SISTEMUL POLITIC

1. Definirea şi structura sistemului politic

Termenul de sistem nu reprezintă o descoperire a lumii moderne. Noţiunea are o existenţă

şi evoluţie îndelungată, primele referiri datând din perioada antichităţii. Sensul său provine din
substantivul grecesc systema, ce semnifică reunirea mai multor elemente la un loc, rezultat, la
rândul său, din verbul synestanai (a grupa într-un tot). În limba greacă, sensul cuvântului este de
„ansamblu organizat”.1 Aristotel de exemplu, îl utiliza pentru a denumi ansamblul corpului, al unei
opere literare ori doctrine filosofice. Conceptul a pătruns şi în filosofia socială şi politică,
desemnând o paletă largă de instituţii: armată, cetate, corp politic, ligă, confederaţie, organizare
instituţională şi constituţională. Latina clasică i-a acordat un interes minor, însă a fost des utilizat
în latina medievală, sistema având înţelesul de unitate a unui compus (unitas multiplex).2

O caracteristică general - acceptată ca fiind specifică sistemelor de orice tip este

reprezentată de capacitatea acestora de a-şi regla componentele pentru dezvoltarea unui
mecanism eficient şi funcţional.3 Sistemele juridice, sociale, morale şi politice au intrat în sfera de
interes a unor gânditori de marcă precum Platon, Aristotel, Machiavelli, Jean Bodin, Montesquieu,
Voltaire, J.J. Rouseau. Dar o teorie generală a sistemelor a fost formulată abia în secolul al XX-
lea, de către Ludwig von Bertalanfy, în cadrul curentelor teoretice funcţionaliste şi structuraliste. 4

Procesul de teoretizarea a sistemului politic referitor la definirea structurii şi competenţelor

sale, a cunoscut în timp abordări multiple. Baza oricărei interpretări a plecat însă de la prima
definiţie a sistemului politic, lansată în 1953 de David Easton în lucrarea The Political System.
Concepţia acestuia privitoare la organizarea politicului ca ansamblu, se întemeia pe reunirea

1
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I, Editura Universităţii <<Al.I. Cuza >>, Iaşi, 1998, p. 155
2
Ibidem
3
Marin Voiculescu, Politologie, Editura Victor, Bucureşti, 1998, p. 131
4
Ibidem, p. 132

1
elementelor care compun viaţa politică dintr-un spaţiu dat al unei ţări sau a unui grup de ţări sub o
paradigmă cuprinzătoare şi în acelaşi timp sintetică. În contextul mai larg al dezvoltării teoriei
generale a sistemelor începând cu deosebire din anii '50, definirea sistemului politic a căpătat o
formă mai largă, integrând: sistemul de guvernământ, cel al partidelor politice, sistemul electoral,
sindicatele, grupurile de interese, mass-media, cultura politică şi valorile fundamentale ale
societăţii. Aceste elemente au primit denumirea de subsisteme, ocupând un loc bine determinat în
teoria amintită.5

Easton considera sistemul politic „ansamblul interacţiunilor prin care obiectele de valoare
sunt repartizate prin voinţa autorităţii într-o societate”.6 Ideea de bază a gândirii sale pleca de la
faptul că viaţa politică funcţionează ca un sistem deschis, primind influenţe externe din partea
altor sisteme.7 Sociologul canadian a introdus o definiţie originală a sistemelor politice, prin care
erau combinate două elemente: interdependenţa diferitelor componente care formează un întreg
şi presiunea unei forţe exterioare. Astfel, sistemul politic era definit ca un schimb permanent de
fluxuri interne şi de influenţe exterioare. Referitor la alimentarea sistemului, Easton consemna
presiunile din afara sistemului („input”-uri), care îl pot modifica într-o oarecare măsură.8 Acestea
se împart în două categorii: exigenţele, expresia nemulţumirilor îndreptate către mandatarii
autorităţii politice, pentru a determina intervenţia acestora în vederea rezolvării diferitelor
probleme particulare. Exigenţele presupun, de exemplu, solicitări de creşteri salariale, proteste în
vederea retragerii unui proiect de lege sau împotriva experienţelor nucleare şi pot afecta sistemul
politic. O a doua categorie o reprezintă susţinerile, expresia demersurilor sau a gesturilor de
sprijin faţă de clasa politică aflată în funcţii de conducere. Spre exemplificare, menţinerea unei
popularităţi ridicate, un mesaj favorabil al unui preşedinte stăin, acceptarea aceloraşi valori.
Susţinerile constituie elemente importante pentru buna funcţionare a angrenajului politic. Absenţa
lor constituind un pericol pentru sistemul pus în faţa unor cerinţe uneori neprevăzute şi cu un grad
mare de complexitate. În astfel de condiţii se poate declanşa o criză politică, ca o consecinţă a
absenţei echilibrului între cererile greu de îndeplinit şi susţinerile prea slabe.9

