Mihai Teterea

Diplomaţia lui Stalin

Pe scurt, diplomatia reprezinta arta, stiinta si practica desfasurarii de negocieri intre reprezentantii unor
grupuri sau state. Intr-un sens mai strict, termenul este in general aplicat diplomatiei internationale,
procesului complex de interrelationare intre diplomatii de profesie ce reprezinta pozitia oficiala a unui
stat, a unei organizatii internationale sau a unui alt actor pe scena internationala si care conduc
negocieri pe teme de pace, comert, cultura etc. Subiectul acestor negocieri o reprezinta tratatele
internationale, ce deseori sunt ratificate de catre factorii de decizie interni dupa ce sunt in prealabil
finalizate negocierile la nivel diplomatic, fapt ce evidentiaza importanta activitatii diplomatice in relatiile
internationale.

Din pacate insa, termenul „diplomatie” este destul de des gresit folosit drept sinonim pentru „politica
externa”. Diferenta rezida in faptul ca cea din urma poate fi privita drept fundamentul pe care se
desfasoara activitatea diplomatica, determinand substanta si scopurile politicii extene a unui stat si
relatiile cu alte entitati pe scena internationala, pe cand diplomatia reprezinta doar unul dintre
instrumentele ce sunt utilizate pentru atingerea acelor scopuri.

Istoria secolului nostru este învăţată din punctul de vedere american. La fel este şi în cazul celui de-al
doilea Război Mondial, al Războiului Rece şi al Războiului din Golf. În optica americană, secolul XXI este
“secolul american”, în care trebuie să se instaleze şi să se menţină o ordine mondială conform cu
interesele americane, secol care este simultan “sfârşitul istoriei”, sfârşitul aventurii umane, sinteza
definitivă a dialecticii istoriei. Francis Fukuyama, chiar înainte de războiul din Golf, afirma că odată cu
căderea Cortinei de Fier şi sfârşitul “hegelianismului de stânga” pe care îl reprezenta URSS-ul, un singur
model, cel al liberalismului american, va subzista secole de-a rândul. Cu condiţia ca niciun competitor să
nu se zărească la orizont. De unde misiunea americană era aceea de a reacţiona rapid, mobilizând
maximum de mijloace, contra oricărei veleităţi de a construi o ordine politică alternativă.

Cu câţiva ani înainte de Fukuyama, un autor germano-american, Theodore H. von Laue, pretindea că
singura revoluţie veritabilă în lume şi în istorie era aceea a occidentalizării şi că toate revoluţiile politice
non-occidentaliste, toate regimurile bazate pe alte principii decât cele în vogă în America, erau relicve
ale trecutului, pe care numai nişte reacţionari perverşi le puteau adula, reacţionari pe care puterea
americană, economică şi militară, urma să le măture rapid pentru a face loc unui hiper-liberalism de
factură anglo-saxonă, debarasat de orice concurenţă.

Dacă hitlerismul este în mod general considerat ca o forţă reacţionară perversă faţă de care America a
contribuit la eliminarea din Europa, se ştiu mai puţin motivele care l-au împins pe Truman şi pe
protagoniştii atlantişti ai Războiului Rece să lupte contra stalinismului şi să facă din el un căpcăun
ideologic, considerat explicit de către von Laue drept „reacţionar” în ciuda etichetei sale proprii de
„progresist”. Această ambiguitate faţă de Stalin se explică prin alianţa americano-sovietică în timpul
celui de-al Doilea Război mondial, când Stalin era supranumit în mod prietenos “Uncle Joe”. Cu toate
acestea, de câţiva ani, numeroşi istorici revăd în mod inteligent poncifele pe care patruzeci şi cinci de ani
de atlantism furibund le-au vehiculat în mass-media şi în cărţile noastre de istorie. Germanul Dirk
Bavendamm a demonstrat în două lucrări meticuloase şi precise care au fost responsabilităţile lui
Roosevelt în declanşarea conflictelor americano-japonez şi americano-german şi de asemenea care era
duplicitatea preşedintelui american faţă de aliaţii săi ruşi. Valentin Falin, fostul ambasador al URSS-ului
la Bonn, a publicat în Germania o lucrare de amintiri istorice şi de reflecţii istoriografice, în care acest
briliant diplomat rus afirmă că Războiul Rece a început imediat după debarcarea anglo-americană din
iunie 1944 pe plajele din Normandia: desfăşurându-şi armada lor navală şi aeriană, puterile occidentale
duceau deja un război mai ales contra Uniunii Sovietice şi nu contra Germaniei muribunde.

