Intelectualii Politicii

INTELECTUALII POLITICII
ŞI POLITICA INTELECTUALILOR
INTELECTUALII POLITICII
ŞI POLITICA INTELECTUALILOR
Editori / Referenți: ...................
Tehnoredactare: Claudiu Florin Stan
Coperta: Dan Mărgărit
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ISBN
Editura Cetatea de Scaun, 2016
www.cetateadescaun.ro, editura@cetateadescaun.ro
Cuprins
Argument .......................................................................................................... 9
VOCILE DEMOCRAȚIEI ............................................................................................ 11

Gabriel Liiceanu şi onoarea intelectualilor democraţi
Vladimir Tismăneanu ....................................................................... 13
Modernitate și laicitate în Turcia republicană, Kemal Karpat .................. 19
PRIZONIERII UTOPIEI TOTALITARE ..................................................................35

„Frontul istoricilor” – între status profesional și comandament politic.
Studiu de caz: Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București
(1970-1980), Ileana Căzan ...................................................................37
Congresul Internațional de Istorie de la București sau reverberațiile unei
glorii apuse ,Cosmin Popa ................................................................. 72
Culisele unei relații complicate. Nicolae Ceaușescu și doleanțele
„creatorilor de cultură”, Mioara Anton ............................................ 92
“We Want Information”: Bulgarian Technical Intelligentsia and Cyber-
Socialism 1967-1989, Victor Plamenov Petrov .............................. 105
Rolul Consiliului Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară
în procesul de integrare politică a elitei culturale maghiare
în perioada Ceaușescu, Csaba Zoltán Novák .................................. 121
Recuperating the Communist Past: Romanian Literature and
Authoritative Discourse, Ruxandra Petrinca ................................ 145
Realismul socialist și critica decadenței: biopolitici totalitare ,
Angelo Mitchievici ........................................................................... 154
Un intelectual al Bisericii în anchetele Securității. Părintele Daniil de la
Rarău în dosarul „Rugului Aprins”,
Gabriel Stelian Manea ..................................................................... 169
DELIR ȘI TRAUMĂ ÎN RAMA RĂZBOIULUI .......................................................191
Dangerous Neighborhoods. September 1939: Poland Seen Straight through
the Romanians’ Eyesb, Florin Anghel.............................................. 193
From Cataloi to Leipzig: In a Horse-drawn Wagon, just with a Handful
of Belongings. Why Did the Germans Leave Dobrogea?,
Cristian Andrei Leonte ................................................................... 210
Ultima sărbătoare a Restauraţiei: intelectualii români şi cultul
personalităţii regelui Carol al II-lea , Daniel Citirigă .................... 228
Intelectualul și puterea: Constantin Kirițescu și istoria
Primului Război Mondial, Bogdan Popa ........................................ 245
Politicienii și masacrele din 1915. Chestiunea armeană în Parlamentul
României: 1991-2015, Andreea Pavel .............................................. 254
HIMERELE EXTREMEI DREPTE ......................................................................... 277

“Politics and Dogma”. The Case of Father Ilie Imbrescu (1909-1949)
Ionuț Biliuță ..................................................................................... 279
The Climax of an Elective Affinity: Nicolae Iorga's Attitude towards the
Italo-Abyssinian War (1935-1936), Georgiana Țăranu ................. 307
Bulgarian Fascism and the Intellectuals (1927-1941), Voin Bojinov ....... 320
Romanità for Italian Intellectuals from the Risorgimento to Fascism
Jun Young Moon ............................................................................... 331
PROVOCĂRILE MODERNIZĂRII......................................................................... 341
Agenda politică a unui intelectual din Turcia kemalistă: Hamdullah Suphi
Tanrıöver, turcismul și găgăuzii, Metin Omer..............................343
The Efforts of the Albanian Intellectuals for the Westernization of the
Albanian Society During the Interwar Period,
Armend Mehmeti, Memli Krasniqi ............................................. 361
Tradiţia ca element de fractură. Construcţia celui dintâi sistem electoral al
României Mari, Adrian-Alexandru Herţa ................................... 376
Între datoriile profesiei și tentația politicii. Consecințe negative ale
implicării corpului profesoral în politică (sfârșitul secolului al XIX-
lea – începutul secolului XX), Ramona Caramelea....................... 397
Intelectualii români din Transilvania: de la proiectul Contrareformei
catolice la proiectul național, Cornel Sigmirean ........................ 407
6
GÂNDITORI ȘI MOȘTENIREA LOR..................................................................... 431
Benchmarks in Contemporary Political Theory: Anthony Downs and the
Rational Irrationality in the Study of Electoral Behaviours,
Mihaela Ivănescu .............................................................................433
George Gemistos Pletho and His Legacy,
Dimitris Michalopoulos ................................................................ 446
Marcus Aurelius şi modelul stoic de comportament politic,
Adriana Cîteia .................................................................................. 458
7
Intelectualii politicii şi politica intelectualilor
ARGUMENT
Politica este destinul nostru, un ciclon în al cărui miez ne aflăm

mereu, chiar dacă ne ferim în cochilia poeziei. (Aleksander Wat)
În condiţii „anormale”, care s-au transformat în normalitate
pentru o mare parte a Europei Centrale în ultimele două secole,
intelectualii au fost chemați să joace roluri pe care nu le au în
Occident. Conștiința națiunii. Vocea oprimaților. Scriitorul ca preot,
profet, luptător în rezistență și substitut de politician. (Timothy
Garton Ash)
Unele idei sunt atât de proaste încât doar intelectualii le-ar putea
crede. (George Orwell)
E
litele culturale şi intelectuale au căutat să ofere, încă din cele mai
vechi timpuri, prin cunoştinţele, prin descoperirile, prin judecăţile,
prin operele lor şi, uneori, chiar şi prin exemplul personal, sensurile
fundamentale ale dezvoltării societăţii. Implicarea lor directă sau indirectă – ca
filosofi, maeştri, învăţaţi, erudiţi, cărturari, umanişti, ideologi – în mersul
treburilor cetăţii constituie unul dintre cele mai incitante subiecte în istoria
universală a ideilor. Astfel, în spațiul public s-au formulat opinii antagonice: de la
nevoia prezenței intelectualului în dezbaterea și activitatea politică până la totala
ei inutilitate. Nu întâmplător, întrebarea revine obsesiv: sunt compatibile cele
două calități, cea de intelectual și cea de om politic? Nu ar trebui ca un om al
cărții să se dedice doar cercetării științifice, având în vedere că scopul suprem al
intelectualului rămâne descoperirea adevărului? Un adevăr despre care scepticii
spun că este imposibil de atins din postura omului politic, care ar lucra în
semiadevăr, potrivit formulei lui Timothy Garton Ash. Pe de altă parte,
perspectiva lui Paul Johnson aduce în discuție o altă capcană a modelului
intelectual, punând în antiteză viața privată și imaginea publică a celor care se
doresc exemple ale societății. Rezultatul, desigur, este cunoscut.
Pornind de la această paradigmă, literatura de specialitate ne oferă trei
modele, aşa cum sublinia Andrei Pleşu într-un eseu dedicat subiectului. Primul
dintre ele, promovat de Julien Benda, condamnă trădarea pasiunii creatoare,
contemplative, în favoarea celei practice, politice. Nu întâmplător, ideile
promovate în La Trahison des clercs i-au dus autorului izolarea în societatea
Argument
franceză. În opoziţie cu Benda, se ridică vocea celor care susţin că tocmai
intelectualilor le revine rolul actorilor politicii. Poate cel mai elocvent exemplu,
în acest caz, este cel oferit de preşedintele Václav Havel, ale cărui discursuri
prezidenţiale nu sunt altceva decât eseuri intelectuale, iar pledoaria sa vine în
continuarea ideilor lui Tomaš Masaryk, conform cărora politica trebuie să se
bazeze pe moralitate. Considerând că „speranţa lumii constă în conştiinţa
umană”, Václav Havel îi îndeamnă pe intelectuali să „împartă responsabilitatea
pentru lumea în care trăim” şi „să-şi ascundă dezgustul pentru politică sub
pretenţia necesităţii de a rămâne independenţi”. Nu în ultimul rând, între cele
două opţiuni categorice, se situează „spectatorul angajat”, conform formulei lui
Raymond Aron.
Convinşi că o astfel de temă dispune de resurse pentru permanente abordări
şi reevaluări, am gândit un amplu dialog între epoci, probleme şi teritorii, în care
lumea ideilor, teoriile ştiinţifice şi ideologiile politice s-au întâlnit: în dezbateri,
în publicistică, în literatură, în actul guvernării. În acest sens, demersul nostru şi-
a propus realizarea unui volum dedicat celor trei ipostaze ale intelectualului pe
care le-am amintit, concentrându-se pe spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est.
Cartea este deschisă de Vladimir Tismăneanu şi Kemal Karpat, două
personalităţi de talie mondială în domeniul istoriei politice. Apoi, reuneşte
contribuţii semnate de cercetători şi universitari ai unor importante instituţii
academice din România, Statele Unite ale Americii, Canada, Marea Britanie,
Turcia, Bulgaria, Grecia, Albania şi Kosovo. Am gândit aşezarea studiilor în
ordine cronologică inversă, grupându-le pe secţiuni tematice. Am delimitat,
astfel, serii de texte care îl proiectează pe intelectual în regimuri politice
pluraliste – valorificând, pe de o parte, perspective contemporane şi de istorie
recentă, pe de altă parte, ipostaze de actor sau de critic al amplului efort de
construcţie a instituţiilor, de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea. De asemenea, i-am aşezat pe creatorii de carte în relaţie cu utopiile
totalitare – extrema stângă şi extrema dreaptă. Experienţa războiului, cu ororile,
cu dificultăţile şi cu excesele sale, a fost recuperată separat. Şi tot de o secţiune
de sine stătătoare a avut parte şi intelectualul-teoretician, filozof, specialist în
ştiinţa politică.
După Marea: loc al memoriei şi al desfăşurărilor geostrategice, în coordonarea
lui Florin Anghel, Gabriel Stelian Manea şi Metin Omer, prezenta carte este al
doilea proiect editorial colectiv al Asociaţiei pentru Dialog Intercultural şi Studii
Istorice Intermarium. Tuturor acelora care au răspuns afirmativ invitaţiei de a
publica şi tuturor acelora care, într-o formă sau alta, au sprijinit demersul nostru,
le mulţumim.
Coordonatorii
10
VOCILE DEMOCRAȚIEI
GABRIEL LIICEANU
ŞI ONOAREA INTELECTUALILOR DEMOCRAŢI
VLADIMIR TISMĂNEANU ∗
P
uţini sunt intelectualii români care să provoace, în egală masură cu
Gabriel Liiceanu, admiraţia şi ostilitatea, preţuirea şi adversitatea,
elogii şi diatribe. Lucrul este în fond firesc: când practici, precum
Gabriel, sinceritatea desăvârşită în discursul public, te expui inevitabil atacurilor
meschine, maliţioase, filistine. Nu mă refer aici doar la pegră, la subterana fetidă
(despre aceşti indivizi nu are sens să vorbim), ci chiar şi la unii oameni cu un
respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc quasi-fanatizate
(negativ) când vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Pleşu sau de H.-R.
Patapievici. Se uită cât a clădit Gabriel în plan pedagogic, câţi tineri îi sunt
discipoli, se uită de miile de oameni care au fost, sunt şi vor fi adevăraţii
beneficiari ai marelui proiect altruist al lui Gabriel Liiceanu care se numeşte
Editura Humanitas. În anii în care cei mai mulţi preferau să vegeteze într-un
climat al uitării crimelor dictaturii comuniste, Humanitas a lansat colecţia
„Procesul comunismului”, în care au apărut cărţi clasice ale literaturii anti-
totalitare. Asemeni marilor săi prieteni, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca,
Gabriel Liiceanu a definit şi a consolidat în spaţiul public românesc dimensiunea
revoltei morale împotriva Răului radical simbolizat de comunism şi fascism. Prin
toţi porii fiinţei sale, în Gabriel respiră oroarea în raport cu monstruozitatea
crimelor totalitare, cu universul concentraţionar reprezentat de Gulag şi de
Auschwitz. Din decembrie 1989 şi până astăzi, Gabriel Liiceanu s-a opus
categoric turpitudinii amorale a nomenklaturii renăscute, a stigmatizat fără
reticenţe nesimţirea neţărmurită a lichelelor şi a lacheilor, a celor pe care Monica
Lovinescu îi veştejea cu numele de „trepăduşi de curte nouă”.
Prietenii spirituale în anii `70

Îl cunosc pe Gabriel încă din anii `70. Student fiind, mergeam la biblioteca
Institutului de Filosofie, situat în fosta casă a lui Nicolae Iorga de pe actualul
Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci, se chema Ilie Pintilie, după numele
∗
Universitatea din Maryland, College Park, Maryland, SUA. Președinte al Comisiei
Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006).
unuia dintre militanţii comunişti faimoşi, mort la Doftana, în cutremurul din

