ORLANDO FIGES

REVOLUTIA RUSA. TRAGEDIA UNUI POPOR

PARTEA A DOUA – CRIZA DE AUTORITATE ( 1891-1917 )

Războiul a fost contextul ideal pentru izbucnirea revoluţiei. În plin conflict mondial, Imperiul
Ţarist s-a prăbuşit, sub apăsarea frontului şi a ocaziilor de reformă ratate. Imaginea dezastrului
pe care Figes o redă cu atât talent este comună cu cea a României primului război: în contextul
înfrângerilor, statul se dezagregă, iar oamenii rămân pe cont propriu, într-o goană disperată din
calea urgiei. Privilegiaţii abuzează: „Sute de mii de refugiaţi, cărora li se demolaseră căminele şi
fermele, mărşăluiau spre est de-a lungul liniilor de cale ferată, cu puţina lor agoniseală
îngrămădită în căruţe, în timp ce trenurile treceau în viteză pe lângă ei, transportând ofiţeri
superiori, pe amantele lor şi, aşa cum s-a exprimat un ofiţer, «tot felul de nimicuri inutile,
inckusiv colivii cu canari». Nu s-au luat nici un fel de măsuri pentru ajutorarea refugiaţilor şi cea
mai mare parte au ajuns să trăiască prin gări şi pe străzile oraşelor ruseşti” (p. 264) Consecinţa
firească a fost că nemulţumirea creştea, iar comuniştii vegheau încordaţi la împlinirea
„profeţiilor” lui Marx.

În cartea lui Figes revoluţia bolşevică se derulează captivant: tensiunea liderilor bolşevici,
impunerea voinţei de fier a lui Lenin, asaltul palatului Taurida, „eliberarea” fortăreţei Petru şi
Pavel (Bastilia petersburgheză), confruntările din stradă sau mult mai prozaica beţie a
revoluţionarilor cu alcoolul din beciurile palatului. Revoluția mătură totul în calea ei: „Nu doar
statul era renegat, ci şi toate simbolurile autorităţii: judecători, poliţişti, funcţionari publici,
preoţi, profesori, patroni, maiştri, moşieri, bătrânii satului, taţi şi soţi patriarhali” (p. 339).

Mulți au crezut și încă mai cred propaganda comunistă despre „revoluția din octombrie”. Din
acest punct de vedere cartea lui Figes repune istoria în drepturi, făcând o distincţie esenţială între
fazele procesului revoluţionar din 1917. În fapt, „revoluţia bolşevică” a fost o curajoasă lovitură
de stat, de neconceput în absenţa personalităţii lui Lenin, care a fost susţinută de o minoritate a
populaţiei şi combătură chiar de unii lideri bolşevici. Contextul este de neocolit: „Ea a avut loc
însă în mijlocul unei revoluţii sociale centrate pe înfăptuirea populară a puterii sovietelor ca
negare a statului şi autoguvernare directă a poporului, cam ca în vechiul ideal ţărănesc al voliei.
[…] Mai târziu, când caracterul dictaturii bolşevice a devenit evident, partidul s-a confruntat cu

1
opoziţia crescândă tocmai a acelor grupuri ale societăţii care în 1917 se raliaseră sloganului
sovietic” (p. 424). Practic bolşevicii au păstrat ambalajul sovietic ca pe o formă de legitimare. În
fapt, principiul puterii sovietelor a fost călcat în picioare de către Lenin şi, mai apoi, de Stalin.
Dincolo de vechile neînţelegeri, aici se află şi cheia persecuţiilor nemiloase la care au fost supuşi
eserii. Socialist-revoluţionarii au socotit actul bolşevic drept o „aventură criminală” şi au părăsit
scena pentru a fi aruncaţi în „lada de gunoi a istoriei”. Faptul că violenţii şi neîndurătorii eseri au
sprijinit acum legalitatea revoluţionară, în contrapondere cu bolşevicii, este doar unul dintre
paradoxurile revoluţionare.

Explicând eşecul revoluţiei democratice, Figes echivalează nivelul educaţiei politice din oraşele
de provincie cu cel din lumea rurală (p. 474). Practic observă că democraţia nu a avut public,
oameni care să o înţeleagă şi să o susţină activ, chiar şi în stradă.

Ajuns la războiul civil, acest „ultim vis al lumii vechi”, autorul face o binevenită reevaluare şi
refuză o abordare maniheistă. Principalul merit al acestui capitol este tocmai scoaterea Albilor
din nuanţa care i-a definit în istorie. Crimele şi nenorocirile de tot felul au fost comune ambelor
tabere. Deşi Albii erau socotiţi de partea bună a istoriei, mijloacele lor de luptă au fost
asemănătoare cu cele ale Roşiilor. Evocarea figurilor tragice ale unor ofiţeri precum Denikin,
Kolceak, Kornilov sau Wrangel subliniează această idee. În acest sens Figes se foloseşte şi de
generalul Alexei Brusilov, faţă de care manifestă îngăduinţă şi chiar admiraţie, considerând că a
trecut în tabăra Roşiilor din patriotism (p. 642). Impresionat de atitudinile lui, îl pune în
contrapondere cu Albii, pe care îi acuză (poate exagerat) că şi-au pus interesele de clasă mai
presus de cele ale Imperiului Rus.

WIKIPEDIA

ISTORIA 1892-1917

Partidele revoluționare radicale

La sfârșitul secolului al XIX-lea, dezvoltarea industrială a Rusiei a dus la o creștera importantă a

burgheziei urbane și a clasei muncitoare, ducând la o nouă atmosferă politică, mult mai
dinamică, și la apariția unor partide radicale. Deoarece statul și străinii stăpâneau cea mai mare
parte a industriei rusești, clasa muncitoare era mai puternică, iar prin comparație, burghezia mai
slabă decât în statele occidentale. Muncitorii și țăranii au fost primii care au pus bazele unor

2
partide politice, deoarece burghezia și nobilimea erau mai rezervate în această privință. În
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, viața de zi cu zi și
condițiile de muncă, impozitele ridicate și nevoia de pământ au generat greve și revolte țărănești
din ce în ce mai dese. Datorită acestor condiții, burghezia imperiului, indiferent de naționalitate,
au început să pună bazele mai multor partide de diverse orientări, de la cele liberale la cele
conservatoare.

Socialiștii diverselor naționalități și-au format propriile partide. Polonezii din Imperiul Rus, care
suferiseră o rusificare administrativă și educațională semnificativă, au format partidul naționalist
Partidul Socialist Polonez la Paris în 1892. Fondatorii acestui partid au sperat că acest fapt va
ajuta la reunificarea Poloniei divizate, cu teritorii deținute de Austro-Ungaria, Germania și Rusia.
În 1897, muncitorii evrei din Rusia au creat Bund (Liga), o organizație care a devenit populară în
vestul Ucrainei, Belarus, Lituania și în teritoriile poloneze. Partidul Social Democrat al Muncii
din Rusia a fost înființat în 1898. Social Democrații Finlandezi a rămas un partid separat, dar
letonii și georgienii s-au unit cu social democrații ruși. Armenii, inspirați atât de tradițiile rusești
cât și de cele balcanice, erau activi din punct de vederea politic atât în Rusia cât și în Imperiul
Otoman. Musulmanii activi politic care trăiau în Rusia erau atacați de cei care îi considerau
simpatizanți ai mișcărilor pan-islamice și pan-turcice, mișcări care se dezvoltau în Egipt și în
Imperiul Otoman. Rușii, care agreau ideile vechilor socialiști urbani și populiști, formau cea mai
mare mișcare radicală, Partidul Socialist Revoluționar. Partidul combina propaganda cu
activitățile teroriste.

Vladimir Ilici Ulianov a fost cel mai priceput om politic al revoluționarilor socialiști. În ultimul
deceniu al secolului al XIX-lea, el s-a luptat cu tinerii radicali să-i îndepărteze de populism și să-
i îndrepte către marxism. Exilat din 1895 până în 1899 în Siberia, unde și-a luat supranumele de
Lenin, (se pare că de la râul Lena), a fost principalul tactician printre organizatorii luptei
Partidului Social Democrat al Muncii. În decembrie 1900, a fondat ziarul Iskra - Scânteia. În
cartea sa Ce este de făcut? (1902), Lenin și-a expus teoria conform căreia un ziar publicat în
stăinătate poate ajuta la organizarea unui partid centralizat revoluționar care să conducă lupta de
răsturnare a unui guvern autocratic. El a lucrat mai apoi pentru crearea în Rusia a unui partid
foarte strict organizat, extrem de disciplinat, care să ducă la îndeplinire un asemenea obiectiv. La
al doilea Congres al PSDMR din 1903, a forțat organizația evreiască Bund să părăsească partidul

3
și a produs o ruptură între facțiunea lui majoritară bolșevică și facțiunea minoritară menșevică,
care credea mai mult în spontaneitatea muncitorească decât în tacticile revoluționare stricte.
Concepția lui Lenin despre partidul revoluționar al muncitorilor și țăranilor era mai apropiată de
mișcarea Voința Poporului și de gândirea revoluționară a lui Tkacev, decât de cea a lui Karl Marx
și a lui Friedrich Engels, teoreticienii marxismului. Tinerii bolșevici, precum erau Stalin și
Buharin, îl considerau pe Lenin conducătorul lor de drept.

Imperialismul în Asia și războiul ruso-japonez

La cumpăna secolelor, Rusia a căpătat libertate de mișcare în Asia datorită alianței cu Franța, ca
și datorită tot mai marii rivalități dintre Anglia și Germania. Țarul Nicolae al II-lea nu a reușit să
coordoneze un plan coerent pentru politica față de Orientul Îndepărtat datorită conflictelor dintre
ministere. Însă, mișcările necorelate și agresive în această regiune au dus în cele din urmă la
izbucnirea războiului ruso-japonez (1904-1905) la care Rusia a fost înfrântă.

