PARTIDELE POLITICE LA NIVELUL ROMÂNIEI ŞI

PARTIDELE POLITICE

LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Capitolul I. Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic.

Secţiunea I. Noţiunea de partid politic.

§1. Definiţie.

Înainte de aborda orice alte aspecte apreciem a fi necesară

definirea noţiunii de partid politic.

Astfel, în opinia unor autori, pe care o împărtăşim, partidul

politic reprezintă o asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte
pe baza unei platforme program, definirea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi
aptitudinile ţării.

1
 Un partid politic este o organizaţie care încearcă sa obţină putere
politică în cadrul unui guvern, de obicei prin participare în campanii
electorale.

S-ar putea obiecta că nu toate partidele luptă pentru cucerirea

puterii în stat, unele - de pildă ale minorităţilor naţionale – sunt conştiente
că nu pot avea decât votul cetăţenilor care alcătuiesc minoritatea
respectivă.

În realitate şi acestea aspiră să aibă reprezentanţi în Parlament şi

în puterea executivă, fiindcă obiectivele tuturor partidelor politice, fie
mici sau mari, sunt pragmatice. Asociaţiile care nu participă la alegerile
parlamentare sau locale, nu sunt partide politice, ci asociaţii cu scopuri
sociale, culturale, artistice, ştiinţifice sau profesionale.

Aruncând o privire asupra situaţiei iniţiale a partidelor politice

de la apariţia lor şi până în prezent constatăm că s-a produs o
transformare spectaculoasă, întrucât de la considerarea lor ca grupuri,
clase, ideologii, acestea au ajuns sa fie apreciate ca întruchipând însuşi
statul fiind caracterizate drept „motor al vieţii politice”.
România este in stat democratic, ceea ce exprimă că regimul
politic al României este unul democratic. Partidele politice sunt înţelese
astfel, în epoca contemporană, nu numai ca o garanţie, dar şi ca o condiţie
sine qua non democraţiei.

§2. Aspecte definitorii ale partidelor politice.

Fără îndoială, definirea partidului politic trebuie să înceapă cu

menţionarea faptului că este o asociaţie. Prin aceasta se exprimă atât

2
modul său de formare ( prin exercitarea de către cetăţeni a dreptului de
asociere ), cât şi compoziţia ( este o grupare de cetăţeni, un colectiv ).
Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca
orice asociaţie partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a
dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui
într-un partid. Această trăsătură rezultă expres şi din dispoziţiile art.40
alin (1) al Constituţiei care stabileşte că „ Cetăţenii se pot asocia liber în
partide politice … ”.
Prin asociere cetăţenii devin membrii de partid, calitate cu totul
deosebită de alte calităţi precum cele de aderenţi şi de simpatizanţi.
Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor. În acest
sens constituţiile se pronunţă în mod explicit. Astfel de prevederi
identificăm în Constituţiile României art. 40, Germaniei, Italiei etc.
În principiu orice cetăţean poate face parte dintr-un partid politic
chiar şi minorii, care sunt încadraţi în organizaţii de tineret. Sunt totuşi,
potrivit art. 40 alin. 3 din Constituţie anumite persoane care nu pot face
parte din structura unui partid politic, precum Preşedintele ţării,
Judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei, poliţiştii, şi alte categorii de funcţionari publici
stabiliţi prin lege organică.
Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără
nominalizarea scopului acestora.. În doctrină scopurile partidelor sunt
prezentate ca fiind: promovarea prin eforturile comune ale membrilor, a
interesului naţional pe baza unui oarecare principiu particular asupra
căruia ei sunt de acord; realizarea unui program politic; urmărirea
realizării unor filozofii sau a unor ideologii cu finalitatea cuceririi şi
exerciţiului puterii; contribuţia la exprimarea sufragiului, propunând
programe şi prezentând candidaţi în alegeri.

