Heghes Adriana, RISE, anul 3

Recenzie

URSS în Afganistan (1979 - 1989)

AUTOR(I): RODRIC BRAITHWAITE

TIP COPERTĂ: FLEXICOVER
ISBN: 9786068723655
FORMAT: 13 X 20 CM
EDITURA: CORINT
AN APARIȚIE: 27/01/2016
NUMĂR 528
PAGINI:
TRADUCERE: GABRIEL STOIAN

”Braithwaite îi cunoaște pe ruși și relateză totul într-o proză lucidă și captivantă, folosindu-se de
nenumărate interviuri, informații obținute de la martori discreți, memorii și documente oficiale
sovietice care au fost candva secrete”- John Birich, Intenational Affairs

În prefața lucrării, Petre Otu, ne oferă informații legate de autor, astfel aflăm ca acesta a fost
ambasador al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, la Moscova între 1988-1992,
perioadă în care a putut observa destramarea Uniunii Sovietice, precum si incheierea razboiului
Heghes Adriana, RISE, anul 3

cu Afganistan. Interesele lui de cercetare au vizat, cu precădere, Rusia, prin urmare, acesta a scris
diverse lucrarii legate de istoria Rusiei printre care: Moscova 1941. Sfarsitul Blitzkriegului,
editura Corint, 2015 , Across the Moscow River: The World Turned Upside Down, Yale
University Press, 2002, Russia in Europe, Centre for European Reform, 1999, Engaging Russia:
A Report to the Trilateral Commission, Trilateral Commission, 1995.

URSS in Afganistan (1979-1989) începe cu Prefața, scrisă de către Petre Out, continuă cu Nota
autorului, unde cercetătorul ne explică cuvântul afganeț, specificând că este locuitor al
Afganistanului, vânt cald dinspre nord-vest încărcat de nisip, veteran din războiul soviet-afgan.
Prolog și Hărți. Cartea fiind structurată in trei părți, primele două; Drumul spre Kabul,
Dezastrele războiului având fiecare cate cinci capitol care la rânul lor sunt structurate in
subcapitole iar ultima parte care se intitulează Nu-I ușor să spui adio are patru capitol fiind
urmată de un Epilog precum și de patru Anexe referitoare la Cronologie, Ordinul de luptă al
armatei a 40-a, Alianța celor Șapte și liderii săi, Indochina, Vietnam, Algeria, Afganistan: o
comparație.De asemenea, cartea are și o serie de fotografii, în unele este reprezentat liderul
sovietic Gorbaciov, Brejnev, în altele lideri ale trupelor afgane printre care Ahmad Șah Masud,
Sher Ahmad Maladan, precum și soldați.

În prima parte autorul ne prezintă motivațiile și ambițiile care au stat la baza invadării
Afganistanului, amintește, de asemenea, și de Marele Joc și interesele Marii Britanii în această
țară, precum și de războaiele anglo-afgane. Totodată face și o descriere a acestei țări în epoca
modernă , plasând-o din punct de vedere geografic la încrucișarea de drumuri dintre imperiile
central-asiatice, acestea fiind India la est, Persia la vest și China în nord-est.Regăsim informații
legate și de populația țării, aceasta fiind alcătuită din paștuni care sunt majoritari, urmați de
tadjici, uzbeci și hazari, marea majoritate a populației fiind musulmani sunniți. În ceea ce
privește istoria modernă a țării autorul ne spune că aceasta a fost modelată de trei conducători:
Ahmad Sah Abdali(1722-1773), Dost Mohamed(1793-1863), și Abdur Rahman(1840-1901).
Menționând că aceștia precum și succesori lor au trebui să se confrunte cu patru mari provocări
prima referindu-se la menținerea unității naționale, ce de-a doua reprezentând-o păstrarea
independenței statului, iar începând cu secolul XX cea de-a treia provocare a reprezentat-o
modernizarea, iar ultima se referă la lupta pentru a rămâne în viață.
Heghes Adriana, RISE, anul 3

