Războiul din Siria

Cuprins

1. Prezentare generala

2. Principalele forte si aliante

3. Războiul civil din Siria: Un război al

gazoductelor?

4. Miza unei intervenţii militare a SUA în Siria

5. Criza refugiatilor sirieni

6. Concluzii
 1.Prezentare generala
Războiul Civil Sirian reprezinta o serie de demonstrații antiguvernamentale ce au început la 26
ianuarie 2011. Ca parte a valurilor de demonstrații antiguvernamentale și revoluții din țările
arabe, protestatarii din Siria cer libertate politică, manifestează împotriva
sistemului dictatorial uni-partinic perpetuat în timpul conducerii țării de către președinții Hafez și
dr.Bashar al-Assad, împotriva hegemoniei membrilor sectei alawite, apropiați de familia Assad,
în guvern și conducerea armatei și a organelor de securitate, împotriva șomajului, acorupției și a
încălcării drepturilor omului în țară.
Manifestațiile de masă, împotriva cărora regimul a reacționat, fără prea multe reticențe, cu focuri
de arme, arestări și bombardamente focalizate pe cartierele și localitățile rebele, s-au transformat
cu timpul într-un adevărat război civil, la care au început să ia parte tancuri și avioane.
Pentru a înțelege aceste evoluții - intervențiile care traversează crizele, frontul de luptă în
continuă schimbare - este necesar să ne întoarcem la momentul când războiul a început și să ne
amintim principalele momente.

Cine a deschis focul în Siria?

Primele focuri au fost trase în Siria în martie 2011, de dictatorul sirian Bashar-al-Assad
împotriva demonstraților pașnici ai Primăverii Arabe.În iulie, protestatarii au început să întoarcă
focul și câteva trupe siriene au dezertat din armata lui Assad pentru a se alătura protestatarilor.
Trupele rebele s-au autointitulat Armata Siriană de Eliberare și riposta s-a transformat în război
civil. Extremiști din Siria și din întreaga regiune au încept să călătorească spre Siria pentru a se
alătura rebelilor. Assad, de fapt, a încurajat această tendință, prin eliberarea prizonierilor
jihadiști, pentru a acuza rebelii de extremism și pentru a-i pune pe străinii care le țineau spatele
într-o situație imposibilă.

În ianuarie 2012, al-Qaeda și-a format o nouă divizie în Siria, Jabhat al-Nusra. În aceeași
perioadă, grupurile kurde din Siria, care își doreau de mult autonomie, au pus mâna pe arme,
pentru a scăpa de regimul Assad în nord. În acea vară, Siria a devenit un focar de război. Iran,
aliatul cel mai important al lui Assad, intervine în sprijinul lui. La finalul anului 2012, Iran
trimite zboruri cargo zilnice și are sute de ofițeri la sol.În același timp, statele arabe bogate în
petrol din Golful Persic încep să trimită bani și arme rebelilor (mai ales prin Turcia), pentru a
contrataca influența Iranului. Iranul își crește influența, la mijlocul anului 2012, când Hezbollah -
miliție libaneză susținută de Iran - a invadat țara pentru a lupta de partea lui Assad. Golful - în
special, Arabia Saudită - răspunde trimițând și mai mulți bani și arme rebelilor, de această dată
prin Iordania, care de asemenea se opune lui Assad.
Până în anul 2013, Orientul Mijlociu era divizat între forțele sunite, pe de o parte, susținând
rebelii, respectiv, șiite, de cealaltă parte, susținându-l pe Assad. În aprilie 2013, administrația
Obama, care se declară îngrozită de atrocitățile comise de Assad, semnează un ordin secret prin
care autorizează CIA să instruiască și să echipeze miliar rebelii sirieni. Dar programul scapă de
sub control de la început.Totodată, SUA avertizează tăcut statele din Golful Persic să stopeze
finanțarea extremiștilor, dar cererea este ignorată. În august [2013 - nota red.], Assad folosește
arme chimice împotriva civililor.