3
 Nu în ultimul rând definirea partidului politic nu poate face
abstracţie de necesitatea existenţei unor coordonate juridice cât priveşte
scopurile şi activitatea acestora. Aceste coordonate juridice sunt
prevăzute în constituţii şi în legi, în funcţie de ele apreciindu-se
constituţionalitatea partidului politic.
Partidele politice se diferenţiază prin obiectivele lor evidenţiate în
programe.
Ele pot fi de centru (moderate), de stânga (de factură
socialistă),de dreapta (de factură naţionalistă), ori de extremă stânga
(comuniste), de extremă dreaptă (de nuanţă fascisto-nazistă).
Un alt obiectiv comun al partidelor politice constă în
propunerea de candidaţi la alegerile locale şi generale şi la constituirea
autorităţilor publice.

Secţiune II. Conceptul de stat de drept

O a doua chestiune care apreciem a fi lămurită priveşte sintagma

„stat de drept”. Acest concept a fost fundamentat de doctrina germană în
a doua jumătate a sec. al XIX-lea când s-a formulat şi teoretizat ideea
potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea
dreptului şi că oamenii care deţin puterea ( guvernanţii), sunt supuşi
dreptului şi limitaţi prin drept. Această concepţie a fost exprimată de
către doctrina germană sub numele de stat de drept ( Rechtstaat ). Odată
cu dezvoltarea acestei teorii juriştii au început să clasifice statele în:
- statul de drept în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi
- statul absolutist în care guvernanţii nu sunt ţinuţi a respecta regulile
juridice..
Ca atare statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens
se consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde domnia

4
dreptului este evidentă, conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile
lor reale drepturile şi libertăţile lor cetăţeneşti, se realizează echilibrul,
colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice.

Secţiunea III. Partidele politice în Constituţiile diverselor state.

Constituţiile actuale în vigoare, sub aspectul modului în care

reglementează materia partidelor politice pot fi clasificate în patru mari
categorii:
1) constituţii care nu cuprind reglementări exprese, precum
Constituţia Olandei, S.U.A, Belgiei;
2) constituţii care reglementează numai scopul general al partidelor

politice şi , eventual, condiţiile de desfăşurare a unei activitţi

constituţionale, precum Constituţia Italiei, Germaniei, Spaniei,
Ungariei;
3) constituţii care reglementează rolul electoral al partidelor politice,
precum Constituţia Austriei, Norvegiei, Suediei, Franţei;
4) constituţii care reglementează rolul partidelor politice în procesul
electoral, în organizarea Parlamentului, în desemnarea primului-
ministru etc., precum Constituţia Turciei, Portugaliei, Romaniei.

Secţiunea IV. Pluralismul partidelor politice.

Existenţa pluralităţii partidelor aflate în concurenţă implică

şi stabilirea unui cod a competiţiei, ale cărui norme fixează regulile
jocului. Apare şi un sector al opoziţiei datorită imposibilităţii tuturor
partidelor de a fi la putere în acelaşi timp. Organizarea paşnică a
concurenţei pentru exercitarea puterii are ca expresie normală alegerile.

5
Aşadar, funcţionarea unui regim pluralist depinde, în ultimă instanţă, de
ceea ce partidele politice aflate în concurenţă îşi propun să facă.
Referindu-se la opoziţia parlamentară, Constantin Dissescu arăta
că aceasta ” poate, dacă nu să se transforme în majoritate, dar să dea
alarma, să ţină ţara în majoritate şi să împiedice multe rele.”
Potrivit art.8 alin. 2 din Constituţie, partidele politice contribuie
la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor în principal prin
participarea la alegeri concurând astfel la formarea voinţei publicului,
care apare ca beneficiari ai pluralismului politic.

Constituţia noastră precizează în art. 8 că pluralismul în

societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale, ca apoi să sublinieze principiul după care partidele
politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.

Această dispoziţie constituţională dă expresie unei concepţii

bazate pe corelarea a doi termeni: - pluralismul;
- democraţia constituţională.
Negarea pluralismului politic şi a principiilor statului de drept
este o încălcare a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei.

Secţiunea V. Drepturi şi obligaţii ale partidelor politice din

România – ale partidelor politice din U.E.

