GUVERNANȚĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI

REGIONALĂ

Andrei Crăciunescu
RISE Anul II

1
 Cuprins

1. Introducere.........................................................................................................................................1
2. Noţiunile de „guvernare” şi de „guvernanţă”..................................................................................4
3. Guvernanţa multinivel a Uniunii Europene.........................................................................................7
4. Scurte concluzii....................................................................................................................................8
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................9

2
 GUVERNANȚA MULTINIVEL IN CADRUL UE

1. Introducere.

Sistemul de guvernanță multi-nivel își are rădăcinile din cadrul instituțional privind
politicile comunitare şi a procesului politic comunitar care semnifică faptul că sistemul de
guvernare comunitar prezintă un grad înalt de integrare vertical cât și orizontal. Chris Ansell
consideră guvernanța multinivel ca fiind focalizată pe întrepătrunderea unor rețele suprapuse care
acționează simultan în sferele funcționale multiple. Prin alți ochii acest concept este văzut că
fiind ca pe o negociere continuă între diferitele niveluri guvernamentale şi prezintă metodele în
care guvernele supranaționale, naționale, regionale și locale sunt implicate în rețele de politici
publice.
Terminologia subliniază creșterea dimensiunii actorilor non-statali care sunt mobilizați în
elaborarea politicilor Uniunii Europene și pe creșterea frecvenței și complexității interacțiunilor
dintre actorii guvernamentali. Astfel, guvernanța multi-nivel subliniază o nouă și importantă
problemă legată de rolul, puterea și autoritatea statelor. Ținându-se cont de numărul de domenii
acoperite de politic, de scopul acestor politici și de căile prin care aceste politici sunt dezvoltate
se poate afirma faptul, că niciun alt organism de cooperare internaţional nu este atât de evoluat și
de extins comparative cu Uniunea Europeană
Alți susținători al acestui concept sunt, G. Courty, G. Devin care în cadrul Construcției
Europene afirmă faptul că UE este o organizaţie internaţională cu caracter supranaţional “mai
puţin decât o federaţie, dar mai mult decât o confederaţie. un proces sui generis lucrat prin
acţiunea statelor, fără a fi stăpânit în întregime de acestea: o figură în mişcare, care contribuie de
o manieră nesigură – voluntară şi constrânsă, întreprinzătoare şi reversibilă – spre emergenţa unui
nivel superior de reglementare”.
Privită dintr-o anumită perspectivă Uniunea Europeană poate fi considerată ca un mix
între o largă extindere a integrării supranaționale și cooperarea interguvernamentală clasică dintre
statele suverane. Durabilitatea unei zone gri între supranaționalism și interguvernalism constituie
principala diferență dintre guvernanta multi-nivel și unele teorii ale integrării. Guvernanța nu
elucidează problematica suveranității statale ci doar susține că o structură multi-nivel este
formată de actori supranaționali și subnaționali.
Conform teoreticienilor Pierson, Jactenfuchs și Pollack, conceptul instituţional se poate
aplica foarte bine studiului instituțiilor europene şi procesului de integrare europeană, acestea
fiind foarte bine evidențiate de precedenți, în cadrul sistemului de guvernare multinivel.
Transferul de loialitate și suveranitate între entitățile naționale și supranaționale, precum și
viitorul relațiilor în Uniunea Europeană sunt unele dintre principalele probleme ale teoriei
integrării care nu sunt clarificate prin abordarea guvernanței.
1
 Uneori se consideră că guvernanța și guvernarea reprezinta doua fețe ale aceleiași
monede, guvernanța referindu-se la procesul de înfăptuire de politici publice in care autorităților
guvernamentale li se alătură și alți acotori reprezentând diferite grupuri de interese.Relația dintre
guvernare și guvernanță poate fi considerată de tipul urmaător:guvernarea este ceea ce fac
guvernele iar guvernanța încearcă sa explice si să analizeze modul în care guvernele o fac.
Potrivit lui Jan Kooiman guvernarea poate fi considerată totalitatea interacțiunilor la care
