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, introduse prin art. I
pct. 4 din Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012. Textul de lege
criticat are următorul cuprins: "Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracţiunilor
prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii, nu s-a împlinit termenul de
prescripţie a executării." Alineatul 2 lit. b) al art. 125 din Codul penal, la care dispoziţiile de lege criticate fac trimitere,
prevede că: "Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul: [...] b) infracţiunilor prevăzute la art.
174-176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei."
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor
constituţionale ale art. 15 alin. (2), potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile", şi ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia soluţionării recursului într-o
contestaţie la executare prin care a invocat împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Autorul
excepţiei a fost condamnat definitiv, prin Decizia penală nr. 2.128 din 16 mai 2000 a Curţii Supreme de Justiţie -
Secţia penală, la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru complicitate la tentativă de omor. Executarea pedepsei a
fost întreruptă, la cerere, în perioada 4 aprilie-4 august 2001, după care persoana condamnată nu s-a mai prezentat
la penitenciar. Potrivit art. 127 alin. 2 din Codul penal, de la data sustragerii de la executare a început să curgă un
nou termen de prescripţie a executării pedepsei, care urma să se împlinească la 4 august 2012, dată ulterioară, însă,
intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012.
Ca urmare a adoptării Legii nr. 27/2012, dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal consacră soluţia legislativă
potrivit căreia prescripţia nu înlătură executarea pedepsei principale în cazul infracţiunilor de omor şi al celor
intenţionate urmate de moartea victimei pentru care la data intrării în vigoare a legii nu se împlinise termenul de
prescripţie. Cu alte cuvinte, noul regim al prescripţiei se aplică şi infracţiunilor săvârşite înainte de intrarea în vigoare
a Legii nr. 27/2012, în măsura în care prescripţia nu era împlinită la acest moment.
I. Premisele controlului de constituţionalitate
În dreptul penal se face distincţia între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei. În timp ce
prescripţia răspunderii penale curge de la data săvârşirii infracţiunii şi are ca efect împiedicarea exercitării acţiunii
penale şi, pe cale de consecinţă, a pronunţării unei hotărâri de condamnare, prescripţia executării pedepsei curge de
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi are ca efect înlăturarea executării pedepsei. Prescripţia
răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat,
prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi
a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin
social şi juridic, prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal
substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind
o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea acţiunii penale.
Complementară instituţiei prescripţiei răspunderii penale, prescripţia executării pedepsei este reglementată ca o
modalitate de stingere a dreptului statului de a pune în executare pedeapsa stabilită printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi, în mod corelativ, a obligaţiei condamnatului de a se supune acestei măsuri. De aceea, se apreciază că
prescripţia executării pedepsei are caracterul unei renunţări anticipate la dreptul de a cere executarea pedepsei,
condiţionat de trecerea unui interval de timp în care condamnatul nu a mai săvârşit nicio infracţiune.
1. În dreptul român, prescripţia a fost considerată de către legiuitor o instituţie de procedură penală de la intrarea în
vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripţia în art.
593-600, şi până la reforma legislativă în materie penală din 1936. Aceasta a adus o schimbare de viziune a
legiuitorului cu privire la prescripţie, soluţia calificării ca instituţie de drept substanţial fiind consacrată explicit în art.
5 al Codului penal Carol al II-lea, care stipula că, "în caz de conflict între două sau mai multe legi succesive,
privitoare la prescripţiunea acţiunii publice sau a pedepselor, se aplică legea care prevede prescripţiunea cea mai
scurtă". Este ştiut faptul că în secolul al XIX-lea opera legislativă de la noi a fost puternic influenţată de legislaţia
franceză, unde prescripţia acţiunii publice era, ca şi astăzi, de altfel, tratată ca o instituţie de drept procesual.
Explicaţia modificării de tratament juridic în materia prescripţiei răspunderii rezidă în faptul că reforma legislativă
penală din 1936 a fost marcată de influenţa Codului penal italian din 1930, unde instituţia prescripţiei era tratată ca
una de drept material. În aceste condiţii, şi în dreptul român prescripţia a fost legiferată în Codul penal din 1936.
