Dinu Moraru

In Afganistan, ca si in alte locuri unde si-a trimis agentii, CIA a fost acelasi instrument al
intereselor politice si economice ale Washingtonului. Cu deosebirea ca implicarea ei in
razboiul antisovietic si apoi in lupta pentru putere intre factiunile mujahedine a avut un efect
de bumerang: actiunile Agentiei au favorizat nu numai nasterea miscarii talibane, ci si aparitia
lui Osama bin Laden si a extremismului islamist. Povestea intamplarilor din tara central-
asiatica si marturiile oficialilor americani si ale liderilor CIA ne ajuta sa intelegem cum au fost
posibile abominabilele
atentate din 11 septembrie 2001.

In secolul XIX, teritoriul Afganistanului de astazi devine tinta tendintelor expansioniste ale
Rusiei si Marii Britanii. Rezultatul confruntarii celor doua imperii este aparitia unui stat-
tampon, la sfarsitul primei conflagratii mondiale. „Marele joc“ reincepe in contextul razboiului
rece, dar locul Marii Britanii este luat de Statele Unite. La inceputul anilor 70, miza bataliei
pentru Afganistan era dubla: geopolitica si economica. Prin instalarea la Kabul a unui guvern
obedient, Washingtonul voia sa blocheze expansiunea Uniunii Sovietice catre petrolul Golfului
Persic, iar Moscova sa zagazuiasca infiltrarea islamului in republicile Asiei Centrale. In iulie
1973, suveranul Afganistanului, Muhammad Zahir Shah, este inlaturat in urma unei lovituri de
palat puse la cale de varul lui, fostul premier Muhammad Daud. Acesta proclama tara
republica, se declara presedinte al statului si instaureaza un regim autoritar. In primavara
anului 1978, Daud este rasturnat de la putere si asasinat de un grup de militari ale caror
simpatii politice se indreptau catre prosovieticul Partid Democratic al Poporului din Afganistan
(PDPA). La putere se instaleaza o coalitie largita controlata de Khalq, una dintre cele doua
factiuni ale PDPA. Presedinte devine Nur Muhammad Taraki, un cunoscut scriitor. La scurt
timp, in interiorul partidului se declanseaza lupta pentru putere. Khalq reuseste sa se impuna,
membrii marcanti ai celeilalte factiuni, Parcham, fiind exilati la diferite ambasade afgane.
Programul de reforme lansat de guvern intampina rezistenta unei populatii islamice
conservatoare si genereaza tulburari. Guvernul de la Kabul ramane complet izolat de restul
tarii, supravietuirea lui fiind asigurata doar de sprijinul economic si militar al Moscovei. La
inceput spontana, rezistenta fata de regim se coaguleaza in jurul unei aliante a gruparilor
islamice conservatoare, ai caror membri isi spun mujahedini (luptatori in razboiul sfant).
Represiunea declansata de guvern, la care participa politia secreta a premierului Hafizullah
Amin si armata, este crancena. Mujahedinii raspund cu aceeasi salbaticie. Situatia ameninta
sa scape de sub control si, in vara anului 1979, sovieticii il sfatuiesc pe Taraki sa-l demita pe
premier, sa se reconcilieze cu Parcham si sa adopte o politica de „nationalism democratic“.
Amin prinde insa de veste, il aresteaza si-l asasineaza pe presedinte si acuza Moscova de
complot. In decembrie, Kremlinul decide ca premierul afgan trebuie sacrificat. Trupele
sovietice avanseaza spre Kabul, iau cu asalt palatul prezidential, il ucid pe Amin si-l
instaleaza in fruntea statului pe liderul factiunii Parcham, Babrak Karmal. A doua zi, acesta
solicita oficial o interventie a trupelor sovietice. Intr-o declaratie publica, Moscova afirma ca a
fost chemata de guvernul de la Kabul pentru a-l proteja impotriva contrarevolutiei organizate
de China, Pakistan si Statele Unite, care intentionau instalarea de baze militare la frontiera cu
Uniunea Sovietica. Afganistanul devine cel mai fierbinte punct de pe harta razboiului rece.
Guvernul comunist este sprijinit in teren de trupele sovietice, iar rezistenta islamica afgana
primeste sustinerea Statelor Unite, Pakistanului si a tarilor islamice traditionaliste.