Pe 6 septembrie, Obama, într-un discurs public: Nu este în interesul național de secruitate al

SUA să ignore violări evidente a ceeea ce Obama a anumit normele internaționale cu privire la
utilizarea armelor chimice.Astel, Obama a spus jurnaliștilor că, deși nu a luat o decizie finală, are
în vedere o acțiune militară. Acțiunea ar urma să fie supusă aprobării Congresului.Trei zile mai
târziu, pe 9 septembrie 2013, secretarul de stat John Kerry, răspunzând întrebării unui jurnalsit,
anunță că SUA pot renunța la acțiunea militară, dacă Siria renunță într-o săptămână la tot ceea ce
înseamnă armă chimică. Rusia propune ca armele chimice să fie plasate sub control internațional,
idee pe care Siria o agreează (deși până atunci nu admițea că deține arme chimice).Anunțatul
eventual atac american este dezamorsat. SUA dau înapoi, dar se profilează deja o dispută între
marile puteri - America împotriva lui Assad și Rusia care, din contră, îl susține. Câteva
săptămâni mai târziu, primele arme americane și training (prin programul CIA) ajung la rebelii
sirieni. SUA devin un participant în războiul sirian.

Cine este inamicul nr. 1, Assad sau ISIS?

În februarie 2014, ceva se întâmplă, care transformă războiul: un afiliat al-Qaeda, stailit în Irak,
se rupe de grup din cauza unor neînțelegeri interne cu privire la Siria. Grupul se auto-intitulează
Statul Islamic al Irakului și Siriei, care devine dușmanul al-Qaeda. ISIS nu luptă contra lui
Assad. În schimb, luptă împotriva celorlalți rebeli și luptă împotriva kurzilor, formându-și un
mini-stat, pe care ăl numesc Califatul Statului Islamic. În acea vară, ajunge în Irak, confiscând
teritorii și atrăgând atenția întregii lumi asupra lor împotriva lor.Apoi, în septembrie 2014, exact
la un an după ce a fost la un pas să îl bombardeze pe Assad în Siria, Obama ține un nou discurs:
"vom merge mai departe cu lupta împotriva teroriștilor”."Nu voi ezita să intervenim împotriva
ISIS în Siria” - a spus Obama anunțând lansarea loviturilor aeriene împotriva ISIS în Siria și o
acțiune de 475 de militari pentru a ajuta [împotriva ISIS] armata irakiană.În acea vară, în iulie,
Pentagonul își lansează propriul program pentru a antrena rebelii sirieni, dar, spre deosebite de
programul CIA - prin acest program sunt pregătiți doar rebelii care luptă contra ISIS, nu contra
Assad.Programul arată tot a eșec, punând în evidență că America se opune acum ISIS mai mult
decât lui Assad, dar și că nu există cu adevărat o forță terestră similară ISIS în Siria.În august,
Turcia începe să bombardeze grupurile kurde din Irak și din Turcia, deși kurzii luptă contra ISIS
în Siria. Turcia nu bombardează ISIS în Siria. Toate aceste tensiuni adâncite, poziția oscilantă a
SUA - mai ales cu privire la întrebarea cine este inamicul numărul unu, Assad sau ISIS? -
creează multă confuzie.Assad pierde teren în fața ISIS și a rebelilor.

În septembrie 2015, Rusia intervine pe cont propriu. Rusia declară oficial că este acolo pentru a
bombarda ISIS, dar, în realitate, îi bombardează pe rebelii anti-Assad, inclusiv pe unii susținuți
de SUA. După cum se prefigurează acum, sunt multe grupuri diferite și state din afară implicate
în războiul din Siria și chiar în rândul aliaților apar multe dezacorduri în privința cui este
inamicul, pe cine să sprijine și cum. Toate aceste contradicții fac ca pentru acest război să nu se
întrevadă vreun final.

2. Principalele forte si aliante

Numeroase grupari, siriene sau externe, precum si marile puteri s-au implicat in acest conflict, cu
obiective diferite si intr-un teritoriu din ce in ce mai divizat.Principalele forte care se confrunta in
Siria si puterea militara de care dispun, potrivit AFP sunt :

 REGIMUL SI ALIATII SAI

Armata siriana, care numara initial 300.000 de oameni, si-a vazut efectivele reduse la jumatate
din cauza victimelor, a dezertarilor si a insubordonarii.
Armata a pierdut doua treimi din tara in fata SI sau a rebelilor islamisti si a Frontuluiu Al-Nosra,
aripa siriana a al-Qaeda. Teritoriul pe care il controleaza este insa strategic deoarece include
Damascul, Homs si Hama in centru, litoralul si o parte a Alepului, respectiv regiuni unde traieste
jumatate din populatia inca prezenta in Siria.