O lectură atentă a mai multor lucrări recente consacrate multiplelor aspecte ale rezistenţei germane
contra regimului hitlerist ne obligă să renunţăm definitiv la interpretarea istoriei celui de-al Doilea
Război mondial şi a alianţei anglo-americano-sovietice după modelul convenţional. Ostilitatea faţă de
Stalin după 1945 provine mai ales din faptul că Stalin înţelegea să practice o diplomaţie generală bazată
pe relaţiile bilaterale între naţiuni, fără ca acestea să fie supervizate de o instanţă universală cum ar fi
ONU. Apoi, după ce şi-a dat seama că cele două puteri anglo-saxone deciseseră singure la Casablanca să
facă războiul excesiv cu Reich-ul, să declanşeze războiul total şi să ceară capitularea fără condiţii a
Germaniei naţional-socialiste, Stalin s-a simţit exclus de aliaţii săi. Furios, el şi-a concentrat mânia în
această frază bine ticluită, în aparenţă anodină, dar foarte semnificativă: „Hitlerii vin şi se duc, poporul şi
statul german rămân”. Stalin nu considera naţional-socialismul hitlerist ca pe răul absolut sau chiar ca pe
o esenţă netrecătoare, ci ca pe un accident al istoriei, o vicisitudine potrivnică Rusiei eterne, pe care
armatele sovietice urmau pur şi simplu să caute s-o elimine. Dar, în logica diplomatică tradiţională, care
îi aparţinea lui Stalin, în ciuda ideologiei mesianice marxiste, naţiunile nu pier: nu trebuie prin urmare să
ceri o capitulare necondiţionată şi trebuie mereu să laşi poarta deschisă unor negocieri. În plin război,
alianţele se pot schimba cu totul, aşa cum o arată clar istoria europeană. Stalin se mulţumeşte să ceară
deschiderea unui al doilea front pentru a uşura misiunea armatelor sovietice şi a diminua pierderile de
vieţi omeneşti în rândul ruşilor, dar acest front nu vine decât foarte târziu, ceea ce-i permite lui Valentin
Falin să explice această întârziere ca pe primul act al Războiului Rece între puterile maritime anglo-
saxone şi puterea continentală sovietică.

Această reticenţă a lui Stalin se explică şi prin contextul care a precedat imediat epilogul lungii bătălii de
la Stalingrad şi debarcarea anglo-saxonă în Normandia. Când armatele lui Hitler şi ale aliaţilor săi slovaci,
finlandezi, români şi unguri au intrat în URSS în 22 iunie 1941, sovieticii, oficial, au estimat că clauzele
Pactului Molotov/Ribbentrop au fost trădate şi, în toamna lui 1942, după gigantica ofensivă victorioasă a
armatelor germane în direcţia Caucazului, Moscova a fost constrânsă să sondeze adversarul său în
vederea unei eventuale păci separate: Stalin dorea să se revină la termenii Pactului şi conta pe ajutorul
japonezilor pentru a reconstitui, în masa continentală eurasiatică, acel „car cu patru cai” pe care i-l
propusese Ribbentrop în septembrie 1940 (sau „Pactul Cvadripartit” între Reich, Italia, URSS şi Japonia).
Stalin dorea o pace nulă: Wehrmacht-ul să se retragă dincolo de frontiera fixată de comun acord în 1939
şi URSS-ul să-şi panseze rănile. Mai mulţi agenţi au participat la aceste negocieri, ce au rămas în general
secrete. Printre ei, Peter Kleist, ataşat în acelaşi timp de Cabinetul lui Ribbentrop şi de „Biroul
Rosenberg”. Kleist, naţionalist german de tradiţie rusofilă în amintirea prieteniei dintre Prusia şi Ţari, va
negocia la Stockholm, unde jocul diplomatic va fi strâns şi complex. În capitala suedeză, ruşii sunt
deschişi la toate sugestiile; printre ei, ambasadoarea Kollontaï şi diplomatul Semionov. Kleist acţionează
în numele Cabinetului Ribbentrop şi al Abwehr-ului lui Canaris (şi nu al „Biroului Rosenberg” care avea în
vedere o balcanizare a URSS-ului şi crearea unui puternic stat ucrainean pentru a contrabalansa
„Moscovia”). Al doilea protagonist al părţii germane a fost Edgar Klaus, un evreu din Riga care făcea
legătura între sovietici şi Abwehr (el nu avea relaţii directe cu instanţele propriu-zis naţional socialiste).