Mergând mai departe, Easton considera „output”-urile măsurile iniţiate în cadrul sistemului
politic pentru îndeplinirea cererilor primite. Output-urile reprezintă materializarea măsurilor de

5
Valentin Naumescu, Sisteme politice comparate. Elemente de bază, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, p. 7
6
David Easton, Analyse du systhéme politique, Armand Colin, Paris, 1974, p. 23
7
Ibidem, p. 19
8
Michel Hastings, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2000, p. 94
9
Ibidem, p. 95

2
răspuns la cerinţe: introducerea unor noi legi, acordarea de subvenţii, depunerea demisiei de
către un ministru contestat. Astfel de răspunsuri pot influenţa viaţa cetăţenilor în plan material
(reducerea ratei impozitelor) sau intelectual (sentimentul de mândrie naţională).10

Răspunsurile sistemului politic determină apariţia unor noi exigenţe şi susţineri. Astfel pot fi
reînnoite presiunile cerinţelor, în măsura în care răspunsurile pot fi socotite nesatisfăcătoare sau
în avantajul unei anume categorii sociale şi în detrimentul alteia. Mecanismul de răspuns sau
feed-back-ul conferă sistemului politic imaginea unui circuit neântrerupt, model preluat din
cibernetică.11

Conform analizei sistemice a lui Easton, există o relaţie strânsă între sistemul politic şi
mediul său, reflectat prin interacţiunea cu două categorii de medii: intrasocietal şi extrasocietal.
Mediul intrasocietal cuprinde un ansamblu de sisteme ce compun societatea globală, în care
sistemul politic reprezintă un aspect. Acesta primeşte influenţe specifice mediului socio-economic
(liberalism într-o piaţă liberă sau naţionalizarea mijloacelor de producţie), fiind marcat şi de factorii
culturali, care îi conferă cele mai importante elemente de legitimitate. 12 În acest sens este
edificator exemplul oferit de Max Weber, care a demonstrat rolul însemnat jucat de religie
(protestantismul) în formarea unei „mentalităţi economice”-un impuls pentru apariţia capitalismului
modern.13

Mediul extrasocietal conţine totalitatea sistemelor aflate în afara societăţii. Un sistem politic
naţional nu se poate izola de influenţele externe. Nu ar fi în beneficiul său, de altfel. Gradul de
interdependenţă al economiilor, apartenenţa unui stat la unele structuri supranaţionale (Uniunea
Europeană, de exemplu), rolul mass-mediei în difuzarea elementelor culturale, determină, în
măsură din ce în ce mai mare, reacţia sistemului politic.14 Easton semnala astfel distincţia clară
dintre fenomenele politice şi ambientul acestora, punând în evidenţă inter-relaţia dintre sistemul
politic şi ambient.15

Modul de structurare al sistemului politic propus de Easton rămâne peste decenii acceptat
de cei mai mulţi politologi, cu unele modificări minore. Meritul său principal constă în introducerea

10
Ibidem
11
David Easton, op. cit.
12
Ibidem, p. 96
13
Vezi pe larg Max Weber, Etica protestentă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşi, 2003
14
Michel Hastings, op. cit., p. 97
15
Jack C. Plano, Robert E. Rigs, Helenan S. Robin, Dicţionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993, p. 138

3
ideii abordării sistemice a politicului. Cu toate acestea, schema de organizare a fost completată cu
o serie de structuri aparţinând sectorului neguvernamental, care pot în anumite condiţii să
participe la actul decizional (consilii consultative, grupuri de lobby, ș.a.).16

