MOȘTENIREA LUI HENRY KISSINGER

Dispariția lui Henry Kissinger, la patriarhala vârstă de 100 de ani, lasă în urmă memoria
unui om care a gândit asupra istoriei, a scris despre ea și a făcut-o. Cel care în anii ’60 era văzut
ca un copil teribil al scenei internaționale, capabil să negocieze pacea acolo unde nimeni nu o
(mai) credea cu putință, a ajuns – spre finele unei vieți în care și-a supraviețuit sie însuși – să fie
acuzat de genocid și de susținerea genocidarilor. Omul care a dat, din postura universitarului
(analizând Congresul de la Viena din 1815), cea mai bună descriere a ceea ce poate un echilibru
de forțe într-o lume instabilă a sfârșit prin a fi caracterizat ca fiind cinic și jucând în ritmul
variilor interese cu care a fost asociat. Evident că nu e vremea de a pronunța judecăți asupra unei
vieți lungi cât veacul și asupra unui destin deosebit și, indiscutabil, în anii (și deceniile) ce vin
arhivele ne vor rezerva surprize, iar evaluările și reevaluările vor oscila de mai multe ori.

Câteva lucruri din cele gândite – și, la un moment dat, încercate – de ”Dear Henry” (cum
i se spunea, deopotrivă ironic și afectuos) merită să ne atragă atenția, acum, când omul ne
rămâne mai ales prin moștenirea lui. Mai înainte de toate ideea că scopul ”marii politici” îl
reprezintă, întotdeauna, o formă de echilibru care integrează tendințe diferite și pe care marile
puteri au datoria de-a le angaja într-un proiect de durată. E lecția Congresului de la Viena care,
cu toate neajunsurile a ceea ce a fost Sfânta Alianță și Concertul European, a oferit Europei o
pace de 100 de ani (punctată de câteva războaie, dar mult sub nivelul campaniilor europene). E și
problema prezentului: ce fel de echilibru ne dorim și, mai ales, care e tendința e evoluție care
absoarbe tensiunile (inevitabile) dintre variile interese ale statelor de azi? Scepticismul său față
de Europa ultimelor decenii de aici venea: pentru ce v-ați unit? Ce faceți fiind împreună?
Oarecum în contrast cu celălalt mare guru al studiilor politice americane, Francis Fukuyama,
pentru Kissinger nu existat niciodată tentația unui ”sfârșit al istoriei” și a unei aplatizări a
timpului ce poate fi gestionat aproape mecanic (sau, în orice caz, pe baza unor scheme
cunoscute). Dimpotrivă, tocmai fluxul de neoprit al timpului solicită dinamica gândirii și a
acțiunii care se reformulează, mereu, pe măsura contextelor și a provocărilor lor.

În egală măsură, e cel ce-a înțeles bine celebra butadă a lui Carl von Clausewitz:
”războiul e o continuare a diplomației cu alte mijloace”. I s-a atribuit un anumit cinism, de
reprezentant al unei puteri hegemonice (dacă nu cumva al unor medii din umbră), dar – mai
curând – omul era doar lucid. Și a înțeles bine că, oricât ne-ar crește nivelul de viață și cel al
studiilor, o anumită doză de nebunie (de pasiune prost plasată, de orgoliu, de /auto/amăgire) ne
conduce în timp. Și, de vreme ce lucrurile stau astfel, nu vom scăpa de războaie. Dincolo de
oroarea pe care o antrenează, acestea au și o funcție: stabilesc raportul de forțe care constituie
baza negocierilor de pace. A continua un război și după acest raport este stabilit e ceva pur și
simplu absurd. I s-a reproșat lui Kissiger dezangajarea americană din Vietnam, însă acolo
raportul de forțe devenise clar încă din primii de ani de război. Perpetuarea conflictului punea
mai multe probleme decât încetarea lui. În optica Secretarului de Stat de atunci, America își
putea permite o înfrângere tactică, având perspectiva unui echilibru strategic care – grație
introducerii Chinei în joc – ținea în șah și Uniunea Sovietică și Vietnamul.

I s-a reproșat – poate mai mult decât atitudinea față de Vietnam – cea față de Cambodgia
și față de Laos, bombardate în mod repetat ceea ce a avut ca efect căderea celei dintâi sub
regimul genocidar al khmerilor roșii. Totuși, a spune că deciziile influențate de Secretarul de Stat
sunt cele care au dus la teroarea lui Pol Pot e o exagerare. Mai întâi, Cambodgia își avea
problemele ei și era destul de instabilă și înainte de bombardamente. În al doilea rând, toată
lumea știa că ruta celebrului drum Ho Chi Minh (de aprovizionare) a Viet Cong-ului trecea prin
jungla din Laos și Cambodgia. Nimeni nu s-a gândit să-i acuze pe nord-vietnamezi de extinderea
conflictului în alte țări! Și, mai e – poate cea mai grea – acuza referitoare la implicarea
Departamentului de Stat în răsturnarea președintelui chilian (ales democratic) Salvador Allende.
Când știm la ce a dus – pe termen scurt – instaurarea dictaturii lui Augusto Pinochet, realizăm că
e greu de apărat o poziție care, în epocă, avea de partea ei și argumente. Căci pe de-o parte era
doctrina limitării extinderii sovietice (faimoasa Doctrină Truman, consecventă avertismentelor
din ”telegrama cea lungă” a lui George Kennan), pe de alta nu mai puțin celebra Doctrină
Monroe care făcea din America Centrală și de Sud ”curtea” din fața Americii și, ca atare,
domeniul ei de interes.

