Principiile UE

1) Principiul subsidiaritatii
În cadrul competențelor neexclusive ale Uniunii, principiul subsidiarității, înscris în
Tratatul privind Uniunea Europeană, definește condițiile în care Uniunea are prioritate de
acțiune în raport cu statele membre.
Temei juridic
Articolul 5 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) și Protocolul
nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
Definiție
Semnificația și finalitatea generală a principiului subsidiarității constau în atribuirea unui
anumit grad de independență unei autorități subordonate față de o autoritate superioară, în
special independența unei autorități locale față de puterea centrală. În consecință, se
pornește de la distribuirea competențelor între diferitele niveluri de putere, principiu care
constituie fundamentul instituțional al statelor cu structură federală.
Aplicat în cadrul Uniunii Europene, principiul subsidiarității servește drept criteriu ce
reglementează exercitarea competențelor neexclusive ale Uniunii. Acesta exclude
intervenția Uniunii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele
membre la nivel central, regional sau local și legitimează exercitarea competențelor
Uniunii în cazul în care statele membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod
satisfăcător obiectivele unei acțiuni preconizate și acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce
cu sine o valoare adăugată.
În temeiul articolului 5 alineatul (3) din Tratatul UE, intervenția instituțiilor Uniunii în
numele principiului subsidiarității presupune îndeplinirea a trei condiții: (a) domeniul vizat
nu trebuie să fie de competența exclusivă a Uniunii (competență neexclusivă); (b)
obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod suficient de statele membre
(necesitate); (c) acțiunea poate fi realizată mai bine, având în vedere amploarea și efectele
sale, printr-o intervenție a Uniunii (valoare adăugată).
Sfera de aplicare
a) Delimitarea competențelor în cadrul Uniunii

1
 Principiul subsidiarității se aplică doar domeniilor care intră sub incidența
competențelor neexclusive împărțite între Uniune și statele membre. Intrarea în vigoare
a Tratatului de la Lisabona a delimitat mai exact competențele conferite Uniunii. Prima
parte a titlului I din Tratatul privind funcționarea UE (TFUE) clasifică competențele
Uniunii în trei categorii (competențe exclusive, competențe partajate și competențe de
susținere) și stabilește lista domeniilor în care se aplică fiecare dintre aceste categorii
de competențe.
b) Destinatarii principiului subsidiarității
Principiul subsidiarității privește toate instituțiile Uniunii și are o importanță practică în
special în cadrul procedurilor legislative. Tratatul de la Lisabona a întărit rolul
parlamentelor naționale și al Curții Europene de Justiție în controlarea respectării
principiului subsidiarității. Acesta a introdus o referire explicită la dimensiunea
subnațională a principiului subsidiarității și, de asemenea, a consolidat rolul Comitetului
Regiunilor și a deschis posibilitatea, lăsată la latitudinea parlamentelor naționale, ca
parlamentele regionale care dispun de competențe legislative să participe la mecanismul
de alertă timpurie ex ante
Controlul din partea parlamentelor naționale
Potrivit articolului 5 alineatul (3) al doilea paragraf și articolului 12 litera (b) din TUE,
parlamentele naționale verifică respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu
procedura prevăzută în Protocolul nr. 2. Conform acestei proceduri („alerta timpurie” ex
ante), menționată anterior, în termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect
de act legislativ, orice parlament național sau orice cameră a unui parlament național poate
adresa președinților Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei un
aviz motivat în care să expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este
în conformitate cu principiul subsidiarității. Atunci când un aviz motivat este susținut de
cel puțin o treime din voturile atribuite parlamentelor naționale (un vot pentru fiecare
cameră în parlamentele bicamerale și două voturi pentru parlamentele unicamerale),
proiectul trebuie reexaminat („cartonaș galben”). Instituția care se află la originea
proiectului de act legislativ poate decide să-l mențină, să-l modifice sau să-l retragă,
motivându-și hotărârea. În privința textelor referitoare la spațiul de libertate, securitate și
justiție, pragul se reduce la numai un sfert. În cazul în care, în cadrul procedurii legislative