Din 1895, Germania a intrat în competiție cu Franța pentru a câștga prietenia Rusiei, iar
politicienii britanici sperau să negocieze cu rușii demarcarea sferelor de influență în Asia.
Această situație i-a permis Rusiei să intervină în Asia de nord-est după victoria japonezilor în
războiul cu China din 1895. În urma negocierilor de pace care au urmat, Japonia a fost forțată să
facă unele concesii teritoriale în peninsula Liaotung și în Manciuria de sud și în portul Porth
Arthur. În anul următor, Serghei Witte a folosit capitaluri franceze pentru a deschide o bancă
ruso-chineză. Scopul băncii era să finanțeze construirea unei căi ferate prin nordul Manciuriei,
care să scurteze calea ferată trans-siberiană. În doi ani, rușii au reușit să obțină suficienți bani
pentru a deschide șantierul pentru o linie ferată care să lege orașul Harbin din Manciuria centrală
cu Port Arthur pe coasta pacifică.

În 1900, chinezii a reacționat la încălcările repetate ale teritoriului național de către străini printr-
o revoltă armată populară, răscoala boxerilor. Unități militare rusești și-au unit forțele cu cele ale
unor puteri europene, cu cele ale Japoniei și Statelor Unite ale Americii pentru a readuce ordinea
în nordul Chinei. Contingentul rusesc număra peste 180.000 de militari, care au luptat pentru
pacificarea unei părți a Manciuriei și pentru a-și proteja căile ferate din zonă. Japonezii, sprijiniți
de britanici și de americani, au insistat ca rușii să evacueze Manciuria. Witte și unii dintre
diplomații ruși au încercat să obțină un compromis cu japonezii și să dea la schimb Manciuria
pentru Coreea, dar inamicii politici ai lui Witte, apropiați ai curții imperiale, și șefii armatei și

4
marinei au refuzat aranjamentul. Țarul a fost de acord cu punctul de vedere al celor din urmă.
Disprețuind amenințarea japoneză și în ciuda alianței acestora cu britanicii, guvernul rus a
tergiversat orice aranjament până când Japonia a declarat război în 1904.

În războiul care a urmat, amplasarea mai bună în teritoriu a armatei, superioritatea tehnologică și
a moralului trupelor i-au dat Japoniei controlul asupra mărilor, iar delăsarea și incompetența
comandanților ruși au făcut ca armata țaristă să se retragă în continuu. În ianuarie 1905, după opt
luni de asediu, garnizoana rusă din Port Arthur a predat orașul japonezilor, iar în martie, rușii au
fost siliți să se retragă la nord de Mukden. În mai, în strâmtoarea Țușima, japonezii au distrus
ultima speranță a rușilor în câștigarea războiului, prin scufundarea flotelor reunite ale Balticii și
Mediteranei. Cel puțin din punct de vedere teoretic, întăririle armatei ruse ar fi putut să-i scoată
pe japonezi din zonele ocupate din Asia, dar revoluția izbucnită în Rusia europeană și presiunile
diplomatice l-au forțat pe țar să accepte pacea. Rusia a acceptat medierea președintelui american
Theodore Roosevelt, a cedat Japoniei sudul insulei Sahalin și i-a recunoscut acesteia influența
asupra Coreei și suduLui Manciuriei.

Războiul ruso-japonez a fost un punct de cotitură în istoria Rusiei. A dus la o revoltă populară
împotriva guvernului și a dus la adoptarea unor reforme economice și politice. În aceeași
perioadă, grupurile antireformiste și de interese și-au lărgir influența asupra politicii regimului.
În ceea ce privește politica externă, Rusia a devenit tot mai implicată în afacerile balcanice și în
intrigile politice dintre marile puteri europene. Ca o consecință a politicii sale externe, Rusia a
fost târâtă în primul război mondial, în condițiile în care, în interior, imperiul nu era pregătit
pentru o asemenea conflagrație. Slăbită în interior de mișcările contestatare și de lipsa unei
conduceri eficiente, regimul a eșuat în încercarea de a depăși evenimentele tragice care au dus în
cele din urmă la prăbușirea țarismului și a făcut loc unor noi forțe politice pe scena istorie rusești
și mondiale.

Industrializarea accelerate

La sfârșitul secolului al XIX-lea, rămânerea în urmă din punct de vedere al dezvoltării și

vulnerabilitatea în domeniul extern au ajuns la proporții de criză. Foametea a ucis aproximativ o
jumătate de milion de oameni în 1891, iar acțiunile Japoniei și Chinei au fost percepute ca

5
amenințări externe. Drept contramăsuri, regimul a fost forțat să adopte un program ambițios dar
costisitor, concepuit de Serghei Witte, cel mai competent ministru de finațe. Witte a luptat pentru
obținerea unor împrumuturi externe, pentru conversia rublei în aur, pentru o mai mare impozitare
a țăranilor, dezvoltarea accelerată a industriei grele și pentru construirea căii ferate trans-
siberiene. Aceste politici erau concepute să modernizeze țara, să securizeze frontiera din orientul
îndepărtat și să-i asigure Rusiei o poziție de lider în exploatarea resurselor din teritoriile din
nordul Chinei, Coreea și Siberia. Această politică expansionistă a fost versiunea rusească a
logicii imperialiste afișată în secolul al XIX-lea de celelalte țări mari care aveau vaste zone
subdezvoltate, așa cum erau Statele Unite ale Americii de exemplu. În 1894, urcarea pe tron a
indecisului Nicolae al II-lea după moartea țarului Alexandru al III-lea, i-au oferit lui Witte și altor
miniștri puternici posibilitatea să domine viața politică rusească.

Politicile lui Witte a avut rezultate amestecate. În ciuda unei recesiuni economice grave de la
sfârșitul secolului, producția rusească de cărbune, fier, oțel și petrol s-a triplat între 1890 și 1900,
lungimea căilor ferate aproape că s-a dublat, făcând ca Rusia să aibă cea mai dezvoltată rețea
feroviară după SUA. Însă producția și exportul de cereale nu au crescut în mod semnificativ, iar
importurile au crescut mai rapid decât exporturile. Bugetul de stat a crescut mai mult decât de
două ori, absorbind o parte din creșterea economică a țării. Istoricii occidentali apreciază în mod
diferit reformele lui Witte. Unii dintre ei cred că ramurile industriale care nu exportau și care nu
beneficiau de subvenții și de contracte de stat au suferit o rămânere în urmă. Cei mai mulți
analiști sunt de acord că calea ferată trans-siberiană, care a fost termintată în 1904 pe toată
lungimea de la Vladivostok până la Moscova, și aventurile militare din Manciuria și Coreea au
fost cauza unor mari pierderi economice și au golit visteria națională. Costurile financiare ale
reformelor sale au contribuit decisiv la destituirea din 1903 a lui Witte din funcția de ministru de
finațe.

Revoluție și contrarevoluție, 1905-07

Războiul ruso-japonez a accelerat apariția mișcărilor politice în toate clasele sociale și în cadrul
principalele naționalități, inclusiv printre rușii bogați. Până la începutul anului 1904, activiștii
liberali din zemstve și din asociațiile profesionale au format o organizație numită Uniunea
Eliberării. În același an, ei s-au unit cu finlandezii, polonezii, georgienii, armenii și cu rușii
membri ai PSDMR pentru a forma o alianță antiautocratică.

6
În ianuarie 1905, preotul ortodox Gheorghi Gapon, care era liderul unei asociații muncitorești
finanțată din umbră de poliție, a condus un marș uriaș, pașnic, în Sankt Peterburg, pentru a
înmâna țarului o petiție. Trupele chemate să mențină ordinea au deschis focul asupra mulțimii,
ucigând sute de demonstranți, aprinzând scânteia revoluției ruse din 1905. Evenimentul acesta,
care avea să fie denumit mai apoi Duminica însângerată, combinat cu eșecul stânjenitor din
războiul cu Japonia, au dus la greve, revolte în zonele rurale, rebeliuni militare și acte teroriste
organizate de grupuri de opoziție. Muncitorii au format un consiliu, (soviet), în Sankt Peterburg.
Rebeliuni armate au avut loc Moscova, în zona munților Urali, Letonia și în teritoriile poloneze.
Activiști din zemstve și conducătorii Uniunii Sindicatelor au format Partidul Constituțional
Democratic, cunoscuți sub numele dat de inițialele partidului drept Kadeți, (în limba rusă
Конституционная Демократическая партия, prescurtat КД– KD).

Unii dintre membrii claselor avute au cerut un compromis cu grupurile de opoziție pentru
evitarea unor tulburări mai mari. La sfârșitul anului 1905, țarul Nicolae al II-lea a fost forțat să
promulge așa numitul Manifest din Octombrie, care dădea Rusiei o constituție și proclama
dreptul la libertăți civile pentru toți cetățenii. În dorința de a stopa activitățile facțiunilor liberale,
constituția includea aproape toate cererile lor, (răspunderea miniștrilor în fața țarului și Duma
națională – parlament ales printr-un vot larg, dar nu universal). Cei care au acceptat acest
aranjament au format un partid de centru dreapta numit Octombriștii, ei numindu-l pe Witte ca
prim ministru. În acest timp, Kadeții luptau pentru locuri în guvern și sufragiu egal și universal.
Datorită principiilor lor politice și a revoltelor armate care nu mai conteneau, partidele stângii
rusești nu s-au decis dacă să participe sau nu la alegerile pentru Duma convocate pentru
începutul anului 1906. În același timp , facțiunile de dreapta se opuneau în mod activ reformelor.
Unele grupuri noi monarhiste și protofasciste se luptau de asemenea să destabilizeze situația din
acel moment. Totuși, regimul a continut să funcționeze pe tot parcursul haosului anului 1905,
reușind să restaureze ordinea în orașe, în zonele rurale și în armată. În tot acest timp, teroriștii au
ucis mai multe sute de persoane oficiale, iar ca represalii, guvernul a ordonat executarea unui
număr egal de teroriști. Pentru că guvernul a reușit să impună ordinea în țară și să asigure
primirea unui împrumut de stat din Franța mai înainte de întrunirea primei sesiuni a Dumei, țarul
Nicolae s-a simțit destul de puternic pe poziții pentru a-l înlocui pe Witte cu un funcționar mai
puțin independent, Piotr Stolîpin.