Un cui in talpa Moscovei

Presedintele Jimmy Carter reactioneaza cu promptitudine, declarand ca prezenta trupelor
sovietice ameninta interesele Statelor Unite in zona Golfului Persic. Potrivit versiunii oficiale,
CIA a acordat sprijin militar mujahedinilor abia dupa ce Armata rosie a invadat Afganistanul. In
realitate, ajutorul incepuse cu sase luni inainte: in timp ce Departamentul de Stat cerea
„respectarea principiului neinterventiei de catre toate partile din zona, inclusiv URSS“,
presedintele american semna, pe 3 iulie 1979, o directiva privind sustinerea, in secret, a
tuturor gruparilor care se opuneau regimului prosovietic din Kabul. Casa Alba spera ca
amplificarea conflictului va provoca o replica militara din partea Moscovei. Marturii asupra
ipocriziei Washingtonului au aparut, dupa trecerea anilor, chiar din partea unor oficiali ai
timpului. Astfel, un fost director al CIA, Robert Gates, si fostul consilier pentru securitate
nationala al lui Carter, Zbigniew Brzezinski, au recunoscut - primul in memoriile lui si al doilea
intr-un interviu acordat revistei franceze Le Nouvel Observateur, ambele aparute in 1998 - ca
insurgentii primeau sprijin american inca dinainte de invazia sovietica. „Nu i-am impins pe rusi
sa intervina, dar cu buna stiinta am marit probabilitatea ca ei sa faca acest lucru“, afirma Phil
Gasper, profesor de filosofie la Universitatea Notre Dame din Namur, in articolul sau
„Afganistan, CIA, bin Laden si talibanii“, aparut la sfarsitul anului 2001, adaugand:
„Operatiunea secreta a fost o idee excelenta. Rusii au cazut in cursa afgana... In ziua in care
sovieticii au traversat, oficial, frontiera, i-am scris presedintelui Carter: «Acum avem prilejul de
a oferi Uniunii Sovietice propriul ei Vietnam»“. Casa Alba era perfect constienta ca sustine
forte refractare progresului, dar punea pe primul plan scopurile ei geopolitice. Un raport
clasificat al Departamentului de Stat, din august 1979, sublinia ca „interesele mai largi ale
Statelor Unite ar fi slujite de demisia regimului Taraki-Amin, desi aceasta ar putea insemna
pasi inapoi pe calea reformelor economice si sociale din Afganistan“.

Invazia sovietica din decembrie 1979 a constituit doar semnalul pentru o crestere substantiala
a ajutorului acordat rebelilor afgani. Brzezinski se intalneste cu liderii mujahedinilor refugiati in
Pakistan si-i asigura ca va veni o zi cand se vor intoarce in Afganistan: „Cauza
dumneavoastra e dreapta. Dumnezeu este de partea voastra“. Dar nu numai Dumnezeu era
de partea celor care se opuneau Armatei rosii. La scurt timp dupa ce tancurile sovietice apar
pe strazile Kabulului, ministrul american al apararii, Harold Brown, negociaza, la Beijing, un
transfer de arme catre mujahedini. Chinezii nu pot rezista ofertei extrem de imbietoare din
punct de vedere financiar. Mai mult, decid sa trimita si consilieri militari. Acelasi Brown incheie
o tranzactie similara cu Egiptul: cumpararea de arme in valoare de 15 milioane de dolari.
„Americanii m-au contactat si mi-au spus: «Va rugam, deschideti-va depozitele pentru noi,
astfel incat sa putem da afganilor armamentul de care au nevoie pentru a lupta». Si le-am dat
armament. Transportul de arme a plecat din Cairo cu avioane americane“ - isi amintea Anwar
Sadat, in acea vreme presedintele Egiptului. „Obiectivul implicarii noastre - precizeaza
Brzezinski - a fost acela de a-i atrage pe sovietici intr-un lung si costisitor razboi, menit a le
macina resursele, asa cum ni s-a intamplat noua in Vietnam.“ Pentru Washington nu conta
insa numarul mare al pierderilor civile pe care, cu siguranta, le-ar fi provocat razboiul. „Motivul
operatiunii era dezechilibrarea sovieticilor, dar era acceptabil din punct de vedere moral sa ne
folosim de vietile unor oameni pentru a ne atinge interesele geopolitice?“ - se intreba
senatorul republican de Wyoming, Malcolm Wallop. Raspunsul, cinic, il dadea amiralul
Stansfield Turner, director al CIA pana in ianuarie 1981: „Am decis ca as putea trai cu gandul
acesta“.