În prezent, sediul materiei prescripţiei răspunderii penale îl constituie art. 121-124 şi art. 128-129 din Codul penal, iar
sediul materiei prescripţiei executării pedepsei este reprezentat de art. 125-130 din acelaşi cod. Cu privire, însă, la
delimitarea normelor de drept material de cele de procedură în funcţie de situarea acestora în Codul penal sau în

Pagina 3 din 5
 Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, a reţinut că aşezarea normelor în
Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în
vedere obiectul de reglementare şi scopul normei. De altfel, potrivit acestor din urmă criterii, Curtea a constatat, prin
decizia mai sus amintită, că art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, care priveşte cuantumul pedepsei
aplicabile în cazul recunoaşterii vinovăţiei, se încadrează în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în
categoria celor de procedură penală, astfel încât acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, pe de o
parte este instituţie procesuală, iar pe de altă parte - instituţie de drept material.
2.1. În dreptul german, instituţia prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, este
reglementată în Codul penal. Discuţiile privind natura prescripţiei s-au accentuat în preajma anului 1965, când se
împlinea termenul de prescripţie pentru asasinatele comise în timpul regimului naţional-socialist. Soluţia găsită
atunci, prin Legea din 13 aprilie 1965, a fost aceea de a considera că termenul de prescripţie pentru aceste fapte a
fost suspendat în perioada 8 mai 1945-31 decembrie 1949, începând să curgă de la 1 ianuarie 1950. Mai târziu,
când termenele de prescripţie erau iarăşi pe punctul de a se împlini, a fost consacrată legislativ imprescriptibilitatea
pentru infracţiunile pentru care legea stabilea pedeapsa detenţiunii pe viaţă, şi anume infracţiunile de genocid şi de
omor calificat, prevăzându-se expres aplicarea noului regim şi cu privire la faptele al căror termen de prescripţie nu
se împlinise la data intrării în vigoare a legii noi. Astfel, atât dispoziţiile privind suspendarea cursului prescripţiei, cât
şi cele referitoare la imprescriptibilitate au fost condiţionate de neîmplinirea termenelor anterioare de prescripţie.
În dreptul francez, soluţia tradiţională era considerarea ca aparţinând procedurii penale a dispoziţiilor privind
prescripţia răspunderii penale, respectiv dreptului penal substanţial a prevederilor referitoare la prescripţia executării
pedepsei. Codul penal, intrat în vigoare în 1994, în forma iniţială, a suprimat această diferenţă de regim, prevăzând
în art. 112-2 că dispoziţiile privind prescripţia se aplică şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi,
cu excepţia situaţiilor în care ar conduce la o agravare a situaţiei celui în cauză, supunând, prin urmare,
reglementările privitoare la prescripţie principiului aplicării legii penale mai favorabile. După 10 ani, prin legea din 9
martie 2004, legiuitorul francez, prin modificarea Codului penal, a schimbat această regulă, stabilind că legile
referitoare la prescripţia acţiunii publice şi la prescripţia pedepselor atunci când termenul de prescripţie nu s-a
împlinit sunt aplicabile imediat, deci şi în ipoteza în care infracţiunile au fost comise înainte de intrarea în vigoare a
legilor.
În Elveţia, prescripţia este reglementată în Codul penal, care prevede expres aplicarea unor noi dispoziţii din materia
prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, dacă termenul de prescripţie pentru acestea nu s-
a împlinit încă. Dreptul elveţian consacră, prin urmare, regula potrivit căreia dispoziţii legale noi pot modifica termene
de prescripţie aflate în curs, pe motiv că asemenea reglementări nu au efect retroactiv. Interdicţia de a contraveni
principiului neretroactivităţii nu se aplică decât modificărilor referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii şi la
pedeapsă, iar nu şi celor privind reglementarea prescripţiei.
În Suedia, Codul penal a suferit modificări, în anul 2010, cu privire la regimul prescripţiei, legile de modificare
cuprinzând dispoziţii exprese care stabilesc aplicarea noilor reglementări şi infracţiunilor comise anterior, dacă
termenul de prescripţie încă nu s-a împlinit.
În fine, în Belgia, Curtea de Casaţie a consacrat principiul potrivit căruia legile care prelungesc termenele de
prescripţie a acţiunii penale sunt de aplicare imediată şi sunt incidente şi în cazul tuturor procedurilor promovate
înainte de intrarea acestora în vigoare, care la această dată nu erau încă prescrise.
