Expresie a „Războiului Rece” şi a conflictului bipolar din perioada

postbelică, Tratatul de Varşovia a fost o coaliţie politico-militară creată de

Uniunea Sovietică în anul 1955, care a reunit opt din cele nouă ţări socialiste
din Europa, mai puţin Iugoslavia. în tot timpul existenţei sale de 36 de ani,
Tratatul a reprezentat un instrument de control al Moscovei asupra aliaţilor
mai mici, episoadele din Polonia şi Ungaria (ambele din 1956) şi
Cehoslovacia (1968) fiind cât se poate de ilustrative. în acelaşi timp, el a fost
o modalitate care a permis Uniunii Sovietice să intervină masiv în viaţa
internaţională şi să facă faţă confruntării cu tabăra adversă, reprezentată de
NATO şi SUA. De aceea, cercetarea lui, după ce a devenit capitol de istorie,
odată cu desfiinţarea sa la 1 iulie 1991, este de mare importanţă pentru
înţelegerea evoluţiei omenirii în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Este
ceea ce face şi domnul dr. Corneliu Filip, cunoscut şi apreciat jurnalist de
radio şi publicist, aflat la a doua carte, consacrată Tratatului de la Varşovia .
Dacă în prima lucrare, autorul a abordat, în principal, constituirea şi evoluţia
structurilor politico-militare ale organizaţiei, referindu-se pe larg şi la
poziţiile adoptate de România, acum el aduce în discuţie rolul acesteia în
viaţa internaţională, marcată, cum se ştie, de nenumărate crize intra şi extra-
bloc. O face apelând la o bogată bibliografie română şi străină, dar şi la surse
de arhivă româneşti, deşi acestea, în pofida unor eforturi lăudabile, rămân, în
parte, închise pentru cercetare. Lucrarea se deschide cu un util capitol
dedicat divizării continentului european, după a doua conflagraţie mondială.
Ea a fost posibilă ca urmare a diminuării rolului geopolitic al Europei,
fenomen vizibil încă din timpul Primului Război Mondial, când numai
intervenţia SUA alături de Antantă (6 aprilie 1917) a inclinat balanţa
victoriei de partea acesteia. La sfârşitul celei de-a doua conflagraţii
mondiale, bătrânul continent era o regiune ocupată de armatele celor două
mari puteri învingătoare, iar Germania divizată, ulterior formându-se două
state germane. Europa a avut aceiaşi soartă, fiind împărţită pentru mai bine
de patru decenii de o „Cortină de Fier”, după celebra expresie a nu mai puţin
celebrului om politic britanic, W. Churchill. Era rezultatul „războiului civil
european” din perioada 1914-1945, aşa cum arată cunoscutul istoric german
Ernst Nolte în cartea sa cu acelaşi titlu, recent tradusă recent şi în limba
română, care a generat discuţii ample în istoriografie . Vorbind despre
divizarea continentului nostru, autorul abordează una dintre cele mai
discutate probleme-când a început „Războiul Rece”? Opiniile formulate de-a
lungul anilor sunt împărţite, André Fontaine, de pildă, apreciind că acest
conflict atipic s-a declanşat odată cu revoluţia bolşevică din Rusia (1917),
prin care s-a ajuns la fractura ideologică a lumii . Cei mai mulţi specialişti
apreciază că anul 1947 este decisiv în configurarea disputei bipolare, opinie
împărtăşită şi de autorul lucrării. Trei evenimente – planul Marshall,
înfiinţarea Biroului Informativ şi lovitura de stat de la Praga vin în sprijinul
acestei idei, al ţărilor socialiste, ca răspuns la respingerea de către Stalin a
planului Marshall. Preluând ideea istoricului italian, Sergio Romano,
domnul Filip sugerează că modificarea relaţiilor dintre sovietici şi americani,
a început în momentul în care apariţia bombei atomice, lansată, cum se ştie,
la 6 şi 9 august 1945 asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Cum liderul
sovietic a luat cunoştinţă de această formidabilă armă în timpul conferinţei
de la Potsdam a celor trei lideri ai Marii Coaliţii Antifasciste, autorul
apreciază că acest moment reprezintă “primul act al războiului rece”.
Poziţiile sovietice şi americane au devenit imediat ireconcibiabile, iar
angajamentele de la Yalta au fost practic rupte Fără a nega importanţa
momentului Potsdam pentru relaţiile americano-sovietice, apreciem că
relaţiile din interiorul alianţei învingătoare au fost umbrite şi de alte episoade
anterioare, cum ar fi, spre exemplu, implicarea Marii Britanii în războiul
civil din Grecia, ceea ce atras, drept reacţie, intervenţia sovieticilor în
România, concretizată în impunerea guvernului Petru Groza . în pofida
acestor evidente disfuncţionalităţi, alianţa învingătoare a funcţionat şi în
următorii ani, astfel că s-a reuşit semnarea tratatelor de pace cu foştii aliaţi al
lui Hitler-România, Finlanda, Bulgaria şi Ungaria. Anul 1947 a însemnat,
aşa cum spuneam, ruperea tuturor punţilor între aliaţii de odinioară, astfel că
omenirea a intrat în era bipolarismului. Trebuie spus că împărţirea Europei
s-a realizat practic în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale. în
decembrie 1941, în plină ofensivă germană asupra Moscovei, Stalin a cerut
lui Anthony Eden, ministrul britanic de externe, o serie de teritorii est-
europene pentru asigurarea după război a unui brâu de securitate. Ulterior,
cele trei mari puteri ale Coaliţiei Naţiunilor Unite au purtat tratative
îndelungi pentru organizarea Europei postbelice, viziunile lor fiind diferite.
SUA au preluat o parte din arsenalul wilsonian al armoniei universale,
nefiind de acord cu echilibrul puterii, principiu promovat de statele europene
timp de aproape un secol şi jumătate. în acest cadru preşedintele Roosevelt a
propus un directorat al marilor puteri pentru gestionarea păcii postbelice
(“Planul celor patru Poliţişti”). în acelaşi timp, el a respins, în tot timpul
războiului, orice discuţii privitoare la delimitarea sferelor de influenţă la
sfârşitul ostilităţilor şi s-a pronunţat pentru desfiinţarea imperiilor coloniale.