2
ordinare, conformitatea unei propuneri legislative cu principiul subsidiarității este
contestată cu cel puțin majoritatea simplă a voturilor atribuite parlamentelor naționale, iar
Comisia decide să-și mențină propunerea, chestiunea este transmisă legislatorului
(Parlamentul European și Consiliul), care se pronunță în primă lectură. Dacă apreciază că
propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarității, legislatorul o poate
respinge cu o majoritate de 55% din membrii Consiliului sau cu majoritatea voturilor
exprimate în Parlamentul European („cartonaș portocaliu”).
În mai 2012, a fost emis primul „cartonaș galben” vizând o propunere de regulament al
Comisiei Europene privind exercitarea dreptului de a introduce acțiuni colective în
contextul libertății de stabilire și de liberă prestare a serviciilor („Monti II”). 12 parlamente
naționale/camere ale acestor parlamente din 40 (reprezentând 19 din cele 54 de voturi
alocate) au considerat că propunerea nu respectă principiul subsidiarității în ceea ce
privește conținutul său. În final, Comisia și-a retras propunerea, apreciind însă că principiul
subsidiarității nu a fost încălcat. În octombrie 2013, 14 camere ale parlamentelor naționale
din 11 state membre (18 voturi) au emis un alt „cartonaș galben”, ca urmare a prezentării
propunerii de regulament privind crearea Parchetului European. După analizarea avizelor
motivate primite de la parlamentele naționale, Comisia a hotărât să mențină propunerea,
indicând că aceasta era în conformitate cu principiul subsidiarității. În sfârșit, în mai 2016,
un al treilea „cartonaș galben” a fost acordat de 14 de camere din 11 de state membre
împotriva propunerii de revizuire a Directivei privind detașarea lucrătorilor. În mod
similar, Comisia a optat să-și mențină propunerea, întrucât aceasta nu a încălcat principiul
subsidiarității, problema lucrătorilor detașați fiind, prin definiție, la nivel transfrontalier.
Controlul jurisdicțional
Respectarea principiului subsidiarității poate fi verificată a posteriori (după adoptarea
actului legislativ) printr-o procedură de control jurisdicțional la Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, după cum se precizează și în protocol. Cu toate acestea, instituțiile Uniunii au o
marjă largă de apreciere proprie în punerea în aplicare a acestui principiu. În hotărârile sale
din cauza C-84/94 și C-233/94, Curtea a precizat faptul că respectarea principiului
subsidiarității se numără printre condițiile incluse în obligația de motivare a actelor
comunitare, în conformitate cu articolul 296 din TFUE. Această cerință este deja
satisfăcută atunci când respectarea principiului reiese în ansamblu din considerentele