7
Prima Dumă a fost aleasă în martie 1906. Kadeții și aliații lor dominau parlamentul, deputații
radicali de stânga fiind ușor depășiți numeric de Octombriști și centriștii de dreapta. Socialiștii au
boicotat alegerile, dar mai mulți politicieni socialiști au câștigat totuși mandate. Relațiile dintre
Dumă și guvernul liui Stolîpin au fost încordate de la bun început. Primele impasuri apărute între
Kadeți și guvern a fost pe tema adoptării constituției și a reformei agrare, ele ducând în cele din
urmă la dizolvarea Dumei și la convocarea unor noi alegeri. În ciuda amplificării terorismului
stângist, partidele de stânga au participat de această dată la alegeri și, împreună cu deputații
independenți simpatizanți ai stângii, au câștigat majoritatea mandatelor, devansând coaliția
formată de Kadeți, de polonezi și alte naționalități din centrul spectrului politic. Impasul în care
s-au aflat guvernul și Parlamentul nu a fost depășit nici după convocarea celei de-a doua Dume
în 1907.

Guvernele lui Stolîpin și Kokovțov

În iunie 1907, țarul a dizolvat cea de-a doua Dumă și a promulgat o nouă lege electorală, care
reducea în mod semnificativ greutatea electorală a alegătorilor din clasele inferioare și a
nerușilor și a crescut șanselor la un loc în parlament pentru reprezentanții nobilimii. Această
lovitură a avut pe termen scurt efectul dorit în ceea ce privește restaurarea ordinii. Noile alegeri
din toamnă au avut ca rezultat o a treia Dumă mult mai conservatoare, în care dominau
Octombriștii. Chiar și așa, parlamentul nu a încetat să se certe cu guvernul dintr-o mulțime de
motive: compoziția marelui Stam Major al Marinei, statutul autonom al Finlandei, introducerea
instituției zemstrelor în provinciile vestice, reforma sistemului tribunalelor sătești și trecerea
instituțiilor muncitorești de asigurări sub controlul poliției. În aceste dispute, Duma, având
sprijinul camerei superioare a parlamentului în care erau numiți pe cale birocratică, (nu aleși),
numai nobili, era mai conservatoare decât guvernul uneori, iar alteori mai constituționali decât
acesta din urmă. A patra Dumă aleasă în 1912, era similară din punct de vedere al compoziției cu
precedenta, dar facțiunea progresistă a Octombriștilor s-a desprins și s-a alăturat centriștilor.

Cea mai importantă mâsură luată de Stolîpin a fost programul de reformă agrară. Ea a permis și
câteodată a forțat dezmembrarea obștilor sătești și instalarea proprietății private complete.
Stolîpin a sperat ca programul de reformă să creeze o pătură conservatoare de fermieri loiali
țarului. Mulți țărani nu voiau să piardă siguranța oferită de obștile sătești, sau să permită
străinilor de sat să cumpere pământul comunei. Până în 1914, numai 10% din obștile sătești

8
fuseseră dizolvate. Până în cele din urmă, economia și-a revenit și a crescut foarte mult din 1907
până în 1914, atât din punct de vedere cantitativ cât și prin formarea unor cooperative și bănci
rurale și generarea de de capital național. Până în 1914, producția de oțel a egalat-o pe cea a
Franței și a Austro-Ungariei și rata de creștere economică a Rusiei era una dintre cele mai
ridicate din lume. Deși datoriile externe erau destul de ridicate, acestea scădeau continuu ca
proporție din valoarea produsului național brut, iar balanța comercială a imperiului era pozitivă.

În 1911, un agent dublu care lucra pentru Ohrana, l-a asasinat pe Stolîpin, iar locul lui în fruntea
guvernului a fost luat de ministrul de finanțe Vladimir Kokovțov. Kokovțov era un om foarte
prudent și un sprijinitor al țarului, dar el nu putea concura cu puternica facțiune a curtenilor care
dominau guvernul.

Istoricii au discutat dacă Rusia a avut sau nu prilejul să dezvolte un sistem constituțional viabil în
perioada 1905 – 1914. Eșecul încercărilor de democratizare au fost datorate țarului, care nu dorea
să renunțe la domnia autocratică sau să împartă puterea. Prin manipularea dreptului electoral,
guvernul a obținut o Dumă mai conservatoare, dar mult mai puțin reprezentativă. Mai mult chiar,
guvernul ocolea deseori hotărârile Dumei conservatoare și guverna prin decrete.

În această perioadă, politicile guvernamentale au fost diferite, de la reformiste la represive.

Istoricii au speculat pe tema posibilității ca reformele îndrăznețe ale lui Witte și Stolîpin să fi
putut "salva" Imperiul Rus. Dar politica dictată de apropiații curții, combinată cu nesfârșita
izolare a țarului și birocrația din restul societății au împiedicat sau stânjenit toate reformele.
Suspendarea drepturilor civile a continuat și nici muncitorii, nici măcar Biserica Ortodoxă Rusă,
nu au avut dreptul să se organizeze așa cum ar fi vrut. Discriminarea polonezilor, ucrainienilor,
evreilor și a ortodocșilor de rit vechi erau un fapt obișnuit. Revoltele populare erau tot mai dese,
iar, pe plan extern, politica imperiului s-a dovedit din ce în ce mai aventuroasă.

Politica balcanică, 1906-13

Acțiunile din orientul îndepărtat au trecut pe planul doi problemelor Balcanilor, Austro-Ungaria
făcând și ea un lucru asemănător în perioada 1897 – 1906. Înfrângerea în războiul din 1905 a
forțat Rusia să accepte negocieri cu Anglia și Japonia. În 1907, noul ministru de externe rus,
Alexandr Izvolski, a reușit să obțină înțelegeri cu ambele națiuni. Pentru a-și menține sfera de

9
influență în nordul Manciuriei și în nordul Persiei, Rusia a fost de acord cu influența japoneză în
Manciuria de sud și în Coreea și influența britanică în sudul Persiei, Afganistan și Tibet. Logica
acestei politici era ca, prin forțe unite, Rusia și Japonia să împiedice Statele Unite să-și
stabilească o bază în China prin organizarea unui consorțiu pentru dezvoltarea căilor ferate
chinezești. După revoluția republicană chineză din 1911, Rusia și Japonia și-au recunoscut
reciproc sferele de influență din Mongolia Exterioară. În cadrul aceleiași linii politice generale,
Rusia a tratat pentru recunoașterea intereselor economice germane în Imperiul Otoman și Persia
în schimbul recunoașterii intereselor rusești de securitate în zonă. Rusia și-a protejat pozițiile
strategice și financiare prin intrarea în neoficiala Triuplă Înțelegere cu Anglia și Franța, fără să
consulte Germania.

În ciuda acestor măsuri de prevedere, după încheierea războiului cu Japonia din 1905, Rusia și
Austro-Ungaria au reînceput cursa pentru influență sporită în Balcani, concentrându-se asupra
Regatului Serbiei și asupra provinciilor Bosnia și Herțegovina, (pe ultimele, Austro-Ungaria le
ocupase din 1878). În 1881, Rusia fusese în secret de acord în principiu cu anexarea celor două
provincii. Izvolski a fost de acord în mod prostesc să sprijine în mod formal anexarea în
schimbul sprijinului austriac pentru revizuirea tratatului asupra neutralității strâmtorilor Bosfor și
Dardanele, schimbarea vizată urmând să dea Rusiei drepturi speciale de navigație și traversare.
Anglia a contrat inițiativa rusă și a blocat revizuiriea tratatului, dar Austria a trecut la legiferarea
anexiunii teritoriale. Mai apoi, sprijinită de Germania, Austro-Ungaria a pus în lumină
slăbiciunea Rusiei forțând-o să dezavueze sprijinul pentru Serbia.

După anexarea Bosniei și Herțegovinei, Rusia a devenit un factor important în creșterea tensiunii
și înmulțirea conflictelor din zona Balcanilor. În 1912, Sebia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru au
învins Imperiul Otoman în primul război balcanic, dar aliații au continuat să se certe după
încheierea păcii. În 1913, alianța s-a rupt, și Serbia, Grecia și România au învins Bulgaria în al
doilea război balcanic. Austru-Ungaria a devenit sprijinitorul Bulgariei, care era rivalul teritorial
al Serbiei în zonă, iar Germania a rămas protectorul Imperiului Otoman. Rusia a întărit și mai
mult legăturile cu Serbia. Sistemul complex de alianțe și sprijinul marilor puteri erau extrem de
instabile. Între toate părțile implicate în Balcani s-au menținut resentimentele, Serbia menținând

10
o animozitate specială față de Austro-Ungaria datorită anexării [[Bosnia și Herțegovina|Bosniei
și Herțegovinei].

În iunie 1914, Gavrilo Princip l-a asasinat pe Arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului
Austro-Ungariei, faptă de care a fost făcut responsabil guvernul sârb. Austro-Ungaria a dat un
ultimatum Serbiei cu niște condiții considerate mult prea umilitoare pentru a putea fi acceptate.
Deși sârbii au fost de acord cu condițiile impuse, Austro-Ungaria a considerat răspunsul
nesatisfăcător și și-a rechemat ambasadorul. Rusia, temându-se de o nouă umilire în Balcani, a
sprijinit Serbia. Odată ce răspunsul sârbesc a fost respins, sistemul alianțelor a început să
funcționeze în mod automat, Germania sprijinind Austria și Franța sprijinind Rusia. Când
Germania a invadat Franța atacând prin Belgia neutră, conflictul s-a transformat într-unul
mondial.