Militiile pro-regim, care numara intre 150.000 si 200.000 de oameni. Principala militie, Forta de
aparare nationala (FDN, 90.000 de luptatori), a fost creata in 2012.
La multitudinea de militii locale se adauga cele care provin din Liban, Iran, Irak sau Afganistan.
Cea mai importanta este cea a Hezbollahului libanez, care are intre 5.000 si 8.000 de combatanti,
potrivit expertilor.

Rusia: aliatul strategic al regimului, se implica din ce in ce mai mult pe teren, amenajand o baza
aeriana pe aeroportul Latakia (vest) si aducand avioane de lupta, sisteme de aparare aeriana si
echipamente moderne, dintre care o parte pentru regimul al-Assad. Potrivit presei rue, numarul
de soldati trimisi in Siria ar fi de cel putin 1.700.
Iranul: principalul aliat regional al regimului, a trimis 7.000 de Gardieni ai Revolutiei (unitatea
de elita a armatei) in Siria, furnizand de asemenea consiliere militara si ajutoare economice.

 REBELII SI FRONTUL AL-NOSRA

Ahrar al-Sham: una dintre cele mai importante grupari rebele. Creata in 2011 si finantata de
tarile din Golf si de Turcia, potrivit analistilor, este prezenta in special in nord si in regiunea
Damasc. De inspiratie salafista, a incercat in 2015 sa prezinte o imagine moderata in ochii
Occidentului.
Frontul Al-Nosra: aripa siriana a Al-Qaeda, este cea mai importanta grupare jihadista, dupa
rivalul sau, SI. Condusa de Abou Mohammad al-Jolani si clasata drept grupare terorista de
Washington, s-a aliat cu grupari rebele in special in provinciile Idleb (nord-vest) si Alep (nord).
Este de asemenea prezenta in sud si in Damasc.
Cele doua grupuri compun, alaturi de alte formatiuni mai putin importante, "Armata de cucerire"
creata in 2015. Finantata, potrivit expertilor, de tarile din Golf, ea a alungat armata din toata
provincia Idleb.
Jaysh al-Islam: cea mai importanta grupare rebela din regiunea Damasc. Este condusa de
Zahran Alloush, un islamist.
Frontul sud: regrupeaza formatiuni armate non-islamiste care au cucerit o parte din provincia
Deraa (sud).

 GRUPAREA STATUL ISLAMIC

Grupul cel mai bine organizat, cel mai bogat si cel mai temut din cauza atrocitatilor sale, SI a
cucerit de la interventia sa in conflict, in 2013, jumatate din teritoriul sirian.Condus de Abu
Bakr al-Baghdadi, cu mii de luptatori, se lupta cu regimul, cu Al-Nosra, cu celelalte grupari
rebele si cu kurzii. A proclamat in iunie 2014 un "califat" pe teritoriile cucerite in Siria si in
Irakul vecin. Aproape 30.000 de jihadisti straini s-au alaturat acestei forte, potrivit serviciilor
americane de informatii.

 KURZII

Prezenti in special in nord si nord-est, kurzii apara aceste zone dupa retragerea regimului. Au
primit sprijinul coalitiei internationale pentru a alunga grupari islamiste din orasele lor.
COALITIA INTERNATIONALA

In fata atrocitatilor comise de SI, Statele Unite si mai multe tari arabe au lansat in septembrie
2014 lovituri aeriene impotriva acestor jihadisti, fara a reusi insa sa-i neutralizeze pana in
prezent. La aceasta coalitie s-au alaturat mai multe state occidentale, printre care Marea Britanie
si Franta.

3. Razboiul civil din Siria: Un razboi al gazoductelor?

Cu circa 200 km de țărm la Marea Mediterană, locația geografică a Siriei o face un centru
atrăgător de export pentru producătorii de petrol și gaze din țările Orientului Mijlociu fără ieșire
la mare și cele care vor să-și exporte produsele rapid către Europa. Și dacă în trecut locația
strategică a Siriei și porturile sale relativ calde (Latakia, Tartus) de pe țărmul mediteraneean au
fost considerate valori naționale, acum acestea s-au transformat în cauzele unor litigii grave:
războiul civil, exodul masiv al unei părți a populației, instaurarea Statului Islamic, mii de morți și
răniți etc. Siria se găsește acum foarte aproape de centrul unui efort competitiv al regatelor
sunnite islamice și al națiunilor europene, care doresc să pompeze gaz ieftin din Orientul
Mijlociu în Europa și în alte părți. Iar pomparea implică existența funcțională a gazoductelor.
De aici încep multe lucruri, nemenționate de cele mai multe ori în comentariile pe care le-am
citit până acum.