3
 actului respectiv și a fost deja luată în considerare la examinarea acestuia. Într-o hotărâre
mai recentă (cauza C-547/14, Philipp Morris, punctul 218), Curtea a reafirmat că trebuie
să verifice „dacă legiuitorul Uniunii putea considera, pe baza unor date solide, că obiectivul
acțiunii preconizate putea fi realizat mai bine la nivelul Uniunii”.
Un stat membru poate introduce sau transmite un recurs, eventual în numele parlamentului
său național sau a unei camere a acestuia, în funcție de sistemul juridic propriu. Același tip
de procedură poate fi deschisă la Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative pentru
adoptarea cărora Tratatul privind funcționarea UE prevede consultarea acestuia.
2) Principiul proportionalitatii
Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestui principiu
orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit.
În dreptul naţional aplicarea principiului proporţionalităţii este în materii cum ar fi
exproprierea, legitima apărare, excesul de putere etc., în dreptul comunitar el primeşte
aplicaţii diverse legate de limitele competenţelor comunitare şi
mijloacele prin care acestea se înfăptuiesc.
În dreptul comunitar, principiul proporţionalităţii are rolul de a identifica substanţa şi
sensul libertăţilor fundamentale statuate prin tratatele constitutive, fiind complementar
principiilor de justiţie şi echitate. Principiul proporţionalităţii are o importanţă
considerabilă în privinţa protecţiei individului, dat fiind rolul său de „girant al substanţei”
în legătură cu drepturile fundamentale protejate.
Funcţionarea principiului proporţionalităţii în jurisprudenţa europeană
Principiul proporţionalităţii este invocat în general în procedurile judiciare în care se pune
problema prevalenţei unui drept legal faţă de alt drept legal sau în care disputa priveşte
protecţia unui drept privat în contrapondere cu protecţia interesului public.
Într-un astfel de context, principiul proporţionalităţii este acea conflict rule care determină
înclinarea balanţei în favoarea uneia dintre părţi, este o procedură analitică, ce nu afectează
aplicarea normelor de drept substantial.
În această analiză, se urmăreşte mai întâi dacă regula de drept respectivă trece testul calităţii
relaţiei dintre mijloace (măsura administrativă în discuţie) şi scop (obiectivul urmărit prin
instituirea acelei măsuri).

4
Ulterior, trebuie verificat dacă măsura respectivă este şi necesară scopului urmărit şi cel
mai important, dace este cea mai puţin restrictivă dintre măsurile administrative posibile
pentru atingerea scopului propus. Acest din urmă criteriu este cel mai sensibil, putând
înclina judecata şi într-un sens şi în altul.
Profesorul Grainne de Burca consideră că principiul general al proporţionalităţii (în ceea
ce priveşte o măsură administrativă impusă) se verifică prin efectuarea următorului test:
a) este măsura administrativă corespunzătoare atingerii unui scop legitim?
b)este această măsură necesară atingerii scopului legitim sau cea mai puţin restrictivă dintre
măsurile necesare acestui scop?
c) are această măsură un efect excesiv asupra interesului persoanei?
Se poate afirma că unul dintre motivele esenţiale pentru care instanţele invocă sau reiau
principiile de drept care au stat la baza unor decizii anterioare este acela de a conferi
neutralitate, obiectivitate deciziei lor.
Cum dreptul nu poate fi o ştiinţă exactă oricât de clare ar fi dispoziţiile legii, instanţele simt
nevoia ca în dezlegarea unei speţe să se bazeze pe cât mai multe invariabile (numite
principii generale de drept), dând astfel eficienţă, stabilitate şi predictibilitate judecăţii
respective.
Vorbind despre jurisprudenţa europeană în materie fiscală, principiul proporţionalităţii este
invocat în două tipuri de situaţii:
– cele în care se pune în discuţie formalismul impus de legislaţiile naţionale în vederea
exercitării unui drept instituit de legislaţia europeană (de exemplu, dreptul de deducere a
TVA, rambursarea TVA din alte state membre etc.);
– cele în care se discută despre protecţia exercitării unor drepturi, în comparaţie cu rigorile
necesare în lupta împotriva evaziunii fiscale şi a abuzurilor de drept.
Speţe de referinţă ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în care a fost statuat
principiul proporţionalităţii
Cauzele în care Curtea de Justiţie a invocat principiul proporţionalităţii sunt dintre cele mai
diverse, de la dreptul concurenţei, la protecţia consumatorilor şi la fiscalitate.
O speţă de referinţă prin profunzimea şi amplitudinea analizei este cea care a făcut
obiectul cauzei C 286/94 Garage Molenheide BVBA v. Belgian State.