Rusia în timpul războiului, 1914-16

Populația foarte numeroasă a imperiului i-a permis Rusiei să cheme sub arme mai mulți soldați
decât forțele combinate ale Austro-Ungariei și Germaniei, dar baza economică subdezvoltată a
făcut ca militarii ei să fie mai slab înarmați decât adversarii. Forțele rusești erau inferioare celor
germane la toate capitolele, mai puțin în ceea ce privește numărul. În cele mai multe dintre
luptele armate, armatele mai mari rusești le-au învins pe cele ale austriecilor, dar au fost înfrânte
de cele ale germanilor.

La declanșarea războiului, țarul Nicolae al II-lea s-a străduit să obțină numirea Marelui Duce
Nicolae ca Șef al Marelui Stat Major al Armatei. Marele Duce, văr al țarului, era un individ
competent, dar nu a reușit să participe la elaborarea strategiei sau la numirea comandanților.

La începutul războiului, ofensiva rusă din Prusia Orientală a atras suficiente trupe germane de pe
frontul de vest pentru a permite francezilor, belgienilor și britanicilor să oprească ofensiva
germană. Una dintre cele două armate rusești a fost aproape distrusă în Bătalia de la Tannenberg,
(același loc unde, în 1410, polonezii, lituanienii și rușii îi învinseseră pe Cavalerii teutoni). Între
timp, rușii opriseră ofensiva austriecilor și îi împinseseră către vest, intrând în Galiția de est,
regiunea nord-estică a Imperiului Austro-Ungar. Rușii au oprit un atac de iarnă commbinat
germano-austriac în Polonia, și la începutul anului 1915 au avansat mai mult în Galiția. În
primăvara anului 1915, atacurile germano-austriece i-au scos pe ruși din Galiția și Polonia,

11
distrugându-le mai multe corpuri de armată. În 1916, Germania a planificat scoaterea Franței din
război printr-un atac masiv în regiunea Verdun, dar un nou atac al Rusiei împotriva Austro-
Ungariei a obligat Marele Stat Major german să retragă trupe de pe frontul de vest pentru a le
transfera pe frontul de est. Aceste acțiuni au făcut ca ambele fronturi să rămână relativ stabile,
atât Germania cât și Rusia căutând cu disperare victoria. Numai că Rusia ajuns să fie sfârșită de
eforturile de război, Germania dovedind că are resurse superioare. Până la sfârșitul anului 1916,
Rusia a fost salvată de intrarea în război a României, ceea ce a făcut ca frontul să se lungească
până la Marea Neagră.

Aranjamentele de război dintre aliați reflectau țelurile imperialiste ale Triplei Înțelegeri, cât și
relativa slăbiciune a Imperiului Rus în afara Europei Răsăritene. Rusia se așteptase la câștiguri
importante în urma victoriei în război: câștiguri teritoriale precum Galiția de la Austro-Ungaria,
Prusia Orientală de la Germania, Armenia de la Imperiul Otoman (care intrase în război de partea
Puterilor Centrale), controlul Constantinopolelui și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele și pierderi
teritoriale și politice ale Austro-Ungariei în favoarea României și a popoarelor slave din regiune.
Anglia dorea să obțină zona de centru a Persiei și să împartă mult mai mult din Orientul Mijlociu
arab cu Franta. Italia dorea să obțina Dalmația de-a lungul coastei Adriaticii. Japonia dorea să
controleze mai multe teritorii chinezești. Franța dorea să recapete Alsacia și Lorena, (care
fuseseră pierdute în războiul franco-prusac), și să obțină mai multă influență în Germania de
vest.

Deteriorarea fatală a stării țarismului în Rusia

Începutul primului război mondial a arătat într-o lumină adevărată starea de slăbiciune în care se
afla guvernul lui Nicolae al II-lea. Un spectacol al unitătii naționale a acompaniat intrarea Rusie
în război, având ca scop declarat apărarea fraților slavi sârbi. În toamna anului 1914, Duma și
zemstvele și-au reafirmat întregul sprijin pentru efortul de război. Recrutările inițiale au fost bine
organizate și fără incidente. Dar incompetența unor comandanți, numiți în funcții importante de
conducere numai datorită relațiilor, au dus la retrageri și pierderi grele de vieți omenești,
guvernul demonstrându-și in aceiași perioadă neputință. Populația a fost puternic dezamăgită de
deteriorarea rapidă a condițiilor de viață, în condițiile în care germanii controlau Marea Baltică
iar forțele reunite germano-otomane controlau Marea Neagră, privind Rusia de posibilitatea de a
se aproviziona și împiedicând-o să ia legătură cu piețele potențiale. În plus, pregătirile slabe de

12
război și politicile economice ineficiente au provocat țării pierderi financiare, logistice și
militare. Inflația a devenit o problemă importantă. Datorită sprijinului material insuficient pentru
operațiile militare, a fost creat Comitetul pentru Industriile de Război, care să asigure o
aprovizionare corespunzătoare a frontului. Dar ofițeri corupți și lideri civili puseseră mâna pe
toate pârghiile administrative de pe front și au refuzat să coopereze cu Comitetul. Guvernul
central nu avea încredere în sprijinul independent al eforturilor de război organizat de orașe și de
zemstve. Duma se certa cu birocrația guvernamentală de război, iar deputații de centru și de
centru stânga au format Blocul Progresiv pentru crearea unui adevărat guvern constituțional.

După răsturnarea situației militare a Rusiei din 1915, Nicolae al II-lea a plecat pe front pentru a
conduce personal operațiunile militare, lăsând în urmă nevasta de origine germană, Alexandra, și
pe Rasputin, un membru al anturajului țarinei, care exercita o mare influență în politică și în
numirile ministeriale. Rasputin erau un individ depravat, care-și câștigase însă faima de
vindecător sfânt. El a impresionat-o pe țarina Alexandra, deoarece era capabil să oprească
sângerările fiului cupluluii imperial, țareviciul Alexei, care suferea de hemofolie. Alexandra și
Rasputin au deteriorat în mod incontestabil prestigiul și credibilitatea regimului, deși este
discutabilă cât de mare a fost influența faptelor lor.

În vreme ce guvernul central era încurcat în intrigi de curte, greutătile războiului au început să
provoace revolte populare. În 1916, prețul ridicat al alimentelor și lipsa carburanților a provocat
greve în mai multe orașe. Muncitorii, care câștigaseră dreptul de reprezentare în Comitetele
Industriilor de Război, au folosit aceste secțiuni ca organe ale opoziției politice. Zonele rurale au
devenit din ce în ce mai puțin supuse. Starea de disciplină a soldaților se degrada văzând cu
ochii, în special în rândul noilor recruți de la sate, care erau puși în fața perspectivei de a fi
folosiți pe post de carne de tun de către conducătorii militari incapabili.

Situația a continuat să se deterioreze. Într-o încercare de a salva curtea țarului din mocirla în care
se înfundase, un grup de aristocrați l-au asasinat pe Rasputin în decembrie 1916. dar moartea
misteriosului "vindecător" nu a adus vreo schimbare majoră în bine. Conflictele tot mai dese
dintre țar și Dumă au slăbit ambele tabere ale guvernului și a mărit impresia generală de
incompetență. La începutul anului 1917, deteriorarea stării căilor ferate a dus la crize acute de
alimente și de combustibil, care au provocat dezordini și greve. Autoritățile au cerut trupelor

13
dislocate în Petrograd, (așa cum fusese rebotezat orașul Sankt Peterburg din 1914, pentru a-i
rusifica numele cu sonorități germane), să pună capăt revoltelor din capitală. În 1905 militarii au
deschis focula supra demonstranților și au salvat monarhia, dar, în 1917, soldații s-au alăturat
mulțimilor furioase. Sprijinul populației pentru regimul țarist a dispărut în 1917, punând capăt a
trei secole de domnie a dinastiei Romanov.

REVOLUTIA 1917

Autocrația traversează ca un fir roșu întreaga istorie a Rusiei, de la Moscova primilor cneji care
s-au emancipat de sub cnutul mongol, la Rusia imperială a Romanovilor sau la U.R.S.S.-ul
atotputernicilor secretari-generali ai PCUS. Este atât de întipărită în mentalul colectiv rusesc,
încât mulți analiști o consideră singura formă de guvernământ viabilă pentru un teritoriu atât de
întins, de la Marea Baltică, la Oceanul Pacific, populat de națiuni de limbi și confesiuni extrem
de diferite. Acum exact 100 de ani, acest model autocrat a fost pus în paranteza istoriei de
surprinzătoarele evenimente revoluționare ale anului 1917. Pentru câteva luni, Rusia părea să
urmeze un alt curs istoric, care ar fi dus-o spre o republică parlamentară de tip occidental.
Această șansă istorică unică a fost ratată în urma unui puci militar dat de un grup restrâns de
revoluționari de profesie din jurul lui Lenin, determinați și fără scrupule. Iar istoria a fost rescrisă
de învingătorii bolșevici care au prezentat lovitura de stat din 25 octombrie 1917 drept adevărata
Revoluție.

La începutul secolului al XX-lea, Rusia era singura dintre marile puteri care nu avea nici
constituție, nici parlament. Forma de guvernământ, cea a absolutismului monarhic, aparținea
unei epoci revolute în cea mai mare parte a continentului european. Funcționarii nu depuneau
jurământul de fidelitate statului, ci direct țarului. Conform Codului de procedură penală, orice
încercare de a pune la îndoială autoritatea țarului sau simpla exprimare a dorinței de a vedea
schimbat regimul consituiau delicte majore. Măsurile extreme de control, supraveghere și
represiune a populației, puse în practică prin intermediul Departamentului Poliției de Stat creat în
1880 în urma unui atentat terorist la viața țarului Alexandru al II-lea, făceau din Rusia țaristă un
prototip al statului polițienesc modern. Unul dintre șefii Departamentului Poliției de Stat
transpune această ruptură între stat și societate în termenii unui adevărat război: „Există un popor
și o autoritate a statului și aceasta din urmă este în permanență amenințată de cel dintâi... Prin

14
urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o amenințare la adresa autorității
statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăți”.