Siria – locul de trecere a trei gazoducte majore

Cu o lungime de 1.200 km și o capacitate de 10,3 miliarde m3/an, Gazoductul Arab transportă
gaz din Egipt prin Iordania până la Homs (Siria). Există și o ramificație (Arish – Ashkelon)
pentru livrarea gazului în Israel. Începută în 2003, construcția Gazoductului Arab a fost sprijinită
de țări vest-europene, precum și de Arabia Saudită și Qatar. Inițial, conducta trebuia să continue
spre nord, din Homs până în Turcia (Kilis), de unde combustibilul putea fi pompat către Europa.
Dar președintele sirian Assad s-a opus în iulie 2011 acestei extinderi în favoarea construirii unui
nou gazoduct Iran-Irak-Siria-Liban, numit Gazoductul Prieteniei, de către țările implicate,
sau Gazoductul Islamic, de către unele țări vestice .
Cu o lungime de peste 5.500 km și o capacitate proiectată de pe 40 miliarde m3/an,Gazoductul
Islamic ar transporta gaz din zăcământul South Pars /North Dome (zona iraniană) pentru clienți
europeni, precum și pentru Irak, Siria și Liban. Noul gazoduct propus ar concura evident
cu Gazoductul Arab și cu Gazoductul Nabucco în ceea ce privește livrarea de gaze naturale
către Europa.
Majoritatea arabilor văd Gazoductul Islamic ca pe o conductă șiită servind interesele șiite. La
urma urmei, ea pleacă din Iranul șiit, trece prin Irakul șiit și se oprește în zona șiită din Siria. Nu
e de mirare, așadar, că țările dominate de sunniți din Golful Persic să aibă atât motive
religioase, cât și economice, de a preveni construirea Gazoductului Islamic. Până în prezent,
țările din Golf s-au opus violent dorinței Siriei de adoptare a Gazoductului Islamic prin
înarmarea rebelilor din Siria în scopul destabilizării regimului Assad. De exemplu, Qatarul (o
națiune de circa 2 milioane locuitori) a cheltuit 3 miliarde dolari pentru a suporta rebelii sirieni.
Motivul principal?
Qatarul este cel mai mare exportator de gaz natural lichefiat din lume și
inițiatorul Gazoductului Qatar-Turcia .

Această nouă rută de transport al gazului din zona qatariană a zăcământului South Pars /North
Dome către Turcia, ar oferi posibilitatea de alimentare a proiectului strategicNabucco, prin care
curge gaz din Asia Centrală către Europa, ocolind Rusia. În cazul realizării noului gazoduct,
rolul Turciei de hub energetic/putere regională ar crește considerabil, motiv pentru care
autoritățile de la Ankara s-au arătat foarte entuziasmate de noua propunere.
Gazoductul Qatar-Turcia a avut inițial două trasee propuse: unul prin Arabia Saudită, Iordania și
Siria, iar celalalt prin Arabia Saudită, Kuwait și Irak. Prima rută a fost respinsă de Siria în 2009
pentru a proteja interesele aliatului său, Rusia, furnizorul principal de gaze al Europei. A doua
rută a fost respinsă de Arabia Saudită (Irakul este majoritar șiit).
Capacitatea de transport a gazoductului Qatar-Turcia nu este menționată, dar considerând
resursele din Golful Persic și regiunea estică a Mediteranei, ea ar putea depăși pe cele ale
Gazoductelor Islamic și Nabucco combinate, sfidând astfel proiectul South Stream al Rusiei.
În 2012, analistul Felix Imonti, a sugerat că implicarea Qatarului în războiul civil din Siria a
fost bazată parțial pe dorința emiratului de a construi gazoductul către Turcia prin Siria:
Descoperirea în 2009 a unui câmp gazeifer lângă Israel, Liban, Cipru și Siria a deschis noi
posibilități de a ocoli bariera saudită și a asigura o nouă sursă de venit. Gazoductele sunt deja
instalate în Turcia și gata să primească gaz. Numai Al-Assad se opune. Qatarul, împreună cu
Turcia, ar dori să-l îndepărteze pe Al-Assad și să instaleze o organizație de tip Frăția
Musulmană. Este cea mai bine organizată mișcare politică în societatea haotică siriană și poate
bloca eforturile Arabiei Saudite de a instaura un regim mult mai fanatic, de tip Wahhabi. Odată
ce Frăția este la putere, conexiunile multiple ale Emirului [din Qatar] cu grupările Frăției din
regiune trebuie să-i faciliteze găsirea unor parteneri amicali și cu brațele deschise în Damasc.