participă atât actori publici cât și privați cu scopul de a rezolva problemele sociale ori de a crea
oportunități sociale, în timp ce guvertanța poate fi vazută drept totalitatea concepțiilor teoretice
despre guvernare.
Guvernanța relevă cum cooperează guvernele cu celelalte organizații sociale dar și cum
colaborează acestea cu cetățenii pentru a lua deciziile ce privesc problemele importante ale
societății.Conceptul poate fi utilizat în diferite contexte cum ar fi, global, national, instituțional
sau comunitar.
La nivelul Uniunii Europene, termenul de guvernanță este frecvent abordat din diverse
unghiuri fiin posibilă o uzură polisemantică.O abordare relativ recentă a Ue constă în aprecierea
acesteia ca un loc de importanță majora ce implica opluralutate de state si de actori non-statali
aflați intr-un rpoces de negociere pentru a rezolva o serie de probleme de ordin funcțional.
Reformele introduse în 1988 în privința creării pieței unice au adus un impact major atât
asupra relațiilor dintre UE și instituțiile sale cât si asupra guvernelor naționale, autoritățile
regiionale și locale etc. Uniunea Europeană este apreciată de unii analiști drept o organizație
bazată pe tratate, dar în mod distinct de modelul federal deoarece este considerată drept
organizație de state centralizate.Argumentul acestora constă în faptul că marea majoritate a
modificărilor introduse în arhitectura și funcionarea instituțiilor UE au avut la bază deciziile
adoptate în cadrul Summit-urilor șefilor de stat și de guvern ca reprezentanți ai statelor membre,
independente și suverane.
Abordarea conceptului de Guvernanță multi-nivel din perspectiva UE a luat amploare
deosebită în anii ce au urmat,conceptul promovând prezența și participarea la elaborarea
deciziilor a diverse rețele și comunități politice pe lângă vechile grupuri de interese, iar
ptoblemele sunt rezolvate dupa realizarea unui comprimis prin agrearea intereselor divergente.
Divergențele s-au manifestat intre Comisia Europeană si guvernele statelor membre ale
UE.Competențele acordate Comisiei prin deciziile Consiliului au constituit o sursă permanentă de
tensiune între Parlamentul European și Comisia Europeană, dar ulterior s-au acordat anumite
competențe Parlamentului referitoare la activitatea Comisiei.În acest context al aprticipării la
elaborarea și influențarea deciziilor se înscrie noua imagine a UE promovată in literatura
academiă, drept un sistem de guvernanță mukti-nivel, în care instituțiile UE acționează ca actori
în rețeaua guvernării, exercită o anumită influență asupra adoptării deciziilor dar nu au putere de
control pe linie ierarhică.
Spre deosebire de abordarea interguvernamentalistă ce susține predominanța nivelului
național față e cel subnațional și supranațional , sistemul guvernanței multi-nivel este caracterizat
prin existența a 3 trăsături principale: arhitectura instituțională neierarhizată, caracterul nierarhic
al procesului de elaborare a deciziilor și dispersia dinamică a autorității. Între nivelul
supranațional, există un raport de interdependență instituțională și funcțională decât unul de
2
ierarhizare, deoarece la baza raporturilor dintre instituțiile UE și statele membre stau principiile
cooperării ți principiul subsidiarității.La nivel supranațional coordonarea politicilor naționale se
realizează prin metoda deschisa de coordonare, asa cum a fost ea promovată prin Strategia de la
Lisabona, consacră caracterul neobligatoriu și descentralizat al reglementărilor în concordanță cu
principiul subsidiarității si are ca obiectiv implicarea prin diverse forme de parteneriat a tuturor
actorilor, indiferent de nivelul lor.
Adoua trăsătură a sistemului multi-nivel semnifică faptul că majoritatea proceselor de
luare a deciziilor se desfășoară pe baza negocierilor între actorii principali, pe baza votului
nemajoritar.Trecerea de la sistemul votului cu majoritate calificată în dezbaterile Consiliului de
Ministrii și Consiliul European reprezintă o odalitate de luare a deciziilor reducând semnifictiv
domeniile în care deciziile se iau prin consens.
Cea de-a treia trăsătură se referă la faptul că există o impărțire a competențelor privind
luarea deciziilor intre actorii situați la diverse niveluri teritoriale.