Preludiul

Tentativele de reformă din prima decadă a secolului al XX-lea, cauzate de intensificarea

contestării sistemului, deseori în forme violente, și de consecințele catastrofale a înfrângerii în
războiul ruso-japonez din 1905, au fost considerate insuficiente de opoziția nerăbdătoare să
obțină libertăți și drepturi politice comparabile cu cele de care se bucurau națiunile Europei
occidentale. Primul prim-ministu din istoria Rusiei, Serghei Witte, l-a avertizat pe ultimul țar al
Rusiei, Nicolae al II-lea, despre pericolul ca aceste cereri nestăvilite să se transforme într-o
revoluție care să răstoarne întreg regimul politic: „Progresul omenirii este de neoprit. Ideea de
libertate va triumfa, dacă nu pe calea reformelor, atunci prin revoluție. Dar în această ultimă
eventualitate, ea va lua naștere din cenușa unei istorii de o mie de ani, care va fi distrusă. Bunt-ul
rusesc [răzvrătirea], nătâng și nepăsător, va mătura totul în calea lui, nelăsând în urmă decât
praful și pulberea. Ce fel de Rusie se va naște din această încercare nemaiîntâlnită depășește
puterea imaginației omenești: grozăviile bunt-ului rusesc pot întrece tot ceea ce a cunoscut
istoria. E cu putință ca o intervenție străină să sfâșie țara. Încercările de a da viață idealurilor
socialismului teoretic – care sunt sortite eșecului, dar vor fi fără îndoială puse în practică – vor
distruge familia, credința, proprietatea, temeliile legii”.

După momentul critic al anului 1905, marcat de greve generale și de ciocniri violente între
manifestanți și forțele represive, Nicolae al II-lea a fost nevoit să accepte o serie de reforme care
ar fi transformat într-un final Imperiul autocrat într-o monarhie constituțională. Împărțirea
responsabilității guvernării cu o Dumă de Stat din ce în ce mai îndrăzneață a eșuat însă
lamentabil datorită firii oscilante a țarului, adeseori influențat de elementele conservatoare din
anturajul său. Așa că în preajma Primului Război Mondial, Rusia se găsea într-o situație
explozivă, cu un regim vetust din ce în ce mai contestat. Decizia pripită a Rusiei de a intra într-
un război care s-a dovedit a fi unul de uzură, cu înfrângeri catastrofale în fața armatelor germane,
a erodat încrederea în regim, încurajând radicalizarea elementelor revoluționare. Instituția
monarhiei, altădată pilonul principal al regimului, se afla într-o criză de popularitate agravată de
firea slabă a țarului Nicolae al II-lea și de originea străină a țarinei Alexandra Feodorovna. Fiind
născută nemțoaică, în patria principalului inamic al Rusiei, țarina a jucat rolul de țap ispășitor

15
pentru poporul rus cam în aceeași măsură în care regina Maria Antoaneta a Franței, cu originea ei
austriacă, l-a jucat la 1789. Poate că situația ar fi fost ținută sub control dacă armata s-ar fi aflat
la dispoziția regimului. Însă cu ea cantonată la sute de kilometri distanță, prinsă într-un război
sângeros de ofensive și contraofensive ample, revoluționarii au putut să se desfășoare fără mari
probleme în spatele frontului.

Evenimentele

Cum se întâmplă adesea în istorie, vremea a jucat un rol important în evenimentele din februarie
1917. După o iarnă teribilă, a urmat o încălzire neobișnuită pentru Sankt Petersburg (rebotezat în
anii războiului în Petrograd, pentru că vechea denumire avea o rezonanță mult prea germanică),
cu temperaturi de +8 grade. În documentarele de epocă pe pot vedea mulțimile de protestatari
adunate sub un cer strălucitor. Scânteia care a provocat lanțul de evenimente ce într-un final va
duce la abdicarea țarului și la instaurarea unei republici parlamentare l-a reprezentat marșul
femeilor prilejuit de aniversarea pe 23 februarie 1917 a Zilei Internațională a Femeii. Rigorile
economiei de război aveau repercusiuni crunte asupra populației civile, ce suferea în urma unei
penurii cronice de alimente. La scurt timp, marșul s-a transformat într-un protest spontan, axat pe
revendicarea pâinii cea de toate zilele. Femeilor li s-au alăturat muncitorii de la uriașele ateliere
mecanice Putilov. Un martor al evenimentelor din zilele respective, britanicul Herbert Stewart,
tutorele nepoților țarului Rusiei, își nota în jurnal caracterul spontan și anarhic al manifestațiilor
de revoltă îndreptate împotriva autorităților. „Revolta și dezordinea domneau pe străzi, și cred că
asta e cea mai bună descriere a unei revoluții: poporul spărgea magazine, prăda brutăriile;
femeile, mai ales. Răsturnau tramvaiele, construiau baricade din lemn și pietre de pavaj”,
consemna Herbert Stewart.

Trei zile mai târziu, puhoiul de oameni ajunge la peste 250.000 de manifestanți, atât muncitori
intrați în grevă generală, dar și femei și studenți. Simțind că situația scapă de sub control,
autorităție ordonă în mod imprudent trupelor de cazaci să intervină în forță pentru a dispersa
mulțimea. La final, peste 40 de cadavre sunt presărate pe caldarâmul din Piața Znameski. Vestea
sângeroaselor incidente i-a revoltat pe soldații incartiruiți în cazarma de la Petrograd. Majoritatea
din cei 140.000 de soldați erau rezerviști de 30-40 de ani, civili până în urmă cu puțin timp.

16
Răzvrătirea garnizoanei Petrogradului reprezintă momentul hotărâtor al Revoluției din februarie,
capitala Imperiului scăpând de sub controlul regimului țarist.

În perioada imediat următoare ia naștere un sistem de putere duală, dvoelastie, care durează până
în octombrie. Duma de Stat continua să funcționeze alături de nou înființatul Soviet din
Petrograd dominat de militari. Din cei 3000 deputați, 2000 erau soldați. Asta arată în ce măsură
Revoluția din Februarie a fost de fapt în primele ei faze, o revoltă a soldaților. Ca organ de putere
executivă, Comitetul Provizoriu al Dumei (denumit ulterior Guvern Provizoriu) se calcă pe
bătături cu Ispolkom-ul dominat de socialiști (Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd).
La 2 martie, în urma presiunilor exercitate de proprii generali, țarul Nicolae al II-lea abdică în
favoarea fiului său de numai 12 ani, țareviciul Alexei. Regența urma să fie asigurată de fratele
său, Mare Duce Mihail. Nicolae a crezut că doar așa se poate continua războiul, neluînd în
considerare o pace separată cu germanii ce i-ar fi permis să folosească trupele de pe front pentru
a restabili controlul Coroanei. Din cauza bolii fiului său (hemofilie) se va răzgândi, hotărând să
cedeze coroana direct fratelui său Mihail. Decretul de abdicare semnat de Nicolae al II-le este
transmis în aceeași zi Dumei de la Petrograd: „În zilele marii lupte împotriva inamicilor străini,
care încearcă de aproape trei ani să ne înrobească patria, Domnul Dumneze s-a milostivit să
trimită Rusiei o nouă și grea încercare. [...] În aceste zile hotărâtoare pentru viața Rusiei, Noi
considerăm că ține de datoria Noastră să asigurăm poporului Nostru cea mai strânsă unitate cu
putință și o consolidare a tuturor forțelor naționale. […] În înțelegere cu Duma Imperială, am
hotărât să renunțăm la Tronul Imperial Rus și să depunem puterea supermă. Cum nu dorim să Ne
despărțim de iubitul Nostru fiu, transmitem succesiunea fratelui Nostru, Marele Duce Mihail
Aleksandrovici. [...] Îl povățuim pe fratele Nostru să conducă afacerile de stat în deplină și
inviolabilă unitate cu reprezentanții poporului din corpurile legiuitoare, după acele principii care
vor fi stabilite de ei. […] Îi îndemnăm pe fiii credincioși ai patriei să-și îndeplinească datoria
sfântă, să se supună [noului] țar în greul moment de restriște națională și să-L ajute ca, împreună
cu reprezentanții poporului, să conducă Imperiul Rus pe calea victoriei, prosperității și gloriei,
Domnul Dumnezeu să ajute Rusia!”

Partidele

17
Principalii actori politici ce-și revendică accesul la putere în Rusia revoluționară sunt partidele,
de facturi și de orientări ideologice extrem de variate, de la anarhiști de extremă stânga, la
naționaliști de extremă drepta. Într-un final, patru mari tabere își vor disputa întâietatea pe scena
politică.

