Revolutia rusa din 1917 a precipitat rupture in miscarea socialista.

Crearea partidelor
comuniste a dus la pierderea unor membri radicali ai partidelor socialist-democratice.

Experienta participarii in govern, in special la inceputul celui de-al doilea RM au crescut

presiunile privind compromisul ideologic. O mare parte din radicalismul anterior al social-
democratilor a fost disipat ca rezultat al implementarii politicilor lor pe termen scurt: drepturi
politice depline au fost castigate si statele de drept s-au dezvoltat repede in toate tarile
europene.

Ca o consecinta, social-democratii au negociat pentru un rol politic bazat pe managementul

unei economii mixte. Au scapat de ceea ce Kirchheimer numea bagaj ideologic si s-au
extins pana la clasa mijlocie. In ciuda moderatiei crescute, politica partidelor isi mentine
angajamentul fata de bunastare si egalitate, chiar daca acum se concentreaza mai putin pe
nevoia de a controla viata economica. Manifestarile acestor partide nu mai prezinta un
obstacol ideologic ordinii capitaliste din Europa de vest.

Comunistii: Inca de la caderea zidului berlinului din 1989 si prabusirea regimurilor

comuniste in Europa de est si in uniunea sovietica, acele partide comuniste care au ramas in
Europa de vest au fost angajate intr-un proces de reforma si cateodata si-au abandonat
etichetele ideologice ( ca in Finlanda si Suedia ). Partidele comuniste explicite erau efectiv
non-existente in Irlanda, Malta si Regatul Unit si acum au devenit si mai marginalizate in
Austria, Belgia, Danemarca, Norvegia si Elvetia. Chiar daca au inregistrat succese in Grecia,
Portugalia si Spania, recent au inceput sa piarda voturi si in acele tari. In general suportul
electoral mediu pentru partidele comuniste a scazut de la aproape 8% in anii 1950 la mai
putin de 4% in anii 1990, cea mai mare decadere fiind rezultatul divizarii partidului comunist
Italian. ( in 1980 in Italia s-a observant decaderea partidelor comuniste ).

Partidele comuniste europene au fost aproape toate formate in aproapierea inceputului

revolutiei bolsevice din 1917, stabilindu-se ca o alternative la parlamentarism si democratia
sociala. Aveau putina experienta desi la inceputul celui de-al II-lea RM au obtinut succes in
rolul crucial in rezistenta anti-fascista. Pe de o parte din cauza declinului electoral, pe de alta
parte ca iesirea din izolatia politica, multe partide comuniste din Europa de vest au inceput sa
se distanteze de Moscova. Partidele italiene, francize si spaniole au dorit sa elaboreze o
strategie non-sovietica pentru a obtine puterea politica, dar aceasta strategie nu a avut
rezultatul dorit, iar anul 1980 a fost martorul unui declin politic. Partidele comuniste pun
accentual pe nevoia de a controla economia si sunt foarte critici in ceea ce priveste beneficiile
integrarii europene.

Noua Stanga: A treia familie din stanga este de obicei descrisa ca noua stanga. Primele
partide noi de stanga au luat nastere in 1960. Acestea au avut o tendinda ortodoxa spre pozitia
marxista. Partidele noi de stanga de dupa au avut tendinta de a fi stimulate de un val de
radicalism la sfarsitul anilor 60. Partidele au ramas destul de marginale.

Ca un rezultat al diverselor lor origini, politica pune accentul pe varietatea de ingrijorari in

ceea ce priveste partidele noi de stanga. Pe de o parte, noile partide de stanga au ecoul
traditional al partidelor comuniste in opozitia fata de fortele pietei, si ingrijorarea lor privind
economia controlata si proprietatea publica. Desi pun accentul pe angajamentul bunastarii
statului, justitie sociala si protectia mediului, in comun cu celelalte partide de stanga, ele
promoveaza de asemenea un trend al libertatii si al democratiei mult mai libertar.