Un alt moment la care face referire autorul este dat de înaintarea Uniunii Sovietice către sud în
secolul al XVII-lea. Momentul decisiv al apropierii dintre cele două țări fiind dat de începutul
secolului XX, mai exact anul 1907, atunci când URSS devine din ce în ce mai apropiată de
Afganistan, acest eveniment petrecându-se în contextual încheieri unui accord cu Marea Britanie
pentru reglementarea relațiilor lor în ceea ce privește Persia, Afganistan și Tibet. Apropierea
dintre cele două a fost concretizată în anul 1921 când reprezentanții celor două guverne decid să
încheie un Tratat de prietenie, ca urmare al acestuia rușii au acordat sprijin financiar guvernului
de la Kabul pentru ca acesta să poată construi o linie de telegraf între cele două capitale.În anii
care au urmat celui de al doilea război mondial și începutului Războiului Rece, Afganistanul a
continuat să reprezinte interes pentru Kremlin, Nikita Hrușciov vizitând Kabulul 1955, în urma
acestei vizite Moscova a decis acordarea unui împrumut pentru dezvoltare în valoare de 100 de
million de dolari, liderul Uniunii temându-se de influența din ce în ce mai crescută pe care o
aveau americanii. Un alt lider al Afganistanului despre care discută autorul este Daud, un fapt
interesant legat de politica externă promovată de către acesta este faptul că el voia să își aprindă
țigările americane cu chibrituri rusești.

În anul 1978 printr-o lovitură de stat comuniști preiau puterea. Existau voci care susțineau că
liderii Partidului Democratic al Poporului din Afganistan aveau legături strânse cu KGB, însă, R.
Braithwaite susține că n u există dovezi consistente și credibile care să demonstreze acest fapt.
Chestiunea afgană, și evenimentul din 27 Aprilie 1978 a fost îndelung dezbătut de către
Moscova, în cele din urmă uvernul de la Kremlin a decis să continue să furnizeze arme și
echimpament military forțelor afgane, urmând să îi ajute să își dezvolte o economie viabilă.Însă
în cursul anului 1979 au început să se exercite presiuni din ce în ce mai mari asupra acestei
politici. Pe parcursul anului au avut loc diverse revolte ale populației, datorate și de faptul că
nomenclatura comunistă a continuat cu luptele interne între cele două aripi ale partidului, nu au
știut să își atragă sprijinul clerului Islamic, și au introdus reforme socialiste care nu au fost
pregătite temeinic. Iar cu urmare la mijlocul verii guvernul controla doar jumătate din țară.Astfel
că la 1 Septembrie KGB a înaintat un memoriu către Comitetul Central. Acel document
specifica faptul că guvernul Amin-Taraki își pierdea autoritatea. Din acel moment Comisia
pentru Afganistan din cadrul Biroului Politic Sovietic, a devenit organul principal de formulare a
politicilor privind chestiunea afgană. Tot la această dată Taraki a plecat într-o vizită la Havana,
în ciudat faptului că serviciul de spionaj rus l-a avertizat să nu facă acest lucru deoarece Amin, în
Heghes Adriana, RISE, anul 3

lipsa lui, putea să organizeze o lovitură de stat. Ceea ce s-a și întâmplat, Amin ordonând trupelor
sale să asedieze palate, să dezarmeze gărzile și să-l aresteze pe Taraki, iar ulterior, în 9 octombrie
Taraki a fost asasinat. Însă ruși nu acceptau un secenariu în care Taraki să fie îndepărtat de la
putere. Ca urmare în data de 18 septembrie a avut loc prima acțiune a sovieticilor împotriva
Afganistanului, operațiunea s-a numit Raduga (curcubeul), în acel moment URSS-ul primea
rapoarte din partea KGB-ului conform cărora Amin ar fi colaborat cu Statele Unite.Punctul
decisiv în procesul de decizie al sovieticilor l-a reprezentat asasinarea lui Taraki. Acest lucru l-a
făcut pe Brejnev să afirme: ” Ce ticălos, acest Amin, să ucidă omul cu care a făcut revoluția.”