1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunoşteam încă personal) stând de vorbă
cu Henri Wald, unul dintre puţinii cercetători din acel bârlog al primitivismului
dogmatic condus de marioneta ideologică Alexandru Tănase, dar, de fapt, de
politrucul Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, graţie lui Adrian Rezuş (logician
de înaltă clasă, a plecat din ţară prin 1978, trăieşte acum în Olanda). M-am
împrietenit repede cu Gabriel şi cu colegul său de institut, neuitatul Petru Creţia.
Pe Gabriel îl vedeam adeseori în vizită la istoricul de artă Radu Bogdan, a cărui
legendară bibliotecă ne atrăgea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-
acum mutat de la institut, în fapt concediat, din raţiuni evident politice. La fel şi
Petru. Din cât ţin minte, Gabriel a lucrat o scurtă perioadă la Centrul de
Informare şi Documentare în Ştiintele Sociale şi Politice (acronimul era, cred,
CIDSP), condus de un personaj locvace şi pitoresc numit Mircea Ioanid, unul
dintre acei marxişti dezabuzaţi care descoperiseră farmecul „sociologiei
burgheze” (lucru care nu s-a întamplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi
despre delatorul Pavel Apostol). A ajuns apoi într-un loc ce părea relativ ferit de
intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe
Calea Victoriei, unde putea, în fine, să se ocupe de filosofia formelor simbolice şi
de alte teme care îi erau într-adevar apropiate de suflet. A venit însă represiunea
şi acolo. Odată cu scandalul „Meditaţiei Transcendentale”, Andrei Pleşu a fost
exclus din partid şi eliminat din viaţa academică. Nu putea exista în România
vreo oază reală, vreun spaţiu sustras complet intervenţiilor abuzive ale unui
politic degradat şi degradant, josnic şi înjositor. Când citesc unele rechizitorii
împotriva „rezistenţei prin cultură”, mă întreb ce-ar fi făcut aceşti vajnici
procurori de astăzi la acea vreme? Nu-şi dau ei seama că, la acel ceas al
obscenităţii de partid şi de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare?
Nu realizează aceşti inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceauşescu
nu era Ungaria lui János Kádár? Puţină istorie politică a Europei de Est şi
Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abţină de la judecăţi
absolutizante.
N-am facut parte dintre păltinişeni, dar vorbeam cu Gabriel şi cu Andrei
Pleşu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori şi cu Alexandru Paleologu. Nu
aveam inhibiţii niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca
degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi
francezi, despre Soljeniţîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler şi
câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase. Am citit cartea sa
despre limită cu creionul în mână. Ţin minte şi acum unele pasaje. Era un mod
de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial, încât nu te puteai
mira că volumul era publicat de o editură literară („Univers”, dacă ţin bine
minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convenţional,
14
Vladimir Tismăneanu
cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise
politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas
istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar
anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar
doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 2003, în
revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam
itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr
intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul
anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Liberă”, în 1986, dacă
nu mă înşel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinişul magic”. Ne-am
revăzut în februarie 1990. Am zburat în acelaşi avion dinspre Viena spre
Bucuresti. Gabriel era de-acum şocat de recidiva metodelor dictatoriale, de
ubicuitatea şi impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existenţială
firească a lui Gabriel este, în tradiţia camusiană, aceea de îngrijorare etică.
Totalitarismul ca organizare a urii

Prin eseul său, „Despre ură”, apărut la Humanitas în 2007, ne-a dăruit unul
dintre cele mai frumoase şi adevărate texte ale literarurii anti-totalitare. Izvorât
dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu
infinitul tupeu al lacheilor, dar şi de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliţi
și insultaţi de profitorii timpurilor de tristeţe şi înjosire, Liiceanu trage un
binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe faţă ignominiei şi infamiei. Ca unul
care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Păltiniş”, nu pot să nu observ
continuitatea demersului metafizic şi moral al gânditorului român. Paginile
despre Marx şi Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se
convertesc în realităţi concentraţionare. Este vorba de consecințele „urii din
pornire”, înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunică,
cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în
chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenţi să nu cadă într-un mortal
„partizanat”, Gabriel Liiceanu îşi asuma, deschis şi transparent, poziţia de
intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu este vorba de o „trădare” a
intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.
În plus, le-aş sugera celor care îl tot invocă pe Julien Benda cu a sa La
trahison des clercs, să ţină cont că teza sa (nuanţată ulterior) riscă să conducă la
grave întârzieri de reacţie în raport cu ascensiunea dictaturilor revoluţionare de
dreapta şi de stânga. În acest sens, o ştim de la Daniel Halévy, apoi de la Aron şi
Camus, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimţi la răul
din jur este o formă de a-ţi fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect
politic este prin definiţie cinic. Când Cetatea se întâlneşte cu mari ameninţări,
intelectualii democraţi nu-şi pot permite să se menţină voios-indiferenţi. Afirm
15
acest lucru ca replică la acele declaraţii iresponsabile care atribuie intelectualilor

solidari cu proiectul de reconstrucţie instituţională şi morală propus de Traian
Băsescu tot felul de motivaţii meschin-oportuniste, ba chiar şi propensiuni de
extremă dreaptă. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus
democraţiei, mi se pare o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate
pentru a fi luate în serios.
Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii,
el confirmă o poziţie împărtăşită de întreaga tradiţie a disidenţei democratice.
Opoziţia sa faţă de totalitarism, fascism sau comunism, este una ce ţine de
ordinea însăşi a valorilor liberale: respectul pentru individ şi drepturile sale,
refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să
torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei
temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacţii cât se poate de diverse: de la
susţinători neconditionaţi la adversari ireductibili. I se reproşează că ar poza în
„erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susţinut este că a trecut prin anii
dictaturii fără să pactizeze cu forţele Răului. Au sărit împotriva sa personagii
ignare care şi-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilităţi, troglodiţi
pozând în erudiţi, incapabili să înţeleagă ce înseamnă să trudeşti o viaţă pentru
a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.
Tipologia complicităţilor şi abdicărilor intelectuale din anii comunismului
îmi aminteşte de excepţionalul eseu al lui Dorin Tudoran, „Frig sau frică”, unul
dintre testele esenţiale ale disidenţei româneşti. „Ura” benignă, împotriva
dictaturii scelerate şi a prelungirilor ei, în fapt o expresie a revoltei, nu este câtuşi
de puţin din aceeaşi familie cu aceea mişelească, parşivă şi ticăloasă pe care au
practicat-o şi o practică cei pe care nu-i putem numi decât fiinţe ale subteranei.
Liiceanu nu le cere nimic acestor şacali decât să stea câteva clipe tăcuţi, să nu-şi
mai exhibe public nimicnicia agresivă şi să admită că timpurile lor au trecut.
Nu vom conteni să ne întrebăm de unde au venit „chemările” radicalismului
comunist, cum se poate explica prăbuşirea etică a atâtor figuri de marcă la un tip
de retorică scientistă şi fals-umanistă. Liiceanu descoperă secretul seducţiei
comunismului în chiar această strategie de organizare a urii. Comunismul a
reprezentat o gramatică a frustrării şi invidiei. A fost gelozia socială absolută.
Exterminismul social comunist, contrapartea celui rasial al naziştilor, se voia
apoteoza iubirii, dar era de fapt, pe urmele lui Şigaliov din „Demonii”, culmea
nihilismului etic. Comunismul, de la fondatori şi până la experimentele cele mai
brutal-genocidare, este un construct întemeiat pe ură. Post-comunismul nu se va
elibera de moştenirile predecesorului său istoric până nu va recurge, sistematic şi
fără false pudori, la demistificarea proiectului ideologic terorist care s-a pretins
unul al iubirii şi a fost în fapt expresia măsluirii neruşinate a ideii de Bine. Cu
16
Vladimir Tismăneanu
cuvintele lui Liiceanu: „Ura goală are eficienţa unui arc cu săgeți, a unei flinte
care trage o singură dată. Prevăzută cu ideologie, ea devine o armă cu repetiţie”.
Între revoltă şi melancolie

Cartea lui Gabriel Liiceanu, „Întâlnire cu un necunoscut”, este deopotrivă
pasionată şi pasionantă. Descoperim aici reflecții adeseori amare despre o
tranziţie tulbure, apăsătoare, asfixiantă, parazitată de vocile (mai exact spus
imprecaţiile isterizate, insultele şi calomniile) atâtor lichele care nu au găsit
rezerva de pudoare necesară unei minime căinţe. Timpul iluziilor a trecut.
Filosoful ştie să regrete, dar nu regretă niciodată că ştie. Atunci când
Gabriel Liiceanu s-a ocupat de sindromul urii, el a descris, pe bună dreptate,
totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic, etc). Acum,
gânditorul notează ambivalenţa perversă a acestui sentiment: „Îmbrăţisarea celui
care urăşte nu se opreşte decât odată cu anihilarea fiinţei urâte. Numai ura poate
fi «de moarte». Numai acolo crima este trăită ca fantasmă sub forma unei
îmbrăţişări fără pauză”. Când Lenin convoacă aprobarea Istoriei pentru lichidarea
„verminei” (preoţi, aristocraţi, intelectuali, „kulaci”, burghezi), el acţionează pe
baza unei motivaţii de acest gen: iubirea pentru umanitate justifică exterminarea
celor decretaţi drept subumani. Universul concentraționar a fost creat pentru a
distruge individualitatea: raţiunea terorii nu a fost una economică, ci ideologică.
Noile linşaje se situează în prelungirea celor vechi. Lexicul virulent al urii
renaşte sub ochii noştri. Foşti informatori care dau lecţii Ceţătii ori sunt celebraţi
postum drept personaje renascentiste, panglicari propagandistici ai „epocii de aur”
care bântuie studiourile de televiziune, falsificatori ai istoriei recente,
comunostalgici decrepiţi şi veleitari insolenţi ai unei stângi apocrife: peisajul este
pe cât de derutant, pe atât de revoltător. Se „înfierează” epoca interbelică uitându-
se că a fost predominant una a parlamentarismului constituţional,
a pluripartidismului ameninţat de extremismele revoluţionare susţinute de
„vestitorii” totalitari (a se citi extraordinarul roman al lui Dinu Pillat Așteptând
ceasul de apoi, cu o tulburătoare prefaţă de Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2010), a
umanismului burghez negat de diverşii posedaţi nihilişti. Obosit de o luptă în care
partea adversă nu a contenit să recurgă la pestilenţiale calomnii, Gabriel Liiceanu
se refugiază în melancolia unor adevăruri la care nu este dispus să renunţe.
Acele repere nepieritoare şi netrucate pe care le află în scrierile Monicăi Lovinescu
şi ale lui Virgil Ierunca, ale lui E. M. Cioran şi Eugen Ionescu, ale lui Petru Creţia şi
Constantin Noica, ale lui Dostoievski, Kafka şi Beckett. Ştie că suntem condamnaţi
să trăim în plin absurd, dar, camusian fiind, nu sucombă acestei maledicţiuni.
Pariul lui Gabriel Liiceanu este unul al moralităţii asediate.
Când atâţia proclamă necesitatea de a ieşi din „obsesia” comunismului,
filosoful ne reaminteşte că trecutul nu a fost câtuşi de puţin unul normal, ba
17
chiar dimpotrivă: „Să ajungi să te simţi singur cu ceea ce ai trăit. Consider că,
trăind în «anii aceia», am cunoscut iadul, chiar dacă n-am făcut parte dintre cei
puşi direct la fiert în cazane. Dar aburii iadului, sulful şi putoarea lui le ştiu prea
bine, priveliştea acestei văi a plângerii şi memoria ei le am în mine, aşa cum eu
însumi sunt propriul meu destin frânt vreme de câteva decenii. Dar parcă toţi la
comandă au făcut un pas înapoi şi m-au lăsat singur cu iadul meu şi cu amintirile
mele. De ce tac toţi când vine vorba de «anii aceia»?”. Gabriel Liiceanu nu
înţelege să-şi cauterizeze simţul etic. Un pasaj revelator prin capacitatea de
reconstrucţie a procesiunilor urii este legat de „ședinţa deschisă” din 1974 de la
Institutul de Filosofie, când Liiceanu a fost „demascat” de colegii săi pentru
imaginare culpe, între care aceea că-l frecventa pe C. Noica: „Făceam parte din
specii diferite. M-ar fi torturat, m-ar fi ucis, dacă ar fi primit de undeva îndemnul
sau permisiunea. (…) Le curgeau balele. Radu Pantazi, Vasile Popescu, Nicolae
Gogoneaţă, Lucian Stanciu, Nicolae Mariş, Gheorghe Epure. Apoi de la
Facultatea de Filosofie: Boboc, Cazan. Nimeni nu-i mai ştie. (…) Toţi găşcari ai
răului, hidoşi, scălâmbi, căzuţi parcă dintr-un tablou al lui Bosch”.
Într-un univers al schimbărilor la faţă şi al laşităţilor abjecte, Gabriel
Liiceanu rămâne exponentul acelui ethos formulat paradigmatic de Petru Creţia:
„Cei inadaptabili trebuie să dea într-o lume direcţia mişcării şi a cristalizaţiunii,
nu canalia moale şi compatibilă ca ceara”. Lamento şi memento, opera lui Gabriel
Liiceanu este o neliniştitoare invitaţie la anamneză, chinuitorul efort al unui
intelectual autentic de a respinge impostura, tupeul şi minciuna.
PS: Textul de mai sus a fost scris pentru volumul „Liber amicorum”, publicat
în 2011, la editura Zeta Books1. Între timp, a apărut volumul „Dragul meu
turnător”, în care Gabriel Liiceanu povesteşte experienţele sale din anii
„socialismului multilateral dezvoltat”, modul în care un coleg de la Insitutul de
Filosofie, redactorul-sef al „Revistei de Filosofie”, apoi redactor-şef al Editurii
Politice, Octavian Chetan, l-a turnat sistematic şi constant Securităţii. În această
carte, Gabriel Liiceanu scrie cu drag şi admiraţie despre un intelectual critic, un
spirit nobil şi un prieten autentic: matematicianul si istoricul ideilor care a fost
Imre Tóth. La Humanitas a aparut, în 2014, cu prefaţa lui Gabriel Liiceanu, un
volum de dialoguri cu Imre Tóth, una dintre cele mai tulburătoare şi profunde
mărturii despre totalitarism, teroare, demnitate şi libertate pe care mi-a fost a le
citi vreodată.
1
A se vedea, în acest sens:
http://www.zetabooks.com/books/outside-series/liber-amicorum-studii-si-eseuri-in-
onoarea-lui-gabriel-liiceanu-book.html;
http://www.humanitas.ro/humanitas/dragul-meu-turn%C4%83tor;
http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-via%C5%A3%C4%83-sunt-lucruri-care-
nu-se-fac-%C5%9Fi-care-totu%C5%9Fi-se-fac.
18
MODERNITATE ȘI LAICITATE ÎN TURCIA REPUBLICANĂ