E limpede că, indiferent de propriile lui opinii, Hentry Kissinger a acționat (pe perioada
mandatelor sale de Consilier de Securitate și de Secretar de Stat) în logica funcțiilor avute,
ambele încărcate cu o puternică memorie instituțională. A-l judeca după criteriile de azi, sau
după o ”claritate morală” transistorică poate fi – între altele – și o modalitate de-a uita (sau de-a
ignora) contextul epocii. Or, ceea ce Kissinger a înțeles foarte bine este faptul că tocmai acest
context e cel care prescrie limitele deciziilor omului politic. Se prea poate ca aceste decizii să
aibă consecințe neprevăzute, să ducă la ”pierderi colaterale” și – în mod cert – nu sunt cele mai
bune în sens absolut. Dar, pe de altă parte, în context, rolul lor e acela de-a minimiza pierderile,
de-a găsi răul cel mic și, mai ales, de-a construi terenul negocierilor care – doar ele – pot schița
posibilitatea unui bine acceptabil pentru toate părțile. Și, cu aceasta, revenim din nou la problema
echilibrului care-i angajează – sub semnul responsabilității – pe toți actorii unei situații de la un
moment dat.

Știm cum a judecat situația actuală a războiului din Ucraina și – neîndoielnic – poziția lui
are prin ce ne nemulțumi. În locul unei atitudini tranșante, care să condamne agresorul și a
susținerii unei atitudini care să-l constrângă la capitulare, fostul Secretar de Stat a vorbit de o
pace negociată, în care Rusia să accepte independența de facto (nu doar cea de jure) a Ucrainei,
iar aceasta din urmă să plătească cu teritorii (inclusiv Crimeea) acest acord. Putem să nu fim de
acord cu o astfel de opinie, dar – în felul în care gândea Kissinger – ea poate fi înțeleasă. Căci, la
fel ca-ntotdeauna, principiul care ghida raționamentul lui era: ce va urma după război? O Rusie
învinsă, asupra căreia micile state vecine – terorizate deopotrivă de țarism, de Uniunea Sovietică
și de Rusia lui Putin – să-și reverse frustrările? Cui i-ar folosi, dincolo de parada de orgolii,
oricum de scurtă vreme? Micile state – o știm de la Mica Antată și de la Înțelegerea Balcanică –
nu sunt în măsură a forma alianțe funcționale (mai ales în vreme de criză). O astfel de satifacție
de moment – menită a compensa frustrări de secole – nu duce nicăieri sau, dacă duce undeva,
duce la catastrofe și mai mari.

Una o vedem sub ochii noștri: o Rusie care s-a perceput – sau și-a găsit justificarea unui
eșec istoric – ca fiind înfrântă, într-o luptă necinstită, de un Occident mercantil care, ulterior, a
jefuit-o de bogățiile naturale, ba chiar a căutat (cu tot soiul de ideologii la modă) să-i fure și
sufletul. Asmenea idei, dincolo de un anumit grad de difuziune, mai ales la perdanții tranziției,
crează un elan al frustrării care aduce la putere ”tătucul” și-l investește cu atribute soteriologice.
El trebuie să fie cel care va răzbuna umilința înfrângerii, care-i va pedepsi pe cei care au triumfat
prin înșelăciune, cel care (asemeni lui Robin Hood) le va reda tuturor ceea ce li s-a luat de către
străini și va restaura ”vremea de aur” din care i-a izgonit modernitatea păgână. Umilirea
generează frustrări, iar acumularea frustrărilor duce la o politică de revanșă, care destabilizează
eșichierul internațional. A știut-o bine și Metternich, care a evitat – cu grijă – umilința Franței
după războaiele napoleoniene; a știut-o și Bismark, atunci când a gândit sistemul de alianțe care
să mențină Europa în echilibru după proclamarea celui de-al II-lea Imperiu german. Ambii,
modele ale lui Henry Kissinger.

Dar se poate și mai rău: o Rusie învinsă, care să cadă pradă – ca de-atâtea ori în istoria ei
– războiului civil și care ar pune două probleme uriașe: ce se întâmplă cu arsenalul nuclear într-o
competiție a seniorilor războiului? Și ce se întâmplă cu Rusia asiatică – Siberia – în situația în
care statul de la Moscova n-o mai poate apăra? La prima întrebare ajunge să ni-l imaginăm pe
baronul Roman von Ungern Sternberg posesor de arme nucleare! Kim Jong Un și ayatolahii de la
Teheran ar fi modele de raționalitate și de moderație comparativ cu el! Însă și mai sinistru ar fi
vidul de putere care ar face ca – inevitabil – Siberia să fie înghițită de China. Care, la fel de
mecanic, ar absorbi și Mongolia – ce ar redeveni ”interioară” – și (cel puțin o parte din) stanele
Asiei Centrale. Prăbușirea Rusiei așa cum o știm ar antrena apariției unei Chine de dimensiunile
celui mai mare continent al planetei. O Chină cu resursele Siberiei ar fi ceva căreia nimeni nu
poate ști cine și cum i-ar putea face față.

Așa că Rusia, așa cum e ea, cu eternele ei păcate și cu eterna ei seducție (nu întodeauna
de bun gust), trebuie – de voie, de nevoie – integrată într-un sistem de securitate la scară mare.
Mai exact, trebuie să rămână un tampon eficient între Europa și China. Altminteri, cum voia Batu
Han, Europa nu va fi decât o peninsulă a Asiei. Și, pentru asta, trebuie pe de-o parte îndiguită, pe
de alta trebuie negociat cu ea. În mod cert, aceasta nu e cea mai bună variantă pe care-o putem
avea asupra conflictului în curs. Dar oare de cea mai bună variantă e vorba în istorie? Sau doar
de cea mai puțin rea? Atâta timp cât a trăit, Henry Kissinger a dat impresia că poate ține
împreună cele două capete care – azi – ni se par prea îndepăratate.