§1. Constituţia actuală a româniei prevede atât drepturi cât şi

obligaţii ale partidelor politice. În categoria drepturilor partidelor politice
vom include:
- partidul care are majoritatea absolută în Parlament sunt consultate
de către Preşedintele României atunci când acesta desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru( art. 103 alin.. 1);

6
 - candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de
candidaţi numai de partide şi alte formaţiuni politice;
- partidele politice pot face coaliţii electorale;
- numai partidele şi formaţiunile politice desemnează reprezentanţi
în birourile electorale;
- numai partidele şi formaţiunile politice care participă la campania
electorală pot primi, prin lege specială o subvenţie de la bugetul de
stat ( legislaţia electorală ).
În categoria obligaţiilor partidelor politice vom include acele
reguli care cuprind precizări ale scopului partidelor (art. 8) sau cauzele
care le pot duce la declararea lor ca neconstituţionale (art. 40 alin. 2). Mai
mult Constituţia stabileşte că unele categorii nu se pot asocia în partide
politice (art.37 alin. 1). Activităţile partidelor politice sunt limitate la
acelea care să nu dăuneze statului şi nu sunt îndreptate împotriva ordinii
de drept..
§2. Politicienii europeni au de satisfăcut două mari criterii:
- criteriul politic naţional, capabil a asigura numărul de voturi
necesare reprezentării la nivel european ;
- criteriul politic european, capabil a încadra mişcarea politică
respectivă în grupurile politice consacrate (creştin-democraţii,
social-democraţii, verzii, liberal-democraţii) care joacă rolurile
directoare în Parlament .

7
 Capitolul II. Sistemul politic al U.E. . Corespondente în sistemul
politic al României.

Secţiunea I. Consideraţii generale.

Sistemul politic al Uniunii Europene este definit de o serie de

tratate europene(Tratatul de la Nisa, , Tratatul de la Roma) .Acestea
urmează să fie în curând înlocuite de un document unic, Constituţia
Europei. În viitoarea Constituţie Europeană se prevede alegerea unui
preşedinte în exerciţiu şi a unui ministru de externe al UE pe o perioadă
de 2,5 ani. Consiliul va fi alcătuit atunci din şefii de stat şi de guvern ai
ţărilor din UE, preşedintele Consiliului, preşedintele Comisiei Europene
şi, cu rol consultativ, ministrul de externe al UE. Preşedintele Consiliului
şi ministrul de externe al Uniunii vor reprezenta UE în relaţiile externe.

Raymond Aron consideră că sistemul politic determină

raporturile dintre guvernaţi şi guvernanţi, fixează modul de cooperare al
oamenilor în gestiunea treburilor publice, orientează acţiunea etatică, de
care sistemul parlamentar are neapărată nevoie.

Secţiunea II. Instituţii politice la nivelul U.E.

şi la nivelul României.

8
 §1. Generalităţi.

Tratatele actuale şi viitoare stabilesc pentru politica Uniunii

Europene o serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din aceste acte
reflectă prin structura sa principiul democratic al separării puterilor în stat
în puterea legislativă, executivă şi juridică, iar în ce priveşte procesul
legislativ urmăreşte principiile subsidiarităţii( aplicat în politica UE prin
Tratatul de la Maastricht, conform cărora deciziile politice trebuie
delegate la nivelul cel mai inferior posibil) şi proporţionalităţii (orice
măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului
urmărit.

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie

unei apropieri din ce în ce mai reale a naţiunilor europene în cadrul unei
cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilităţile
Uniunii s-au largit, Instituţiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind
mai numeroase.

In primii douazeci de ani de via ai Uniunii Europene, procesul

decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul
dădea avizul, Consiliul de Miniştri decidea, iar Curtea Europeană de
Justiţie dădea interpretarea legală necesară.

§2. Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii

Europene. Aceasta are rolul de a înainta proiecte legislative (drept
iniţiativ) şi de a controla respectarea legilor. Membrii Comisiei UE
(comisari) răspund de câte un anumit resort, sunt nominalizaţi de ţările
membre şi apoi confirmaţi în funcţie de Parlamentul European. La ora

9
actuală, din fiecare ţară membră provine câte un comisar. Comisia UE
corespunde astfel guvernului Comunităţii Europene.