KEMAL KARPAT ∗
P
rocesul de modernizare otomană a lăsat Republicii o tradiție statală
puternică ce a înțeles să apeleze la știință și la progres pentru a se
întări și a-și asigura continuitatea, respectiv să apeleze la tradiție și la
credință pentru a convinge poporul. Într-adevăr, fără un stat puternic nu pot
exista nici credința și știința, nici modernitatea și viața spirituală. Aceasta se
poate vedea în islamul militant din state slabe, precum Afganistan și Arabia
Saudită, sau în state slăbite de război cum este Irakul. De cealaltă parte, pentru a
se moderniza, țările arabe independente care au apărut după Al Doilea Război
Mondial fie și-au creat statele, fie și-au întărit instituțiile deja existente, iar
pentru a-și legitima acțiunile au apelat la naționalism1.
În Turcia de după război, soarta modernității și a laicității a fost decisă atât
de stat prin armată și birocrația civilă, cât și de civili aflați sub conducerea
liderilor regionali. Înfrântă în 1918, Turcia își pierduse toate teritoriile cu excepția
Anatoliei. Sud-estul Anatoliei era sub ocupație franceză, iar sud-vestul sub
ocupație grecească. Francezii și englezii cuceriseră Istanbulul, iar conducătorul
oficial al țării, sultanul, care avea și titlul de calif, era prizonierul englezilor. În
fața acestei situații, liderii regionali și rebelii au pus bazele rezistenței față de
greci și ceilalți ocupanți prin Organizațiile pentru Apărarea Legii (Müdafaa-i
∗
Universitatea din Wisconsin-Madison, SUA, Universitatea Șehir din Istanbul, Turcia.
**
Această lucrare a fost prezentată în deschiderea conferinței organizate de Asociația
Internațională pentru Apărarea Dreptului la Liberă Exprimare, ținută la Universitatea din
California, Davis, SUA (2005), şi publicată în limba turcă în Kemal H. Karpat,
Osmanlı'dan Günümüze Elitler ve Din (Elite și religie din perioada otomană până în zilele
noastre), Tımaş Yayınları, Istanbul, 2010, p. 263-282. Traducerea pentru prezenta versiune
în limba română a fost realizată de Metin Omer.
1
Pentru încercările de întărire a statului în Orientul Mijlociu, vezi Steven Heydemann
(ed.), War, Institutions, and Social Change in the Middle East, University of California
Press, Berkeley, 2000. Pentru a explica formarea statului în Orientul Mijlociu, autorul se
raportează la procesul care a avut loc în Europa după 1600. Pentru recenzia acestei cărți
făcute de mine, vezi Kemal H. Karpat, Review: Steven Heydemann. War, Institutions and
Social Change in the Middle East, în „The American Historical Review”, februarie 2002,
vol. 107, nr. 1, pp. 313-315.
Modernitate și laicitate în Turcia republicană
Hukuk), create de către filialele Partidului Unității și Progresului (Ittihat ve

Terakki Partisi).
Mustafa Kemal a fost trimis în Anatolia să supravegheze demobilizarea
Armatei a III-a și a convocat Congresul de la Erzurum, împreună cu Organizațiile
pentru Apărarea Legii. Aici, scopul stabilit al luptei a fost „salvarea Califului de la
Istanbul” și au fost trasate, în Pactul Național (Misak-ı Milli), granițele de astăzi,
cu excepția Mosulului. La presiunile englezilor, sultanul l-a chemat pe Mustafa
Kemal la Istanbul, dar acesta l-a refuzat. Mai târziu, i-a anulat misiunea din
armată și a obținut de la Șeyhülislam2 o fetva care îl declara pe Kemal un rebel și
considera uciderea lui un lucru ce trebuie făcut.
În acest timp, mișcarea de rezistență se mărise și se întărise. În toamna
anului 1922, grecii au suferit o înfrângere istorică; francezii au semnat o
înțelegere de pace și bolșevicii de la Moscova au devenit prietenii și susținătorii
turcilor. Așa cum a fost ilustrat de istoriografie, Războiul turc de independență
poate fi considerat o luptă dusă de un popor care trăia pe un anumit pământ și
avea o istorie și o credință comune, pentru apărarea teritoriului pe care îl
considera patrie. Aceste evenimente nu au determinat doar viitorul politic al
Turciei, ci au stabilit și forma modernității și a laicității. Mai târziu, Dankwart
Rustow îi va numi pe susținătorii lui Mustafa Kemal fanatici religioși care doreau
să îl salveze pe Califul de la Istanbul. Însă Califul, la fel de vinovat ca și
Șeyhulislamul, își folosise puterea pentru a se alia cu „necredincioșii” englezi și îi
condamnase la moarte pe „adevărații” musulmani. În fața acestei poziționări, o
mare parte din ulemalele din provincie, care erau în legătură directă cu poporul,
au dat propriile decrete care susțineau mișcarea de independență condusă de
Mustafa Kemal. Conflictul era între liderii religioși din vârful ierarhiei, aflați în
strânsă colaborare cu Sultanul, și liderii religioși din satele și orașele modeste în
care trăiau majoritatea turcilor.
După obținerea victoriei, susținut de un Parlament ales în condiții în mare
măsură libere, Mustafa Kemal a dizolvat sultanatul, fără să întâmpine o opoziție
semnificativă, și a promulgat o constituție temporară, în care era precizat că
suveranitatea aparține poporului, fără nicio condiție. Percepția poporului suferise
o schimbare stranie față de Califat, o instituție politică ce este menționată
ambiguu în Coran, dar pe care otomanii o folosiseră după 1774. Problema
Califatului, o instituție islamică internațională, fusese transformată într-o
problemă internă a turcilor deoarece scopul proclamat al rezistenței lor fusese
salvarea țării și a Califului. În plus, chiar în această perioadă, turcii încheiaseră
evoluția de o jumătate de secol în care trecuseră de la o societate religioasă la
națiune. Califul „turcizat” devenise conducătorul comunității și al „națiunii”
2
Liderul religios suprem în Imperiul Otoman (nota traducătorului, de acum înainte n.t.).
20
Kemal Karpat
musulmane, iar, după ce, la 29 octombrie 1923, a fost declarată Republica,

Mustafa Kemal, ca președinte, a devenit conducătorul laic al statului. În 1924,
Parlamentul a dizolvat Califatul și califul Abdulmegid a fost trimis în exil3.
Mustafa Kemal știa, la fel ca și otomanii, că un stat nu putea să reziste dacă
nu era susținut de o națiune puternică și închegată. De aceea, încă de la început,
a luat toate deciziile în concordanță cu așteptările, spiritul, dorințele poporului
turc. O să vorbesc mai jos despre ce leagă această națiune.
Mustafa Kemal voia să creeze o națiune turcă modernă, desprinsă de o
religiozitate fanatică și falsă. Raționalitatea sa avea o doză mare de pozitivism,
dar, în același timp, manifesta și o aplecare spre viața spirituală. Foarte probabil,
această dualitate era o moștenire a religiozității familiei sale și a lecturilor sale,
din filozofi francezi. Încă de la început, credea că ulemalele nu cunoșteau islamul
adevărat, nu știau ce se întâmplă în lume și aveau o influență nefastă în
comunitate. Rămase foarte probabil în continuare legate de Calif, ulemalele
reprezentau opoziția la reformă și dezvoltare.
Partidul politic folosit ca mijloc principal pentru a împăca regimul
republican cu trecutul și pentru a trasa o direcție de urmat în viitor s-a
transformat nu numai într-o platformă de dezbateri în care să fie prezentate
punctele de vedere ale poporului, ci și într-un instrument prin care s-au aplicat
reformele și au fost prezentate maselor ideile noului regim. Partidul Republican
al Poporului (CHP), creat în 1923, a reușit, într-o perioadă scurtă de timp, să îi
elimine din rândurile sale pe conservatori și pe tradiționaliști, câștigând în acest
fel o ideologie și o identitate reformiste proprii. La începutul anilor 1940, CHP s-a
autoidentificat cu statul, deciziile partidului devenind deciziile statului.
Prin Legea pentru unificarea învățământului din 1924, medresele treceau în
subordinea statului, iar, până în 1930, toate au fost închise. Învățământul religios
a fost lăsat în seama a mii de organizații neoficiale răspândite în toată țara. Legea
pentru unificarea învățământului a facilitat și crearea Președinției pentru Afaceri
Religioase (Diyanet Ișleri Bașkanlığı). Aflată în subordinea președinției, această
instituție își continuă existența și astăzi, cu cei 88 de mii de angajați ai săi, având,
după armată, cel mai numeros personal. Chiar dacă pare că, după 1924, statul
reușise să controleze islamul local, unii lideri importanți ai Diyanetului erau
islamiști moderniști care, „fideli spiritului și misiunii originale”, erau apărătorii
unui islam nou, în care civilizația contemporană era compatibilă cu onoarea și
3
În apropierea morții sale, Califul a declarat că este turc și că vrea să fie îngropat în țara
sa, Turcia. A murit la Paris, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, iar urmașii săi au
așteptat permisiunea guvernului turc pentru a-l îngropa în țara sa. După o așteptare de 10
ani, în cele din urmă, datorită ginerelui său, Haydarabad Nizami, a fost îngropat la
Medina.
21
spiritul omului.4 Cu alte cuvinte, în timp ce statul impunea un control strict

asupra islamului trăit de oamenii de rând, îi sprijinea pe liderii religioși cu
gândire modernă să își dezvolte ideile. Atitudinea ostilă a statului față de ritualul
religios, în ciuda legilor care arătau contrariul, a dat naștere percepției greșite că
se ducea o campanie împotriva religiei.
Constituția provizorie din 1921 nu avea o atitudine clară, ostilă sau pozitivă,
față de religie, dar din cauza presiunii conservatorilor, a fost acceptat un
amendament prin care introducerea legislației islamice (șeriatul) era considerată
una din misiunile Marelui Parlament al Poporului. Constituția adoptată în 1924 a
prevăzut drepturi și libertăți democratice mai largi și, în articolul 2, a stipulat că
„Islamul este religia statului”.
Pentru a defini într-o anumită măsură laicitatea, CHP a adăugat în
programul său următorul punct: „Partidul își propune să aplice toate regulile,
normele și metodele de conducere a statului în concordanță cu forma adusă de
științele naturale și sociale și cu necesitățile lumești”.5 În acea perioadă, istoricii
moderați formați în perioada otomană, care controlau Societatea Turcă de
Istorie, au contrazis acest punct de vedere, susținând că „nu este corect ca
laicitatea să fie înțeleasă ca nereligiozitate, ca separare a religiei de lucrurile
lumești și ca un termen care se definește prin separarea dintre religie și stat”. Însă
CHP controla Marele Parlament al Poporului și și-a impus punctul de vedere
pozitivist asupra laicității. În 1926, a fost abrogat Șeriatul (legislația islamică), cel
mai important aspect juridic pentru comunitățile islamice, fiind înlocuit cu
Codul Civil Elvețian. În 1932, turbanul a fost interzis, iar în locul fesului, care deși
fusese preluat de Mahmud al II-lea de la venețieni, era considerat un simbol al
islamului, a fost introdusă pălăria occidentală. Trei ani mai târziu, a fost
promovată egalitatea dintre femei și bărbați în toate aspectele vieții, ajungându-
se astăzi ca, în Turcia, în sectorul muncii, numărul femeilor și cel al bărbaților să
fie aproape egal. În 1928, alfabetul arab a fost înlocuit de cel latin. În 1932, prin
decizia Parlamentului, ezanul (chemarea la rugăciune), care, în toată lumea
musulmană, era în arabă, a fost tradus în turcă.
Prin aceste reforme, Guvernul credea că o să modernizeze rapid Turcia și că
poporul turc va ajunge din urmă civilizația contemporană. Scopul final era nu
dispariția credinței, ci modernizarea. Însă toate aceste reforme au determinat
4
Pot fi pomeniți Ahmet Akseki, Șemseddin Günaltay (deputat CHP și premier) și Elmalılı
Hamdi Yazır, autorul „Hak Dini Kur’an Dili”, o monumentală interpretare a Coranului în
nouă volume.
5
Vezi p. 1695, din volumul 5, apărut în 1930, din lucrarea Istoria („Tarih”), publicată în
mai multe volume de Asociația turcă pentru cercetarea istoriei (Türk Tarih Tetkik
Cemiyeti). În 1932, această instituție a fost redenumită Societatea Turcă de Istorie (Türk
Tarih Kurumu), iar în anii 1980, a intrat în subordinea Institutului pentru Cultură, Limbă
și Istorie Atatürk (Atatürk Kültür, Dil ve Tarih Yüksek Kurumu).
22
Kemal Karpat
doar birocrații și vârfurile societății să se laicizeze sau să devină pozitiviști. O