La începutul anilor '60, Gabriel Almond şi-a propus să găsească o definiţie mai exactă şi
suficient de cuprinzătoare a sistemului politic. El a definit sistemul politic astfel: un sistem al
interacţiunilor întâlnit în toate societăţile independente, având funcţia de integrare şi adaptare, prin
realizarea unei constrângeri efective sau declarate, mai mult sau mai puţin legitime. Rolul său
constă în menţinerea ordinii în societate ori transformarea acesteia.17

În vederea evidenţierii specificului structural şi funcţional, Almond a lansat patru

caracteristici ale sistemelor politice:

- omniprezenţa structurii politice (sistemele politice fără excepţie cuprind o structură

politică);

- caracterul universal al funcţiilor politice (toate sitemele politice deţin aceleaşi funcţii);

- structură politică multifuncţională (sistemele politice în totalitatea lor, pornind de la

societăţile primitive şi mergând până la cele moderne, sunt funcţionale);

- sistemele politice au un caracter cultural mixt (toate sistemele politice sunt din punct de
vedere cultural mixte).18

Karl Deutsch a elaborat un model cibernetic al politicului după principiul sistemului de

pilotare al unei nave, conform căruia coordonatele referitoare la traseul de urmat, poziţionarea
prezentă sau obiectivele stabilite sunt esenţiale pentru determinarea acţiunilor ce trebuie
întreprinse. În acest angrenaj informaţia deţine un rol esenţial, întrucât se produce o reacţie de
răspuns, care duce la modificarea comportamentului sistemului politic. 19 Un alt sociolog, Robert

16
Valentin Naumescu, op. cit., p. 8
17
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 236
18
Ibidem, p. 237
19
Karl Deutsch, The Nerves of Government. Models of Political Communication and Control, The Free Press of Glencoe, New
York, 1963, pp. 88-89

4
Dahl considera sistemul politic „un model durabil al relaţiilor umane, care implică într-o anumită
măsură puterea, autoritatea sau conducerea”.20

Preluând aceleaşi concepte fundamentale din cibernetică, Jean William Lapierre a formulat
o definiţie a sistemului politic pusă în legătură cu societatea globală. Pentru acesta, analiza
sistemică a fenomenului politic nu se poate produce ignorând societatea globală. Definiţia
propusă, exprimată sintetic, ar fi următoarea: „ansamblul proceselor de decizie care vizează
totalitatea unei societăţi globale”.21 Şi în viziunea sa informaţia este foarte importantă pentru ca
mandatarii puterii să-şi poată redirecţiona linia politică.22 Însă transformarea radicală şi rapidă a
sistemului politic poate fi produsă numai de declanşarea unei revoluţii, ca o consecinţă a unui
proces început mult anterior.23 Aşadar, în cadrul sistemelor politice naţionale, gradul de
autoreglare rămâne restrâns. În cazul situaţiilor conflictuale de criză rezolvarea poate surveni prin
introducerea unui alt tip de sistem. Aceste transformări se pot realiza prin revoluţie, care implică
introducerea de noi instituţii sau transformarea radicală a celor existente, apariţia unuei clase
politice noi. În această situaţie, perioada cea mai dificilă o constituie tranziţia spre un nou sistem,
întrucât mutaţiile nu se pot realiza dintr-o dată. Societăţile care au părăsit un sistem politic spre a
se îndrepta spre un altul pot fi socotite „asistemice”, întrucât au înlăturat un sistem, dar
funcţionalitatea şi coerenţa nu sunt caracteristice noii structuri politice.24

Rolul sistemului politic îl reprezintă asigurarea stabilităţii macrosociale, prin stoparea

tendinţei entropice naturale a sistemului global. Asigură evoluţia într-o anumită direcţie stabilită a
societăţii prin întrebuinţarea eficientă a resurselor necesare dezvoltării. Răspunzând la cereri şi
presiuni, politicul determină transformări în cadrul relaţiilor sociale instituţionalizate.25

Ca structură autonomă a sistemului social global şi rezultat al interacţiunii subsistemelor ce

îl compun, sistemul politic cuprinde:

- subsistemul relaţiilor politice - interacţiunile dintre indivizi în raport cu organizarea şi

conducerea societăţii;

- subsistemul instituţiilor politice - modul de organizare al relaţiilor politice;

20
Valentin Naumescu, op. cit., p. 9
21
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 244
22
Jean-William Lapierre, L'Analyse des système politiques, PUF, Paris, 1973, p. 244
23
Idem, Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi inovaţiei sociale, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 167
24
Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 72
25
Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane, Cartea Univeritară, Bucureşti, 2003, p. 8

5
 - subsistemul culturii politice - dimensiunea subiectivă a politicului;

- subsistemul acţiunii politice - structurarea şi punerea în aplicare a deciziilor politice.