O instituţie asemănătoare cu Comisia UE în sistemul românesc

este Guvernului României, organul executiv al româniei. Potrivit art.102
alin. 3 al Constituţiei României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

§3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)este unul

din organele cu putere de decizie ale UE. Este deci o parte componentă a
puterii legislative, a cărei structură se aseamănă cu cea a unui sistem
bicameral. Consiliul UE reprezintă statele membre în procesul legislativ,
fiind alcătuit în funcţie de sfera politică respectivă din miniştrii de resort
din guvernele naţionale. Consiliul de miniştri adoptă legile împreună cu
Parlamentul European. La ora actuală, în funcţie de domeniul politic
respectiv, adoptarea unei legi se face ori în unanimitate, ori cu o
majoritate calificată în Consiliul de miniştri. Nu toate ţările au câte un
drept de vot. Ponderea acestora este stabilită în Tratatul de la Nizza. În
principiu ţările mai mari au mai multe voturi decât cele mici, cu toate
acestea numărul de voturi nu este direct proporţional cu numărul de
locuitori. Dimpotrivă, statele mai mici sunt reprezentate
supraproporţional în raport cu cele mai mari

Consiliul de miniştri este deci “Camera superioară” dintr-un

sistem legislativ bicameral. El corespunde deci “Senatului” din sistemul
românesc.

§4. Parlamentul . În istoria constituţională a lumii, s-a impus,

ca o realitate teoretică şi practică, parlamentul, a cărui apariţie , ca
instituţie politico-juridică fundamentală într-o societate organizată în stat,

10
a fost de fapt o reacţie firească împotriva despotismului şi tiraniei
specifice absolutismului feudal.

De regulă, când vorbim de parlament spunem că este puterea

legislativă, caracterizare care rezultă fie din dispoziţii constituţionale
exprese, fie din principii de drept statornicite în timp.

Teoria că puterea aparţine poporului şi numai el are dreptul de a

legifera este foarte generoasă, şi, întrucât este practic imposibil ca întreg
poporul să se constituie într-o adunare care să decidă, să legifereze soluţia
găsită de experţi a fost ca poporul să delege exerciţiul dreptului său,
natural şi inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi, astfel
desemnaţi încât să poată exprima juridiceşte voinţa acestuia.

Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată

din unul sau mai multe corpuri, adunări sau camere, fiecare alcătuită
dintr-un număr de membri, dispunând, într-o măsură mai mare sau mai
mică , de putere de decizie

Parlamentul European este expresia manifestată prin alegeri

directe, a voinţei politice a popoarelor Uniunii Europene. Este cel mai
mare parlament multinaţional din lume. El îi reprezinta pe cei 450 de
milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene, iar obiectivele sale principale
sunt identice cu ale oricărui parlament, de a adopta legile cele mai bune
posibil, de a controla şi monitoriza utilizarea puterii executive. Astazi,
mai mult decât oricând în trecut, Parlamentul European este în măsură să-
şi îndeplinească aceste obiective, deoarece responsabilităţile sale au fost
lărgite continuu şi gradual, iar puterile sale au fost întărite prin Tratatul
Uniunii Europene din 1993.

11
 Parlamentul european este unul din organele Comunităţilor
Europene. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin
alegeri generale, libere şi secrete. În perioada 1952-1976 membrii
Parlamentului European erau numiţi de către parlamentele statelor
membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al
intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene.

Parlamentul European are trei sedii:

- Strasbourg

- Bruxelles

- Luxemburg .

Parlamentul European din Strsbourg.

12
 Parlamentul României are sediul la Bucureşti în vechea Casă a
Poporului, care acum se numeşte „Palatul Parlamentului”.

În aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să avem în

vedere că partidele politice sunt resortul esenţial şi principal al regimului
parlamentar şi că fără partide nu există regim parlamentar. Prezenţa
partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin formarea de
grupuri politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau
profesând aceleaşi idei. Constituirea grupurilor parlamentare este o
facultate şi nu o obligaţie întrucât deputaţii şi senatorii sunt independenţi,
ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor. Astfel,

13
dacă nu urmează linia partidului său dacă nu vrea acest lucru. Partidul îl
poate exclude pentru indisciplină, dar această sancţiune se referă cu
precădere la apartenenţa în partid, ea fiind fără efect asupra situaţiei
parlamentare.