mare parte a comunității a continuat să rămână atașată de vechile norme.
Această dualitate culturală și politică a avut un moment de criză majoră în
1930. Nemulțumit de fraudele și conflictele din interiorul partidului, crezând în
etapele democrației, Mustafa Kemal l-a însărcinat pe Fethi Okyar, un modernist
convins, prietenul său loial din copilărie, cu formarea unui nou partid de
opoziție. Partidul Liberal (Serbest Fırka), înființat de Okyar, a organizat
mitinguri de amploare și a obținut victorii la alegerile locale. Speriați, liderii CHP
l–au convins pe Mustafa Kemal că Serbest Fırka este o unealtă legală pentru cei
care, punând mâna pe stat, ar fi vrut să anuleze reformele și să îl aducă pe Calif.
Într-un mod paradoxal, în fața reformelor laice, clasele inferioare au devenit
mai religioase. Poporul a început să își analizeze situația și felul în care se raporta
la credință bazându-se pe observații interne și și-a creat proprii apărători ai „unui
nou Islam”. Cel care ilustrează cel mai bine această situație este Said-i Nursi.
Născut în 1876, în estul Turciei, „Vechiul Said” („Eski Said”), așa cum își spune el
însuși, era un susținător fervent al junilor turci. A luptat în Primul Război
Mondial și a fost unul dintre membrii legitimi ai Parlamentului, până când a
intrat în contradicție cu politicile cu privire la credință și la modernitate ale
acestuia. Timp de 35 de ani, între 1925 și 1960, „Noul Said” („Yeni Said”) a fost un
învățat care a predicat pentru întoarcerea la rădăcinile spirituale ale islamului
prin înțelegerea corectă a științei și modernității. Pentru el, modernitatea și
știința nu însemnau renunțarea la credință, identitate și istorie; în același timp,
considera necesară construirea unei noi societăți, în care să existe o nouă
educație, respect pentru rațiune, relații interumane bazate pe dragoste și în care
era obligatoriu să se renunțe la naționalismul materialist-rasist. Said, care avea
origini kurde, nu a aprobat niciodată naționalismul.
În același timp, Nursi voia ca musulmanii să renunțe la secte. Pentru el,
religia era o cale de protejare a spiritualității, iar omul, folosindu-se într-un mod
adecvat de religie, putea să ajungă să își cunoască propria latură sacră. Utilizarea
religiei într-un mod fanatic sau în scopuri politice dăuna măreției acesteia. Se
spune că, de multe ori, a afirmat că „împotriva dușmanilor religiei este permis să
te aliezi cu credincioșii creștini din Europa” și că a înțelege știința și tehnologia
înseamnă a-l înțelege pe Dumnezeu. Pe scurt, Said Nursi a dezvoltat o
interpretare revoluționară a islamului și a criticat politicile statului față de
modernitate și știință. A susținut SUA, deoarece a observat că se acorda
importanță credinței turcilor care lucrau acolo.
Chiar dacă făcea parte din ordinul Nakșibendi6, el a respins ideea sectelor
formate prin asocierea în jurul unui lider religios și a promovat apartenența la
6
Ordin religios sufit (n.t.).
23
comunitate, adică la națiune. Învățăturile sale, răspândite sub denumirea de

„Cărțile Luminate” (Risale-i Nur), au fost făcute cunoscute în toată Turcia de o
armată de discipoli aflată în creștere, devenind astfel una dintre principalele baze
ale islamului modern. Cât timp a trăit, statul l-a acuzat pe Said Nursi că este
opozant al Republicii și modernizării, aplicându-i diverse pedepse, închizându-l
și trimițându-l în exil. Locul în care a fost îngropat este și astăzi un secret de stat.
În cele din urmă, CHP a devenit îngrijorat de sprijinul pe care l-a obținut
Partidul Liberal în rândul populației. Din această cauză, folosindu-se de
naționalism și de laicitate, a decis să creeze, așa cum considera el, o națiune
„modernă”. Pactul Național, acceptat în 1919, definea națiunea ca o comunitate
formată din persoanele care trăiau în granițele Imperiului Otoman și
împărtășeau o cultură, o istorie și valori comune. Credința era văzută ca o valoare
comună a națiunii, însă era considerată mai aproape de cultură. Perioada foarte
complicată care a dus la formarea Turciei contemporane a fost marcată de un
amestec de conservatorism, schimbare, stratificare socială și migrație, însă toate
acestea puse deoparte, exista o continuitate a statului, culturii și limbii. (Limba
turcă, care fusese limbă de stat de-a lungul istoriei otomane, devenise mijloc de
comunicare pentru elite, indiferent de origini, în școlile moderne, presă și
tribunale.) Schimbările de identitate care au apărut în urma acestui proces au
dezvoltat conștiința de sine a indivizilor, deschizându-se, în acest fel, o cale mai
sănătoasă pentru înțelegerea credinței și a modernității. Cu toate defectele ei,
perioada lui Abdulamit al II-lea și a Junilor Turci a facilitat procesul de formare a
națiunii. Chiar dacă este posibil ca unele politici implementate în acea perioadă
să fi accelerat sau să fi încetinit procesul de naționalizare, faptul că nu s-a folosit
forța statului pentru a împinge procesul într-o anumită direcție este un argument
menit să sprijine afirmația de mai sus. Din păcate, acest punct de vedere nu are o
susținere largă.
Experimentul cu Partidul Liberal a convins CHP că: nu era posibil să se
creeze o națiune turcă modernă asemănătoare cu cele din Europa sau să aibă
succes cu procesul de modernizare, atât timp cât poporul, societatea și națiunea
continuau să fie percepute în limite islamice tradiționale și existau sentimente de
mândrie cu privire la strămoșii otomani. Modernitatea și naționalismul
deveniseră sinonime.
La Congresul CHP din 1931, care a reprezentat un adevărat punct de cotitură,
adăugându-se etatismul și reformismul, au fost stabilite ca principii ideologice
ale partidului cele şase puncte reprezentate prin săgeți7. În 1937, cele şase săgeți
au fost adăugate și în Constituție. În 1928, articolul care prevedea că religia
7
Aşa-numitul program al celor şase săgeţi prevedea republicanism, naţionalism,
populism, secularism, etatism şi revoluţie (n.t.).
24
Kemal Karpat
statului este islamul fusese scos, iar, în 1937, a fost introdus în Constituție
principiul laicității.
Primul Congres al Societății Turce de Istorie s-a ținut în 1932. Aici, s-a decis
că etnicii turci au fost, în Asia Centrală, patria lor istorică, creatori ai civilizației
mondiale, dar nu au reușit să profite de genialitatea lor pentru a-și crea propria
civilizație. Congresul nu pomenea nimic despre perioada otomană, cea mai lungă
și poate cea mai strălucitoare etapă din istoria turcilor, deoarece aceștia fuseseră
portdrapelul islamului. Sultanii otomani au fost respinși, fiind percepuți ca
degenerați, depravați și au fost considerați responsabili pentru că, atunci când
civilizația se dezvolta, au permis spiritului național turc să adoarmă. S-a
răspândit ideea că islamul a împiedicat dezvoltarea unei culturi naționale și a
facilitat extinderea culturii arabe în detrimentul celei turcești. De fapt, arta și
cultura otomană conservă o amprentă aparte a islamului de sorginte turcă.
În același timp, istoria turcilor era reevaluată. O inițiativă ademenitoare,
casele populare (Halkevleri), urmărea să transforme spiritul și cultura
tradiționale turce într-o versiune modernă. Înființate în timpul junilor turci,
căminele turcești (Türk Ocakları) se bazau pe unitatea persoanelor care vorbeau
limba turcă și aveau o istorie comună. Liderul acestei mișcări, Hamdullah Suphi
Tanrıöver, provenea dintr-o familie otomană cu viziuni moderniste și era un
prieten apropiat de-al lui Mustafa Kemal. Mișcarea Patria Turcă (Türk Yurdu-
înființată în 1911), care era o grupare mai largă, cu scopuri politice, sub
conducerea intelectualului cu origini tătărești Yusuf Akçura, acorda o importanță
deosebită popoarelor turcice din Asia Centrală și Rusia și avea caracteristici
naționaliste și laice, dar nu adoptase o atitudine ostilă religiei. Pentru Türk
Ocakları, credința era principalul liant al culturii. De aceea era considerat
potrivită pentru sufletul poporului. În 1932, Türk Ocakları au fost închise peste
noapte și, în locul lor, au fost înființate Halkevleri, subordonate direct
secretariatului general al CHP. Halkevleri, care se adresau „turcilor adevărați,
nealterați”, au apărut în toate orașele importante. Prin cele nouă departamente
ale sale, între care istoria, literatura, artele, Halkevleri răspândeau, în rândul
maselor, ideile Republicii și spiritul „modern”, adică o cultură și o identitate laice.
Pentru a crea o nouă cultură turcă, prin includerea caracteristicilor regionale ale
folclorului, tradițiilor și obiceiurilor în valorile naționale, au fost înființate, mai
târziu, în zonele de provincie, instituții asemănătoare, numite Camerele de la
Țară (Köy Odaları), un fel de cămine culturale).
Având ca inspirație Narodni Dom din Uniunea Sovietică, Halkevleri au
apărut ca niște instituții extraordinare pentru ridicarea nivelului cultural din
provincii și pentru promovarea culturii bogate de la sate în rândurile orășenilor.
În cele 478 de case populare și 12.668 de cămine culturale înființate până în 1950
s-au format foarte mulți artiști de provincie, o parte dintre ei ajungând să fie
25
cunoscuți la nivel național. Tot aceste instituții au scos 90-95 de ziare și reviste
cu un conținut antropologic și cu informații locale extraordinare. Însă, în loc ca
Halkevleri și Köy Odaları să unească poporul din provincie, l-a divizat într-o
majoritate care nu era interesată de piese de teatru, concerte, dans sau alte
activități asemănătoare și o minoritate „modernă”. În scurt timp, Halkevleri au
început să fie învinovățite că sunt împotriva islamului și că apără laicitatea,
deoarece acuzau credința într-un mod ușor de înțeles de popor.
După moartea lui Mustafa Kemal, care, din 1934, primise supranumele de
Atatürk, la conducerea statului a trecut Ismet Inönü, care a rămas fidel Gaziului
(această titulatură a lui Mustafa Kemal avea o atracție mistică în rândul
populației), dar care s-a confruntat cu adevărul că națiunea era împotriva CHP.
În fața acestei situații, laicitatea a devenit o armă pentru situații de urgență, care
legitima un soi de regim dictatorial în care partidul impunea modernitatea și
unitatea națională. Toți cei care se opuneau sau criticau politicile guvernului au
fost catalogați ca înapoiați-islamiști care, folosind credința, doreau să distrugă
Republica sau drept comuniști care promovau interesele sovietice. Modernitatea
a fost văzută ca o imitare a portului, a modului de viață, a limbii occidentale și s-a
transformat într-o formă fără fond. CHP s-a identificat cu statul și l-a declarat pe
Ismet Inönü șef național (milli șef). Totuși, regimul nu a fost unul totalitar și
tributar ideologiei ca în Germania, Italia sau Uniunea Sovietică.
Prin transformarea laicității în ideologie de stat, statul nu a promovat
ateismul și agnosticismul și, chiar dacă elitele politice dezaprobau acest lucru, nu
a interzis ritualurile și festivitățile islamice. Povestea schimbării turcilor, care au
pornit la drum cu scopul de a reuși modernizarea, nu a întruchipat o lipsă de
respect față de demnitatea umană, credință și libertate. Chiar dacă la prima
vedere au susținut politicile și ideile statului, numeroși parlamentari CHP care
reprezentau provincia au rămas în continuare legați de cultura tradițională
islamică a electoratului. Mulți dintre aceștia erau republicani și moderniști care
înțelegeau modernitatea diferit de liderii partidului. Până la apariția unei
alternative, CHP a reușit să controleze provincia datorită alianței cu notabilii
locali, care rămăseseră în partid și care, deși recunoșteau autoritatea centrală,
erau văzuți și acceptați de oameni ca niște lideri autentici.
Pe scurt, regimul turc a monopolizat puterea, a promovat legi dure, a lăsat
răni adânci în psihologia comunității și a creat o înstrăinare culturală, dar se pare
că a avut tot timpul o îndoială cu privire la drumul ales pentru atingerea
modernizării. Regimul a educat o nouă generație, care, ruptă de rădăcinile sale
istorice, și-a însușit convingerea absolută a unui naționalism bazat pe laicitate și
rasă. Foarte mulți reprezentanți ai acestei generații au în continuare această
mentalitate. Când moderniștii laici au intrat în contact cu literatura politică
liberală occidentală, au început să acuze regimul că este autoritar și că nu asigură
26
Kemal Karpat
cetățenilor drepturile și libertățile laice garantate de Constituție. Astfel, regimul a