Dupa asasinarea lui Taraki situația în Afganistan a continuat să se deterioreze, Amin controlând
doar 20% din teritoriul țări. Fiind la current cu ceea ce se întâmpă, la începutul lunii noiembrie
1978, KGB-ul i-a adus la Mosova pe Babrak Karmal și pe alți potențiali membri ai unui guvern
afgan alternativ. Amin nebănuind ce pun la cale sovietici a continuat să ceară sprijin pentru a
putea face față opoziției. La începutul lunii decembrie fost trimis la Kabul generalul Kiripicenko,
alături de un grup de ofițeri, având ca misiune îndepărtarea lui Amin de la conducerea
țării.Conform relatărilor batălia a durat 43 de minute, iar Amini a fost uci în timpul luptei.

La începutul părții a doua intitulată Dezastrele războiului, ne este prezentată o scurtă relatare
a lui Ivan Cernobrovkin ”am încercat să îi învățăm pe afgani cum să construiască o nouă
societate, știind totuși că noi nu reușiserăm asta. Armata noastră a primit o misiune pe care nu o
putea îndeplini, deoarece nicio armată regulată nu poate rezolva problemele unui teritoriu
răsculat”.

Decizia de a invadat țara a avut ca scop stăvilirea luptei dintre cele două aripi ale Partidului
Comunist precum și schimbarea radical a politicilor guvernului communist.Armata a 40-a a avut
un rol important în acest proces, autorul amintește șapte dintre comandanți acesteia: Tuharinov,
Boris Tkaci, Victor Iermakov, Leonid Generalov, Igor Rodionov, Viktor Dubinin și Boris
Gromov. În ceea ce privește desfășurarea războiului autorul susține că nu a fost un război al
bătăliilor clare și al marilor ofensive, victorii, înfrângeri și retrageri în blocdeoarece nu a existat
o linie a frontului. Luptele au fost sângeroase iar obiectivul fiecărei părți a fost dat de suprimarea
rutelor de aprovizionare. Una dintre problemel majore pe care le-a întâmpinat aramata a 40-a a
fost cea a culegerii informațiilor, ofițerii de informații au încercat să obțină cooperarea liderilor
Heghes Adriana, RISE, anul 3

de trib. Alături de acest corp de armată au luptat și forțele guvernamentale afgane. La data
invaziei afganii zece divizii inzestrate cu arme sovietice moderne.

Braithwaite afirmă ca războiul sovieto-afgan este împărțit, de obicei, în patru faze.Prima a ținut
din decembrie 1979 până în februarie 1980. În februarie a avut loc la Kabulo demonstrație
masivă, se crede că au participat 300.000 de persoane care au scandat împotriva guvernului și
sovieticilor. Aceștia au invadat strazile principale, piețele și au pornit spre Arg, unde își avea
reședința Karmal. A doua fază a ținut in martie 1980 până în aprilie 1985, în acest moment
ambele tabere au învățat să-și îmbunătățească tactica, s-au desfăsurat operațiuni majore l-a o
scară pe care armata sovietică nu o mai văzuse de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Cea de-a treia fază a durat din 1985 până la sfârșitul anului 1986. Aceasta este caracterizată de
negocierile inițiate de Gorbaciov pentru retragerea soldaților. Iar ultima fază a început în
noiembrie 1986 prin instalarea unui nou președinte, Mohamed Najibullah, iar cu sprijinul
sovieticior acesta a inițiat o Politică de Reconciliere Națională, aceasta se adresa liderilor
noncomuniști moderați și celor religioși.Însă forțele armate sovietice au continuat să sprijine
operațiunile armatei afgane.Iar Heart, locul de unde pornise totul a fost un teritoriu disputat pe
toată durata războiului.Istoricul susține că ruși au pretins că în ciuda brutalității războiului, la
nivel uman s-au înțeles destul de bine cu poporul afgan, mai bine decât au reușit soldații NATO
care i-au succedat.Comandanți sovietici încheiau propriile înțelegeri cu sătenii, dar ma ales cu
cei care reprezentau regimul:soldați, polițiști, șefi ai forțelor de apărare a satelor. Dintre relațiile
complicate dezvoltate între ruși și afgani cea mai complicată a fost aceea cu Ahmad Șah Masud,
acesta a luptat în valea Pandsher, a fost un erou charismatic, un lider competent al rebelilor,
porecla acestuia a fost ” leul din Pandsher”.