Uniunea Europeană este interpretată de guvernanţă multi-nivel ca un sistem politic cu

interconectări instituţionaleladiferite niveluri:
1) European - Comisia Europeană, Consiliul European şi Parlamentul European; 
2) Naţional ;
3) Regional. 
Distribuția verticală a competențelor între autoritățiGuvernanța multi-nivel relevă modul
în care sunt transferate anumite competențe din portofoliul statului național către nivelul
supranațional și respectiv spre autoritățile sub-naționale, publice sau private. Actorii ce participă
la elaborarea și implementarea politiilor UE sunt situați pe diferite niveluri administrative,
relațiile dintre ei fiind caracterizate prin parteneneriat și competiție.

Actori supranaționali

La nivel supranațional principalul actor este Comisia – guvernul UE poziția sa stabilită

prin tratate produce tensiuni atăt din partea statelor naționale cât si a Parlamentului.Comisia are
competențe largi în sfera legislativă fiind singura instituție cu inițiativă legislativă.Propunerile
legislative ale acesteia sunt înaintate Parlamenului și Consiliului Uniunii deoarece propunerile
ajung la Comisie ca recomandări ale grupurilor de lucru iar înainte de a fi aprobate de Consiliu
proiectele sunt examinate de COREPER. Deciziile luate la nivelul UE reprezintă interesele
comunitare sintetizate fie prin combinarea fie prin transformarea intereselor statelor membre sau
a regiunilor.Prin acordul statelor membre au fost unele mecanisme în vederea limitării puterii
Comisiei .
Activitatea Comisiei este marcată de faptul că brațul politic este extrem de puternic și
totodată extrem de redus, motiv pentru care unitățile componente – comisarii= beneficiază de o
influență majoră asupra intregului.
Comisia joacă un rol important în restructurarea sistemului politic la nivel european,
acțiunile ei fiind convergente cu interesele unor tipuri particulare de actori: pe de-o parte,
colectivitățile teritoriale – actorii subnaționali: pe de altă parte, colectivitățile funcționale- diferite
grupuri transnaționale de interese.
3
 Hooghe și Marks consideră și ei că dezvoltarea dimensiunii supranaționale a UE are un
punct de plecare în teoria principal-agent, astfel , aât Comisia cât si Curtea de Justiție ar fi fost
inițial create de statele membre doar pentru a asigura respectarea acordurilor interstatale și
adaptarea lor la circumstanțele în schimbare, existând însă factori care au condus la limitarea
capacității de influență a principalilor asupra agenților. Numărul mare de principali care există în
UE , dificultatea de a schimba sistemul instotuțional dată de predominanța-formală sau informală
a regulii unanimității pentru deciziile importante.

La 27 martie 2007, a avut loc la Berlin o reuniune a şefilor de stat şi de guvern ai statelor
membre ai Uniunii Europene ce s-a concretizat cu Declaraţia de la Berlin. Această declaraţie a
recunoscut importanţa guvernanţei pe mai multe niveluri, consacrând în acest mod viziunea şi
concepţia asupra Europei. Astfel, guvernanţa este văzută ca una din cheile principale ale reuşitei
procesului de integrare europeană. Europa va fi puternică, instituţiile sale vor fi legitime,
politicile sale – eficiente, cetăţenii săi se vor simţi implicaţi şi luaţi în considerare, dacă modul
său de guvernanţă garantează cooperarea între diferitele niveluri ale puterii, în vederea aplicării
agendei comunitare şi pentru a răspunde provocărilor globale.