început să fie criticat de conservatori pentru că limita libertatea credinței, iar de
noua generație de „laici” pentru că nu acorda poporului drepturi politice și
individuale. În 1945-46, în Turcia, s-a permis formarea unui partid de opoziție, s-
a trecut la regimul parlamentar și s-a acceptat o oarecare libertate de exprimare.
Pe scurt, chiar dacă semnificația era diferită pentru fiecare grup, Turcia a
acceptat democrația.
În fața revendicărilor teritoriale ale Uniunii Sovietice, Turcia a avut sprijinul
Americii și, în 1952, a aderat la NATO. Devenită o parte a sistemului de apărare
occidental, așa cum spunea ministrul de Externe Fuad Köprülü, istoric celebru,
membru al unei vechi familii de viziri otomani, Turcia a intrat într-o „civilizație a
cărei parte era deja”. Atunci când li s-a cerut să adopte normele și valorile
aliaților care le garantau securitatea, turcii, prin intermediul scriitorilor și
oamenilor de stat, au spus că scopul final al regimului era oricum democrația și
că, prin organizarea de alegeri libere, prin acceptarea sistemului pluripartidist și
al libertății presei, se acționase în conformitate cu această dorință.8
Viața politică din Turcia de după 1946 a avut parte de evenimente precum
înfrângerea CHP la alegerile din 1950 și preluarea puterii de către Celal Bayar, un
apropiat al lui Atatürk, membru al Partidului Democrat, susținut de notabilii
locali.9 CHP, care a continuat să se bucure de sprijinul birocraților, armatei și
intelectualilor, a rămas fidel principiilor reprezentate de cele şase săgeți. În afară
de o majoritate câștigată în 1977, nu a mai reușit să învingă la niciun scrutin.
Concluzii
Evenimentele politice din Turcia ultimilor cincizeci de ani pot fi analizate
dintr-o infinitate de perspective. În acest articol, aceste perspective au fost
împărțite în trei categorii: construirea sistemului de instituții și legi necesare
pentru a asigura funcționarea unei democrații adevărate; îndrumarea țării către o
înțelegere corectă a modernității și redefinirea laicității și, în ultimul rând, noua
perioadă care a început odată cu venirea la putere a moderniștilor islamici în
2002. Într-adevăr, în ultimii cincizeci de ani, după excesele laicității, politica
turcă a căutat soluții pentru a îndrepta greșelile făcute în numele modernității și
pentru a asigura conviețuirea rațiunii și credinței, a vieții lumești cu viața
8
Kemal H. Karpat, The People’s Houses in Turkey, Establishment and Growth, în „The
Middle East Journal”, Winter-Spring 1963, pp. 55-67.
9
Autorul acestui articol a analizat formarea democrației din Turcia și, din cauza acestei
lucrări, și-a pierdut postul la o universitate din Turcia. Cartea a fost publicată în engleză
cu titlul Turkey’s Politics, The Transition to a Multi-Party System (Princeton, 1959). În
1967 a fost tradusă în limba turcă cu titlul Türk Demokrasi Tarihi, fiind apoi republicată
de mai multe ori.
27
spirituală. Democrația a asigurat cadrul și metodele pentru procesul de împăcare

nefinalizat al laicității cu credința și al islamului de sorginte turcă cu
modernitatea. O democrație adevărată, neimpusă de sus, care respectă tradițiile,
valorile și credința comunității poate fi adoptată și de celelalte comunități
islamice. Turcia nu a oferit un model, ci a prezentat una din căile prin care se
poate atinge un standard de viață mai ridicat.
Procesul de înlăturare a piedicilor și de creare a cadrului instituțional care să
facă posibilă o nouă înțelegere a laicității și modernității a fost accelerat de
adoptarea constituțiilor cu puternice amprente liberale din 1961 și 1982.
Constituția din 1961 a lărgit aria libertăților, iar cea din 1982, oferind puteri mai
mari Executivului, a încercat să se apropie de liberalism. Acestea și multe
schimbări ale articolelor din constituții au venit ca urmare a trei implicări ale
armatei. Aceste lovituri de stat militare au fost legitimate motivându-se apărarea
laicității și a reformelor lui Atatürk. După fiecare lovitură de stat s-au organizat
alegeri și s-au format Guverne civile.
Armata a crezut în CHP și l-a susținut fără succes, în timp ce alegătorii au
trecut peste toate presiunile și și-au ales proprii reprezentanți. În anii 1960, CHP
a ales să devină un partid normal și a renunțat la cele șase săgeți, inclusiv la cea
care simboliza laicitatea. În cele din urmă, din CHP s-au desprins două
formațiuni politice. După 12 septembrie 1980, când partidul a revenit la numele
CHP, a adoptat un program foarte diferit. Astăzi, CHP are o treime din locurile
din Parlament, restul de două treimi revenind partidului „islamist” AKP.
Victoria relativă a democrației din Turcia a fost posibilă, din punct de vedere
tehnic, în urma creării unui sistem de alegeri sigur încă din anii 1948-50. Cu
toate că acceptau statul ca fiind cea mai importantă entitate legală, cetățenii
doreau să aibă parte de libertățile și drepturile constituționale pe care acesta le
aplica în funcție de propriile interese. În Turcia, lupta pentru obținerea
democrației era, în esență, lupta pentru obținerea drepturilor și libertăților
democratice, dar, mai ales, a libertății credinței religioase.
În centrul dezbaterilor cu privire la democrație și islam nu se afla
reînființarea instituțiilor islamice precum Califatul sau tribunalele islamice, ci
libertatea religioasă. Disputele cu privire la libertatea ritualului și festivităților
religioase erau, de fapt, o critică la încercările statului de a impune modernizarea,
naționalismul și laicitatea fără a ține seama de convingerile societății.
Luptele pentru instaurarea democrației s-au purtat în limitele unei
Constituții care, pe lângă promisiunea de a acorda libertăți largi, își însușise
laicitatea. Al doilea articol al Constituției din 1961 definea Republica Turcia ca
stat de drept, garant al drepturilor omului, cu un caracter național, democratic și
laic. În articolul 19, erau prevăzute următoarele: „Toată lumea are dreptul la
libertatea de conștiință, credință și opinie. Sunt permise festivitățile și ritualurile
28
Kemal Karpat
religioase care nu contravin legilor promulgate cu scopul de a asigura respectarea

ordinii în societate și a moralei generale. Nimeni nu poate fi obligat să participe la
festivități și ritualuri religioase sau forțat să își exprime convingerile religioase.
Nimeni nu poate fi criticat din cauza convingerilor sale religioase”. În plus, era
interzis ca aspecte sociale, economice, politice sau legale să fie chiar și parțial
legate de regulile religioase. De asemenea, era specificat că nu se permitea
folosirea religiei în scopuri economice sau politice, că persoanele care făceau
acest lucru urmau să fie pedepsite, iar partidele politice care făceau acest lucru
urmau să fie desființate.
În articolul 153, era prevăzut, în mod special, că nu pot fi schimbate legile
revoluționare „care își propun să ridice comunitatea turcă la nivelul civilizației
contemporane și care au ca scop protejarea caracterului laic al Republicii Turcia”
prin nicio interpretare constituțională. Cele mai importante dintre aceste legi,
precum Legea pentru unificarea învățământului, închiderea mănăstirilor de
derviși, căsătoriile conform Codului Civil, introducerea alfabetului latin, erau
considerate permanente. Începând cu anii 1920-1930, aceste legi au fost
considerate piatra de temelie a laicității.
Constituția din 1982 a adus unele schimbări majore față de cea din 1961, dar,
în afară de o prevedere importantă cu privire la învățământul religios, cele
referitoare la laicitate au rămas neschimbate. Prin articolul 24, era reluat articolul
10 al Constituției din 1961: „Educația religioasă și morală se face sub supravegherea
și controlul statului”, dar continuarea era schimbată: „Cultura religioasă și morală
sunt incluse între orele obligatorii din învățământul primar și general. În rest,
educația religioasă ține doar de opțiunea personală sau în cazul minorilor, a
reprezentanților legali”. Prin articolul 14, era inclusă o prevedere stranie, fiind
precizat că „Nu se pot încălca sau interpreta într-un sens mai larg, drepturile și
libertățile fundamentale recunoscute prin Constituție”.
În ambele constituții, forma laicității era definită la fel, deoarece ambele
fuseseră pregătite de elita conducătoare adevărată sau, cu sintagma populară, de
statul adânc reprezentat de armată și de intelectuali. Constituțiile lasă impresia
că sunt protejate simbolurile laicității și că, atât timp cât acestea nu sunt puse în
pericol, se permite o libertate fără limite. În schimb, felul în care sunt
interpretate laicitatea și libertatea religioasă sunt lăsate în seama partidului ales
în funcție de așteptările populare. De aceea, apariția unei clase mijlocii și a unui
grup mare de întreprinzători în orașe industriale ca Gaziantep și Denizli, care a
cauzat mutarea bogăției și centrului puterii, presei și universităților de la Istanbul
în provincie, are o importanță semnificativă.
Partidele politice începuseră să lucreze pentru lărgirea libertății credinței
încă din 1947. Când Partidul Democrat a ajuns la putere, în 1950, a reintrodus
chemarea la rugăciune în limba arabă și, în 1951, a închis Halkevleri. Acestea au
29
fost redeschise în anii '60, dar efectul a fost unul slab resimțit. Instituțiile de
învățământ religioase, liceele teologice în primul rând, au început să se
înmulțească, numărul geamiilor construite, al persoanelor care au plecat în
pelerinaj, al publicațiilor religioase (fără o etichetă religioasă), al instituțiilor și
festivităților religioase a crescut. Un om de știință responsabil ar avea nevoie de
nenumărate pagini pentru a explica ceea ce presa străină a denumit „renașterea
islamului”.
Presa străină nu a privit renașterea islamului în Turcia ca pe o reinterpretare
a modernității și a credinței, ci ca pe o reîntoarcere la Evul Mediu. Este adevărat
că mulți turci au adoptat o atitudine defensivă, crezând că are loc un atac la
principiile laicității. Această apărare a spiritualității însemna de fapt o necesitate
a unei reevaluări a modernității, în care știința și dezvoltarea materială nu intrau
în contradicție și respectau credința, cultura și identitatea comunității. În tot
acest timp, locul religiei în viața individului a devenit un subiect de investigație și
dezbatere. Sensul laicității se schimba continuu.10 Se poate presupune că între
2% și 10% din societatea turcă este legată de formele vechi, tradiționale, fanatice
ale credinței și identității religioase; restul societății este legat sub diverse forme
și grade de o credință nouă, liberală, individuală. Mulți oameni de știință, fideli
vechilor clișee, se informează de la elitele kemaliste turce care cred că știința-
modernitatea și credința se exclud. Sunt însă și oameni de știință occidentali
tineri, precum Jenny White, care analizează locul religiei în Turcia dintr-o nouă
perspectivă.11
Poate că schimbările petrecute în înțelegerea credinței, laicității și
democrației sunt cel mai bine văzute în creșterea în pondere a islamului politic
din Turcia, în scăderea acestuia și în renașterea într-o altă formă. Începând cu
1931 și, în mod special, după 1938, au fost legitimate ca singure variante pentru
modernizare conducerea unui partid puternic și laicitatea, creându-se în timp o
puternică opoziție între conservatori și moderniști. În anii 1945-1946, când a
10
În Turcia, dezbaterile cu privire la ideologie se regăsesc peste tot. Kemal Karpat,
Türkiye’de Bugün İdeoloji Durumu (Starea ideologiei în Turcia de astăzi), în „Doğu-Batı
Dergisi”, nr. 30, noiembrie-ianuarie 2005. Revista de mai sus, ca multe alte reviste, și-a
dedicat mai multe numere temelor legate de laicitate. Unul dintre cei mai importanți
comentatori și oameni de televiziune din Turcia, Taha Akyol, pomenește de o dezbatere
cu privire la religie care a avut loc la Comisia Parlamentară Mixtă Turco-Europeană de la
Strasbourg. Parlamentarul CHP a întrebat nervos: „De ce dezbatem aici religia?
Instituțiile europene sunt laice”, în „Milliyet”, 2 martie 2005. De fapt, dezbaterile cu
privire la laicitate sunt mult mai complicate decât citatul de mai sus. Astăzi, principala
dezbatere este în jurul învățământului religios.
11
Jenny B. White, Islamist Mobilization in Turkey, University of Washington Press,
Seattle, 2003. Vezi și Turkey’s New Muslimhood: The End of Islamism?, în „Congress
Monthly”, noiembrie-decembrie 2003, p. 6-9.
30
Kemal Karpat
existat o oarecare libertate, a luat ființă Partidul Națiunii (Millet Partisi), dar, așa
cum s-a întâmplat cu multe alte instituții și publicații, motivându-se încălcarea
principiului laicității, a fost dizolvat.
Începând cu 1967, Necmettin Erbakan, un inginer care predase în Germania,
a inițiat mișcarea Viziunea Națională (Milli Görüş). Mișcarea era apărătoarea
științei și tehnologiei, a industrializării și naționalismului, dar le raporta pe toate
la religie. A influențat imediat o mare parte a intelectualității ai cărei părinți se
mutaseră de la sat la oraș după anii 1950. Această clasă confruntată cu
problemele de la orașe s-a îndreptat spre o cultură conservatoare și spre islam,
așa cum alții s-au apropiat de mișcările marxiste și maoiste.12 Milli Görüş era
mult mai puțin radicală față de alte grupuri islamiste și a primit un sprijin mai
mare în țară și în rândul diasporei.
Susținut de unii islamiști de tip vechi, profitând de atmosfera politică
propice, Erbakan a înființat, în 1970, Partidul Ordinii Naționale (Milli Nizam
Partisi). După numai un an, formațiunea politică a fost dizolvată de armată.
Erbakan susținea că înapoierea economică a Turciei era cauzată de laicitate și
occidentalizare (pentru el, acești termeni nu erau sinonimi cu modernizarea). În
scurt timp, armata l-a chemat pe Erbakan din locul de exil și i-a cerut să
înființeze un partid islamic pentru a contracara marxismul, care se dezvolta
rapid. Creat în această conjunctură, Partidul Salvării Naționale (Milli Selamet
Partisi) a susținut sau a participat în guvernele de coaliție din anii 1973-80,
jucând un rol în politica turcă. Cu un procentaj de vot care varia între 8,6% și
11,9%, era o dovadă a sprijinului pe care islamiștii îl aveau în Turcia. Partidul a
fost închis în urma loviturii de stat militare din 1980 și a fost redeschis în 1983,
după ce s-a revenit la organizarea civilă, cu denumirea Partidul Bunăstării (Refah
Partisi). Nu a avut succese mari în alegeri până în 1995, când a câștigat 21% din
voturi.
Acest sprijin popular obținut pe neașteptate se datora nemulțumirii generale
față de guvernele de coaliție și faţă de transformarea Refah Partisi într-un partid
12
Liberalizarea democratică din anii 1961-1980 a dus la confruntarea ideologică dintre așa-
zisa aripă de stânga, formată din socialiști științifici marxist-leniniști, care se foloseau de
numele lui Atatürk pentru a se legitima, și așa-zisa aripă de dreapta, formată din
amestecul naționaliștilor și conservatorilor islamiști. Această confruntare, care a produs
crime la nivel național, care a creat zone în care s-au dus lupte de gherilă, care a iscat
conflicte între învățătorii „progresiști”, care militau pentru „școală împotriva geamiei”, și
țăranii înapoiați și multe alte manifestări violente, s-a încheiat în 1980, odată cu lovitura
de stat militară, care a dus la măsuri dure împotriva ambelor tabere. Totuși, această
perioadă de conflicte sângeroase din Turcia a avut rolul unui catalizator pentru
democrație, aducând vârfurile grupărilor de stânga și de dreapta la centru. Astăzi,
grupurile de marxiști, islamiști, radicali și naționaliști sunt fărâmițați în fracţiuni mici,
care nu au priză la public.
31
care punea accentul mai mult pe problemele economice decât pe ideologie.