5
Reclamantul Garage Molenheide BVBA solicita instanţei să constate că măsura impusă de
legislaţia belgiană prin care se permitea autorităţilor fiscale să refuze rambursarea unui sold
negativ de TVA sau preluarea în deconturile ulterioare, în condiţiile în care respectiva
persoană impozabilă figura cu debite fiscale contestate sau aflate în procedură contencioasă
(această sumă fiind reţinută de autorităţi ca măsură asigurătorie), încalcă principiul
proporţionalităţii.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat că o astfel de măsură nu este interzisă de
Directiva a Şasea referitoare la TVA, însă a reţinut că „în acord cu principiul
proporţionalităţi, un Stat Membru trebuie să angajeze acele mijloace care, permiţându-i să
îşi atingă obiectivele propuse, aduc cel mai puţin atingere scopurilor şi principiilor
susţinute de legislaţia comunitară”.
De aceea, cu toate că instanţa a considerat că în mod legitim statul Belgian a intenţionat
printr-o astfel de măsură să îşi asigure executarea efectivă a creanţelor sale fiscale, a
precizat că aceste măsuri nu trebuie să meargă dincolo de ce este necesar pentru atingerea
acestui obiectiv şi nici nu ar putea fi exercitate astfel încât să limiteze dreptul de deducere,
fundamental pentru funcţionarea mecanismului TVA.
Deşi Curtea de Justiţie a recunoscut faptul că este în sarcina instanţelor naţionale să
aprecieze situaţiile în care se încalcă principiul proporţionalităţii, prin decizia Molenheide
a oferit suficiente instrumente de îndrumare în analiza unei astfel de situaţii.
Unul dintre considerentele pentru care Curtea de Justiţie a calificat legislaţia belgiană ca
fiind neproporţională cu scopul propus a constat în faptul că aceasta se baza pe o prezumţie
absolută, din moment ce nu era posibil ca reclamantul să conteste reţinerea soldului negativ
de TVA ca măsură asigurătorie sau să ridice motive ce ţin de urgenţa şi necesitatea
rambursării efective a TVA.
Instanţa europeană a reţinut că existenţa unei posibile cenzuri judiciare este importantă în
analizarea proporţionalităţii unei măsuri administrative.
Deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauze precum Halifax şi Cadbury-
Schweppes arată complexitatea analizei în ceea ce priveşte evaluarea proporţionalităţii în
materia dreptului fiscal.

6
În cauza C-255/02 Halifax, analiza respectării principiului proporţionalităţii a pus accent
pe un cu totul alt aspect decât în cauza Molenheide, prezentată anterior.
În această speţă este cu deosebire interesantă modalitatea în care Curtea consideră necesară
evaluarea abuzului (de drept).
Reiterând încă o dată că prevenirea posibilei evaziuni fiscale ori a abuzului de drept este
un obiectiv recunoscut şi încurajat de Directiva a Şasea, Curtea de Justiţie nu s-a aplecat
asupra principiului proporţionalităţii urmând algoritmul structurat utilizat în cauze
anterioare, ci a integrat în această analiză referinţe la principiul certitudinii legii:
„[…] obligarea autorităţilor fiscale de a iniţia verificări asupra persoanelor impozabile în
vederea identificării intenţiilor lor cu privire la activităţile economice viitoare ar fi contrară
obiectivelor sistemului comun de TVA în ceea ce priveşte principiul certitudinii legii
potrivit căruia TVA trebuie aplicat în urma unei analize obiective asupra specificului
fiecărei operaţiuni economice” (paragraful 57).
„Mai mult decât atât, rezultă cu claritate din jurisprudenţa anterioară că opţiunea unui
comerciant de a alege între efectuarea unor operaţiuni scutite de TVA sau taxabile poate fi
bazată pe o serie întreagă de factori, inclusiv de natură fiscală” (paragraful 73).
„Având în vedere argumentele de mai sus rezultă că, în sfera TVA, o practică abuzivă
există doar dacă operaţiunea economică, în ciuda aplicării formale a condiţiilor prevăzute
de Directiva a Şasea, urmăreşte în primul rând acumularea unui avantaj fiscal a cărui
acordare ar fi contrară respectivelor dispoziţii ( n.r. ale Directivei)” – (paragraful 74).
„Interzicerea abuzului de drept îşi pierde relevanţa în cazurile în care activitatea economică
desfăşurată este fundamentată pe alte considerente decât cele legate de obţinerea unor
avantaje fiscale” (paragraful 75).
Similar cu Halifax, în cauza C-196/04 Cadbury-Schweppes, analiza Curţii Europene s-a
concentrat în jurul problematicii aranjamentelor juridice artificiale, având ca principal
scop obţinerea de avantaje fiscale – însă de data aceasta în materia impozitelor directe.
Cauza Cadbury-Schweppes este relevantă pentru analiza comparativă a importanţei
apărării principiului libertăţii de stabilire şi a luptei împotriva evaziunii fiscale şi abuzului
de drept.
În speţă, una dintre societăţile din grupul Cadbury-Schweppes care asigura finanţarea
grupului îşi implementase o structură prin alegerea ca ţară de rezidenţă Irlanda.

