Războiul din Afganistan

Cauzele care au dus la izbucnirea războiului civil

Cauzele pot fi împărțite în interne, externe, obiective și subiective care sunt totuși
interconectate între ele. Totul a început la mijlocul anilor ’70 imediat după ce Prințul
Mohamed Daud a răsturnat regatul lui Zahir Shah abolind monarhia și proclamându-se
Președinte a noii Republici. Acest eveniment a făcut ca reprezentanții forțelor de stânga și
fundamentaliștii islamici să inițieze bătălia împotriva lui Daud.
Începând din 1978 suma totală a împrumuturilor sovietice au atins 1.265 milioane de
dolari. Situația din țară s-a deteriorat odată cu lovitura de stat militară din 1978 efectuată de
un grup de oameni sprijiniți de armată. Ca urmare a acestui act a fost proclamat PDPA
(Partidul Poporului Democratic din Afganistan). Deși URSS nu a fost direct implicată a primit
cu satisfacție evenimentul petrecut mai ales că membrii PDPA (Partidul Popular Democrat
din Afganistan) au proclamat socialismul în Afganistan.
În primă istanță, se vedea clar cum cele două mari puteri SUA și URSS își duceau
Războiul Rece și pe acest teritoriu. SUA acuza URSS de export de revoluție și încerca prin
sesiunile NATO să găsească soluții cum ar fi cooperarea cu state învecinate precum Pakistan,
Iran, Turcia. În februarie 1979 Președintele Carter declara că americanii sunt pregătiți să își
protejeze interesele vitale prin orice mijloc, inclusiv cel militar, oriunde ar fi.
Noii lideri al Afaganistanului au implementat un maximalism impracticabil. Într-o țară
în care domină Islamul în toate sferele aceștia au proclamat socialismul în cea mai scurtă
perioadă posibilă. Și-au concentrat eforturile în trei direcții: sectorul agricol, naționalismul și
religia, aceștia au ruinat sistemul sătesc modelat de-a lungul secolelor, au alimentat și mai
mult tensiunile etnice și au provocat o reacție negativă din partea clerului. Noul guvern nu a
știut să răspundă la necesitățiile populației ceea ce a făcut ca aceștia să treacă de partea
opoziției.
Într-o situație de criză, Secretarul General al Partidului PDPA N. M. Taraki a fost
demis și ucis, iar la putere a ajuns H. Amin. Începuseră persecuțiile împotriva clerului și a
populației ostile. Regimul Amin a făcut ca sute de oameni s-au refugiat în Pakistan și Iran.
S-au construit tabere militare în Pakistan care vor deveni baza politică și militară
pentru contrarevoluția afgană. În Pakistan, rebelii, au primit armament de la americani,
chinezi și din alte țări islamice.
Prin urmare, în noaptea de 24 decembrie 1979, trupele sovietice au ocupat ţara într-un
număr foarte mare, avându-l deci ca ţintă primordială pe Amin. Sovieticii au reuşit, în cele din
urmă, lichidarea preşedintelui Hafizullah Amin, pentru ca mai apoi să instaleze un nou guvern
marionetă condus de către un comunist afgan, Babrak Karmal.
Guvernul Karmal, având în spatele său un suport militar de cca. 110 000 de trupe
sovietice, a sporit tensiunile asupra forţelor de rezistenţă islamice. Operaţiunile sovietice de
contraofensivă s-au desfăşurat prin intermediul atacurilor aeriene şi pe scară largă la sol.
Invazia sovietică din Afganistan a implicat un nou conflict în tărâmul totemic internaţional al
Războiului Rece. În aceste condiţii, SUA, Marea Britanie, Pakistan, Arabia Saudită, China şi
alte ţări, au furnizat echipament militar insurgenţilor afgani cunoscuţi sub noua denumire de
“Mujahedini” (războinici sfinţi). Aceste trupe de rezistenţă au continuat să ţină piept atât
sovieticilor, cât şi regimului comunist condus de Karmal.
În aceste condiţii, Republica Islamică Iran şi multe alte naţiuni şi grupuri musulmane
au venit în ajutorul mujahedinilor din Afganistan . Acest ajutor consistă în voluntari islamişti
trimişi de către milionarul saudit Osama bin-Laden. Bin-Laden, alături de alţi voluntari arabi ,
ajunge să fie considerat un “arab-afgan”. Aceştia vor juca, mai târziu, un rol crucial atât în
războiul Islamic de gherilă din Algeria, Egipt, Bosnia, Tadjikistan, Cecenia, cât şi în atacuri
asupra unor ţinte americane şi occidentale.
În anul 1988, prin glisarea războiului şi modificările politicii interne ale Uniunii
Sovietice, Moscova este determinată să ia parte la Acordurile de la Geneva (1988), fapt care
va conduce, ulterior, la retragerea defintivă a efectivelor sovietice din teritoriul
Afganistanului, în februarie 1989. În tot acest timp, aproape 5 milioane de afgani au fugit în
ţările vecine (Pakistan şi Iran), trăind acolo în calitate de refugiaţi.
Pentru ruşi, războiul din Afganistan a luat sfârşit, dar nu şi pentru afgani, care vor
continua războiul civil. Din acest moment, conflictul afgan intră în faza a doua, în care
grupurile rebele, care nu au format un real front de coeziune împotriva comuniştilor, vor
continua războiul împotriva guvernului marxist de la Kabul.
În 1986, Karmal este înlocuit de la conducerea ţării de către dr. Mahommed Hajibullah
(fost şef al poliţiei secrete afgane). Prin finanţările materiale, care au continuat din partea
Moscovei, Hajibullah a reuşit să ţină piept mujahedinilor până în data de 15 aprilie 1992,
moment în care Kabul-ul cade pradă ofensivei rebele. După înfrângerea Kabul-ului,
Hajibullah se refugiază într-un centru al ONU din capitală, până când talibanii vor reuşi
capturarea acestuia, executându-l pe data de 27 septembrie 1996.
Puncte cheie
- Experimentul de transforma forțat o societate tradițională, Afganistan, într-una cu
noi instituții a costat țării multe pierderi: sute de sate au fost distruse și sistemul de
irigații ruinat; areale întregi de pământ au fost distrus; milioane de abitanți au
devenit refugiați, mulți au murit iar alții au rămas invalizi.
- Nu există niciodată un câștigător în războiul civil, există doar o stagnare a forțelor.
- Războiul civil din Afganistan a rezultat să fie un câmp deschis de rivalități între
cele două super-puteri: SUA și URSS.
- Socialismul instaurat nu a reușit să rezolve problemele sociale.
- Fără a crea condiții propice pentru eliminarea cauzelor care au dus la război,
sloganurile de pace sau intervențiile ONU nu vor ajuta la încetarea lui.