Partidul a format un guvern condus de Erbakan și a adoptat o atitudine care,
foarte probabil, urma să schimbe politica internă și externă a Turciei. Erbakan a
fost nevoit să se retragă ca urmare a intervenției din februarie 1997 a Consiliului
Național de Apărare, în care armata era suverană.
Contrar atitudinii ostile din celelalte cazuri, „jumătatea” de lovitură de stat
din 1997 a fost urmărită în tăcere. Din interviurile pe care le-am făcut și din ceea
ce am citit, am ajuns la concluzia că, pe lângă nemulțumirea multor membri de
rând ai partidului față de politicile lui Erbakan, din cauza autorității sale din
interiorul formațiunii politice, nimeni nu îndrăznea să îl contrazică.
Evenimentele din 1997 nu au arătat doar că lui Erbakan îi lipseau calitățile unui
lider, ci și că înțelegerea fantezistă a islamului politic ar fi putut duce Turcia spre
dezastru. După o încercare de preluare a conducerii partidului, tinerii politicieni
care îl criticau pe Erbakan, Recep Tayyip Erdoğan şi Abdullah Gül, au creat
Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP-Adalet ve Kalkınma Partisi). La alegerile din
3 noiembrie 2002, obținând 34% din voturi, adică 1/3 din locurile din Parlament,
AKP a repurtat o victorie care îi permitea să formeze guvernul, ba chiar să
schimbe Constituția. Partidul Fericirii (Saadet Partisi), condus din umbră, prin
intermediul unui înlocuitor, de către Erbakan, a obținut doar 2,4% din voturi și
nu a reușit să intre în Parlament.
Victoria extraordinară obținută de AKP are trei motive simple, dar vitale din
perspectiva Turciei. În primul rând, partidul a acceptat republicanismul,
democrația, kemalismul și laicitatea ca elemente de bază ale sistemului politic
turc și a îmbrățișat modernitatea atinsă în o sută cincizeci de ani. În al doilea
rând, poporul a înțeles că AKP, grație trecutului religios al liderilor, va respecta
religia și nu o va folosi în scopuri politice așa cum făcuse Refah Partisi. În al
treilea rând, partidul a renunțat la economia dirijată de stat, văzută de mulți ca
un obstacol al dezvoltării și a liberalizat economia.
Cu mici momente de criză, în primii doi ani și jumătate, AKP și-a ținut
promisiunile. Asigurarea controlului civil asupra Consiliului Național de Apărare,
acordarea dreptului minorităților de a-și folosi limba în televiziune și presă și
eforturile depuse pentru aderarea la Uniunea Europeană prin respectarea
standardelor politico-culturale, datorită partidului „islamist” aflat la putere, au
dat o nouă dimensiune democrației turce. Din cauza subiectelor precum
„turbanul”, adulterul” și „școlile teologice”, nu se poate spune că se depun
eforturi pentru a mări spațiul religiei, acestea fiind mai mult teme politice decât
religioase. Economia țării a avut o creștere stabilă în timpul guvernării AKP.
Toată lumea acceptă că ruptura dintre islamiști și kemaliștii laici continuă,
deoarece ultimii nu cred că islamul și modernitatea pot conviețui și că știința și
credința nu se exclud. Orice ar fi, atât timp cât democrația continuă să existe cu
32
Kemal Karpat
toate atributele sale și cetățenii își pot alege liderii, foarte probabil, turcii vor
accepta că modernitatea este un tot cu trăsături materiale și spirituale și că
democrația este metoda prin care aceasta este asigurată.
33
PRIZONIERII UTOPIEI TOTALITARE
„FRONTUL ISTORICILOR” – ÎNTRE STATUS PROFESIONAL

ȘI COMANDAMENT POLITIC. STUDIU DE CAZ: INSTITUTUL
DE ISTORIE „NICOLAE IORGA” DIN BUCUREȘTI (1970-1980)
ILEANA CĂZAN ∗
E
voluţia regimului politic în anii în care România a fost condusă de
Nicolae Ceauşescu a fost aparent sinuoasă şi controversată, dar în
realitate îndreptată conştient şi cu multă perseverenţă spre două
obiective, care, în mod paradoxal, s-au condiţionat reciproc şi s-au întrepătruns:
este vorba despre detaşarea de Moscova şi de restalinizarea ţării la nivelul
partidului unic şi al deciziei discreţionare, aflate în mâna unui singur conducător,
evident providenţial şi atoateştiutor.
Desprinderea de Moscova data din anul 1964 şi a fost o etapă finală a politicii
lui Gheorghe Gheorghiu-Dej1, de care a profitat din plin succesorul său, practic
autopropus, Nicolae Ceauşescu2. Acesta a debutat prin modificări organizatorice
la nivelul partidului şi al ţării, prin care a dorit să marcheze progresul înregistrat
de România pe drumul triumfător al construirii socialismului. Partidul
Muncitoresc Român (P.M.R.) devenea Partidul Comunist Român (P.C.R.), iar
Congresul al X-lea, ce a avut loc în vara anului 1964, hotăra că dezvoltarea
economică şi structurală a ţării îndreptăţea adoptarea denumirii oficiale de
Republica Socialistă România, a cărei nouă Constituţie avea să intre în vigoare în
anul 1965. O ultimă schimbare de imagine la nivelul conducerii partidului a fost
aceea prin care funcţia supremă a devenit cea de secretar general, ce înlocuia
denumirea anodină de prim-secretar.
Primii ani de liberalizare a regimului politic au fost înşelători atât pentru cei
din ţară, ce trecuseră prin anii crunţi de represiune, cât şi pentru observatorii din
∗
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Bucureşti.
1
Pentru evoluţiile externe din primele două decenii de comunism în România vezi
Mioara Anton, Ieşirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorhiu-Dej, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007.
2
Despre circumstanţele preluării puterii de către Nicolae Ceauşescu vezi Lavinia Betea,
Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Fundaţia Ioan Slavici, Arad,
1995; Ion Jianu, Gh. Apostol şi scrisoarea celor şase, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2008.
„Frontul istoricilor” – între status profesional și comandament politic. …
afară, care au crezut cu tărie în desprinderea lui Ceauşescu din corul monodic al
Tratatului de la Varşovia şi al C.A.E.R3. Pentru aproape două decenii România
fost considerată ca o curea de legătură între cele două „lagăre”, ca un stat
independent, cu interese proprii şi care îşi definea relaţiile externe pe baza unor
priorităţi raţionale, proclamate prin obsesivul slogan al „coexistenţei paşnice” şi
al „neamestecului în treburile interne”.
La început paşii au fost semnificativi şi rapizi. În anul 1967 s-au reluat
relaţiile diplomatice la nivel de ambasadă cu Republica Federală Germania
(R.F.G.) şi Republica Socialistă România (R.S.R.) a adoptat o poziţie contrară
celorlalte ţări socialiste, care identificaseră Israelul cu un stat agresor în
„Războiul de şase zile”. Ideea respectării drepturilor legitime ale tuturor
popoarelor din zonă plasa ţara noastră mai aproape de interesele Israeleului
decât de cele palestiniene4. Recompensa a venit imediat şi ministrul de externe al
R.S.R, Corneliu Mănescu, avea să fie ales, la 19 septembrie 1967, să prezideze cea
de a XXII-a sesiune a Adunării Generale ONU, fiind primul reprezentant al unei
ţări socialiste ales în această funcţie5.
O nouă etapă de afirmare a fost cea a vizitei preşedintelui Franţei, generalul
Charles de Gaulle, în primăvara anului 19686. Evident însă că momentul în care
opinia publică din România şi cea din Europa necomunistă au fost uluite de
curajul şi de fermitatea opiniilor lui Nicolae Ceuşescu a fost acela al discursului
ţinut cu prilejul invadării Cehoslovaciei de către trupe ale „Tratatului de la
Varşovia”, în luna august 1968. Cu o vehemenţă, la limita unei crize de isterie,
care nu părea însă să amintească nimănui de dictatorii epocii interbelice,
Ceauşescu a incriminat întrega operaţiune ca fiind „o mare greşeală şi o
primejdie pentru pacea în Europa”, iar intervenţia militară în „treburile unui stat
socialist frăţesc” era de neacceptat, indiferent de motiv7.
Imaginea externă, de campion al cauzei păcii şi al intereselor statelor mici şi
mijlocii, avea să mai dureze peste un deceniu. În 1969 România era vizitată de
3
O amplă bibliografie recentă privind problematica politicii externe a regimului
Ceauşescu vezi Emanuel Copilaş, Politica externă a României comuniste: anatomia unei
insolite autonomii, în „Sfera Politicii”, nr. 152, ed. online:
www.sferapoliticii.ro/sfera/152/art09-Copilas.html.
4
Crăciun Ionescu, Zile fierbinţi în Orient, Bucureşti, 1988, vezi capitolul IV Jertfe pentru
zeul Marte, p. 300 şi urm.
5
Em. Copilaş, loc cit.
6
Pentru evoluţia vizitei oficiale şi despre încercarea preşedintelui francez de a-l atrage pe
Ceauşescu într-un proiect al unei Europe neangajate în nici o alianţă militară, fie din Vest
sau din Est, vezi Sanda Stolojan, Cu de Gaulle în România, Editura Albatros, Bucureşti,
1994.
7
Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, Editura
Politică, Bucureşti, 1969, p. 415.
38
Ileana Căzan
Richard Nixon, preşedintele SUA, iar în anul 1975 primea clauza „naţiunii celei
mai favorizate”, benefică relaţiilor comerciale româno-americane, atâta timp cât
Ceauşescu nu a diminuat la limită importurile plătite în dolari. Anii ’70 au fost
anii unui adevărat turneu global, o perioadă în care au avut loc vizite oficiale în
state din Europa, Africa, Asia şi America latină, vizite returnate în marea lor
majoritate. Prestigiul internaţional avea să declanşeze însă în mintea lui Nicolae
Ceauşescu un declic periculos, convingându-l că este un personaj providenţial8,
atoateştiutor, cu o expertiză de netăgăduit în orice domeniu. Cultul
personalităţii, atent orchestrat de regim şi de Nicolae Ceauşescu personal, poate
fi plasat la începutul anilor ’70 şi nu întâmplător coincide cu vizitele oficiale în
China şi în Coreea de Nord, unde secretarul general al P.C.R. a văzut cum voinţa
unui singur om poate avea forţa unei porunci divine.
Am considerat necesară această introducere amplă pentru că etapele prin
care a trecut transformarea breslei istoricilor în anii ’70-’80 se leagă organic de
modul în care Nicolae Ceauşescu a preluat controlul societăţii româneşti,
acordând istoriei un loc privilegiat în sistemul de propagandă al regimului şi
transformând-o în factor decisiv al educaţiei ideologice, patriotice şi de formare a
„omului nou, constructor conştient al socialismului şi al comunismului”9 –
formulă ce avea să se repete până la saturaţie din 1974 până în 1989.
Sintagma de „front al istoricilor” avea să se transforme treptat dintr-o
metaforă, deloc aleasă la întâmplare, într-un concept de sine stător, integrându-
se perfect evoluţiei regimului ceauşist. Iniţial apare ca o expresie a dorinţei de
standardizare a valorilor deontologice şi ştiinţifice de breaslă, ce ar fi putut
contribui la formarea unei conştiinţe şi a unui statut al istoricilor din România.
Ea alternează cu alte expresii precum „breasla” sau „comunitatea istoricilor”.
Aceasta perioadă de formare a conştiinţei şi a solidariţăţii unui corp profesional,
greu încercat în anii stalinismului, este cea a anilor 1966-1970, în care au fost
recuperate şi reintegrate în cercetare personalităţi ale istoriografiei interbelice,
care fie făcuseră ani grei de închisoare, fie fuseseră epurate din învăţământul
superior în anii ’5010 .
În timp, ideea de „front al istoricilor” a fost concepută din ce în ce mai
pregnant ca o înregimentare obligatorie, urmându-se o disciplină riguroasă,
dictată de structuri ierarhice superioare, în care liberul arbitru nu avea ce căuta.
8
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 411.
9
Conceptul se cristalizează treptat, pentru a fi definit clar în 1974 în Programul P.C.R. de
construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare spre comunism,
adoptat la Congresul al XI-lea.
10
În Institutul „Nicolae Iorga” au fost reuniţi P. P. Panaitescu, Gh. Cronţ, Ilie Corfus,
Vladimir Georgescu, Alexandru Elian, Dan Amedeu Lăzărescu, ce funcţionu alături de
vechi ilegalişti, precum Eliza Campus şi Cecilia Ioniţă.
39
Începând cu cel de al X-lea Congres al P.C.R. (1974) şi mai ales după Primul
Congres al Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste din 1976 „frontul istoricilor”
încetează de a fi o metaforă11, pentru ca după 1980 să devină un front activ într-
un adevărat război ideologic şi propagandistic, îndreptat împotriva Estului şi
Vestului deopotrivă şi având drept scop promovarea valorilor naţional-
comunismului şi imaginea de conducător providenţial a lui Nicolae Ceuşescu.
Disciplina, comanda fermă şi controlul centralizat au stat la baza funcţionării
conceptului, ce devine dintr-o sintagmă o structură subordonată strict partidului,
prin Secția de Agitație şi Propagandă. La fel ca în armată, „ordinul nu se discuta
ci se executa, întocmai şi la timp”. Dar, ca în orice formă de înrolare, au existat
„generali” exaltaţi, „voluntari” entuziaşti, cadre disciplinate sau simpli recruţi.
Toţi ştiau însă că insubordonarea putea fi pedepsită. Academician12, simplu
cercetător sau cadru didactic, oricine putea ajunge în dizgraţia regimului şi
depindea de fiecare, dar mai ales de privilegiile ce doreau a fi conservate, cum se
acomoda cu situaţia. De la servilism, autocritică şi penitenţă repetată, cu scopul
de a capta bunăvoinţa cuplului prezidenţial, până la o reținere prudentă, la
automarginalizare şi la refuzul tacit al înregimentării a existat o gamă foarte largă
de răspunsuri date încercării de control absolut al scrierii istoriei. Dincolo de
nuanţe există însă, din anul 1970 până în anul 1989, realitatea unei involuţii a
eticii profesionale (nu neapărat a pregătirii), în care comandamentul politic a
ţinut loc de raţiune ştiinţifică şi agenda priorităţilor cercetării şi învăţământului
istoric românesc nu a fost cea dictată de considerente academice, ci de
„Cabinetul I şi II”, de Secția de Agitație şi Propagandă a P.C.R., de Consiliul
Educaţiei şi Culturii Socialiste.
Pentru a nu nedreptăţi pe nimeni, ca un martor conştient al acelei perioade,
putem remarca însă că cercetare autentică s-a făcut şi în acei ani, cu preţul unor
subterfugii şi compromisuri benigne şi fără veleităţile unei cariere fulminante.
Învăţământul de specialitate, deşi puternic ideologizat şi controlat, a găsit şi a
creat breşe pentru racordarea lui la direcţiile istoriografiei occidentale.
Înființarea A.S.S.P. (Academia de Științe Social-Politice), prin Decretul
Consiliului de Stat nr. 121/18.03.1970 și prin Legea 18/1970, a creat premisele
11
„Se impune ca în spiritul Programului partidului, a [sic!] recomandărilor congresului
educaţiei politice şi al culturii socialiste întregul front al istoriografiei marxiste din
ţara noastră să îşi unească forţele pentru a elabora lucrări referitoare la istoria dezvoltării
forţelor de producţie...”. Congresul Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, editorial în
„Revista de istorie”, nr. 6/1976, p. I-XIX.
12
Pentru suişurile şi coborâşurile, punctate cu multe compromisuri şi renunţări, pe care
le-au cunoscut carierele ştiinţifice, şi apoi politice, ale lui Mihnea Gheorghiu, Miron
Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi şi ale multor altora a se vedea
Cosmin Popa, Academia de ştiinţe social-politice sau stalinism, în „Studii şi Materiale de
Istorie Contemporană”, serie nouă, vol. XIV, 2015, p. 62-91.
40
Ileana Căzan
controlului ideologic menţionat și, ulterior, pe cele ale exacerbării cultului