Relaţiile politice se încadrează în complexul mai larg al relaţiilor sociale generale.

Problematica acestora, studiată încă din antichitate, a constituit o preocuparea a numeroşi
gânditori. În viziunea lui Niccolo Machiavelli, relaţia politică dintre conducători şi cei conduşi
consta în abilitatea „principelui” de a îmbina viclenia cu forţa pentru menţinerea puterii personale
şi a statului.26 În epoca modernă, Karl Marx privea relaţiile politice prin prisma contradicţiilor dintre
clasele sociale şi a luptei de clasă. Sociologul român Dimitrie Gusti identifica relaţiile politice cu
relaţiile sociale în ansamblul lor.27 Iar pentru Max Weber şi Maurice Duverger relaţiile politice sunt
relaţiile de autoritate între guvernanţi şi guvernaţi. Componentă particulară a instituţiilor sociale,
instituţia politică reprezintă gradul de organizare formal-ierarhizată al sistemului politic la un
moment dat. Aşa-numita „instituţie a instituţiilor” statul reprezintă principala instituţie politică.
Cultura politică este un instrument de modelare a deciziilor politice, întrucât însumează totalitatea
ideilor, teoriilor, doctrinelor, sentimentelor şi stărilor de spirit. Ca subsistem al sistemului politic,
acţiunea politică reprezintă corolarul culturii politice.

2. Tipologia sistemelor politice

Stabilirea unor modele tipologice ale sistemelor politice a constituit o preocupare constantă
a autorilor în domeniu. Max Weber a întreprins primele cercetări în acest sens, tipologiile stabilite
de el fiind considerate astăzi clasice. Criteriul esenţial al analizei weberiene îl reprezintă
legitimarea puterii, pe baza căruia Weber a descoperit trei tipuri de sisteme politice: tradiţional,
charismatic şi raţional-legal. Primul dintre acestea, având la bază tradiţia, se caracterizează printr-
o mare rezistenţă la schimbare. În acest caz, cutumele politice îi acordă conducătorului o putere
discreţionară. Sistemul politic charismatic poartă marca liderului, care se impune prin calităţile
sale personale. În cadrul celui raţional-legal, puterea este legitimată de consensul social. Criteriile

26
Angela Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană. Repere de analiză istorică pentru înţelegerea evoluţiei lumii europene, Editura
UPB, Bucureşti, 1999, p. 129
27
Dimitrie Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, pp. 120-121

6
introduse de Weber au un caracter globalizator şi nedeferenţiat. Pentru stabilirea unor criterii mai
precise şi în vederea realizării unei delimitări mai clare a tipurilor sistemologice, L. Binder a
introdus trei modele: sitemele politice tradiţional, convenţional şi raţional. Această nouă clasificare
lua în considerare relaţiile dintre elementele componente ale sistemului. În concepţia sa, monarhia
constituţională reprezintă sistemul politic tradiţional, impunându-se prin concepţia religioasă a
delegării puterii de la divinitate şi al relaţiilor de vasalitate. Sistemul politic întemeiat pe convenţii,
adică prevederi constituţionale, îmbracă forma democraţiilor constituţionale moderne,
caracteristicile sale principale constând în pluralismul, legitimitatea, libertatea şi pragmatismul
actului de guvernare. Sistemul politic raţional se caracterizează prin eficienţa acţiunii politice, fiind
orientat pragmatic spre desăvârşirea democraţiei.28