1. Partidul Constituțional Democratic, principalul exponent al curentului politic liberal.

Membrii lui numiți cadeți, după abrevierea K-D a partidului, proveneau în special din rândurile
profesiunilor liberale (universitari, avocați, medici), din nobili cu vederi reformiste și chiar din
foști socialiști dezamăgiți. Își propuneau introducerea unor refome ample în societate, bazate pe
o constituție democratică care ar fi urmat să asigure drepturi și libertăți civile tuturor, indiferent
de religie, naționalitate sau de extracție socială. Într-o țară dominate de un climat antisemit
virulent, tradus în pogromuri recurente, cadeții făceau notă discordantă prin sprijinirea activă a
obiectivului emancipării evreilor. Își doreau emularea instituțiilor și economiilor occidentale,
prin accentul pus pe industrializare și pe proprietatea privată. În această privință, cadeții
reprezentau cei mai importanți agenți ai modernizării Rusiei. Deși proporția lor în Duma de Stat
scăzuse de la primele alegeri din 1905, au ajuns să controleze cinci portofolii în Guvernul
provizoriu, inclusiv pe cel de prim-ministru, prin prințul Gheorghi Lvov și ministerul de externe,
prin liderul partidului, istoricul Pavel Miliukov. Alți reprezentanți de marcă ai partidului sunt
istoricul Aleksandr Kornilov, contesa Sofia Panina ce va ocupa funcția de vice-ministru al
Educației, orientalistul Sergei Oldenburg, ministru al Educației în Guvernul Provizoriu și
Vladimir Dmitrievich Nabokov, tatăl ilustrului scriitor și secretar în Guvernul Provizoriu.

2. Partidul Socialist Revoluționar, combina ideile socialiste predominante în rândul

intelighentiei, cu un tip de țărănism prin care încerca să pătrundă în lumea rurală ce forma 85%
din populația Rusiei. Membrii lui erau cunoscuți sub numele de eseri, de la abrevierea numelui
partidului (S.R.). În prima parte a activității lor, arma politică principală era terorismul îndreptat
împotriva agenților regimului țarist. După 1909 își mai moderează tonul, iar Revoluția din 1917
îi propulsează într-o alianță de conjunctură alături cadeți în Guvernul Provizoriu. Liderul și
teoreticianul partidului este Viktor Cernov care va ocupa funcția de ministru al Agriculturii în
guvernul condus de cealaltă figură importantă a eserilor, avocatul Aleksander Kerenski.

3. Menșevicii, facțiune apărută în urma rupturii din Partidul Social-Democrat al Muncii din
Rusia produsă la al doilea congres organizat în 1903 în străinătate. Titulatura lor este înșelătoare

18
pentru că deși menșevici derivă de la un cuvânt rus ce înseamnă minoritate, ei reprezentau
majoritatea din cadrul partidului. Fideli tezelor marxiste, menșevicii doreau schimbarea
regimului țarist printr-o revoluție democrat burgheză care ar fi urmat să asigure tranziția spre
următoarea etapă, cea a dictaturii proletariatului. Erau ceva mai moderați și mai înclinați de a
colabora cu partidele liberal-burgheze decât rivalii lor politici, bolșevicii. Ocupau cele mai multe
locuri, 23, în cadrul Comitetul Central și Executiv al Întregii Rusii (CCE), organul executiv al
Sovietul de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din întreaga Rusie ce înlocuise Ispelkom-ul.
Menșevicii vor ocupa două protofolii în Guvernul provizoriu, cel al Ministerului Muncii prin
Matvei Skobelev și cel extrem de important în dinamica revoluționară, al Ministerului Poștei și
Telegrafului, prin gruzinul Irakli Tsereteli. Liderul menșevicilor este ziaristul Julius Martov,
vechi prieten și mentor al unui alt menșevic celebru, Lev Troțki, ce mai târziu va defecta la
bolșevici.

4. Bolșevicii, reprezenta facțiunea radicală a Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia

de care se va rupe în celebrul congres din 1903. Deși o minoritatea în rândurile marxiștilor ruși,
ei s-au autointitulat bolșevici după cuvîntul rus de înseamnă „majoritate”. Ca obiectiv principal
își propuseseră la fel ca menșevici instaurarea dictaturii proletariatului, însă spre deosebire de
aceștia nu aveau încredere în conștiința de clasă a muncitorilor și doreau ca revoluția să fie
condusă de un grup restrâns de profesioniști fanatici. Modul de conducere urma să fie cel al
„centralismului democratic”, concept ce camufla viziunea lor asupra unei guvernări autoritare,
asigurată de o elită revoluționară. Liderul lor este revoluționarul de profesie Vladimir Ilici
Ulianov, cunoscut sub numele de Lenin. Alte figuri importante ale bolșevicilor sunt Kamenev,
Zinoviev, Buharin, Troțki și Stalin, cu toții jucând roluri extrem de importante în evenimentele
ulterioare.

Reformele

Statul, așa cum supusul rus îl cunoscuse toată viața lui, s-a prăbușit în decurs de câteva zile.
Primele instituții desființate au fost cele represive. La 4 martie guvernul a dizolvat
Departamentul Poliției, Ohrana și Jandarmeria, înființând miliții cetățenești subordonate
zemstvelor (consilii locale de autoadministrare introduse în 1864) și consiliilor municipale.
Armata scapă de controlul guvernului, trecând în cel al Sovietelor prin politizarea ei în urma
Ordinului nr. 1 emis abuziv de Ispolkom, ce-și aroga un rol legislativ. Rapiditatea dezintegrării

19
statului rus în acele zile de efervescență revoluționară, fluiditatea schimbărilor sau provizoratul
dominant sunt surprinse de Kerenski în amintirile sale: „«Revoluția» era un cuvânt care nu se
putea aplica celor ce se petreceau în Rusia... O întreagă lume, lumea legăturilor naționale și
politice se scufundase și dintr-o dată toate programele politice și tactice, oricât de îndrăznețe și
de bine concepute ar fi fost ele, păreau să plutească în aer, lipsite de obiect și de utilitate.”

Deși Guvernul Provizoriu exercita un control politic mai mult teoretic decât efectiv, programul
de reforme adoptat în cele câteva luni de zile în care a funcționat este realmente impresionant.
Au fost eliberați prizonierii politici, s-a pus capăt cenzurii, decretându-se libertatea de exprimare
absolută, s-a abolit pedeapsa cu moartea, s-au anunțat alegeri libere pentru Adunarea
Constituantă bazate pe votul universal, egal și direct, s-au pus capăt discriminărilor etnice și
religioase. S-au sădit germenii democrației participative. Pe tot cuprinsul Rusiei, diferitele
corpuri sociale, precum cele ale țăranilor, muncitorilor și soldaților, s-au organizat în consilii,
comitete și asociații profesionale libere de controlul statului. Rusia se îndrepte cu pași rapizi spre
calea democrațiilor liberale occidentale, depășindu-le chiar pe alocuri prin îndrăzneala
reformelor, tipică tuturor regimurilor revoluționare. Guvernarea autocratică părea să rămână o
amintire nefericită a trecutului, iar democrația constituțională se contura la oprizont ca noul
sistem de guvernământ al Rusiei postrevoluționare.

Sfârșitul

Deși una dintre cauzele principale ale Revoluției ruse o reprezenta agravarea nemulțumirilor
populației pe fondul războiului cu Puterile Centrale, Guvernul Provizoriu a luat catastofala
decizie de a-l continua. Cu o armată virusată de propaganda revoluționară, cu perspective extrem
de reduse de a învinge mașinăria de război prusacă și cu o autoritate neconsolidată pe frontul
intern. La scurt timp, Guvernul Provizoriu a fost nevoit să se confrunte cu facțiunea cea mai
hotărâtă să preia puterea prin orice mijloace, cea a bolșevicilor. Cu ajutorul Ministerului de
Externe german, Lenin împreună cu un grup de 30 de revoluționari de profesie, ajunge pe 3
aprilie 1917 în gara Finlanda din Petrograd, într-un vagon sigilat. Politicienii din fragila alianță
de guvernare erau însă deciși să respecte principiile democratice și liberale, așa că Lenin și fidelii
lui n-au fost arestați și au putut să organizeze nestingheriți asaltul asupra fragilului edificiu
politic apărut în urma Revoluției din februarie. Cadetul Vladimir Nabokov își notează în scrierile

20
sale că succesul bolșevicilor se află în această lipsă de scrupule de care dădeau dovadă și care
contrastează în mod flagrant cu lipsa de pragmatism a guvernanților: „Guvernul provizoriu n-
avea simțul puterii reale. Era o luptă între două forțe: pe de o parte, elemenetele publice raționale
și moderate, dar - vai! - timide și neorganizate; de alta, imoralitatea organizată cu liderii ei
fanatici, absolutiști.[...] Leninii și Troțkii sunt total indiferenți față de soarta indivizilor. «Unde se
cioplește, sar și așchii», răspund ei convenabil la orice întrebare.”

În octombrie are loc o lovitură de stat clasică, dată de un grup restrâns numeric, însă bine
organizat, de revoluționari de profesie. Pentru a da o aparență de democrație revoluționară, s-a
orchestrat o participare de fațadă a maselor în evenimentele puciului militar dat de Lenin și
grupul său de bolșevici. În scurt timp se revine la sistemul autocratic bazat pe un control represiv
mult mai draconic raportat chiar la standardele regimului țarist. Cenzura este reintrodusă, iar
ziarele independente sau ale opoziției sunt interzise. Oponenții politici, cadeții, menșevicii și
eserii, sunt considerați inamici ai statului și vor fi hărțuiți, arestați, închiși și în cele din urmă
executați cu miile. Cultul personalității liderilor bolșevici, Lenin apoi Stalin, va lua proporții
grotești, depășindu-l cu mult pe cel al Romanovilor. Experimentul liberal al primăverii lui 1917
moare în fașă, la doar câteva luni de la gestația sa. Reformele inițiate în această scurt interval de
timp vor fi avortate de noul regim al Sovietelor, iar formele incipiente de democrație
participativă lasă locul „centralismului democratic”, formulă menită să mascheze dictatura cu
mână de fier a facțiunii bolșevice. Rusia se scufundă pentru mai mult de șapte decenii înapoi în
bezna autocrației politice.