Structurile politice existente în ţările membre se oglindesc în

rândul fracţiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. În acest
parlament există şapte fracţiuni şi o serie de deputaţi independenţi.

Deputaţii din Parlamentul European provin din circa 160 de

partide politice diferite, în care aceştia sunt membri în ţările lor de
origine. La data de 20 iulie 2004 a avut loc şedinţa constitutivă a celei de-
a şasea legislaturi a Parlamentului European, care numără acum 732 de
deputaţi. Activitatea partidelor politice în Parlamentul European se
desfăşoară la nivel de federaţii transnaţionale, grupuri politice şi partide
naţionale. Federaţiile s-au creat în anii ’70: Partidul Oamenilor
(Poporului) Europei (EPP); partide Creştin-Democrate şi ramurile
acestora; Partidul Liberal, Democrat şi Reformist (ELDR); şi Partidul

14
Socialiştilor Europeni (PES).

Sala plenară de la sediul din Bruxelles al Parlamentului European

Configuraţia actuală a Parlamentului European a fost stabilită

prin Tratatul de la Nisa, care conţine prevederi referitoare la echilibrul
puterii şi procesul decizional în cadrul Uniunii, in contextul unei structuri
cu 27 de State Membre.

La următoarele alegeri europene, cele din anul 2009, numărul

deputaţilor va creşte la maxim 750 odată cu aderarea României şi
Bulgariei la UE. Competenţa legislativă a Parlamentului European va
creşte pe viitor considerabil în raport cu cea a Consiliului de miniştri.

Parlamentul României este format din două camere , Camera

deputaţilor şi senatul, ambele alese prin vot universal, egal, direct şi liber

15
exprimat. Dacă anterior revizuirii Constituţiei se punea lesne întrebarea a
şti prin ce se justifică bicameralismul în România, ulterior anului 2003
suntem însă în prezenţa unui bicameralism clar diferenţiat, cel puţin în
materia competenţelor legislative ale celor două camere.
Parlamentul României îndeplineşte mai multe funcţii:
- Funcţia deliberativă,
- Funcţia legislativă (adoptarea legilor). Legiferarea rămâne
împuternicirea primordială a Parlamentului. Pentru a înţelege
corect funcţia legislativă a Parlamentului, ne referim la sensul
restrâns de lege , adică la sensul de act juridic normativ al
Parlamentului. În vreme ce Parlamentul european împarte funcţia
legislativă cu Consiliul Uniunii Europene, exercitarea funcţiei
legislative în România se împarte cu executivul. Parlamentul
României poate adopta trei categorii de legi: constituţionale,
organice şi ordinare.
- Funcţia de control al executivului.
- Funcţia constituantă
- Funcţia jurisdicţională.

Puterea Parlamentului European are trei secţiuni:

- puterea legislativă,;
- puterea de a stabili bugetul;
- puterea de a supraveghea şi superviza executivul.

16
 -
Sediul Parlamentului European din Bruxelles

1) Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii

Europene adoptă legislaţia europeană (directive, ordonanţe,

decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură
legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are
(încă) drept iniţiativ, adică nu poate înainta proprii proiecte de legi;
acest lucru însă a fost prevăzut în noua Constituţie a Europei. Acest
drept iniţiativ îl are la ora actuală numai Comisia Europeană.
2) Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul

sunt organele bugetare ale UE. Comisia Europeană întocmeşte un

proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul şi
Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul
venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli
îl are Parlamentul. Dreptul de intervenţie al Parlamentului în
domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când
Parlamentului i s-a acordat dreptul de intervenţie bugetară
ponderea cheltuielilor agricole din bugetul UE (cca. 100 mld. euro
în anul 2004) a scăzut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exerciţiul

17
 bugetar 2005 s-a prevăzut o creştere a bugetului cu 10%, la suma
de 109,5 mld. euro.
3) Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte

de numirea membrilor acesteia, Parlamentul analizează în comisiile

sale competenţa şi integritatea comisarilor desemnaţi. Parlamentul
poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea
unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. În afară
de acestea, Parlamentul exercită un control politic prin Consiliul de
Miniştri şi Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo
unde aceste instituţii au funcţii executive.