În viziunea lui Arendt Lijphart, reperele tipologice care separă sistemele politice, se referă
la două mari diviziuni: prezidenţiale sau parlamentare, în temeiul a trei diferenţe majore. În primul
rând, într-un sistem parlamentar, şeful guvernului sau primul-ministru, împreună cu executivul său
răspund în faţa legislativului, ceea ce înseamnă că au nevoie de încrederea parlamentului pentru
a rămâne în funcţie, demiterea lor fiind posibilă printr-un vot de neâncredere sau de cenzură. În
cadrul unui sistem prezidenţial, şeful guvernului, care nu poate fi decât preşedintele, ales pentru
un interval de timp prevăzut în constituţie, nu poate fi determinat să-şi depună mandatul în urma
unui vot de neâncredere al legislativului. Potrivit lui Lijphart se poate vorbi despre o guvernare
prezidenţială şi dacă parlamentul deţine puterea de a-l demite pe preşedinte, dar numai în cazul
în care acesta, la rândul său, deţine dreptul de a dizolva legislativul, iar când este destituit sau
parlamentul dizolvat (în ambele cazuri), să fie organizate alegeri parlamentare şi prezidenţiale.

A doua mare diferenţă care separă guvenarea parlamentară de cea prezidenţială, se referă
la faptul că preşedinţii sunt aleşi prin vot popular, direct sau prin intermediul unui colegiu ales
popular, în timp ce prim-miniştrii sunt votaţi de parlamente.29

În al treilea rând, diferenţa fundamentală este că sistemele parlamentare au cabinete

colective sau colegiale, pe când cele prezidenţiale cuprind guverne unipersonale, necolegiale.
Între primul-ministru şi membrii cabinetului poate exista o oarecare „proeminenţă” a celui dintâi
sau chiar un statut de egalitate cu alţi miniştri, însă adoptarea unor hotărâri are întotdeauna un

28
Ibidem, pp. 10-14
29
Arend Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi,
2000, p. 120

7
caracter colegial. În cadrul sistemului prezidenţial dimpotrivă, „echipa” preşedintelui, membrii
cabinetelor prezidenţiale, nu sunt decât consilieri şi subalterni ai preşedintelui. Analog, în
sistemele parlamentare deciziile sunt asumate de parlament în totalitatea sa şi nu de către o
singură persoană, în timp ce sistemele prezidenţiale conferă preşedintelui posibilitatea de a lua
decizii de cea mai mare importanţă, fără a ţine seama de consilierea cabinetului. 30

Lijphart a mai distins şase forme hibride de guvernare, aflate între tipurile pure
parlamentare şi prezidenţiale descrise. Dintre cele treizeci şi şase de democraţii supuse analizei
sale comparate, treizeci şi cinci îndeplineau criteriile celor două tipuri pure. Excepţia o constituia
Elveţia, considerată de Lijphart „parlamentară în două privinţe şi prezidenţială într-una”.31 Consiliul
Federal, „cabinetul” elveţian, executiv colegial alcătuit şin şapte membri, ales de legislativ pentru
un mandat de patru ani, nu poate fi demis de parlament prin procedura votului de neâncredere.32

Unele dificultăţi de analiză sunt ridicate de sistemele în care preşedintele este ales popular,
iar primul-ministru primeşte votul parlamentului. Acestea sunt numite îndeobşte sisteme
semiprezidenţiale specifice Austriei, Finlandei, Franţei, Islandei, Irlandei, Portugaliei sau
României. Pentru determinarea caracterului acestor sisteme politice, Lijphart avansează o soluţie
simplă. Aceasta constă în formularea unei întrebări: cine conduce cu adevărat guvernul,
preşedintele sau primul-ministru? Cu excepţia Franţei, toţi ceilalţi preşedinţi din statele amintite
sunt slabi, cu toate că sunt aleşi în mod direct de popor, iar ţările respective funcţionează în
special ca sisteme parlamentare. Până şi cazul Franţei comportă o serie de discuţii. Trebuie
notate anumite evoluţii şi subliniată legătura dintre puterea preşedintelui şi susţinerea sa
legislativă. Până în anul 1968, şeful guvernului era preşedintele ales de popor pe timp de şapte
ani şi nu premierul.33

În mai 1968, în urma unei revolte studenţeşti, 500.000 de oameni au protestat în Paris,
strigând „de Gaulle nu este singur”, o expresie a nemulţumirii faţă de stilul autoritar de conducere
al preşedintelui francez. Pentru a i se reconfirma maniera de conducere, un an mai târziu acesta a

