Războiul sovietic în Afganistan (decembrie 1979-februarie 1989)

Afganistanul din prezent a devenit predominant musulman după

invaziile arabe din anul 882.
Interesul Rusiei în Afganistan s-a manifestat din secolul XIX, când
expansiunea Imperiului ţarist a intrat în coliziune cu interesele britanice în
regiune.
Între anii 1933-1973, Afganistanul a fost condus de regele Mohamed
Zahir Shah. Vărul său, Mohamad Daoud Khan, a fost prim-ministru între
anii 1954-1963. Partidul Democratic al Poporului, marxist, s-a dezvoltat
considerabil, dar în anul 1967 s-a scindat în două facţiuni rivale conduse de
Nur Muhamad Taraki şi Hafizullah Amin, respectiv de Babrak Karmal.
În 1973, fostul prim-ministru Daoud Khan a ajuns la putere în urma
unei lovituri de stat militare. El aboleşte monarhia şi promovează o politică
represivă împotriva Partidului Democrat al Poporului.
În 1978, armata afgană, care simpatiza cu Partidul Democrat al
Poporului, l-a înlăturat şi executat pe Daoud Khan şi pe membrii familiei
sale. Nur Muhamad Taraki, secretar general al Partidului Democrat al
Poporului, a devenit preşedinte al Consiliului Revoluţionar şi prim-ministru
al Republicii Democrate a Afganistanului. În decembrie 1978, se încheie un
tratat prin care Afganistanul putea cere ajutor militar din partea URSS.
În Partidul Democrat al Poporului continuă conflictele între cele două
facţiuni. În urma adoptării de reforme împotriva sistemului feudal şi a legilor
islamice tradiţionale, în Afganistan izbucnesc rebeliuni, împotriva cărora
autorităţile reacţionează prin măsuri represive, inclusiv execuţii. Până în
primăvara anului 1979, 24 din cele 28 de provincii ale ţării sunt afectate de
violenţe, iar armata se confruntă cu înmulţirea cazurilor de dezertare. În
aceste condiţii, guvernul afgan va solicita în repetate rânduri sprijinul militar
al URSS, pe baza tratatului încheiat în decembrie 1987.
Serviciile secrete americane au început să-i ajute pe rebelii afgani, cu
şase luni înainte de intrarea trupelor sovietice în ţară. Zbigniew Brzezinski,
consilierul pe probleme de securitate al preşedintelui american, consemnează
în memoriile sale : „În ziua în care sovieticii au trecut oficial graniţa, i-am
scris preşedintelui Carter: avem acum oportunitatea de a-i da Uniunii
Sovietice propriul ei război vietnamez!”.
În septembrie 1979, vicepremierul Hafizullah Amin ia puterea după ce
preşedintele Taraki este împuşcat la reşedinţa sa, fie de către două gărzi de
corp ale lui Hafizullah Amin, fie ca urmare a unei acţiuni iniţiate de către
unii miniştri adversari ai lui Taraki.
Sovieticii au ajuns la concluzia, se pare, falsă, că Hafizullah Amin nu
mai era leal Moscovei, că dorea ca Afganistanul să stabilească relaţii strănse
cu Pakistan, China şi mai ales SUA. URSS trimite trupe de pregătire a
invaziei, iar la 27 decembrie 1979, trupe speciale ale KGB şi GRU, în
uniforme afgane, ocupă principalele obiective guvernamentale, militare şi
media din Kabul, inclusiv palatul prezidenţial. Preşedintele Hafizullah Amin
este ucis, iar sovieticii anunţă că a fost executat de un tribunal, pentru
crimele comise, la ordinul Comitetului Revoluţionar Afgan. Acest comitet îl
alege pe Babrak Karmal ca şef al guvernului. Peste 100.000 de militari
sovietici intră în Afganistan şi ocupă centrele urbane, bazele militare şi
instalaţiile strategice.
Mujahidinii declanşează războiul de gherilă. Curând, 80% din ţară se
va afla în afara controlului guvernamental.
În martie 1985, liderul de la Kremlin, noul secretar al PCUS, Mihail
Gorbaciov, cere să se găsească o soluţie acceptabilă la problema afgană, şi în
acest scop se intensifică acţiunile militare sovietice. Mişcarea de rezistenţă
afgană era susţinută în principal de SUA, Marea Britanie, China, Pakistan şi
Arabia Saudită. În Afganistan existau 4.000 de baze ale mujahidinilor, care
coordonau atât operaţiuni de sabotaj asupra obiectivelor militare şi
guvernamentale, cât şi acţiuni de asasinare şi eliminare a reprezentanţilor
autorităţilor.
În mai 1985, principalele şapte organizaţii rebele formează Alianţa
Mujahedină a celor Şapte Partide, pentru coordonarea operaţiunilor militare.
În perioada aprilie 1985-ianuarie 1987, URSS a elaborat strategia de
ieşire a trupelor sovietice din Afganistan. Aşa cum procedaseră şi americanii
în războiul din Vietnam, primul pas în strategia sovietică de ieşire din
Afganistan a fost transferarea sarcinii de a lupta cu mujahedinii asupra
forţelor armate afgane. Acestea numărau 302.000 de oameni, dar 32.000
dintre aceştia dezertau în fiecare an.
Retragerea sovietică din Afganistan a avut loc în perioada ianuarie
1987-februarie 1989. În general, retragerea s-a desfăşurat fără lupte, în
condiţiile în care comandanţii militari sovietici au negociat încetarea focului
cu comandanţii local mujahedini. În noiembrie 1986, Mohamad Najibullah,
fost şef al poliţiei secrete afgane, a fost ales preşedinte. Acesta a sprijinit
adoptarea unei noi Constituţii şi a încercat promovarea unei politici de
reconciliere naţională, măsuri care nu au avut rezultatele scontate.
Războiul din Afganistan s-a soldat cu moartea a 15.000 de soldaţi
sovietici şi a unui milion de afgani. Cinci milioane de afgani s-au refugiat în
Pakistan şi Iran, în acea perioadă unul din doi refugiaţi pe plan mondial fiind
afgan. SUA şi-au pierdut interesul în Afganistan, după ce URSS a pierdut
acest război, iar Pakistanul şi Arabia Saudită şi-au întărit influenţa în urma
înţelegerilor încheiate cu comandanţii militari şi talibanii afgani.
 Găsiţi informaţii complementare şi suplimentare, inclusiv pentru
prezentarea de referate, accesând link-urile de mai jos:

Despre Afganistan şi intervenţia URSS în Afganistan:

www.youtube.com/watch?v=FDQLHFBp4aM

Russia in Afganistan:
https://www.youtube.com/watch?v=fZI1AIggBl0

Operation Storm-333: The Secret Soviet Plot To Assassinate The

Afghan President:
https://www.youtube.com/watch?v=hYgERMygHXE