În sistemul legislativ bicameral al UE Parlamentul European

corespunde deci “Camerei inferioare”. Similarul său din sistemul
românesc este „Camera deputaţilor“.

După alegerile parlamentare din1996 în camera deputaţilor s-au

constituit următoarele grupuri parlamentare: P.N.Ţ.c.d. şi civil ecologist,
P.D.S.R., U.S.D. - partidul democrat, P.N.L., U.D.M.R., P.U.N.R., al
minorităţilor naţionale, U.S.D-P.D.S.R., P.R.M..

După alegerile parlamentare din 2000 în camera deputaţilor s-au

constituit următoarele grupuri parlamentare: P.S.D., P.D., P.N.L.,
U.D.M.R., P.R.M., minorităţi.

Capitolul III. Partidele politice la nivelul U.E. şi partide politice

din România.

Secţiunea I. Scurt istoric al partidelor politice.

18
 În trecutul politic al României, ca de altfel şi în alte ţări, au
existat partide cu caracter conservator, care găseau că situaţia este bună
pentru etapa respectivă, reformele urmau să vină pe cale evolutivă, lentă,
prin tatonări şi să nu se îndepărteze de la tradiţiile româneşti; au existat,
de asemenea, partide cu caracter liberal,care preconizau ca România să
ţină pasul cu ţările cele mai evoluate din Europa, să-şi însuşească formele
de organizare şi experienţa lor. Alte partide au fost variante ale liberalilor
ş conservatorilor.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au
apărut partidele socialiste, punând în centrul preocupărilor promovarea şi
întâietatea în societate a muncitorimii, considerată drept clasa cea mai
exploatată şi oropsită, dar şi cea mai dinamică, singura aptă să preia
conducerea treburilor publice.
După cel dintâi război mondial, Rusia ţaristă a devenit primul stat
comunist din lume care a căutat să realizeze socialismul prin dictatură
politică faţă de care au apărut curentele nazist şi fascismul musolinist.
Toate cele trei curente plasau omul într-un uriaş angrenaj, fiind nimic
altceva decât un anonim dintr-o colectivitate amorfă menită să execute ce
i se dicta.
După cel de-al doilea război mondial, fascismul şi nazismul au
fost zdrobite pe calea armelor, dar a triumfat comunismul care a cuprins
tot răsăritul şi tot centrul Europei, prăbuşindu-se şi el în cele din
urmă,după patru decenii, căzând pradă propriei intoleranţe.

Secţiunea II. Partidele politice din România

Putem aminti cateva dintre partidele mai importante de pe scena

politica romaneasca:

19
Partide parlamentare

• Partidul Social Democrat (PSD)

• Partidul România Mare (PRM)
• Partidul Democrat (PD)
• Uniunea Democrată Maghiară din
România (UDMR)
• Partidul Naţional Liberal (PNL)
• Partidul Conservator (PC)

Partide neparlamentare

• Partidul Naţional Democrat Creştin

(PNDC)
• Partidul Ecologist Român (PER)
• Partidul Popular Creştin Democrat
(Partidul Naţional Ţărănesc Creştin
Democrat) (PPCD/PNŢCD)
• Partidul Noua Generaţie - Creştin
Democrat (PNG-CD)

Partide ale grupurilor etnice

• Comunitatea "Bratstvo" a
Bulgarilor din România (CBBR)

20
 • Comunitatea Italiană din România
- Socola, Iaşi (CIRI)
• Comunitatea Ruşilor Lipoveni din
România (CRLR)
• Federaţia Comunităţilor Evreieşti
din România (FCER)
• Forumul Democrat al Germanilor
din România (FDGR)
• Partida Romilor
• Uniunea Armenilor din România
(UAR)
• Uniunea Culturală a Albanezilor
din România (UCAR) etc.