Aproximativ 95000 de administraţii locale din Uniunea Europeană dispun de competenţe

majore în sectoare-cheie, precum educaţia, mediul, dezvoltarea economică, amenajarea
teritorială, transporturile, serviciile publice şi politicile sociale, şi contribuie la exercitarea
democraţiei şi a cetăţeniei europene. Astfel, autorităţile locale şi regionale reprezintă: 1
− 16% din PIB-ul UE;
− 1/3 din cheltuielile publice;
− 2/3 din totalitatea cheltuielilor pentru investiţii publice;
− 56% din ocuparea forţei de muncă.

Criza actuală privind problema migraţiei în statele membre ale Uniunii Europene scoate în
evidenţă importanţa unei bune guvernanţe, mai ales la nivel european, precum şi necesitatea
implicării susţinute a autorităţilor locale şi regionale în conceperea şi implementarea strategiilor,
având în vedere că acestea pun în aplicare aproape 70% din legislaţia europeană.

2. Noţiunile de „guvernare” şi de „guvernanţă”

1
Sursa: http://www.dexia.be/fr/particulier/press/pressrelease20090205 - localauthorities.htm
4
O primă distincţie care trebuie făcută este aceea dintre guvern cu acţiunea sa, guvernarea şi
guvernanţa. Dacă Guvernul este mecanismul de stat investit cu autoritatea şi legitimitatea de a
acţiona asupra cetăţenilor prin instituţii care concentrează puterea şi aplică deciziile, în schimb,
guvernanţa este o „altfel de guvernare”, o alternativă la acţiunea guvernamentală, care vizează
distribuirea puterii în spaţiul public printr-o negociere a autorităţii şi o abordare incrementală a
deciziei în reţele parteneriale: parteneriate sociale (guvern – patronat – sindicate), parteneriat
public – privat (structuri de stat – mediul de afaceri) sau parteneriat civic (autorităţi publice –
societate civilă).1

Etimologia termenului de guvernare provine din grecescul “kubernân”- care se traduce

prin a conduce o navă. Astăzi, noţiunea de guvernare are cel puţin două semnificaţii: 2

–    guvernarea ca instituţie-atunci când este folosit în sens strict şi

–    guvernarea ca proces-în cazul în care este utilizat în sens larg.

Guvernarea ca proces se referă la conducerea sau la activităţile destinate ghidării modului

în care sunt conduşi oamenii. Conducerea este interpretată din perspectiva direcţionării şi
leadershipului. Se referă, de asemenea, la conducerea proprie-autoconducerea, în care sensul de
autoguvernare este acela de ghidare, de orientare a forţelor. 3

Al doilea termen ce trebuie clarificat este acela de „guvernanţă” (governance), aceasta

fiind rezultatul unei lipse a ierarhiilor tradiţionale, dezvoltată mai ales datorită interdependenţei
tot mai mare dintre state, dezvoltându-se astfel reţele orizontale la care nu participă doar statul ci,
şi alţi actori implicaţi în luarea deciziilor, fiind astfel o „guvernare fără guvernământ”.4

Cartea Albă a Guvernanţei Europene defineşte guvernanţa ca fiind „reguli, procese şi

comportamente care afectează modul în care puterile sunt exercitate la nivel european, în speţă
prin deschidere, participare, eficacitate şi coerenţă” 5. Schout şi Jordan remarcă faptul că prin
introducerea termenului de guvernanţă şi prin concentrarea pe deschidere şi participare, Comisia