În acest joc mai mult sau mai puţin triangular, sovieticii doreau revenirea la status-quo-ul de dinainte de
1939. Hitler a refuzat toate sugestiile lui Kleist şi a crezut că poate câştiga definitiv bătălia prin cucerirea
Stalingradului, cheie a fluviului Volga, a Caucazului şi a Caspicii. Kleist, care ştia că o încetare a
ostilităţilor cu Rusia ar fi permis Germaniei să rămână dominantă în Europa şi să-şi îndrepte toate forţele
contra britanicilor şi americanilor, trece atunci de partea elementelor active ale rezistenţei anti-
hitleriene, chiar dacă este personal dator instanţelor naţional-socialiste! Kleist îi contactează deci pe
Adam von Trott zu Solz şi pe fostul ambasador al Reich-ului la Moscova, von der Schulenburg. El nu se
adresează comuniştilor şi estimează, fără îndoială odată cu Canaris, că negocierile cu Stalin vor permite
realizarea Europei lui Coudenhove-Kalergi (fără Anglia şi fără Rusia), pe care o visau de asemenea şi
catolicii. Dar sovieticii nu se adresează nici ei aliaţilor lor teoretici şi privilegiaţi, comuniştii germani: ei
pariază pe vechea gardă aristocratică, unde exista încă amintirea alianţei prusacilor şi ruşilor contra lui
Napoleon, ca şi cea a neutralităţii tacite a germanilor în timpul Războiului Crimeii. Cum Hitler refuză
orice negociere, Stalin, rezistenţa aristocratică, Abwehr-ul şi chiar o parte a gărzii sale pretoriene, SS-ul,
decid că el trebuie să dispară. Aici trebuie văzută originea complotului care va duce la atentatul din 20
iulie 1944.

Dar după iarna lui 42-43, sovieticii au revenit la Stalingrad şi au distrus vârful de lance al Wehrmacht-
ului, armata a şasea, care încercuia metropola de pe Volga. Partida germană a sovieticilor va fi atunci
constituită de „Comitetul Germania Liberă”, cu mareşalul von Paulus şi cu ofiţeri ca von Seydlitz-
Kurzbach, toţi prizonieri de război. Stalin nu avea în continuare încredere în comuniştii germani, din
rândul cărora a eliminat ideologii nerealişti şi revoluţionarii maximalişti troţkişti, care au ignorat mereu
deliberat, din orbire ideologică, noţiunea de „patrie” şi continuităţile istorice multiseculare; finalmente,
dictatorul georgian nu l-a păstrat în rezervă, ca bun la toate, decât pe Pieck, un militant care nu şi-a pus
niciodată prea multe întrebări. Pieck va face carieră în viitoarea RDG. Stalin nu visa nici un regim
comunist pentru Germania post-hitleriană: el dorea o „ordine democratică forte”, cu o putere executivă
mai marcată decât sub Republica de la Weimar. Această dorinţă politică a lui Stalin corespunde perfect
alegerii sale iniţiale: pariul pe elitele militare, diplomatice şi politice conservatoare, provenind în
majoritate din aristocraţie şi din Obrigkeitsstaat-ul[1] prusac. Democraţia germană, care trebuia să vină
după Hitler, în opinia lui Stalin, urma să fie de ideologie conservatoare, cu o fluiditate democratică
controlată, canalizată şi încadrată de un sistem de educaţie politică strictă.

În faţa adversarilor capitulării necondiţionate din sânul coaliţiei antihitleriste, rezistenţa germană a
rămas în ambiguitate: Beck şi von Hassel sunt pro-occidentali şi vor să urmeze cruciada anti-bolşevică,
dar într-un sens creştin; Goerdeler şi von der Schulenburg sunt în favoarea unei păci separate cu Stalin.
Claus von Stauffenberg, autorul atentatului din 20 iulie 1944 contra lui Hitler, provenea din cercurile
poetico-ezoterice din München, unde poetul Stefan George juca un rol preponderent. Stauffenberg este
un idealist, un „cavaler al Germaniei secrete”: el refuză să dialogheze cu „Comitetul Germania Liberă” al
lui von Paulus şi von Seydlitz-Kurzbach: „nu putem avea încredere în proclamaţiile făcute din spatele
sârmei ghimpate”.