Acestea sunt unele dintre partidele aparute dupa 1989. Initial au

fost constituite sub alte denumiri, dar ulterior s-au scindat constiduindu-
se in noi partide (exemplul PD-ului care s-a constituit din PDSR, ApR-
ului constituit tot din PDSR, UFD-ului constituit din PD, alte variante ale
partidului liberal si exemplele ar putea continua.

Programul partidelor politice vizează probleme de organizare de

stat, probleme ale raporturilor dintre autorităţi, probleme economice,
sociale, administrative, culturale , ecologice, etc..

Secţiunea III. Partidele politice la nivelul uniunii europene

21
 În cadrul Parlamentului European partidele politice se afiliază la
grupuri politice parlamentare structurate sau nu pe scheletul unor formule
politice supranaţionale.

a. Democrat-creştinii europeni

Între partidele politice europene, creştin democraţii sunt dintre cei

mai puţin înţeleşi. Catalogaţi de public a fi de centru-dreapta, încă din
1961 ei au intrat într-o serie de combinaţii guvernamentale cu partidele de
centru-stânga dar şi cu partidele liberale. Odată cu Consiliul Ecumenic,
ţinut la Roma în 1962, cunoscut ca şi Vatican II, doctrina partidelor
democrat-creştine a devenit mai socială.

În cadrul Partidului Popular European, partidul care asumă astăzi

politica doctrinară este C.D.U.-ul (Christlich-Democratische Union)
german.

După alegerile pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999,

acesta a devenit grupul cel mai numeros cu 233 de parlamentari (din
totalul de732 732 parlamentari) reprezentând partide conservatoare şi
creştin-democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene.

Rezultatele bune din Marea Britanie şi Germania, care au fost

decisive în lupta pentru întâietate politică în Parlament, s-au datorat şi
unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair şi Schröder.

În ceea ce-l priveşte pe Tony Blair, cu cât creşte popularitatea sa

pe continent, generată de determinarea cu care încearcă integrarea mai
rapidă a britanicilor în Uniune, cu atât îi scade popularitatea în ţara sa
natală şi totodată creşte ponderea conservatorilor cunoscuţi a fi apropiaţi
de eurosceptici. În Germania, politica socială a lui Schröder nu a reuşit

22
să schimbe radical situaţia socială existentă. În acelaşi timp, în peisajul
politicii externe, Germania a cam pierdut din rolul de negociator şef între
centrele de putere de pe continent.

Planul de acţiune 1999–2004, vine în continuarea unor

documente fundamentale pentru grupul partidului popular european şi al
democraţilor europeni şi anume la Programul de Bază de la Atena din
1992 care stabileşte un set de valori creştin-democrate, completate cu
aspectele sociale reliefate de Congresul al XII-lea de la Toulouse (9 –11
noiembrie 1997) – sănătate publică, asigurări sociale şi protejarea
familiei. Filosofia P.P.E. are la bază o politică ce împleteşte integrarea
europeană cu interesele regionale şi naţionale. Scopul acţiunii politice
este o Europă comunitară, democratică, transparentă şi capabilă a lua
decizii. În contextul discuţiilor asupra viitorului Uniunii Europene, P.P.E.
nu doreşte un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităţilor
şi obligaţiilor între Uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi
municipale.

În ceea ce priveşte problematica Constituţiei, amintim că la

Conferinţa Extinderea Uniunii Europene, organizată la Frankfurt pe Oder,
la 3 nov. 2001, de Asociaţia Europeană a Juriştilor pentru Democraţie şi
Drepturile Omului în Lume, profesorul francez Gerard Soulier a afirmat
că problema constituţiei este indisolubil legată de stat şi a demonstrat că
nu trebuie confundată ideea de federalism cu ideea de stat federal, iar în
cadrul Uniunii Europene federalismul se realizează prin obligativitatea
respectării deciziilor Curţii de Justiţie, care sunt imediat executorii.[5]

23
b. Social-democraţii

Social-democraţia europeană nu este deloc unitară în abordări,

atât în ceea ce priveşte problemele sociale cât şi a celor ale dezvoltării
Uniunii. La începutul deceniului, analiştii identificau trei mari curente
social-democrate: primul curent susţinut de premierul francez Lionel
Jospin se detaşează printr-un socialism îmbunătăţit în problema socială; a
doua tendinţă, aşa numită Linia Londra–Berlin sau new labour,
promovează un social-liberalism deschis, mai ales către ideile centrului
decât ale stângii în timp ce o a treia linie politică încearcă să realizeze un
compromis între cele două curente principale.