1
Monica Munteanu, „Guvernanţa europeană şi dinamica formulării politicilor publice în România”, Sfera Politicii,
Nr. 125/2006, p. 31
2
Luminiţa Gabriela Popescu, „Mecanisme de guvernare şi politici publice în Uniunea Europeană”, Suport de curs,
SNSPA, Bucureşti, 2009, p. 7
3
Ibidem
4
A. Schout, A. Jordan, “Coordinated European Governance: Self Organizing or Centrally Steered?”,
SERGE Working Paper , 2003, p. 3
5
Commission of the European Communities, COM(2001) 428, European Governance – A White Paper,
Brussels, 2001, p. 8
5
Europeană doreşte o coordonare voluntară între state acolo unde este posibil. Jon Pierre face
distincţia între două accepţiuni ale noţiunii de guvernanţă: prima, privită ca pe o adaptare a
statului la noul mediu extern al secolului XX, o separă de guvernământ prin faptul că la noile
relaţii apărute în sfera internaţională a luării deciziilor participă şi actorii publici, formându-se
structuri non-ierarhice de decizie; o a doua definiţie se referă la guvernanţă ca fiind
„reprezentarea teoretică şi conceptuală a coordonării sistemelor sociale” 1. Kohler-Koch şi
Rittberger adaugă celor două perspective şi conceptul de „bună guvernare”, prezent de asemenea
şi în Cartea Albă a Guvernării Europene, concept care este crucial în reuşita relaţiilor din cadrul
Uniunii şi care de asemenea sporeşte legitimitatea celor care deţin puterea (Kohler-Koch şi
Rittberger). J. Kooiman surprinde şi el o caracteristică importantă a guvernanţei, privind-o nu ca
pe un rezultat final, de sine stătătoare, ci ca pe un proces aflat în continuă schimbare în ceea ce
priveşte luarea de decizii comune şi implementarea lor.2

Majoritatea studiilor despre guvernanţa europeană au în vedere „un set unic de instituţii
multi-nivel, non-ierarhice şi regulatoare şi un mix hibrid de actori statali şi non-statali” 3.

Această definiţie surprinde unicitatea sistemului european în care nu există o instituţie

unică cu putere de decizie supremă şi faptul că tocmai această stratificare pe mai multe niveluri
de decizie la care participă nu numai statul, ci şi Uniunea (mai ales prin Comisia Europeană),
autorităţile locale şi alţi actori care nu ţin de stat. Putem face aici departajarea între nivelul
supranaţional, naţional şi regional, toate participând la guvernanţă, cooperând sau intrând în
relaţie de complementaritate, însă într-o configuraţie ce depinde de aria politicii implicate şi de
regulile şi practicile stabilite la nivel european.

Kohler-Koch şi Rittberger sunt de părere că în timp trăsăturile generale ale guvernanţei,

cum ar fi structura sa pe diferite niveluri, se întâlneşte la nivelul tuturor pilonilor, există şi
caracteristici care se întâlnesc doar în cadrul primului pilon: gradul mare de reglementare al
politicilor, reţelele public-privat.4 Astfel este realizată o diferenţiere între guvernanţa strict

1
J. Pierre în B. Kohler-Koch, B. Rittberger, The Governance “Turn” in EU Studies, ARENA Centre for
European Studies, Oslo, 2006, p. 3
2
A. Schout, A. Jordan, “Coordinated European Governance: Self Organizing or Centrally Steered?”,
SERGE Working Paper, 2003, p. 3
3
S. Hix în B. Kohler-Koch, B. Rittberger, The Governance “Turn” in EU Studies, ARENA Centre for
European Studies, Oslo, 2006, p. 8
4
Kohler-Koch, B. Rittberger, The Governance “Turn” in EU Studies, ARENA Centre for European
Studies, Oslo, 2006, pp. 8-9
6
reglementată, împărţită pe mai multe niveluri, unde politicile şi implementarea politicilor sunt
rezultatul unei interacţiuni strânse între diverşii actori supranaţionali, naţionali şi locali sau
regionali, fiecare având un rol bine definit şi guvernanţa drept concept general, care include şi
latura puternic interguvernamentală a Uniunii în cazul problemelor legate de securitate, apărare,
poliţie şi cooperare judiciară. În al doilea caz, nu mai există o instituţionalizare puternică şi nici
existenţa unor ierarhii, problemele şi deciziile fiind dezbătute doar de către guvernele statelor
membre, celelalte instituţii având un rol neînsemnat..