In tabara mujahedinilor existau cel putin sapte factiuni, care adeseori se luptau intre ele,
disputandu-si controlul asupra comertului cu opiu. Pentru ca loviturile date rusilor sa fie cat
mai dure, Washingtonul a decis sa sprijine cu predilectie gruparile extremiste. De aceea,
cantitatea cea mai mare de armament a afluit catre factiunea lui Gulbuddin Hekmatyar, „un
fundamentalist fanatic si un misogin“, ai carui acoliti aruncau cu vitriol in femeile care nu
purtau val. Oficialii CIA si ai Departamentului de Stat cu care am vorbit - scrie ziaristul Tim
Weiner - il taxau pe Hekmatyar cu epitete ca „feroce, corupt, fascist sau dictator“.
Intentiile Washingtonului nu se limitau doar la alungarea rusilor din Afganistan. Planul lui
Brzezinski, releva ziaristul Dilip Hiro, consta in „exportul unei ideologii amestecate -
nationalism si islamism - spre republicile central-asiatice, majoritar musulmane, pentru a
distruge ordinea sovietica“. Retrospectiv, fostul consilier al lui Carter nu are nici un regret: „Ce
era mai important in perspectiva istoriei? Cativa musulmani starniti sa se revolte sau
eliberarea Europei Centrale si sfarsitul razboiului rece?“.

Cu sprijinul dictatorului de la Islamabad, generalul Zia-ul-Haq, Washingtonul incepe sa

antreneze mujahedini recrutati nu numai din randul celor trei milioane de afgani refugiati in
Pakistan, ci si printre islamistii din alte tari. Coordonarea activitatilor legate de Afganistan
revine CIA. Aceasta se ocupa de cumpararea de armament de tip sovietic din Egipt, China,
Polonia, Israel sau de armament american, strangea fonduri din tarile islamice ale Orientului
Mijlociu - in principal din Arabia Saudita, care a varsat in razboiul afgan peste un miliard de
dolari - si facea presiuni asupra oficialilor pakistanezi sau ii mituia - directorul Operatiunilor
Militare pakistaneze, generalul de brigada Mian Mohammad Afzal, figura pe statele de plata
ale CIA! - pentru a primi refugiati afgani si a infiinta tabere de antrenament militar.
Camila cu explozie intarziata
La scurt timp dupa instalarea la Casa Alba, la inceputul anului 1981, republicanul Ronald
Reagan il numeste director al CIA pe William Joseph Casey, care-i condusese campania
electorala. Desemnarea acestuia in fruntea Agentiei nu era insa o recompensa, ci o
recunoastere a meritelor lui. Casey avea lungi state de serviciu in OSS: in timpul celui de-al
doilea razboi mondial fusese seful retelei de spionaj americane din Europa. Imediat dupa
preluarea functiei, noul sef al CIA solicita o informare asupra situatiei din Afganistan. In opinia
lui, Afganistanul reprezenta un loc unde rusii puteau sa-si franga gatul. Potrivit istoricului
american Joseph E. Persico - citat de Stelian Turlea in cartea „CIA - «Compania» cu usile
deschise“ -, la sfarsitul intalnirii cu personalul Diviziei Operatiuni, Casey a conchis: „Trebuie
sa-i invatam minte pe comunisti. Altfel, n-o sa-i aducem niciodata la masa negocierilor.
Oricine isi poate da seama ce au de gand... Incercuiesc petrolul. Se plaseaza in asa fel incat
sa izoleze 60% din sursele de petrol ale lumii“.

