Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Se cuvine ca, acum, când se încheie anul, să facem un bilanț al scenei internaționale. Mai
înainte de toate, e util să remarcăm faptul că – la fel ca în 2022 – evenimentele din lume au atras
atenția și au generat comentarii care au surclasat interesul față de problemele interne. 2023 a fost
pentru România un an fără relief: adoptarea Legilor Educației a trecut aproape neobservată, iar
șeful statului și prim-ministrul n-au făcut nimic altceva decât să ilustreze rolurile oficiale pe care
le au și, în egală măsură, pe cele pe care li le-a atribuit percepția publică. Faptul că nu se
întâmplă nimic, că dinamica economică și reforma administrativă au lăsat locul stagnării și că –
în perspectiva confruntărilor viitoare – fiecare persoană, partid și categorie socio-profesională nu
se gândește decât la consolidarea statutului propriu lasă în urmă o apatie încărcată de frustrări.
Cel mai lung an electoral al nostru – 2024 – le va deconta neîndoielnic.
În lume, Războiul din Ucraina a traversat (deja) al doilea an. După rezistența – aproape
de necrezut – din 2022, intrarea în noul an părea a marca avantajul Ucrainei, care se pregătea de
o ofensivă menită a sparge încercuirea sud-estică a țării de căre ruși și (la modul ideal) a recupera
Crimeea. Ofensiva în cauză a fost mereu amânată, în bună măsură din cauza lipsei logisticii
(armament greu, obuze și drone în cantitate mare, avioane de luptă) și, probabil, a împuținării
combatanților ucraineni. Nu e clar – din rațiuni ce țin de logica securității desfășurării operațiilor
– când a început această ofensivă, dar e cert că s-a împotmolit destul de repede. În toată perioada
de dificultate a agresiunii sale, dar în care n-a fost direct presată de armata ucraineană, Rusia a
construit aliniamente de câmpuri de mine și tranșee menite a împiedica revenirea ucrainenilor pe
teritoriul ocupat de forțele Moscovei. Astfel că, destul de repede, am revenit la o realitate pe care
o credeam depășită de un veac: războiul de tranșee.
Armamentul care ajunge – mai repede sau mai încet – în Ucraina e de tot felul: mai
curând vechi (toate țările profită de ocazia de a scăpa de multe lucruri din debaralele armatelor
lor, pentru a a-și updata arsenalele), livrat cu sincope, însă și cu un entuziasm al susținerii
freedom fighters-ilor de pe linia frontului. Dacă ar fi să dăm de un termen de comparație, acesta
ar fi, inevitabil, războiul civil din Spania dintre 1936 și 1939. La fel și atunci: indignare,
mobilizare civică, guverne mai curând circumspecte, condamnări în frorurile internaționale.
Sigur, acum e mai mult: Ucraina e susținută explicit – inclusiv cu material militar și finanțe de
supraviețuire – de majoritatea statelor NATO, însă, cu toate acestea, fondul pare destul de
asemănător. Războiul altora nu e problema noastră și, în această logică, Vladimir Putin trebuie
doar să aștepte momentul în care Ucraina nu va mai avea un sprijin concret. Mai ales dacă la
Washington se răstoarnă situația. Căci – oricâte i s-ar putea reproșa omului – Joe Biden a fost un
președinte meritoriu, mai ales că a avut de-a face cu situații foarte dificile. Pentru amatorii de
coincidențe istorice: nu doar că lucrurile de acum seamănă cu interbelicul, dar – iată – trăim
suprapunerea câtorva secvențe care au marcat începutul veacului: războiul de tranșee,
ascensiunea extremelor (mai ales în America), procesele de la Moscova (ale disidenților),
Războiul din Spania și la drôle de guerre.
Dacă în Est situația a fost staționară și, în această lume în care știrile se schimbă la
secundă, acest fapt a fost dezamăgitor și riscă să submineze încrederea în victorie, în Sud – Est –
în speță la limita dintre Statul Israel și Fâșia Gaza s-a produs un eveniment care a bulversat
opinia publică. La 7 octombrie, comandouri ale forțelor armate ale Mișcării Hamas au atacat
localitățile israeliene cele mai apropiate de enclava palestiniană, au ucis, au torturat, au violat, au
luat ostatici și au distrus, într-o frenezie a violenței menită a trezi Umma islamică din amorțeala
acordurilor cu statul evreu și a lansa o cruciadă inversă, a semilunii împotriva ”sioniștilor”.
Dincolo de brutalitatea – greu imaginabilă – a atacului, miza lui a fost preponderent mediatică.
Creierul operațiunii, Yahya Sinwar, l-a orchestart ca pe ceea ce – în știință – se numește un
”experiment decisiv”: unul care are menirea de a împinge la limită polaritatea (în acest caz dintre
evrei și musulmani), de-a face imposibilă orice înțelegere și de-a grăbi un război apocaliptic.
Orizontul lui, dincolo de drama umană pe care-a cauzat-o (mai întâi civililor evrei, apoi civilor
palestinieni) este unul mediatic.
Calcul cinic, dar corect. La fel ca Putin, și Yahya Sinwar pare a fi înțeles bine care sunt
slăbiciunile Vestului: faptul că prosperitatea realizată suspendă proiectele de viitor (sau le relegă
în domeniul utopiilor: ”zero emisii de carbon”, colonizarea lui Marte etc.), că tot ea –
prosperitatea – crează dependență și se asociază cu spectrul nesiguranței, că într-o lume
complexă (și dominată de media) o acțiune mică poate avea efecte uriașe, că multiplele
dependențe ale Apusului nu-i îngăduie reacții rapide, că dezbaterea mai curând încurcă atunci
când e vorba de urgența unei hotărâri, că rolul opiniei publice – care nu are un țel – e enorm, că
media poate face și desface cu o viteză uimitoare ”realități alternative”, că omul occidental e
însoțit de spaime și de complexe istorice (față de violență, de trecutul colonial, de instituțiile de
ordine etc.). Acestora li se adaugă corupția – ce nu ocolește nici o țară – și mediocritatea (dacă
nu, în anumite cazuri, nulitatea) celor care fac politica mare.
Anul care vine – plin de alegeri în multe țări ale lumii și în Uniunea Europeană – ne va
spune dacă, dincolo de toate acestea, mai e și acel spirit care – veacuri de-a rândul – a permis
regenerarea și dezvoltarea lumii pe care o numim a noastră.