30
Ibidem, p. 121
31
Ibidem
32
Ibidem, p. 122
33
Ibidem, p. 123

8
organizat un referendum în vederea unei noi organizări politice. Rezltatul nefiidu-i favorabil, şi-a
dat demisia la 27 aprilie 1969.34

Începând încă din anii '80, doi politologi francezi de marcă, Raymond Aron şi Maurice
Duverger au observat şi semnalat că puterea preşedintelui era susţinută mai degrabă de
majoritatea parlamentară decât de atributele constituţionale, prevestind că în lipsa acestui sprijin
parlamentar sistemul prezidenţial ar deveni unul parlamentar. 35 Ceea ce s-a şi întâmplat în anul
1986, când gaulliştii şi republicanii au câştigat alegerile legislative, iar Jacques Chirac a preluat
funcţia de prim-ministru. Preşedintelui de centru-stânga François Mitterrand nu i-au mai rămas
decât rezolvarea problemelor legate de polirtica externă şi de apărare, în timp ce Chirac a condus
efectiv guvernul. Preşedintele francez deţine totuşi dreptul de a dizolva parlamentul, ceea ce-i
conferă o mai mare autoritate comparativ cu ceilalţi preşedinţi din sistemele semiprezidenţiale. 36

Lijphart consemnează, pe lângă cele trei diferenţe esenţiale între sistemul parlamentar şi
prezidenţial, existenţa unor opinii răspândite între politologi privitoare la alte deosebiri, pe care le
consideră totuşi puţin importante. Prima dintre acestea se referă la faptul că în sistemele
prezidenţiale, separarea puterilor în stat presupune două aspecte: independenţa dintre executiv şi
legislativ şi interdicţia ca aceeaşi persoană să facă parte, în acelaşi timp, din ambele. Dimpotrivă,
în cazul sistemelor parlamentare, nesepararea puterilor presupune în acelaşi timp că menţinerea
guvernului este condiţionată de încrederea acordată de parlament, dar şi că aceleaşi persoane
pot fi, în acelaşi timp, atât membri ai legislativului, cât şi ai executivului. Această din urmă idee
este combătută de Lijphart, care consideră că există „o mare doză de variaţie în cadrul tipului
parlamentar de guvernare”.37 Organizarea sistemelor parlamentare din Regatul Unit şi fostele
colonii britanice, fac să devină aproape indispensabil ca membrii executivului să facă parte
totodată şi din legislativ.38

Dacă Lijphart accentua, mai ales, existenţa a două tipuri mari de sisteme politice:
prezidenţial şi parlamentar, Giovanni Sartori distinge trei categorii: prezidenţial, parlamentar şi
semiprezidenţial. Politologul italian consideră că sistemele parlamentare au la bază distribuirea
puterii între legislativ şi executiv, guvernele fiind dependente de votul legislativului. Totodată, într-

34
Ghiţă Ionescu, Oameni de stat într-o lume interdependentă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 174
35
Arendt Lijphart, op. cit. p. 123
36
Ibidem, p. 124
37
Ibidem, p. 126
38
Ibidem

9
un sistem parlamentar, partidele politice trebuie să se comporte disciplinat şi solidar pentru
susţinerea guvernului. Sistemul prezidenţial comportă următoarele caracteristici: preşedintele
primeşte votul cetăţenilor, în mod direct sau indirect, totuşi vorbim de o organizare duală a puterii
politice, întrucât acesta, independent faţă de legislativ, nu poate exercita singur puterea. În
categoria sistemelor semiprezidenţiale, Sartori include modelul francez contemporan al celei de-a
V-a Republică franceză.39 Exemplul reprezentativ pentru sistemul prezidenţial îl constituie modelul
politic al SUA, iar pentru cel parlamentar republican modelul german, respectiv cel britanic pentru
monarhia constituţională.40