Partidele verzi: Politicile radicale de stanga pot fi vazute ca dezvoltandu-se in 4 faze

distincte. Prima faza, cea mai importanta, aparitia partidelor social-democratice la sfarsitul
sex XIX. A doua faza a inclus divizarea in democratia sociala la inceputul revolutiei
bolsevice si a aparitiei alternativei comuniste. A treia faza, a fost mobilizarea noii stangi in
anii 1960 si 1970, o miscare care a reusit sa se stabileasca in politica de masa in cateva tari.

La sfarsitul anilor 70 si 80 a aparut a patra faza: aparitia celor verzi sau partide ecologiste.
Acestea au tendinta de a acapara doar un mic procentaj din votul total. Dezvoltarea acestor
partide au trezit un interes studentilor din Europa de vest.

A avut 2% in anii 80 si mai putin de 5% in anii 90. In Belgia, de exemplu, au 10% in anii
90. In Austria, Finlanda, Franta, Germania, Luxemburg si Elvetia au undeva intre 6 si 9%.

Fara partidele verzi ar fi fost imposibil pentru orice coalitie de stanga sa isi inlocuiasca
drepturile guvernamentale de centru in Franta, Germania sau Italia in a doua jumatate a anilor
90.

Familiile din centru si din dreapta: partidele sunt mult mai heterogene decat cele din
stanga. Aceste familii includ democratii crestini, formati din partide care tempereaza
conservatorismul cu o defensiva bazata pe valori religioase: partidele conservatoare se disting
de cele ale democratilor crestini prin printr-o retorca antisocialista mai stridenta; partidele
liberale, un grup care include partide de centru precum liberalii britanici, si partide precum
liberalii germani.
Democratii crestini: in majoritatea perioadei de dupa razboi, familia democratica crestina a
constituit cel mai larg grup din centrul dreptei al politicii din Europa de vest. Aceasta familie
contine un numar distinct de filiale: Catolicii romani ( Austria, Belgia, Italia, Luxemburg,
Elvetia ). A doua filiala cuprinde doua partide care au conturat un suport substantial att
pentru catolici cat si pentru protestanti. Uniunea democratica a crestinilor germani si uniunea
sociala a crestinilor, au fost amandoua formate in 1945 in perioada imediat urmatoare a
reconstructiei dupa razboi. A treia filiala este in mare parte protestanta si mai marginala in
termini electorali. Cuprinde democratii crestini din Danemarca, Norvegia si Suedia cu
partidele protestante din Olanda si Elvetia. 21% in 1950 , mai putin de 15% in 1990.

Conservatorii: de la sub 18% in 1950 pana la peste 18 in 1990s. Au succes in Grecia si

Spania. Cu familiile crestine si liberale sunt cateva filiale in legatura cu conservatorismul din
Europa de vest. Prima include partidele nationale ( partidul independent din Islanda,
Irlanda, Franta si Marea Britanie. ) A doua este compusa din partide conservatoare
traditionale. In Danemarca, Finlanda, Norvegia si Suedia.

Liberalii: suportul electoral al acestora a crescut in perioada de dupa razboi la putin peste
10% din votul total in anii 90. Islanda si Malta nu au un partid liberal relevant.

In timpul anilor 90, liberalii au castigat mai mult de 20% din voturi in Belgia, Luxemburg,
Olanda, si Elvetia. In Portugalia: 40% in anii 90. Desi sunt vazute ca un grup central in
politica europei de vest, in practica aceste partide reprezinta o mare varietate de ingrijorari.
Aceste partide au fost asociate cu impulsul de a extinde franchiza, de a promova drepturile
individuale, de a rezista influentelor clericale in viata politica.

Doua parti ale liberalismului pot fi identificate Prima parte cu un accent pe drepturile
individuale a dus la o ingrijorare pentru opozitia fiscala mai putin in interventia minima
statala in economie. Aceasta parte a liberalismului a fost importanta in Austria.

A doua parte reflecta o pozitie mai centrata, utin orientata spre stanga in care ingrijorarea
pentru drepturile individuale si si politicile progressive au pus accentul pe Justitia sociala si
egalitate.

Partidele agrare sau de centru: acestea nu exista in toate tarile, dar si unde exista tind sa fie
foarte mari.