Guvernanţa la nivelul Uniunii nu poate fi gândită doar la nivelul supranaţional, ea

existând tocmai datorită împărţirii puterilor cu celelalte niveluri de guvernanţă. Spre exemplu,
UE nu ar exista fără statele membre şi fără aportul acestora la instituţiile europene. Uniunea
Europeană trebuie să se bazeze pe guvernele naţionale şi agenţiile acestora pentru a transpune şi
implementa politicile la nivel naţional şi local, astfel dezvoltându-se un nou concept: guvernanţa
multinivel (multi-level governance), aceasta extinzându-se până la nivelul regiunilor şi
autorităţilor locale, mai ales în ceea ce priveşte politica referitoare la fondurile structurale.

3. Guvernanţa multinivel a Uniunii Europene

Guvernanţa se bazează pe flexibilitate şi subsidiaritate, iar într-o uniune cu un număr tot

mai mare de membri trebuiau găsite noi forme de cooperare care să ducă în final la o coordonare
mai bună şi la prosperitate. Astfel a apărut guvernanţa multinivel al cărui punct de plecare este
„existenţa de competenţe suprapuse între diferite niveluri de guvernământ” 1. Din această
perspectivă competenţele decizionale, dar şi implementarea legislaţiei comunitare nu mai ţin doar
de nivelul naţional, de guverne, ci sunt împărţite între diverşi actori aflaţi la niveluri diferite,
crescând astfel rolul autorităţilor locale în cadrul Uniunii.

G. Marks şi L. Hooghe disting două tipuri de guvernanţă multinivel 2:

–    Tipul 1, întemeiat pe semi-federalism, în care autoritatea este distribuită la un anumit nivel şi
se bazează pe un cadru instituţional strict, acest sistem fiind cunoscut şi sub denumirea de sistem
de guvernare multinivel de tip instituţional
–    Tipul 2, în care puterea nu este limitată doar la anumite jurisdicţii, ci operează la diverse

1
Marks, Gary în A. Awesti, The European Union, New Institutionalism and Types of Multi-Level
Governance, Political Perspectives Graduate Journal, Vol. 2, nr. 8, 2007, p. 3
2
I. Bache, M. Flinders, Multi-Level Governance, Oxford University Press, 2004, pp. 15-20
7
dimensiuni teritoriale, geografice, fiind mult mai flexibilă decât tipul 1. Acest tip de guvernanţă
este bazat pe o implicare mai mică a instituţiilor publice, apărând şi alţi actori.

În cazul Uniunii Europene, la o primă vedere poate părea tipic tipul 2, din perspectiva în
care statul nu mai deţine singur puterea în cadrul procesului politic european, ci o împarte cu
diferiţi actori implicaţi în procesul politic. Noţiunea de guvernanţă multinivel desemnează în
cadrul Uniunii faptul că autorităţile sub-regionale, regionale, naţionale şi supranaţionale
interacţionează între ele în diversele faze ale procesului politic. Această interacţiune poate avea
două dimensiuni: una verticală, între diferite niveluri de guvernământ; şi una orizontală, între
actorii relevanţi din cadrul aceluiaşi nivel.

Acest tip de guvernanţă este important pentru că defineşte o nouă caracteristică a

cooperării europene şi anume aceea că au fost depăşite barierele impuse de executiv şi că există o
interacţiune a actorilor din diferite „arene” în identificarea şi rezolvarea problemelor comune prin
cooperare şi coordonare, având ca rezultat luarea de decizii comune obligatorii pentru toţi. Era
necesară o asemenea evoluţie deoarece o guvernare doar la nivelul supra-naţional şi naţional prin
instituţiile Uniunii ar fi negat importanţa celor asupra cărora se răsfrâng politicile comunitare.
Fără o cooperare şi cu nivelul naţional, celelalte două niveluri nu ar fi reuşit în primul rând să
elaboreze politici cu adevărat necesare pentru o dezvoltare a Uniunii şi mai mult decât atât, nu ar
fi reuşit să le implementeze, deoarece s-ar fi lovit de opoziţia actorilor domestici.