Constituirea blocurilor politice şi militare după al doilea război mondial, a avut repercursiuni
şi asupra analizelor sistemice din ştiinţa politică. Anumite criterii ideologice au primat în
clasificarea sistemelor politice. Astfel, literatura de specialitate a consemnat două mari categorii
de sisteme politice: democratice (occidentale) şi totalitare (comuniste). Începând însă cu anii '90,
odată cu prăbuşirea comunismului în Europa de Est, această tipologie a devenit inoperabilă (deşi
regimuri comuniste continuă să existe), bipolarizarea ideologică între Est şi Vest încetând însă.
Francis Fukuyama aprecia că după colapsul comunist s-a înregistrat tendinţa extinderii la scară
mondială a sistemului politic de tip occidental (democratic).41 Pe linia aceluiaşi concept susţinut de
Fukuyama al încheierii separării politice a lumii, Samuel P. Huntington trasat o nouă falie
conceptuală, luând drept repere tipurile de civilizaţii. Dincolo de faptul că autorul face o confuzie
între noţiunile distincte dintre cultură şi civilizaţie, abordarea sa supralicitează nejustificat linia de
demarcaţie religioasă a continentului european între catolicism şi ortodoxie.42 În opinia noastră,
teria sa formulată în anii '90, este în prezent depăşită.

3. Sisiteme politice şi regimuri politice

Stabilirea inter-relaţiei dintre termenii de regim politic şi sistem politic a iscat controverse
conceptuale şi dispute care rămân actuale. Un fapt rămâne însă de necontestat: strânsa legătură

39
Pentru amănunte vezi pe larg Giovani Sartori, Ingineria constituţională comparată, Editura Mediterana, Bucureşti, 2002, pp.
95-155.
40
Alexandru Radu, op.cit., p. 16
41
Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 51
42
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998, pp. 78-80

10
dintre sistemul politic şi regimul politic în încercarea de teoretizare a mecanismele specifice
modului de conducere şi organizare a societăţii la nivel global. Impreciziile conceptuale sunt şi
rezultatul unei anumite tradiţii de gândire politică specifică diferitelor ţări, stadiului cercetării ştiinţei
politice, precum şi abordărilor individuale ale diferiţilor politologi. Unii pun semnul de egalitate între
conceptele de sistem politic şi regim politic, considerând că cel din urmă trebuie considerat ca
fiind expresia organizării întregului sistem politic. În acest caz, ambele noţiuni sunt utilizate
alternativ, având acelaşi grad de echivalenţă. Pentru alţi teoreticieni ai politicului, noţiunile de
sistem politic şi regim politic nu se suprapun, primul înglobându-l pe cel de-al doilea. Aceştia
considera că regimurile au o durată limitată în timp, fiind subsumate sistemului politic, expresie
mai degrabă a componentelor cu o existenţă mai îndelungată ale politicului. Cu alte cuvinte,
regimul politic defineşte dinamica vieţii politice, în timp ce sistemul politic caracterizează structurile
care au un ritm de transformare mult mai lent şi ţin de o structurare ce poate cuprinde mai multe
regimuri politice succesive.

Regimul politic poate fi interpretat ca expresia concretă de organizare şi funcţionare a

sistemului politic la un moment dat. În concepţia teoretică a şcolii nord-americane, termenul de
regim politic este înlocuit prin noţiunea de guvernământ, puţin utilizată totuşi în Europa. Rezultat
din caracterul pragmatic al concepţiilor gândirii politice americane, termenul de guvernământ are o
accepţiune cuprinzătoare, incluzând pe lângă guvern şi exerciţiul guvernării şi totalitatea
mecanismelor şi instituţiilor care definesc puterea politică. Moştenim astăzi o lungă clasificare a
regimurilor politice, coborând până în Antichitatea greacă şi continuând să se îmbogăţească
permanent, clasificare care face obiectul unui lat capitol al acestei lucrări.43

În analiza politologilor, definirea regimului politic conţine o componentă ideologică

importantă. Mulţi dintre ei descriu regimul politic mai puţin din perspectiva trăsăturilor sistemului şi
mai ales în funcţie de forţele politic sau schimbărilor survenite după desfăşurarea alegerilor.
Pentru exemplificare, dacă în Franţa, M. Prelot vorbeşte despre 20 de regimuri politice pe care le-
a cunoscut această ţară de la Revoluţia din 1789, în România apar utilizate deseori formule
precum „regimul Iliescu” sau „regimul Constantinescu” pentru delimitarea temporală a unor
guvernări.