c. Liberal-democraţii

Al treilea grup parlamentar ca pondere este cel al liberal-

democraţilor. Analiştii prevedeau căderea acestora, dar mai mult sau mai
puţin surprinzător, ei au revenit în forţa detronându-i pe ecologişti de pe
poziţia a treia. Succesul e cu atât mai mare cu cât liberalii nu au
beneficiat de sprijinul liberalilor germani (FDP) care nu au depăşit pragul
electoral. Decisive au fost voturile din ţările nordice, din Italia şi Marea
Britanie. La fel ca marile grupuri prezentate anterior, liberal democraţii
au un partid european care le reprezintă interesele – ELDR (Partidul
liberal-democraţilor şi reformatorilor europeni). Şeful grupului
parlamentar liberal este irlandezul Pat Cox.

ELDR are membrii cu drepturi depline şi din Estul Europei sau

din Elveţia. Ca Program politic Liberal-democraţii europeni accentuează
ideea respectării identităţii naţionale. Totodată dezvoltă şi ideea că ceea
ce s-a creat nu e doar o Europă a afacerilor, ci şi o Europă a indivizilor.

24
Europa trebuie să fie, în opinia lor, un exemplu de respect a drepturilor
civile, toleranţei, emancipării şi dezvoltării individului, un dialog între
culturi diferite, într-un cuvânt, o Europă luminată.[6]

d. Ecologiştii

Grupul Verzilor cuprinde atât partide ecologiste cât şi partide

autonomiste din diferite ţări europene şi se caracterizează prin
intransigenţă în problemele de mediu precum şi promovarea unor politici
autonomiste militând pentru o integrare prin devoluţiune.

e. Comuniştii

Comuniştii europeni sunt o prezenţă constantă în Parlamentul

European şi beneficiază de suportul comuniştilor germani şi francezi.
Ideologic vorbind nu toţi comuniştii europeni reproduc teze leniniste şi
staliniste, ci recurg în special la K. Marx şi F. Engels. Aceştia sunt aşa
numiţii eurocomunişti. Alţii, cum sunt Partido Comunisto Portugues au
rămas fideli ideilor marxist-leniniste. Diferenţele de opinii sunt
importante: nordicii (danezii titoişti de ex.) sunt apropiaţi de social-
democraţi, reformiştii au folosit naţionalismul în ideea comunistă
(Iniţiativa per la Catalunya, ortodocşii, partide fidele moştenirii, acceptă,
evoluţia doctrinară (Partidul Comunist Francez) în timp ce integriştii au
rămas fideli dogmei comuniste. În domeniul relaţiilor internaţionale se
pronunţă pentru creşterea puterii OSCE în defavoarea NATO şi UEO.[7]

f. Grupurile independenţilor

25
 În această categorie se pot încadra cele două grupuri ale
independenţilor – Grupul tehnic al deputaţilor independenţi şi Grupul
Neafiliaţilor.

BIBLIOGRAFIE:

26
1) Regia Autonomă Monitorul Oficial, „ Partidele Politice”,
Bucureşti, 1993; „ Comunicări prezentate la seminarul
ştiinţific din 20 decembrie 1992, organizat cu sprijinul Curţii
Constituţionale”, autorii comunicărilor:: Viorel Mihai
Ciobanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Nicolae Popa etc.
2) Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, „ Drept constituţional

şi instituţii politice” – volumul II / Ediţia a XI-a, Bucureşti, ,

editura All Beck, 2003;
3) Petre Anghel, „Instituţii Europene şi tehnici de negociere în
procesul integrării”, Bucureşti, editura Universităţii din
Bucureşti, 2003;
4) Fuerea, Augustin, Conf. Univ. Dr. Instituţiile Uniunii
Europene, Bucureşti, Universul juridic, 2002.
5) www.politice.ro;

6) www.uniuneaeuropeană.com;

27