ISTORIA RUSIEI

Domnia lui Alexandru al III-lea si prima parte a domniei lui Nicolae I, 1894-1905 Alexandru al
II-lea a fost ,,tarul liberator’’ dar Alexandru al III-lea si Nicolae I erau reactionari convinsi si nu
numai ca au respins orice reforma dar s-au straduit sa reduca eficienta multor schimari care
avusesera loc, initiind contrareforme. Decis sa suprime revolutiile si sa mentina autocratia pe 11
mai 1881 a subliniat importanta statului, a autocratiei si ortodoxismului ceea ce a dus la cresterea
presiunilor asupra confesiunilor neortodoxe si o intarire a politicii de rusificare, extinsa nu numai
asupra polonezilor dar si asupra georgienilor, armenilor din Transcaucazia si treptat loialilor
finlandezi iar evreilor li s-a impus sa locuiasca in ,,limitele zonelor evreiesti’’in V Rusiei, au avut
loc pogromuri pana la sfarsitul Rusiei Imperiale, incurajate de autoritati.

21
Dar cum nu se putea reduce la limitarea reformelor, s-au luat si masuri mai constructive in
finante, economie, s-a infiintat o banca agricola pentru tarani, s-a desfiintat impozitul pe cap de
locuitor.

Nicolae al II-lea

A urcat la tron dupa moartea tatalui sau in 1894. Fiind o persoana simpla, modesta, devotata
familiei nu era compatibil cu situatiile existente care necesitau forta, hotarare, vizionarism.

Reactiunea a continuat fara piedici persecutiile religioase s-au inasprit iar cazul Finlandei
ilustreaza absurdiatatea rusificarii deoarece cu toate ca ramasese loiala, era prospera, soldatii
finlandezi au supus polonezii, finalandezii au participat activ in toate domeniile imperiului, totusi
noul nationalism cere ca si ei sa fie rusificati. Asta atrage antipatie fata de Rusiei care contribuie
la revolutia din 1905. In timpul domniei sale a fost construita imensa linie transsiberiana intre
1891-1903. Politica externa • aproba in intregime politica externa a lui Alexandru la II-lea si
dorea sa o continue dar personalitatea sa nehotarata l-a impiedicat • s-a evidentiat pentru prima
data pe scena internationala in 1899 cand a convocat prima conferinta pentru solutionarea
pasnica a conflictelor de la Haga la care au participat reprezentanti din 26 de state, fiind
adoptate ,,legi ale razboiului” • dar politica sa nu a contribuit intodeauna la mentinerea pacii,
comportarea ruseasca in Extremul Orient la inceputul secolului a fost caracterizata de
agresivitate, culminand cu razboiul ruso-japonez din 1904-1905; japonezii au folosit aceeasi
tactica precum in cazul Pearl Harbour, rusii sufera multe infrangeri, japonezii isi epuizeaza
resursele iar Th. Roosevelt a organizat o Conferinta de pace la Postmouth, New Hampshire in
1905. Guvernul rus a incheiat razboiul impotriva japonezilor exact la timp caci atunci cand
luptele au incetat tara era deja cuprinsa de evenimentele Revolutiei din 1905 Ultima parte a
domniei lui Nicolae al 2-lea : Secolul xx poate fi caracterizat de cuvantul “revolutie” , fiind
perceputa de clasa celor instariti cu frica si ura si venerata de cei care visau la libertate.
Principala slabiciune care a dus la esecul monarhiei ruse din peritada antebelica a fost faptul ca
nu reprezenta interesele nimanui iar regele a facut prea putin pentru a consolida noul sistem.
Guvernul a refuzat sa-si modifice orientarea si astfel a izbucnit Revolutia din 1905.

Revolutia din 1905 a fost posibila datotita transformarilor sociale si a crestereii concomitente a
opozitiei fata de regim. Capitalismul a luat amploarea ceea ce a produs schimbari si tensiuni
sociale. Dezvoltarea capitalismului a dus la aparitia a doua grupuri sociale: burghezia si

22
proletariatul. Liberalismul a gasit un mediu propice de reprezentare printre reprezentantii
grupurilor profesionale. . Liberalii au organizat in 1905 Partidul Constitucional Democrat, iar
radicalii au format doua partide importante: Partidul Social Democrat si Partidul Socialist
Revolucionar. La conventia de la Bruxelles si Londra din 1903, social-democratii s-au separat in
bolsevici (condusi de Lenin) si mensevici ( care doareau o organizatie mai larga si mai destinsa).
Inceputul de sec xx era cuprins de dezordine, grevele s-au extins in toata tara, studentii protestau
iar tulburarile deveneau tot mai frecvente, oferind ocazii tot mai mari socialistilor revolutionari,
asa cum cresterea miscarilor muncitoresti i-a incurajat pe social- democrati. Revolutia din 1905
Ziua de 22 ianuarie 1905 a fost cunoscuta sub numele de “duminica sangeroasa”, politia capitalei
deschizand focul asupra unei demonstratii a muncitorilor. Uniunea domonstrantilor era in mare
parte formata din politisti, conform unui plan de a infiltra miscarea muncitorasca si de a o
conduce prin canalele oficiale. Supus presiunilor Nicolae al-II-lea si-a anuntat intentia de a
convoca o adunare “consultativa”, insa miscarile revolutionare continuand sa se extinda, in vara
anului 1905 avand loc noi greve si revolte ale taranilor. Greva dintre 20-30 oct. a ramas
cunoscuta ca cea mai mare , cea mai bine organizata si ramand in istorie ca cea mai reusita
miscare. Nicolae al-II-lea si guvernul sau in urma numeroaselor greve au capitulat la sf lunii oct.,
emitand Manifestul prin care garanta libertati civile rusilor. Manifestul din oct, tansforma
imperial intr-o monarhie constitutionala. Manifestu a avut efectul de a scinda opozitia. Radicalii
considerau consecintele tarului inadecvate si doreau o adunare constitutioanla . Astfel divizata,
opozitia a pierdut mult din puterea ei initala. Anul 1905 s-a incheiat cu lupte sangeroase,
revolutia sfarsind cu ultimul effort din 20-30 oct. Legile fundamentale La data de 6 mai 1906
guvernul a promulgat Legile Fundamentale care prevedeau cadrul de baza al noului sistem
politic schitat de Manifestul din oct. Conform Legilor Fundamentale tarul isi pastra controlul
deplin asupra executivului precum si uriasele sale puteri. Tarul urma sa convoace duma in
sesiune anuala si tot el putea sa o dizolve. Duma primea prin Legile Fundamentale drepturi si
functii legislative precum si bugetare, insa aceste legi erau limitate. Duma si guvernul nu au
putut lucra impreuna, tarul dorind ca duma sa acopere o pozitie subordonata. Duma s-a dovedit
destul de nesupusa. Neintelegerile cele mai serioase au avut loc in legatura cu pamantul: duma
dorea sa redistribuie taranilor pamanturile statului, asfel dupa doua luni Nicolae al-II-la a
desfiintat prima duma. Membri primei dume fiind inchisi, alegerea celei de a doua duma a fost
lipsita de o mare parte din conducerea potentiala. A IIa duma s-a intrunit pe 5 martie 1907si a

23
rezistat putin mai mult de 3 luni, si ea intrand in conflict cu guvernul. Modificarea legii
electorale a fost facuta in scoput de a se putea obtine o duma care sa coopereze cu guvernul, tarul
justificand dorinta lui de a raspunde de destinele statului. Nr reprezentantilor pentru taranisi
muncitori a fost redes in timp ce nobililor le revenea o reprezentare disproportionata.
Modificarile legii electorale a oferit guvernului o duma cu care sa poata colabora. A III-a
duma(1907-1912); a-IV-a duma(1912-1917) In ultima duma a existat un echilibru intre
reprezentantii de stanga si cei de drapta. Politica lui Stolîpin Stolipin a fost considerat ultimul
ministru cu adevarat eficient si imp. al Rusiei imperiale. Telul lui Stolipin era ‘pacificarea” si
reforma. Prin “pacificare” el intelegea o lupta totala impotriva revolutionarilor. Stolipin intelegea
ca ‘pacificarea” sa constituie un preludiu al unor schimbari imp. In mod deosebit al unor reforme
agrare profunde Politica externa a Rusiei 1905-1914 Rusia un a contribuit la cursa pentru
ocuparea coloniilor, cursa care a constituit unaspect important al PRM. Perioada imediat
urmatoare razboiul ruso-japonez a adus o indepartare a Rusiei fata de Germania si o ruptura cu
Austro-Ungaria, dar in acelas timp a adus si o apropriere mai mare a Rusiei de Franta. Acordul
cu Marea Britanie semnat la31 august 1907 a constituit un moment important in politica externa
rusa. Acordul face referile la interesele celor doua puteri care se ciocneau. Ex: In Persia Rusia a
primit o larga sfera de influenza in nord, iar marea Britanie una mai mica in sud-est, in timp ce
zona centrala a fost declarata neutra. De asemenea, Rusia a fost de acord sa considere
Afganistanul in afara sferei sale de influenza si sa trateze cu seful afgan doar prin intermediul
Marii Britanii, aceasta in schimb a promis ca un va intervenii in problemele interne. Ambele tari
au recunoscut suzeranitatea Chinei asupra Tibetului. Deoarece Marea Britanie au avut un acord
semnat in 1904, noul acord a marcat aparitia unei triple Antante intre Franta, Rusia si Marea
Britanie, indreptata impotriva triplei aliante intre Germania, Austro-Ungaria si Italia. Pentru
Rusia alianta a reprezentat o alianta politica si militara efectiva doat cu Franta si doar o
intelegere vaga cu Marea Britanie. Intelegerea semnata cu cele doua state marca o reorientare
majora a politicii externe rusesti. Ministru de externe rus dintre 1906si 1910, pe langa acordul
semnat cu Marea Britanie, a desfasurat si o politica activa in Balcani si Oriental Apropriat.
Succesurul sau (1910- 1914) a reprezentat o noua generatie de diplomati rusi dornici sa
promovaze interesele Rusiei impotriva Turciei si Austro-Ungaria. In 1908 a avut loc o intelegere
intre Rusia si Austria prin care Rusia va fi de acord ca Austria sa anexeze Bosnia si Herzegovina
iar in schimb Austria nn va obiecta ca stramtorile Bosfor si Dardanele sa fie deschise navelor de