2.2. Doctrina din ţările mai sus menţionate consideră prescripţia o instituţie de drept procesual, indiferent unde este
situată reglementarea ei - în codul penal sau în codul de procedură penală -, astfel încât prescripţia este supusă
regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură. Pentru fundamentarea
acestei calificări a prescripţiei, se arată că atât inculpatul, cât şi condamnatul nu au un drept câştigat cu privire la
timpul cât ar trebui să se sustragă, primul - de la judecată, iar cel de-al doilea - de la executarea pedepsei, pentru a
fi exoneraţi de răspundere, respectiv de efectele acesteia. În plus, existenţa cauzelor de întrerupere a cursului
prescripţiei, care nu depind, de regulă, de voinţa celui în cauză, confirmă faptul că autorul nu poate avea o
aşteptare certă cu privire la durata de timp în care se prescrie răspunderea pentru fapta sa.
În alte state europene, doctrina apreciază că prescripţia aparţine dreptului substanţial, întrucât, în funcţie de aceasta,
există dreptul statului de a aplica o sancţiune sau de a determina executarea ei. Această opinie este împărtăşită, în
principal, de doctrina spaniolă şi italiană.
În fine, există şi o a treia soluţie doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripţiei, ca instituţie care aparţine
deopotrivă dreptului penal substanţial şi dreptului procesual. Autorii care împărtăşesc această opinie arată însă că,
faţă de orientarea constantă a practicii instanţelor penale şi a celor constituţionale din unele state europene de a
admite posibilitatea modificării termenelor de prescripţie în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a
condamnatului, discuţia privind natura juridică a prescripţiei prezintă doar un interes academic.
În doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripţia
ca fiind o instituţie de drept penal substanţial, abordare în care legea penală privitoare la prescripţie este supusă
regulii aplicării legii penale mai favorabile.

Pagina 4 din 5
 3. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta a stabilit că, dacă legea naţională
a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond,
este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie în ceea ce priveşte
infracţiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie
2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragrafele 147-149, Curtea de la Strasbourg a statuat
că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu se poate interpreta această dispoziţie ca
împiedicând prelungirea, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, a termenelor de prescripţie atunci
când faptele imputate nu fuseseră niciodată prescrise. În numeroase rânduri, instanţa europeană a amintit că
normele privind neretroactivitatea legii penale prevăzute de art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care
definesc infracţiunile şi pedepsele pentru acestea. În acelaşi timp, Curtea a considerat că este rezonabil ca
instanţele naţionale să aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedură. Astfel, pe lângă
hotărârea pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, precitată, sunt de menţionat şi Decizia din 12
februarie 2004, pronunţată în Cauza Mione împotriva Italiei, şi Decizia din 10 iulie 2007, pronunţată în Cauza
Rasnik împotriva Italiei, ambele referitoare la noi reglementări privind termenele pentru exercitarea unor căi de atac,
şi Decizia din 12 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Martelli împotriva Italiei, privind aplicarea unei legi care
stabileşte noi reguli de apreciere a probelor.
4. În acelaşi sens este şi punctul de vedere formulat ca amicus curiae de Comisia Europeană pentru Democraţie
prin Drept (Comisia de la Veneţia), la solicitarea Curţii Constituţionale a Georgiei, cu privire la retroactivitatea
regulilor în materie de prescripţie, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenară (Veneţia, 13-14 martie 2009)
*1), prin care aceasta evocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă legea
naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond,
este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie cu efect retroactiv în ceea ce
priveşte infracţiunile pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie la momentul modificării. Mai arată că
instanţa de contencios al drepturilor omului nu a decis dacă o prelungire retroactivă este permisă în cazul
infracţiunilor pentru care termenul de prescripţie a expirat deja. Totodată, Comisia de la Veneţia precizează că
principiul neretroactivităţii nu se aplică dreptului penal procedural, care e distinct de dreptul penal substanţial.
Totuşi, calificarea unei dispoziţii ca fiind de drept substanţial sau procedural trebuie făcută într-o perspectivă
funcţională. Când un termen de prescripţie este deja împlinit, principiul legalităţii poate fi invocat pentru a evita
reactivarea sa.

Pagina 5 din 5