personalității, dându-i-se istoriei rolul de lider al disciplinelor social-politice şi
direcţionându-se crecetarea spre scopul declarat de apărare a intereselor
naţionale, de păstrare a tradiţiei glorioase de luptă a poporului român, de
educarea în spiritul valorilor patriotismului socialist13. În acest demers erau
practic confisate, de la Academia R.S.R., științele umaniste, care deveneau științe
social-politice. La „pachet” veneau filozofia, sociologia, psihologia, etica, logica,
istoria, științele economice și lingvistica.
Noul organism „academic”, conform legilor de înființare, funcționa sub
coordonarea C.C. al P.C.R., organiza activitatea de cercetare științifică, stabilea
direcțiile prioritare, elabora planuri unitare de cercetare (anuale și de
perspectivă), controla unitățile subordonate (institute de cercetare și facultățile
de profil din universități). Primul președinte a fost Miron Constantinescu (1970-
1973), urmat apoi de Mihnea Gheorghiu, până în anul 1989.
Între 1970-1975 recuperarea decalajului, produs între istoriografia
românească şi cea din ţările occidentale, în anii de izolare de la începutul epocii
comuniste14, s-a făcut pe fondul relativei liberalizări a circulaţiei istoricilor.
Acordurile de cercetare interacademică au dublat practic deschiderea României
şi politica externă foarte activă a lui Nicolae Ceauşescu, despre care am amintit
deja. Este perioada în care promisiunea unei deschideri spre Occident și
speranța că cercetarea istorică românească se va apropia de marile teme ale
istoriografiei epocii au stat la baza încrederii în regim, încredere care a justificat
obediența și a făcut controlul suportabil.
13
Plenara Comitetului Central din 3-5 noiembrie 1971 privind elaborarea programului
ideologic al partidului stabilea clar sarcinile pentru fiecare instituţie angrenată în
activitatea de „ridicare a conştiinţei socialiste a maselor”. Cinci ani mai târziu Nicolae
Ceauşescu revenea trasând mult mai clar linia pe care dorea să meargă cercetarea istorică,
spunând fără menajamente că „greşeli serioase s-au produs în intrepretarea istoriei ţării
noastre, a formării poporului, a limbii şi însăşi a naţiunii român e...Au fost subapreciate
momente importante ale luptei de eliberare naţională şi socială, ale istoriei mişcării
revoluţionare, muncitoreşti din ţara noastră, ale activităţii Partidului Comunist Român,
precum şi rolul clasei muncitoare, al ţărănimii, al maselor largi populare”. Nicolae
Ceaușescu, Expunere cu privire la activitatea politico-ideologică și cultural educativă de
formare a omului nou, constructor conștient și devotat al societății socialiste multilateral
dezvoltate și al comunismului în România, în România pe drumul construirii societății
multilateral dezvoltate, vol. XIII, București, 1976, p 93-97.
14
Multe dintre lucrările de referinţă ale istoricilor francezi, germani şi englezi, scrise în
perioada interbelică şi chiar mai devreme, au fost catalogate drept „literatură
imperialistă” şi clasate în bibliotecile de specialitate din România în Fondul Special, fond
ce nu putea fi consultat decât cu aprobare şi doar de persoane demne de încrederea celor
abilitaţi să gestioneze acest fond de carte.
41
Stabilirea relaţiilor diplomatice cu R.F.G. a fost urmată de acordarea

generoasă a burselor Humboldt şi D.A.A.D., iar bunele relaţii cu S.U.A şi
negocierile finalizate prin acordarea „clauzei naţiunii celei mai favorizate” au fost
materializate în programul Fulbright (burse şi stagii de visiting professor). Primii
beneficiari au fost persoane apreciate de regim și care aveau în țară un prestigiu
academic consolidat15. În următoarea linie au venit istoricii de încredere ai
partidului şi în cele din urmă au fost aleşi tineri cercetători buni cunoscători ai
limbilor străine, ai limbilor izvoarelor, precum şi ai epigrafiei și paleografiei.
Putem spune deci că deceniul 1971-1980 a adus cea mai largă deschidere din
punctul de vedere al deplasărilor în străinătate, pentru cercetare, pentru
stabilirea de contacte ştiinţifice, dar și pentru copierea documentelor referitoare
la spațiul românesc, aflate în arhive din afara țării. Este perioada în care zestrea
Arhivelor Statului s-a îmbogățit simțitor cu microfilme aduse din arhive
europene și din S.U.A. și în care schimburile interacademice cu țările socialiste
(mai puțin U.R.S.S.) au funcționat la „capacitatea” maximă, fiind semnate
asemenea acorduri și cu Academia Austriacă de Științe și cu Academia din R.F.G.
(burse D.A.A.D.). Nu au lipsit nici invitațiile în Franța, Italia sau Anglia, însă
modul în care acestea erau repartizate este cu totul altă problemă, în care
competențele erau de dorit, dar prioritatea o dădea dosarul.
Argumentele concrete sunt furnizate de analiza studiului de caz propus –
Institutul de de istorie „Nicolae Iorga”. Am ales anul 1975, aflat la jumătatea
deceniului amintit, pentru că el poate fi luat drept exemplu semnificativ16.
În U.R.S.S. institutul nu a avut repartizate decât trei săptămâni de schimb
interacademic (fiind propus medievistul Constantin Șerban); pentru Bulgaria a
fost propus cu 2 săptămâni de stagiu Paul Oprescu (cercetător la sectorul de
istorie modernă a României); în Cehoslovacia erau propuși, pentru câte două
săptămâni de schimb, Ludovic Demeny și Venera Teodorescu, iar Șerban
Rădulescu-Zoner ar fi urmat să beneficieze de şase săptămâni de documentare în
R.D.G.17.
Problema ce revenea mereu în discuție, de fiecare dată când se repartizau
săptămânile de schimb, era utilitatea și beneficiul real pe care aceste
documentări le aduceau cercetătorilor. Se sublinia că cei care pleacă ar fi bine să
știe limba țării (ceea ce era puțin probabil pentru Cehoslovacia sau Bulgaria, dacă
15
Constantin. C. Giurescu şi Cornelia Bodea au avut lungi stagii de visiting professor în
S.U.A.
16
Arhiva Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” (citată în continuare Arhiva Iorga), Fond
Consiliu Ştiinţific, dos. 306-308/1975, f. 13. Proces verbal al Consiliului Științific din 22
martie 1975.
17
Ibidem, f. 13 verso.
42
Ileana Căzan
ne uităm la persoanele propuse)18 și că era obligatoriu ca aceștia să fie buni

cunoscători ai limbii țării a cărei istorie o studiau (care putea fi cu totul alta decât
cea a țării în care se deplasau, în multe cazuri fiind chiar istoria României!!!).
În mod straniu, la capitolul legat de invitarea unor „personalități” ale
istoriografiei românești în Franța, pe lista celor propuși figurau Traian Udrea
(specializat pe istoria contemporană a României, cu predilecție pe actul de la 23
August și pe colectivizare), Ioan Oprea (de asemenea angajat la sectorul de
istorie contemporană a României)19 și Nichita Adăniloaie (specializat în istoria
modernă a României), care fusese propus și cu un an în urmă, dar, din motive nu
prea clare, nu plecase. În final, Consiliul hotăra ca Traian Udrea să beneficieze de
invitația de patru săptămâni, iar în ceea ce îl privea pe Nichita Adăniloaie să se
facă demersuri, eventual pentru reportarea stagiului din anul 1974. Ceea ce ne
arată că aceste propuneri porneau de la dosarul de cadre al cercetătorului, şi nu
neapărat de la performanţe ştiinţifice de notorietate, este faptul că în ciuda
vârstei şi a vechimii pe care le aveau cei propuşi, se punea totuşi problema unui
examen de limba franceză, abilitățile lingvistice fiind astfel puse la îndoială.
Asemenea problemă nu apare pentru cei trimiși să lucreze la culegerea de
materiale din arhive.
Cea mai consistentă parte a deplasărilor în străinătate a fost cea legată de
culegerea și copierea documentelor referitoare la români, aflate în arhive din
afara țării. Institutul avea de acoperit şase luni în R.P. Bulgaria, dar nu se făcea
nici o propunere (probabil că nu știa nimeni limba bulgară), şase luni în R.P.
Polonia – unde urma să plece Ilie Corfus, medievist – bun cunoscător al limbii
polone și al relațiilor moldo-polone, trei luni în R.S.Cehoslovacă – repartizate lui
Jan Szikora20, trei luni în U.R.S.S. – unde era trimis Gh. Cristea (pe atunci
secretarul al B.O.B al P.C.R. din institut), opt luni în Franța, ce urmau a fi
împărțite între Ioan Oprea, Paul Cernovodeanu, Apostol Stan și Cornelia Bodea.
Finalul apoteotic venea cu cele 40 de luni de documentare în arhivele din S.U.A.,
pentru care erau propuși: Florin Constantiniu (istoric valoros, ce se bucura de
notorietate, dar și de aprecierea organelor de partid şi care avea să devină un
18
Cunoștințele de limbi străine ale fiecărui cercetător se pot reconstitui după fișele de
personal aflate în Arhiva istorică a Institutului „Nicolae Iorga”.
19
S-a bucurat de notorietate mai ales după publicarea monografiei Nicolae Titulescu,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, cu o variantă în limba engleză, Nicolae Titulescu’s
Diplomatic Activity, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.
20
Cercetător de origine slovacă, s-a născut la Nădlac în anul 1947, a terminat, la
Universitatea Bucureşti, Facultatea de limbi slave, cu specializarea cehă, slovacă şi
slovenă. În anul 1970 a fost angajat la Institutul „Nicolae Iorga” special pentru a lucra la
marile colecţii de izvoare externe ale istoriei românilor. A decedat în anul 1976, în vârstă
de 29 de ani. Arhiva Iorga, Fond Dosare personal, Dos. nr. 294 – 4 file.
43
apropiat al generalului Ilie Ceaușescu), Sergiu Columbeanu, Ion Stanciu, Stan