Partea a treia, intitulată Nu-i ușor să spui adio, începe cu o poezie scrisă în 1988.Pentru mulți
ruși simbolul suprem al războiului a fost laleaua neagră, acest simbol era avionul masiv de
transport AN-12, care aducea cadavrele celor uciși, sicriele celor morți erau predate familiei
noaptea.Totodată, în această ultimă parte autorul vorbește despre mamele soldaților sovietici
despre dezertările unor soldați sovietici precum și despre revolta din 26-27 aprilie 1985
aprizonierilor de război sovietici și afgani deținuți în închisoarea Babader, între 1958-1970
aceasta găzduise un post secret de interceptări al forțelor aeriene americane. De asemenea autorul
vorbește despre întâlnireadin 1985 dintre Gorbaciov și Karmal, și despre faptul că iderul soviet
Heghes Adriana, RISE, anul 3

era hotărât să retragă trupele din Afganistan.În 1986 acesta a declarat că trupele sovietice vor
pleca doar după ce se va negocia o soluție politică prin care Afganistan să rămână un stat prieten,
independent și nealiniat. Armata a 40-a nu fusese înfrântă pe câmpul de luptă, dar cum putea fi
evitată o lovitură evident adusă prestigiului Uniunii Sovietice? Este una dintre întrebările
ridicate de autor. Ca urmare negocierile au durat mult mai mult decât anticipase Gorbaciov,
demersuri diplomatice având loc la Geneva, Islamabad, Moscova, New York și Washington.În
septembrie 1987 Șevarnadze i-a spus secretarului de stat George Shultz că:”vom părăsi
Afganistanul. Asta se va întâmpla peste cinci lui sau un an.” Trei luni mai tărziu Gorbciov i-a
spui lui Reagan că este de a cord ca Afganistanul să rămână neutru, independent, și pluralist.Pe
1 aprilie 1988 Biroul Politic Sovietic s-a întrunit pentru a analiza rezultatele negocierilor de la
Geneva. Iar Acordul a fost semnat la Geneva pe 14 aprilie 1988sub egida Națiunilor Unite.Au
existat prevederi care stipulau retragerea trupelor sovietice în două etape, până în 15 februarie
1989. Mujahedinii nu au fost parte a acordurilor și au refuzat să accepte condițiile, acest lucru
deschizând calea pentru prăbușirea regimului Najibullah precum și spre declanșarea războiului
civil.

”S-ar fi putut crede că eram fericit: nu mai ajungeau și alte sicrie acasă. Încheiam conturile:atât
în ceea ce privește pierderile umane, cât și scurgerea resurselor noastre, care ajunseseră la suma
de 60 de miliarde de ruble..Mi-a venit greu când mi-am dat seama că eu eram ministrul de
externe care semnase ceea ce în mod sigur nu era un accord care consfințea o victorie. Nu există
multe asemenea exemple în istoria Rusiei sau a Uniunii Sovietice. Și mi-a fost imposibil să nu
mă gândesc la la oamneii pe care îi instruiserăm, îi determinaserăm să facă o revoluție, iar acumî
îi abandonom să se confrunte singuricu un dușman mortal. Vom lăsa Afganistanul într-o stare
deplorabilă”