43
Michel Hastings, op. cit., p. 97

11
 La prima vedere, stabilirea raportului dintre regimul politic şi sistemul politic pare a fi o
dispută pur teoretică. Însă contradicţia a fost iscată de încercarea de teoretizare: regimul politic se
reduce doar la sfera guvenamentală sau se referă la sisitemul plitic? 44

Maurice Duverger a susţinut ideea echivalenţei dintre sistemul politic şi regimul politic,
nefăcând o diferenţiere conceptuală clară şi utilizând deseori cei doi termeni alternativ.45 Potrivit
concepţiei sale, regimul politic cuprinde instituţiile politice specifice unui stat la un moment dat,
relaţiile existente, instituţiile politice şi structura politică, stadiul dezvoltării generale a ţării
respective, la care se adaugă ideologia şi valorile dominante. Totodată, reprezintă forma
organizată prin care se produce separaţia într-un grup social între guvernanţi şi guvernaţi.46

Potrivit lui Raymond Aron, rolul instituţiilor politice, deşi important, nu este suficient de
cuprinzător pentru definirea regimului politic. Pe lângă relaţiile dintre instituţii, mai există legăturile
regimului cu infrastructura, administraţia şi contextul istoric în care evoluează. Aron a supus criticii
atât poziţia lui Duverger de a nu face nici o distincţie între sistem politic şi regim politic, dar şi
abordările politologilor de formaţie juridică. Cei din urmă reduc conţinutul regimului politic la
normele juridice care caracterizează sfera guvernării, în speţă constituţia.47

Pentru Jean Louis Queronne prin regim politic se înţelege ansamblul elementelor de ordin
ideologic, sociologic şi instituţional care concură pentru a realiza guvernarea unei ţări într-o
perioadă determinată.48 Unul dintre susţinătorii principiului instituţionalismului, Georges Burdeau,
este de părere că regimul politic reprezintă totalitatea normelor juridice puse în practică într-o ţară,
în vederea conducerii societăţii respective. Reprezentanţi ai şcolii comparative americane,
Almond şi Powel desemnează regimul politic prin ansamblul instituţiilor, pe când sistemul politic
cuprinde, alături de instituţii, structurile economice şi sociale, tradiţiile istorice, contextul cultural
sau valorile fundamentale dintr-o societate. Criticii acestei definiţii afirmă că este mult prea
cuprinzătoare, introducând confuzia între sistem şi societatea politică şi neluând în seamă
diferenţierile dintre societatea civilă şi stat.49 Dintre teoreticienii români, Ovidiu Trăsnea susţine
teoria instituţionalistă. Diversitatea de păreri demonstrează că în relaţia dintre sistem politic şi
regim politic disputa continuă, fără a se ajunge încă la opinii acceptate unanim.

44
Ibidem, p. 45
45
Vezi Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981
46
Ibidem, p. 7
47
Michel Hastings, op. cit., p. 46
48
Jean Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, deuxième édition, Editions du Seuil, Paris, 1986, p. 12
49
Cristian Pârvulescu, Politici şi instituţii politice, ed. a II-a, Editura Trei, Bucureşti, 2002, p. 57

12
 Totuşi, în definirea conceptului de regim politic există dincolo de dispute, un anumit
consens asupra unor principii de bază.50 Relaţia dintre regimul politic şi sistemul politic porneşte
de la raportul dintre general-particular şi universal-specific. Ceea ce înseamnă că sistemul politic
este legat în mod esenţial de o mai mare generalizare şi abstractizare, pe când regimul politic
caracterizează manifestarea concretă a modelului teoretic oferit de sistemul politic. Însă
sublinierea unui fapt rămâne esenţială: dacă sistemul politic şi regimul politic reprezintă doi
termeni distincţi în ceea ce priveşte nivelul de teoretizare, nu putem vorbi de o separare axiologică
sau de o amplificare a importanţei regimului politic în raport cu sistemul politic. Confuzia
terminologică sau suprapunerea lor a rezultat tocmai din faptul că ambele noţiuni tratează acelaşi
aspect, diferenţierile constând raportul dintre model şi manifestarea sa concretă.51 În fapt, regimul
politic reprezintă un subansamblu al sistemului politic. Pentru un analist politic, utilizarea
termenului de regim politic ar putea părea mai potrivită demersului său în încercarea de a analiza
tendinţele politice dintr-o ţară anume sau să măsoare gradul de democratizare a structurilor
politice din ţara respectivă.52

50
Ibidem, p. 47
51
Ibidem, p. 48
52
Ibidem

13