Planul gazoductului Iran-Irak-Siria a fost o sfidare directă la adresa planurilor Qatarului. Nu e de

mirare că prințul saudit Bandar bin Sultan, într-o încercare eșuată de a mitui Rusia să-și schimbe
poziția în problema siriană, i-a spus președintelui Putin că „orice regim va veni după Assad, va fi
complet în mâinile Arabiei Saudite” și a promis că „noul regim nu va semna nici un acord care să
permită vreunui stat din Golf să-și transporte gazul prin Siria către Europa și să concureze cu
exporturile de gaz ale Rusiei”. Când Putin l-a refuzat, prințul saudit a promis acțiuni militare.

Dacă gazul din Qatar va începe să curgă către Europa, asta va însemna o lovitură semnificativă
pentru Rusia. Astfel că războiul civil din Siria este mai mult despre un gazoduct decât despre
viitorul poporului sirian. Să ne amintim că acordul pentru proiectul Nabucco a fost semnat în
2009 de câteva țări europene (printre care și România), împreună cu Turcia. Acordul stipulează
transportul gazului prin Turcia către Austria, ocolind Rusia. Gazul din Qatar ar urma să
suplimenteze pe cel din Asia Centrală. În plus, Gazoductul Arab ar trebui, teoretic, să aducă gaz
din Libia în Egipt și de acolo, prin Siria, să ajungă tot în Nabucco. Problema cu toate aceste
planuri este că Siria, sprijinită de Rusia, se opune.Principale orașe implicate în războiul civil din
Siria sunt Damasc, Homs și Aleppo, adică exact acele orașe prin care gazoductele propuse ar
trebui să treacă. Faptul că, recent, armata siriană, cu ajutorul bombardamentelor rusești, a
avansat mult către Aleppo, nu este întâmplător. Iar exportul de gaz iranian către Europa ar avea
loc prin portul Tartus, care este închiriat de Rusia pentru a găzdui singura sa bază militară din
Mediterana. Această situație nu este satisfăcătoare pentru Qatar și țările europene importatoare
de gaz.

Se poate spune, după considerațiile de mai sus, că războiul civil din Siria este un proxy pentru
bătălia din Gazoductstan: Cum trebuie să ajungă gazul în Europa? Pe traseul Iran-Irak-Siria-
Marea Mediterană, sau pe direcția Qatar-Arabia Saudită-Siria-Turcia?O complicație
suplimentară în situația haotică din zonă o reprezintă existența și activitatea Statului Islamic
(ISIS), finanțat de Arabia Saudită și Qatar, dar necontrolat de acestea. Liderii fracțiunilor
regionale ISIS caută surse de venit care să le permită să-și devanseze rivalii și, în cele din urmă,
să-și câștige independență politică față de stăpânii din Golf. ISIS a capturat suficiente câmpuri
petrolifere din Siria și Irak, de pe urma cărora obține venituri de circa $3 milioane/zi, pe piața
neagră din Turcia și alte țări din zonă.Intervenția militară a SUA și aliaților săi (Franța, Marea
Britanie, EAU, Arabia Saudită ș.a.) în războiul din Gazoductstan, cu scopul declarat de a
distruge Statul Islamic, a venit după încercarea inițială de îndepărtare de la putere a lui Bashar
Al-Assad prin intermediul așa-numiților rebeli „moderați” (?). Dacă Statele Unite vor reuși să
înlăture regimul Assad, va fi o victorie pentru Saudiți sau Qatar (posibil, pentru ambele state) și o
lovitură dură pentru Rusia, care nu va mai putea împiedica curgerea gazului din Golful Persic
către Europa, micșorând astfel profiturile Gazprom. Devine astfel ușor de înțeles interesul subit
arătat de Vladimir Putin pentru apărarea regimului Assad cu ajutorul aviației militare rusești.

În concluzie, ceea ce se întâmplă acum în Gazoductstan este un conflict geopolitic strategic

(Cruciada gazoductelor) despre resurse naturale, religie și bani. Legătura conflictului cu armele
chimice este subțire sau nu este deloc.