Guvernanţa multinivel trebuie privită şi din punctul de vedere al rolului pe care îl au

instituţiile europene. Aceste relaţii între diverşii actori existenţi la un moment dat nu iau naştere
şi nici nu ar reuşi să fie stabile dacă instituţiile nu ar crea un sistem în care aceste relaţii să existe,
definindu-le şi coordonând cooperarea dintre diferitele niveluri de guvernământ.1

4. Scurte concluzii  
Perspectiva guvernanţei se bazează atât pe politica comparată, cât şi pe relaţiile
internaţionale, şi are ca fundament înţelegerea şi aplicarea dreptului european.

1
A se vedea G. Peters şi J. Pierre, “Multi-level Governance and Democracy: A Faustian Bargain?” în I.
Bache, M. Flinders, Multi-Level Governance, Oxford University Press, 2004, pp. 74-89
8
 În privinţa guvernanţei multinivel la nivel european au fost făcuţi paşi importanţi.
Comitetul Regiunilor a propus în anul 2009 o consultare generală, pentru a colecta punctele de
vedere ale autorităţilor, asociaţiilor şi părţilor interesate, cu privire la cea mai bună modalitate de
aplicare a guvernanţei pe mai multe niveluri în Europa. Astfel, Comitetul Regiunilor a elaborat
un model de Carte albă a guvernanţei pe mai multe niveluri în care guvernanţa multinivel este
văzută ca o acţiune coordonată a Uniunii Europene, a statelor naţionale şi a autorităţilor locale şi
regionale bazată pe parteneriat şi vizând elaborarea şi aplicarea politicilor europene.

La nivelul României s-au produs modificări pentru a răspunde exigenţelor Uniunii

Europene prin demararea procesului de descentralizare, proces care încă nu şi-a atins nivelul
maxim şi care ar putea fi definitivat prin realizarea unei reforme solide în materie de
regionalizare.

Dacă guvernanţa este cheia prin care procesul de integrare europeană îşi va atinge
obiectivele sale de a construi o Europă incluzivă, care să genereze bunăstare pentru toţi cetăţenii
europeni, acest lucru depinde în principal de voinţa statelor membre, de modul în care ele înţeleg
să construiască acest lucru prin renunţare la partea din prerogativele pe care statele le deţineau în
mod tradiţional la nivel central.

BIBLIOGRAFIE
1. BERNARD, Nick, Multi-level governance in the European Union, Kluwer
International Law, The Hauge, 2002.
2. IVAN, Adrian, Perspective teoretice ale construcției europene, Editura Eikon,
Cluj, 2003.
3. KJAER, Anne , Guvernanța, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca , 2010.
4. PRISECARU, Petre, Guvernanța Uniunii Europene, Ediura Economica,
București, 2005.

9
5. Bache, M. Flinders, Multi-Level Governance, Oxford University Press, 2004
Commission of the European Communities, COM(2001) 428, European
Governance – A White Paper, Brussels, 2001, p. 8;
6. Schout, A. Jordan, “Coordinated European Governance: Self Organizing or
Centrally Steered”, SERGE Working Paper , 2003;
7. Schout, A. Jordan, “Coordinated European Governance: Self Organizing or
Centrally Steered”, SERGE Working Paper , 2003;
8. G. Peters şi J. Pierre, “Multi-level Governance and Democracy: A Faustian
Bargain” în I. Bache, M. Flinders, Multi-Level Governance, Oxford University
Press, 2004;
9. Kohler-Koch, B. Rittberger, The Governance “Turn” in EU Studies, ARENA
Centre for European Studies, Oslo, 2006, p. 3
10.Awesti, The European Union, New Institutionalism and Types of Multi-Level
Governance, Political Perspectives Graduate Journal, Vol. 2, nr. 8, 2007;
11.Luminiţa Gabriela Popescu, „Mecanisme de guvernare şi politici publice în
Uniunea Europeană”, Suport de curs, SNSPA, Bucureşti, 2009.

10