7
Motivele alegerii acestei jurisdicţii constau în: (i) soluţionarea unor probleme de natură
fiscală în ceea ce priveşte impozitarea asociaţilor canadieni care deţineau acţiuni
preferenţiale; (ii) evitarea obţinerii unei autorizaţii din Marea Britanie pentru operaţiunile
de finanţare externă şi (iii) reducerea impozitării prin reţinere la sursă a veniturilor din
dividende.
Potrivit unei dispoziţii a legislaţiei fiscale din Marea Britanie, profiturile societăţii din
Irlanda, care beneficiau de o cota mai redusă de impozitare, erau incluse în baza impozabilă
şi supuse unui tratament fiscal mai exigent în Marea Britanie.
Cadbury-Schweppes a considerat că a astfel de dispoziţie legală contravine principiului
libertăţii de circulaţie în interiorul Uniunii, fiind o normă disproporţionată şi
discriminatoare.
Curtea de Justiţie a efectuat evaluarea abuzului de drept prin prisma principiului
proporţionalităţii, respectiv punând în balanţă pe de o parte, dreptul cetăţenilor Uniunii de
a conta pe anumite libertăţi fundamentale în vederea identificării unor aranjamente mai
favorabile în alte state membre şi pe de altă parte a interesul Statelor membre de a se proteja
de abuzuri.
Concluziile Curţii pot fi rezumate astfel:
„În ceea ce priveşte libertatea de stabilire, Curtea deja a statuat că stabilirea unei societăţi
într-unul dintre statele membre în scopul de a beneficia de un tratament fiscal mai avantajos
nu constituie în sine un abuz de drept.
Pe de altă parte, o dispoziţie naţională care restricţionează libertatea de stabilire poate fi
justificată atunci când se referă cu precădere la structuri absolut artificiale menite a ocoli
aplicarea legislaţiei din acel stat membru” (paragraful 37) .
„Rezultă că, pentru ca o restricţionare a dreptului la liberă circulaţie să fie justificată în
temeiul prevenirii practicilor abuzive, obiectivul unei astfel de restricţii trebuie să fie
eliminarea structurilor absolut artificiale care nu reflectă realitatea economică, ci au doar
scopul de a eluda tratamentul fiscal normal aplicabil pe teritoriul naţional” (paragraful 55).
C-210/91 Comisia Europeană vs. Grecia, C-286/82 şi 26/83 Luisi şi Carbone ȋmpotriva
Ministero del Tesoro şi Cauza 203/80 Casati, toate indică importanţa principiului
proporţionalităţii cu privire la sancţiunile ce pot fi instituite de statele membre în diverse
domenii: Măsurile administrative şi penalităţile nu trebuie să treacă dincolo de ce este