4. Miza unei intervenţii militare a SUA în Siria

Analişti de la publicaţia “The Guardian”(Marea Britanie), au apreciat că, “masacrele civililor din
Siria au fost exploatate în vederea subminării concurenţei geopolitice în dobândirea controlului
asupra conductelor petroliere şi de gaz din Orientul Mijlociu” (Nafeez, 2013). Aceştia au
menţionat faptul că, îngrijorarea SUA vis-a-vis de Siria a existat cu mult timp înainte de
recentele atrocităţi şi s-a manifestat în contextul unor operaţiuni mai largi, care aveau drept ţintă
diminuarea influenţei Iranului în Orientul Mijlociu. Un raport din anul 2008, al unui centru de
cercetare al armatei SUA, (RAND), citat de The Guardian menţiona că „economiile statelor
industrializate vor continua să se bazeze foarte mult pe ţiţei, făcând astfel, din acesta, o resursă
de importanţă strategică” (US Army RAND Corporation, 2008). Cum cel mai mult petrol urma
să fie produs în Orientul Mijlociu, orice intervenţie a SUA pentru menţinerea stabilităţii şi
bunelor relaţii cu statele din Orientul Mijlociu părea motivată. Raportul sugera ca SUA să
încerce să câştige capital politic din conflictul între facţiunile religioase (musulmane) şiite şi
sunnite, prin susţinerea regimurilor tradiţionaliste sunnite, ca o modalitate de restrângere a
influenţei Iranului. (Regimul politic actual din Siria este condus de o ramurǎ şiită, susţinută de
Iran, hezbolahii libanezi şi Irak, în prezent, condus de şiiţi.) Cu toate că documentul RAND nu a
amintit nimic despre perspectiva unei „Primăveri arabe", rezultă totuşi faptul că, cu trei ani
înainte de revoltele din 2011, oficialii din domeniul apărării din SUA erau conştienţi de
instabilitatea în creştere din regiune şi îngrijoraţi de potenţialele consecinţe pentru stabilitatea şi
securitatea petrolieră din Zona Golfului.

Aceste preocupări strategice, motivate de teama extinderii influenţei iraniene, au afectat Siria, în
primul rând, din punctul de vedere al geopoliticii conductelor de petrol şi gaze. În 2009,
preşedintele Siriei a refuzat propunerea Qatarului, de a construi împreună o conductă de gaz de la
zăcământul North, (comun cu zăcământul-gigant South Pars din Iran), via Arabia Saudită,
Iordania, Siria şi Turcia, cu scopul de a aproviziona pieţele europene, în detrimentul Rusiei.
Motivul a fost acela "de a proteja interesele aliatului său rus, care este principalul furnizor de
gaze naturale al Europei”. În schimb, în 2010, Siria a negociat cu Iranul, un proiect de conductă
alternativă, de 10 miliarde dolari, via Irak şi Siria, care urma, de asemenea, să permită Iranului să
furnizeze gaz pentru Europa din zăcământul său, South Pars, comun cu Qatarul.

5. Criza refugiatilor sirieni

Au murit în războiul civil din Siria, după unele raportări, peste 250.000 de oameni. Zeci de oraşe
şi sate şi mii de familii au fost distruse. Aproape patru milioane de sirieni au fugit în 2011-2013
în ţările vecine, în special în Turcia (se pare, peste două milioane) dar şi în Iordania, Liban sau
Egipt, cu ani buni înainte de a lua drumul Europei, în forma organizată la care asistăm acum. De
fapt, o parte din cei care ajung zilele acestea în insulele greceşti vin din Turcia. Dar, desigur, nu
sunt numai sirieni, sunt şi irakieni, şi afgani, sunt şi libieni sau alţi africani care „vâslesc” cu
disperare spre sudul Italiei etc., practic o întreagă lume a Islamului dezintegrată, din vestul
Africii până în Pakistan, care „fierbe” în suc propriu şi nu găseşte, din diferite motive, drumul
spre pace şi dezvoltare pe propriile meleaguri. Oricât de ostilă ar putea părea Europa pentru
refugiaţi, tot reprezintă o şansă mai bună la un trai acceptabil. Cât despre faptul că aleg anumite
ţări, poate că este totuşi de înteles de ce Germania sau Suedia, unde există şi sustenabilitate
economică, şi o cultură a toleranţei foarte dezvoltată.