Sarcina aprovizionarii si instruirii gherilelor afgane din Pakistan a fost incredintata lui Milt
Bearden si Frank Anderson, doi veterani ai Agentiei. Acestia i-au invatat pe mujahedini cum
pot sa le provoace sovieticilor pagube cat mai mari: „Le-am spus sa nu puna bombe in
automobile pentru ca nu este eficient. Asa ca incarcau o camila cu 75 kg de symtex si o legau
langa popota ofiterilor sovietici. Cand acestia se aflau inauntru cu un pahar de votca in fata,
detonau explozibilul aruncand totul in aer“.

Politica presedintelui Reagan primeste un sprijin neasteptat din partea legislativului american.
Desi era dominat de democrati si se opunea vehement operatiunilor sub acoperire din
America Centrala, Congresul voia sa sporeasca finantarea rebelilor afgani. „In Vietnam am
avut 58 000 de morti. Trebuie sa moara tot atatia rusi in Afganistan“, perora reprezentantul
democrat al Texasului, Charles Wilson. Pentru a-i lovi pe dusmanii SUA Departamentul
Apararii trebuie sa aloce „mai multi bani decat pentru orice altceva“. In consecinta, pentru
razboiul lui ascuns Casey a beneficiat de o suplimentare a fondurilor cu cel putin 40 de
milioane de dolari. In 1985, cheltuielile anuale ale americanilor pentru sustinerea gherilei
antisovietice se ridicau la 250 de milioane de dolari. Ulterior, suma avea sa se dubleze.
Armamentul cumparat de CIA - pusti automate, lansatoare de grenade, mine si tunuri
antiaeriene - ajungea la bazele rebelilor din Pakistan. Potrivit generalului pakistanez
Mohammed Yousaf, in 1983 au sosit circa 10 000 de tone de arme si munitie. Aceasta
cantitate era insa doar o mica parte din ceea ce avea sa vina in urmatorii ani.
In martie 1985, administratia Reagan emite un plan secret vizand escaladarea actiunilor sub
acoperire in Afganistan. Abandonand politica de simpla hartuire a trupelor sovietice, Casa
Alba decide sa arunce pe campul de lupta tehnologie de cel mai inalt nivel. Astfel, mujahedinii
beneficiaza de informatii furnizate de satelitii de recunoastere americani sau provenite din
interceptarea transmisiilor sovietice, de retele secrete de comunicatie, de dispozitive de
detonare sofisticate, de echipamente de ochire pentru tunuri conectate la satelitii U.S. Navy,
de rachete antitanc teleghidate... „Cu fondurile mari oferite de americani si mai ales de
sauditi, mujahedinii cumparau arme de la oricine, inclusiv de la armata rusa, din ce in ce mai
corupta. Cand au inteles ca tactica «europeana» nu are castig de cauza, sovieticii au trecut la
un razboi al aerului, utilizand masiv elicopterele. Mujahedinii au cerut ajutor americanilor“ -
scrie Stelian Turlea in cartea citata. Iar acestia au gasit antidotul: rachetele Stinger, o arma
portabila, cu un sistem de ghidare pe baza emisiei de caldura. Intre 1986 si 1989, rebelii
afgani au primit peste 2 000 de bucati din aceste bijuterii ucigase care au semanat teama
printre pilotii sovietici.