24
razboi ruse. Marea Britanie un a fost de acord ca navele rusesti sa navigheze in acele spatii
maritime asfel ca Rusia a putut folosii stramtorile. Anii care au urmat anexarii Bosniei si
Hertegovinei au adus tensiuni, crize si confliste in Balcani si Orientu Apropriat. Asasinarea
arhiducelui Frant Ferdinand la 28 iunie 1914 a determinat declansarea PRM, Rusia decizand sa
sprijine Sarbia. Germania a deschis conflictul cu Rusia pe 1 august, iar atacul german asupra
Belgiei i-a adus pe britanici de partea Frantesi si a Rusiei. Primal Razboi Mundial Din vara
anului 1914 si pana in 1917 infrangerile suferite de Rusia (amintim infrangerea din luptele de la
Tannengerg si Lacurile Mazuriene) au costat pierderi semnificative de vieti omenesti, armata
rusa ramanand pentru o periodada de timp fara rezerve de arme si munitii. Pe plan diplomatic,
unde preocuparile acelui timp erau derularea razboiului si formularea scopurilor sale, guvernul
rus a obtinut un vantaj deosebit in 1915, atunci cand Marea Britanie si franta au acceptat ca
Rusia sa primeasca la incheierea pacii Constantinopolul, stramtorile si litoralul apropiat.
Dezvoltarea Economica si Sociala a Rusiei de la “Marile Reforme” pana la revolutiile din 1917
Influenta Vestului in secolul al XІX-lea si al XX-lea si-a pus amprenta nu numai in Rusia si
Europa producand distorsiuni si dezlantuind forte revolutionare.S-au produs schimbari datorita
acestei intarzieri ce trebuia recuperate in cativa ani:populatia a devenit mai mare decat
productia,masele sarace au devenit si mai sarace.Au aparut noi intelectuali ce au creat idei
revolutionare spre organizatii conspirative. Birocratia este forta prin care societatea mentine
puterea,mijloacele de represiune,reformele premise.Dar sic and aceasta dispare apare
anarhia,moment in care intelectualii preiau puterea. “ Marile reforme” ale Rusiei au avut un
impact important in dezvoltarea economica si sociala.Pana in 1917 importanta marilor reforme
trebuia evidentiata.Acestea au contribuit la schimbari economice si la deplasarile sociale care au
caracterizat imperiul Romanovilor in ultimele sase decenii ce au culminat cu prabusirea lui.
Marile reforme si-au pus amprenta asupra tuturor claselor sociale:propietarii au ramas grupul
dominant in tara,fiind sprijiniti de Alexandru al ІІІ-lea si de Nicolae al ІІ- lea.Birocratia avea
legaturi cu nivelurile superioare ale clasei nobiliare. In 1889 apar caputanii politisti de la tara,ce
trebuiau numiti din randul nobililor locali,Rusia a mai capatat o sursa de a-I control ape
tarani.Contrareforma Zemstva a intarit si mai mult rolul autoguvernarii locale.Guvernul sprijinea
agricultura mosiereasca prin masuri cu infiintarea in 1885 a Bancii Agricole de Stat pentru
Nobili.Dupa eliberarea serbilor a fost avantajoasa pentru nobili,nu trebuie de uitat faptul ca o
mare parte din averile lor au fost ipotecate statului inainte de 1861,foarte putin fiind investit in

25
dezvoltare si modernizare. Nobilii nefiind obisnuiti cu noile conditii din Rusia au preferat sa
traiasca la Paris cheltuind ce le-a mai ramas.Putini dintre nobili s-au adaptat conditiilor Rusiei
dar declinul clasei dominante ramane imaginea fundamentala. Dupa ce marile reforme au
coborat nobilii pe o panta abrupta,au aparut industriasii,oamenii de afacere,tehnicienii.Taranii
rusi nu erau de acord cu capitalismul,ei sustinand ca isi pot produce singuri hrana si
imbracamintea.Cu toate acestea industria rusa a luat amploare in anii 1890 ajungand la
uimitoarea rata de 8% in medie pe an dupa aprecierile lui Gerschekron.Industriasii rusi se putea
baza in sfarsit pe un system mai bun de transport cu o retea de cale ferata marita. Ministrul de
Finante Witte in afara de construirea cailor ferate si atragerea capitalului strain a facut tot
posibilul sa dezvolte industria grea.Spre sfarsitul secolului Rusia avea opt zone
industrializate:Regiunea industrial Moscova,cuprinzand sase provincii,continea industrii textile
de tot felul,de prelucrare a metalelor si uzinelor chimice.Regiunea Sankt-Petersburg s-a
specializat in metalurgie,industrie de masini si textile.Regiunea poloneza,cu centre precum Lodz
si Varsovia dispunea de industrii textile metalurgice,chimice,de prelucrare a carbunelui si
fierului.Regiunea ucraineana din S Rusiei furniza carbine,minereu de fier si produse chimice de
baza.Sectorul Baku aducea petrol. Capitalismul prinde contur in 1902 cand s-a organizat un
sindicat metalurgic.Poporul rus s-a orientat si catre export,dar cum produsele rusesti nu erau
competitive pe piata vestica,s-au orientat catre tarile asiatice
vecine:Turcia,Persia,Afganistan,Mongolia si China.Epuizarea taranimii a dus la depresiunea din
1900,a durat cativa ani si a fost accentuate de revolutia din 1905.Imediat dupa razboi industria a
devenit tot mai diversificata,si-a extins piata interna aducand mai multe beneficii muncitorilor si
consumatorilor.Analistii marxisti pretend ca guvernul rus se baza pe imprumuturile
externe,industria externa fiind dependent de capitalul strain. Proletariatul a capatat o pondere
semnificativa la sfarsitul sec. al XІX-lea,fiind mai dens decat in alte tari,muncitorii formnad
grupuri mai strans unite in centre precum Sankt-Petersburg si Moscova.Grevele au devenit
frecvente dupa masacrarea muncitorilor de la minele de aur ,de la Lena 1912.In 1919 ,725 000 au
facut greve,cererile lor fiind atat politice cat si economice.Populatia Rusiei a crescut dupa
eliberare la peste 170 de milioane 1917.Pamantul pe care il detineau taranii era tot mai putin pe
langa care intervin si seceta si foamea din 1891. In timp ce presiunile financiare ii obligau pe
tarani sa vanda tot ce puteau,Witte promova exportul de alimente mai ales grau pentru a obtine
balanta favorabila a comertului si pentru a finanta industrializarea Rusiei.Totusi,ultimii ani ai

26
Rusiei Imperiale din perioada Revolutiei din 1905 pana la izbucnirea Primului Razboi Mondial
au adus multe sperante si unele imbunatatiri in viata taranilor rusi.Reforma agrara a lui Stolipun
din 1906,1910,1911 a avut drept scop desfiintarea comunei taranesti si crearea unei clase
puternice de tarani propietari. Oganovski,Robinson,Forinski,Karpovici si altii au ajuns la cifra de
aproximativ 24% din fascistii gospodari comunali au optat legal pentru retragerea din
comuna.470 000 de gospodari din comuna nu practicau redistribuirea au avut timp sa primeasca
confirmarea leagala a noului lor statut independent.Cifrele arata ca din 2,5 milioane de gospodari
care au parasit comunele mai mult de jumate au primit terenuri compcate pana in 1916. In ultimii
ani ai imperiului s-au facut evaluari diferite asupra dezvoltarii industriei rusesti,asupra
dezvoltarii agriculturii si asupra intregii economii a tarii.Unii specialist precum
Gerschenkrom,Krapovici,Pavlovski au remarcat progrese si motive de optimism dar alti
specialist vestici ca Von Laue au criticat evolutia Rusiei in comparatie cu alte tari.Dupa valoroasa
lucrare a lui Robinson despre viata rurala rusa,Rusia a avut atat suisuri cat si coborasuri dar ea a
ramas totusi destul de grea pentru majoritatea populatiei dupa primul razboi mondial.Atat in
problemele economice sociale cat si politice,Rusia a suferit ameliorari si sperante mari frante de
o oranduire oficiala ,arhaica si rigida la inceputul sec. al XX-lea. Cultura de la “Marile Reforme”
pana la revolutiile din 1917 O perioada fructuasa din punct de vedere cultural in istoria Rusiei a
constitit-o cea de la emanciparea serbilor si pana la revolutiile din 1917 in care cultura de origine
rusa a depasit obstacolele regimului, oferind estului cat si vestului si nu numai importante repere
culturare si mari nume. Literatura isi continua epoca ei de aur, remascandu-se relizarile a mari
personalitati precum Turgheniev, Tolstoi sau Dostoievski, urmatii fiind de ceea ce istoricii
numesc „epoca de argint” cu autori precum Cehov si Gorki, aceasta din urma epoca extinzandu-
se si asupra teatrului, muzicii, baletului, picturii si sculpturii, influentand asadar toate formele de
manifestare artistica, domenii ce nu reusisera a se remarca in perioada realismului arid. Daca ar
fi sa punem accentul pe reforme ale ideilor, vorbim de doua perioade: din anii 1860 pana la
inceputul secolului al XX-lea, carecterizata prin crezul radicalismului, al utilitarismului si al
materialismului ce a fost proclamat de catre occidentalistii de stanga si care a dominat cercurile
intelectualilor gasindu-si cea mai buna exprimare in nihilism si in marxism. O a doua perioada ar
fi „epoca de argint” a culturii, urmarindu-se reintoarcerea spre metafizica si spre religie, perioada
ce a sfarsit datorita inceperii Primului Razboi Mondial ce a lovit Rusia in plina ascensiune
culturala.

27