A fost la început un vas supraîncărcat, scufundat pe vreme de furtună lângă Lampedusa, în apele
Italiei. Câteva sute de nefericiţi şi-au găsit sfârşitul în adâncurile Mediteranei. Dar asaltul
disperării din zonele devastate de sărăcie şi războaie civile s-a reluat în lunile din urmă, cu şi mai
mare intensitate. Instituţiile europene sunt paralizate în faţa proporţiilor fenomenului. Peste 3000
de refugiaţi au murit la porţile Europei, numai de la începutul anului trecut.

Guvernele naţionale de la Berlin, Paris, Roma etc. vociferează spre Bruxelles, cerând imperios
soluţii de limitare a fluxurilor şi ajutor financiar pentru construcţia de noi centre de primire. Italia
şi Grecia, în particular, complet depăşite de situaţie, solicită energic realocarea urgentă a
refugiaţilor şi solidaritate din partea celorlalte ţări europene. Răspunsurile primite sunt modeste,
fiecare stat gândindu-se cu prioritate la propriul buget şi la propria securitate. Dar de ce Uniunea
Europeană? Simplu: pentru că este cea mai accesibilă şi cu sistemele sociale cele mai generoase.

Fireşte, asaltul refugiaţilor din vecinătatea sudică asupra Uniunii Europene nu va scufunda insula
de pace şi bunăstare. La urma urmei, şi dacă va fi vorba de trei, de cinci, de zece milioane de
imigranţi, tot nu e sfârşitul lumii pentru o Uniune de 28 de state şi 500 de milioane de oameni.
Dar o va modifica ireversibil, într-un mod pe care s-ar putea abia să îl intuim astăzi: politic
(revizuirea tratatelor şi acordurilor, inclusiv Schengen), social (reducerea drastică a generozităţii
sistemelor sociale), ca valori, mod de viaţă şi securitate (vom trăi tot mai mult într-o lume
nesigură, a suspiciunii, temerilor şi controlului crescut din partea autorităţilor), cultural şi
educaţional. Uriaşa campanie media din aceste zile a dat semnalul acestor schimbări structurale
profunde, iar asocierea subtilă a crizei imigranţilor cu terorismul islamic de pe continent prepară
cu meticulozitate un cocteil exploziv în Europa.Ideea că Uniunea Europeană trebuie să se
păzească de asaltul lumii musulmane disperate şi eşuate pe drumul modernităţii se va înşuruba
tot mai adânc în mintea generaţiei care urmează, din Marea Britanie până în Ungaria, cu toate
consecinţele (majoritatea negative) care decurg dintr-o asemenea resetare. Ciocnirea civilizaţiilor
e aici.

6. Concluzii
"Această dramă ne vizează pe toţi. (...) Dacă vom lăsa această criză să escaladeze, nu vom putea
fi protejaţi. Trebuie să intervenim pentru a evita un război total în regiune. Dacă vom lăsa
confruntările religioase să se amplifice, nu vom fi la adăpost: va fi un război total", a spus
preşedintele Franţei, Francois Hollande în Parlamentul European. Deci Siria reprezinta un test
pentru comunitatea internationala si anume daca aceasta poate lucra impreuna pentru a pune
capat razboaielor civile, in fata rezistentei inradacinate pe plan intern si international .
 Bibliografie

1. Razboiul din Siria - http://www.capital.ro/razboiul-din-siria-

un-dezastru-pe-toate-cele-trei-parti-implicate.html
2. Razboiul gazoductelor -
http://www.contributors.ro/economie/energie-
economie/razboiul-civil-din-siria-un-razboi-al-gazoductelor/
3. Principalele forte si aliante - http://www.hotnews.ro/stiri-
international-20460181-razboiul-din-siria-care-sunt-
principalele-forte-aliante.htm
4. Istoria razboiului sirian - http://www.parlamentor.ro/youth-
parlamentor-what-s-up/istoria-in-cinci-minute-a-razboiului-
din-siria.-cum-a-aparut-isis-vox.com-2537
5. Razboiul civil sirian - https://ro.wikipedia.org/wiki/R
%C4%83zboiul_Civil_Sirian
6. Refugiatii sirieni - http://www.timpul.md/articol/refugiati-
sirieni-oriunde-in-europa-este-mai-bine-decat-in-franta-
49229.html