In 1987, ajutorul militar furnizat de SUA se ridica la circa 65 000 de tone anual. La sediul
Serviciilor secrete pakistaneze (SIS) din Rawalpindi este un du-te-vino de specialisti ai
Agentiei si Pentagonului. Acestia ii invata pe mujahedini cum sa-si conceapa operatiunile si ii
ajuta pe instructorii pakistanezi sa-i pregateasca pe rebeli in transmisiuni, razboi de gherila,
sabotaj urban si folosirea armamentului greu. Echipe de agenti pakistanezi instruite de
americani trec granita pentru a superviza actiunile: sunt atacate aeroporturi, cai ferate,
depozite de munitii, retele de electricitate, poduri si drumuri. Desi CIA a pretins ca erau vizate
doar obiective militare, bombele provoaca mii de victime printre civili.
Dupa aproape un deceniu de la intrarea trupelor sovietice in Afganistan, coplesita de numarul
pierderilor umane - 15 000 de militari -, de criza economica accentuata de cheltuielile de
razboi - datele oficiale americane vorbesc de circa 4 miliarde de dolari anual - si de presiunea
internationala, Moscova decide sa-si retraga trupele. Acordul mediat de ONU si semnat in
aprilie 1988 stipuleaza crearea unui stat afgan neutru si repatrierea celor 4-5 milioane de
refugiati. La 15 februarie 1989, retragerea Armatei rosii ia sfarsit, iar la 1 ianuarie 1992 intra in
vigoare un acord ruso-american stipuland sistarea furnizarii de armament partilor angajate in
conflict. Washingtonul considera ca nu mai are interese in Afganistan. In ciuda unor concesii
de ultima ora, la 25 aprilie 1992 regimul ultimului presedinte instalat de sovietici la Kabul,
Mohammad Najibullah, se prabuseste in fata ofensivei rebelilor. Consiliul mujahedinilor
proclama Afganistanul republica islamica, iar sef al statului este ales Burhannudin Rabbani.
Dupa numai cateva zile luptele reizbucnesc la fel de inversunat: nemultumiti de impartirea
puterii, mujahedinii se bat intre ei. Dotate de americani cu o uriasa cantitate de armament,
militiile lui Hekmatyar asediaza Kabulul cu artilerie si rachete. Bombardamentele, care au
durat aproape trei ani, transforma capitala afgana in iadul pe pamant. Sunt ucisi peste 10 000
de afgani, iar alte cateva sute de mii iau calea exilului. Haosul politic se accentueaza, tara se
dezintegreaza in fiefuri controlate de seniorii locali ai razboiului.

In 1994, pe scena afgana apare o noua grupare: talibanii (studenti, in limba pastuna). Membrii
ei - in majoritate tineri si orfani de razboi - provin din scolile islamice infiintate de Pakistan de-
a lungul frontierei, cu sprijinul SUA, Marii Britanii si Arabiei Saudite. In aceste madrassas au
fost indoctrinati teologic si pregatiti din punct de vedere militar. Iata portretul lor zugravit de
profesorul Gasper: „Faceau parte dintr-o generatie care niciodata nu-si vazuse tara in timp de
pace. Nu aveau amintiri despre triburile lor, stramosii, vecinii sau amestecul etnic din satele si
regiunile lor. Erau orfanii razboiului, dezradacinatii si dezmostenitii, lipsiti de slujbe si fara a
avea cele mai elementare cunostinte in domeniul economic. Iubeau razboiul pentru ca era
singura ocupatie la care se puteau adapta. Credinta sincera in islamul puritan, mesianic,
insuflata de mollahi, era singurul reazem pe care il aveau si care dadea vietii lor un sens.
Nefiind pregatiti pentru ceva, nici chiar pentru ocupatiile traditionale ale stramosilor lor,
precum agricultura, cresterea vitelor si mestesugurile, erau ceea ce Karl Marx numea
lumpenproletariatul Afganistanului“.
La jumatatea anilor 90, in conjunctura in care la orizont se profila o noua amenintare -
terorismul -, Agentia decide sa reinnoade legaturile cu mujahedinii.
(va urma)