8
strict necesar, în aşa fel încât procedurile de control să nu îngrădească libertăţile pe care le
cere Tratatul şi nu trebuie să fie însoţite de o penalitate disproporţionată cu gravitatea
încălcării, încât să devină un obstacol în exercitarea acelei libertăţi (paragraful 20, C-
210/91 Comisia Europeană vs. Grecia) .
Exemple de măsuri administrative oferite de legislaţia română care încalcă principiul
proporţionalităţii
1. Perceperea retroactivă a TVA-ului pentru tranzacţiile imobiliare, cu calculul de
penalităţi de întârziere
Situaţia privind perceperea retroactivă a TVA-ului aferent tranzacţiilor imobiliare efectuate
de persoanele fizice poate fi considerată deja o speţă didactică în ceea ce priveşte studiul
încălcării principiilor fundamentale ale dreptului european.
Opţiunea statului român de a impune retroactiv tranzacţiile imobiliare în modul cel mai
exigent posibil este un exemplu al încălcării principiilor fundamentale ale dreptului fiscal
european: începând cu principiile certitudinii şi predictibilităţii legii şi terminând cu
principiul proporţionalităţii.
În condiţiile în care în perioada 2007-2009 nu au existat dispoziţii exprese ale legislaţiei
fiscale care să reglementeze tratamentul fiscal din perspectiva TVA al acestor operaţiuni
economice, în condiţiile în care administraţia fiscală nu a efectuat în toată această perioadă
niciun demers de impunere a contribuabililor sau de mediatizare a presupuselor obligaţii
fiscale, cât de proporţională este măsura administrativă ulterioară a statului român de a
solicita TVA retroactiv şi majorări de întârziere care în general depăşesc cuantumul
debitului principal?
Este oare în conformitate cu principiul proporţionalităţii atât de frumos consacrat de
deciziile Curţii Europene nerecunoaşterea dreptului de deducere a TVA la momentul
exigibilităţii taxei pentru persoanele fizice care sunt considerate cu caracter retroactiv ca
fiind persoane impozabile?
„Statele membre trebuie astfel, conform principiului proporţionalităţii, să recurgă la
mijloace care, deşi permit să se atingă în mod eficient obiectivul de luptă împotriva fraudei
şi a evaziunii fiscale, aduc cât mai puţin atingere obiectivelor şi principiilor stabilite prin
legislaţia Uniunii, precum principiul fundamental al dreptului la deducerea TVA‑ului.

9
O plată tardivă a TVA‑ului nu poate fi, în sine, asimilată unei fraude, care presupune, pe
de o parte, că operaţiunea în cauză, în pofida respectării condiţiilor prevăzute de dispoziţiile
relevante din Directiva TVA şi a legislaţiei naţionale care transpune această directivă, are
drept rezultat obţinerea unui avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară obiectivului
urmărit prin aceste dispoziţii şi, pe de altă parte, că dintr‑un ansamblu de elemente obiective
rezultă că scopul esenţial al operaţiunii în cauză este obţinerea unui avantaj fiscal”[11].
Da, matematic s-ar putea spune ca statul are dreptate – şi sunt unii inspectori fiscali care
tratează cu patos această chestiune de parcă ar fi o socoteală personală. Ceea ce uită însă
este propria lor judecată din epoca acelor tranzacţii imobiliare, când nimeni nu ar fi bănuit
o astfel de interpretare…
Este de netăgăduit dreptul statului de a percepe taxe şi impozite, însă în baza unor legi
reale, disponibile într-o redactare accesibilă contribuabilului cu pregătire medie.
Este de asemenea de netăgăduit dreptul oricărei persoane de a fi protejată de abuzul de
drept al autorităţilor.
Acest conflict între protecţia unui drept privat şi apărarea interesului public este, aşa cum
precizam în secţiunea anterioară, cazul judiciar tipic în care principiul proporţionalităţii
este cel care decelează.
În opinia mea, perceperea retroactivă a TVA însoţită de o sancţiune contravenţională
constituia o măsură administrativă proporţională cu scopul urmărit – acela de a recupera
taxa neachitată de contribuabilii care nu dispuneau de o legislaţie clară.
În condiţiile în care culpa pentru inexistenţa unei legislaţii fiscale corespunzătoare aparţine
autorităţilor statului, solicitarea penalităţilor şi dobânzilor de întârziere ar trebui văzută ca
o măsură administrativă care încalcă principiul proporţionalităţii.
2. Sancţiunea deregistrării permanente din scopuri de TVA
Un alt exemplu de încălcare a principiului proporţionalităţii este cel a sancţiunilor introduse
în 2012 în Codul fiscal, cu privire la contribuabilii care nu îşi îndeplinesc obligaţiile
declarative în materie de TVA pe parcursul a 6 luni calendaristice.
Întrucât măsura este relativ recentă, nu a început încă să îşi manifeste în practică adevăratul
potenţial. Potrivit art. 153 alin. (9) din Codul fiscal, organele fiscale anulează înregistrarea
unei persoane în scopuri de TVA dacă nu a depus pe parcursul unui semestru calendaristic
niciun decont de taxă sau dacă în deconturile de taxă depuse pentru 6 luni consecutive în