Adepţii unei păci separate cu Stalin, adversari ai deschiderii unui front spre Est, au fost imediat atenţi la
propunerile de pace sovietice emise de agenţii la post în Stockholm. Partizanii unei „partide nule” la Est
sunt ideologic „anti-occidentali”, aparţinând cercurilor conservatoare rusofile (cum ar fi Juni-Klub sau
acei Jungkonservativen din siajul lui Moeller van den Bruck), ligilor naţional-revoluţionare derivate din
Wandervogel sau „naţionalismului soldăţesc”. Speranţa lor era de a vedea Wehrmacht-ul retrăgându-se
în ordine din teritoriile cucerite în URSS şi de a se replia dincolo de linia de demarcaţie din octombrie
1939 în Polonia. În acest sens interpretează exegeţii contemporani ai operei lui Ernst Jünger faimosul
său text de război intitulat „Note caucaziene”. Ernst Jünger percepe aici dificultăţile de a stabiliza un
front în imensele stepe de dincolo de Don, unde gigantismul teritoriului interzice o reţea militară
ermetică ca într-un peisaj central-european sau de tip picard-champenoise, muncit şi răsmuncit de
generaţii şi generaţii de mici ţărani încăpăţânaţi care au ţesut teritoriul cu îngrădituri, proprietăţi,
garduri şi construcţii de o rară densitate, permiţând armatelor să se prindă de teren, să se disimuleze
sau să întindă ambuscade. Este foarte probabil ca Jünger să fi pledat pentru retragerea Wehrmacht-
ului, sperând, în logica naţional-revoluţionară, care îi era proprie în anii 20 sau 30, şi unde rusofilia
politico-diplomatică era foarte prezentă, ca forţele ruseşti şi germane, reconciliate, să interzică pentru
totdeauna accesul în „Fortăreaţa Europa”, chiar în „Fortăreaţa Eurasia” puterilor talasocratice, care
practică sistematic ceea ce Haushofer numea „politica anacondei”, pentru a sufoca orice veleitate de
independenţă pe marginile litorale ale „Marelui Continent” (Europa, India, ţările arabe etc.).

După 1945, constatând că logica Războiului Rece vizează încercuirea şi izolarea Uniunii Sovietice pentru
a o împiedica să ajungă la mările calde, Stalin a reiterat oferta sa Germaniei epuizate şi divizate:
unificarea şi neutralitatea, adică libertatea de a-şi alege regimul politic după placul său, mai ales o
„ordine democratică forte”. Acesta va fi obiectul „notelor lui Stalin” din 1952. Decesul prematur al Vojd-
ului sovietic în 1953 nu a mai permis URSS-ului să continue să joace această carte germană. Hruşciov a
denunţat stalinismul, a apăsat pe logica blocurilor pe care Stalin o refuzase şi nu a revenit la
antiamericanism decât în momentul afacerii Berlinului (1961) şi a crizei din Cuba (1962). Nu se va mai
vorbi despre „notele lui Stalin” decât înainte de perestroika, în timpul manifestaţiilor pacifiste din 1980-
1983, când mai multe voci germane au reclamat afirmarea unei neutralităţi în afara oricărei logici de tip
bloc. Unii emisari ai lui Gorbaciov vor mai vorbi despre acele note şi după 1985, mai ales germanistul
Viatcheslav Dachitchev, care a luat cuvântul peste tot în Germania, chiar şi în câteva cercuri ultra-
naţionaliste.

În lumina acestei noi istorii a rezistenţei germane şi a belicismului american, putem să înţelegem într-un
mod diferit stalinismul şi anti-stalinismul. Acesta din urmă, de exemplu, serveşte la răspândirea unei
mitologii politice false şi artificiale, al cărei obiectiv ultim este să respingă orice formă de concert
internaţional bazat pe relaţiile bilaterale, să impună o logică a blocurilor sau o logică mondialistă prin
intermediul acestui instrument rooseveltian care este ONU (Coreea, Congo, Irak: mereu fără Rusia!), să
stigmatizeze din start orice raport bilateral între o putere medie europeană şi Rusia sovietică (Germania
în 1952 şi Franţa lui De Gaulle după evenimentele din Algeria). Antistalinismul este o variantă a
discursului mondialist. Diplomaţia stalinistă era, în felul ei şi într-un context foarte particular,
păstrătoare a tradiţiilor diplomatice europene.