10
cursul unui semestru calendaristic nu au fost evidenţiate achiziţii de bunuri/servicii şi nici
livrări de bunuri/prestări de servicii, realizate în cursul acestor perioade de raportare.
Aceste măsuri (e.g. deregistrarea din scopuri de TVA) sunt în mod cert măsuri menite să
evite evaziunea fiscală, prin sporirea monitorizării prin intermediul declaraţiilor fiscale.
Ceea ce încalcă principiul proporţionalităţii este sancţiunea definitivă impusă
contribuabilului recidivist prin interzicerea permanentă a înregistrării în scopuri de TVA.
Practic, un contribuabil care de două ori a fost deregistrat din scopuri de TVA pentru că nu
a depus deconturile de TVA sau pentru că nu a efectuat operaţiuni de livrări sau achiziţii
timp de 6 luni, va fi obligat să se desfiinţeze!
În opinia mea, interdicţia implicită impusă unui contribuabil de a-şi mai exercita
activitatea, în condiţiile în care nu este vinovat de săvârşirea niciunei infracţiuni, ci doar
de repetarea contravenţiei constând în nedepunerea deconturilor de TVA sau în starea de
inactivitate de facto, este o măsură neproporţională cu scopul propus. Există spre exemplu
state membre care, pe lângă sancţiunea deregistrării, au impus obligaţia plăţii unei garanţii
cu ocazia re-înregistrării fiscale…
Urmând testul propus de Profesorul Grainne de Burca, o astfel de măsură precum cea
impusă de România este clar cea mai restrictivă din măsurile necesare atingerii scopului
propus, având un efect excesiv asupra interesului persoanei.
3. Procedura rambursării intra-comunitare de TVA
Un alt exemplu negativ este cel oferit de practica autorităţilor române în procedura
rambursării intra-comunitare de TVA.
Deşi Directiva a Noua şi art. 1472 alin. (1) din Codul fiscal prevăd reguli clare în ceea ce
priveşte documentaţia ce trebuie depusă în susţinerea unei cereri de rambursare, autorităţile
române solicită documente adiţionale al căror cost depăşeşte de multe ori cuantumul sumei
solicitate la rambursare (copii ale facturilor cu valori sub 100 euro, copii ale documentelor
de plată a facturilor, contracte traduse în limba română, explicaţii cu privire la destinaţia
ulterioară a bunurilor – inclusiv copii traduse ale contractelor, facturi şi rapoarte de lucru
traduse etc.).
Deşi acestea par documente uzuale pentru rambursările de TVA naţionale, trebuie precizat
că nu sunt prevăzute ca obligatorii de Directiva a Noua care culmea, şi-a propus
simplificarea procedurii de rambursare intra-comunitare de TVA!

11
La acest moment există pe rolul instanţelor naţionale o multitudine de dosare iniţiate de
persoane impozabile stabilite în Uniune cărora li s-au refuzat rambursări de TVA de
miliarde de euro, pe considerente care depăşesc şi cea mai exigentă interpretare a
principiului proporţionalităţii..

12