Valeriu, Georgeta Penelea21.
Motivul acestei generozități din partea S.U.A. era explicabil. Nu apăruse
subit interesul pentru istoria României și nici grija pentru îmbogățirea arhivelor
noastre cu materiale, referitoare mai ales la cel de al Doilea Război Mondial, ci
interesul era unul strategic, de a îndepărta România treptat, dar sigur, de aria de
influență sovietică, pentru slăbirea blocului estic și câștigarea „Războiului Rece”.
În contrapartidă numărul săptămânilor de documentare în U.R.S.S. era din ce în
ce mai mic. După 1980 situaţia avea să se inverseze din nou, spaţiul sovietic
devenind singura posibilitate a istoricilor din institut de a veni în contact cu
istoriografia occidentală de „ultimă oră”. În timp ce în România economiile
drastice şi izolarea ideologică, impusă de partid, au exclus cheltuirea oricăror
sume în valută pentru cumpărarea de carte din Occident, la Moscova şi
Leningrad (azi Sankt Petersburg) bibliotecile aveau cataloagele pline cu literatura
istorică străină, recent apărută.
Relaţiile culturale cu S.U.A. au intrat într-un declin accentuat din momentul
în care Nicolae Ceauşescu a refuzat aplicarea riguroasă a Convenţiei de la Helsinki
privind respectarea drepturilor omului. Dacă în 1975 aderarea la această
convenţie şi semnarea ei de către România Socialistă a fost un motiv pentru care
liderul de la Bucureşti s-a bucurat de un capital sporit de încredere în ţările
blocului vestic, după anul 1980 Nicolae Ceauşescu a refuzat cu încăpăţânare
liberalizarea regimului de circulaţie al cetăţenilor români (inclusiv emigrarea
evreilor). Problema reîntregirii familiilor şi cea a respectării drepturilor omului în
ansamblul lor au devenit puncte nevralgice ale intervenţiilor ambasadei S.U.A. 22
şi R.F.G. din România, în ultimii ani ai regimului.
Plecările în stagii de documentare, în anii 70, au acoperit deopotrivă și țările
Europei occidentale. În același an 1975, din Institut era propus să plece în Italia,
pe o bursă de şase luni pentru tineri cercetători, Constantin Rezachevici, un al
doilea loc rămânând liber. Existau și trei burse de câte trei luni pentru cercetarea
postdoctorală. Și în acest caz se făceau doar două propuneri: Șerban Papacostea
și Anastasie Iordache (!!!), un loc rămânând liber. Bursele Humboldt și D.A.A.D.
erau deja în derulare pentru Dan Berindei și Ioan Chiper și se făceau noi
propuneri pentru Iancu Bidian și Carol Vekov. Ștefana Dăscălescu se afla și ea cu
o bursă la Institutul de Istorie din Mainz, iar Adolf Armbruster era propus pentru
o bursă D.A.A.D.23. După cum bine se vede bursele erau acordate printr-un act
21
Ibidem, Fond Consiliu Ştiinţific, dos. 306/1975, f. 15.
22
Despre cauzele deteriorării relaţiilor cu S.U.A. vezi Roger Kirk, Mircea Răceanu,
Diplomaţia absurdului. România împotriva Statelor Unite. 1985-1989, Editura Silex,
Bucureşti, 1995.
23
Arhiva Iorga, loc. cit., f. 15 verso.
44
Ileana Căzan
administrativ, pe baza temei de cercetare, a limbilor străine cunoscute și nu în

ultimul rând a verificărilor de cadre, nu exista ideea unui examen sau a unui
concurs, Consiliul Științific avea puteri discreționare, pe care însă putem să
considerăm că le-a folosit cu un oarecare discernământ, ţinând seama şi de
necesităţile ştiinţifice reale, de îmbogăţire a informaţiei istorice şi a
patrimoniului de arhivă.
Treptat, liberalizarea s-a dovedit iluzorie și aspectele politice în trierea
doasarelor au devenit dominante. De aceea unii dintre cei plecați cu astfel de
burse au tatonat terenul și, în anii următori, când au avut ocazia de a reveni, mai
ales în Germania, nu s-au mai întors în țară, convinși pe deplin că deschiderea
spre vest fusese doar o himeră, un vis frumos din care mai toți românii aveau să
se trezească în realitatea de coșmar a anilor ’80. Cei plecați din Institut au fost
Ștefana Dăscălescu/căs. Simionescu, Iancu Bidian și Adolf Armbruster, toți
istorici de valoare, prin a căror plecare „frontul istoricilor” avea să piardă
medieviști, de vârf, cu cunoștințe de limbă germană, de paleografie latină și
germană remarcabile.
În aceeași perioadă, Secția de Agitație şi Propagandă, ca portavoce nu doar a
regimului, ci și a lui Nicolae Ceaușescu însuși, a încercat și a reușit până în anul
1980, să facă din prezența românească la orice manifestare științifică, în
domeniul stiințelor social-politice – și nu numai – prilejul optim pentru a aduce
în prim plan contribuția marcantă a secretarului general al P.C.R. la dezvoltarea
teoriei marxist-lenininste. Acesta este momentul în care „frontul istoricilor”
devine treptat dintr-un corp profesional o structură unidirecționată spre
promovarea tezelor ceaușiste. În acest scop, prezența istoricilor români la
manifestări științifice internaționale a avut două coordonate, care evident că
pornesc din același punct: promovarea regimului de la București.
Prima direcție, pentru o propagandă cât mai credibilă în Vest, a urmărit
organizarea în România, în condiții impecabile, a unor congrese internaționale
prestigioase, care au adunat specialiștii cei mai reputați ai unor domenii strict
specializate sau personalități marcante ale istoriografiei mondiale. Este vorba
despre cel de-al XIV-lea Congres de studii bizantine (1971), despre cel de IX-lea
Congres internaţional de studii asupra frontierelor romane24 (Mamaia,
24 e
Actes du IX Congrès International d’études sur les frontières romaines, Bucureşti, Köln,
1974, editor Dionisie Pippidi. Editarea volumului la una dintre cele mai prestigioase
edituri din Köln, Böhlau Verlag, arată că lucrările congresului au primit girul comunităţii
specialiştilor. Cuvântul de deschidere, rostit de preşedintele A.S.S.P., Miron
Constantinescu, a fost un scurt salut din partea Academiei, prilej cu care se exprima
convingerea că lucrările şi rezultatele arheologilor români vor fi mai bine cunoscute
participanţilor şi mesajul se încheia cu referire directă la realizările epocii socialiste, ce
transformaseră Dobrogea dintr-o regiune stearpă, aflată printre cele mai „înapoiate
economic...într-o grădină”.
45
septembrie 1972), despre cel de-al III-lea Congres de studii sud-est europene
(1974), despre cel de-al II-lea Congres de Tracologie (Bucureşti, august 1976)25 sau
despre cel de-al VII-lea Congres internaţional de epigrafie greacă şi latină26
(Constanţa, septembrie 1977), totul culminând cu organizarea celui de al XV-lea
Congres de științe istorice (București, august 1980).
Comandamentul politic apare timid la început, în mesajele de deschidere,
adresate participanţilor fie de către preşedintele A.S.S.P (în 1972 şi în 1977), fie în
scris de către Nicolae Ceauşescu. Congresul al XV-lea de ştiinţe istorice a fost
însă apogeul și în același timp sfârșitul scurtei etape în care istoriografia
românească a avut veleități de anvergură internațională. El a fost totodată și
începutul unei noi ere de izolare ideologică, de înregimentare și de control a
istoricilor, din fericire însă ultima, care s-a încheiat în 1989.
Ca orice mobilizare făcută de un regim totalitar, pregătirea acestui congres a
fost exemplară, pentru că au fost angrenate toate forțele disponibile. În primul
rând cercetători și cadre didactice universitare, apoi studenți și profesori din
învățământul gimnazial și mediu. Fiecare comisie afiliată Comitetului
internațional al istoricilor a avut repartizați studenți vorbitori ai limbilor de
circulație, care au întocmit procesele verbale ale ședințelor27, procese verbale, ale
25
Acest congres a avut de la început o miză politică, care se vede din mesajul de
deschidere adresat de Nicolae Ceuşescu. Tracologia apărea ca o disciplină prioritară de
studiu, ce pornea de la ideea rolului covârşitor pe care l-ar fi avut tracii şi apoi geto-dacii
în dezvoltarea „spirituală şi materială” a popoarelor din sud-estul Europei şi care lăsaseră
o moştenire nepreţuită pentru formarea poporului şi a limbii române. Totodată se folosea
prilejul pentru a se sublinia politica de pace şi de colaborare pe care România socialistă o
promova în toate domeniile, inclusiv în cel al istoriei, încurajând „participarea
cercetătorilor români la diverse acţiuni şi manifestări ştiinţifice cu caracter regional sau
mondial”. Invitarea unui număr foarte mare de istorici, atât din Balcani, cât şi din
Occident, arată importanţa şi mai ales fondurile alocate manifestării, care deşi a fost una
de ţinută ştiinţifică certă, a avut şi o latură propagandistică clar orientată. Lucrările
congresului au fost strânse în patru volume, editate de Radu Vulpe, Alexandru Vulpe şi
e
Constantin Preda, Actes du II Congrès International de Thracologie, Bucureşti, 1980.
26
Această manifestare a avut un caracter ştiinţific atât de pronunţat încât, în cuvântul său
de deschidere, Mihnea Gheorghiu, preşedintele A.S.S.P., s-a mulţumit să treacă în revistă,
în două pagini, manifestările ştiinţifice internaţionale cărora le fusese gazdă România,
începând cu anul 1971 şi să facă referiri la traci şi la greco-romani, ca element constitutiv
şi civilizator al Europei sud-estice, precum şi la apropiata celebrare a celor 2050 de ani de
la întemeierea „statului dac al lui Burebista”. Volumul l-a avut editor tot pe Dionisie
Pippidi, a fost publicat în editura Academiei, dar şi în editura Belle Lettres, de la Paris,
ceea ce arată fără echivoc prestigiul editorului şi linia pe care a imprimat-o manifestării.
e
Actes du VII Congrès International d’épigraphie Greque et Romaine, Bucureşti, Paris, 1979.
27
Autoarea, ca studentă la sfârșitul anului I, a redactat procesul-verbal al Comisiei
internaționale de istoria orașelor. Este greu de imaginat, pentru cine nu a trăit acei ani, ce
suflu proaspăt a adus prezența celor peste 2000 de istorici străini în București și ce a
însemnat pentru cei mai tineri contactul cu profesori și istorici reputați din Occident.
46
Ileana Căzan
căror copii cu siguranță au ajuns la organele de control abilitate, de partid sau

securitate.
După un congres desfășurat la Moscova (1970) și unul la San Francisco
(1975), comunitatea științifică părea scindată, pentru că din motive politice
prezența fusese restrânsă, fie a celor din Vest, fie a celor din Est. La ambele
congrese însă delegația oficială română a fost prezentă și foarte activă, urmărind
aprobarea candidaturii Bucureșilor pentru anul 1980. În 1975, la San Francisco,
propunerea era cum nu se putea mai potrivită, ținând seama de relansarea
zgomotoasă a cursei înarmării. România era din nou privită ca un factor de
echilibru benefic, istoria devenind un bun prilej de comunicare. În plus
organizatoarea era o țară europeană, ceea ce făcea participarea mult mai
accesibilă. Toate aceste considerente au contribuit la prezența masivă pe listele
de înscriere: 2383 istorici din 63 de țări, cu un număr sporit de participanți din
Africa și America Latină28. Delegații din Europa, S.U.A., U.R.S.S. și Japonia au
avut un umăr record de membrii: S.U.A – 141; U.R.S.S. – 116; Japonia – 108;
Bulgaria – 106; Franţa – 100; R.D.G. – 98; Spania – 94; R.F.G. – 90; Ungaria – 89;
Polonia – 75; Suedia – 64; Italia – 61. Iugoslavia, Marea Britanie, Cehoslovacia au
fost reprezentate de 59, 93 şi respectiv 51 de istorici.
Menţionăm şi participări insolite, prin raportul dintre numărul de
participanţi şi mărimea sau poziţia geopolitică a ţării reprezentate: Vatican – 13
istorici; R.P. Coreea – 2 istorici, în timp ce Coreea de Sud a avut o participare de
25 de istorici29.
Prezența în comisiile de organizare, deși neremunerată, a fost una
entuziastă, pentru că majoritatea covârșitoare a celor implicați au trăit
sentimentul unui eveniment la care poți participa „o dată în viață”. Pregătirea
exemplară a avut însă ca pandant un control absolut al tuturor participanților, fie
din țară, fie invitați străini. Pregătirile au fost demarate în primăvara anului 1980
și Nicolae Ceaușescu a urmărit personal organizarea, trasând sarcini concrete
Comitetului Național al istoricilor români30, cu ai cărui reprezentanți s-a întâlnit
personal în luna mai.
28
Dan Berindei, Cel de-al XV-lea Congres Internațional de științe istorice și participarea
istoricilor români, în „Revista de istorie”, nr. 10/1980, p. 1840. Numărul de paticipanţi este
rotunjit de autor la 2700, iar numărul dat pentru ţările participante este de 67.
29
Arhivele Naționale al României (citată în continuare A.N.R.), Fond C.C. al P.C.R,
Agitaţie şi Propagandă, Dos. 25/1980, 66 file dedicate exclusiv acestui eveniment ştiinţific.
Vezi f. 33-34.
30
Organism înființat în 1965 şi afiliat Comitetului Internațional al ştiinţelor istorice, cu
ocazia primei participări a unei delegații oficiale din România, după încheierea celui de al
Doilea Război Mondial, la Congresul Internațional al științelor istorice. Comitetul a
funcționat de la înființare pe lângă Institutul Nicolae Iorga.
47
Ca semn de prețuire pentru gazde, istoricii români au deschis secțiunea Mari

teme cu raportul Europa de est, arie de convergență a civilizațiilor, ai cărui autori
au fost Emil Condurachi și Răzvan Theodorescu. Acest raport a fost citit de
nenumărate ori de ochiul vigilent al cenzurii Secției de propagandă și Agitație,
care l-a înaintat spre aprobare la cel mai înalt nivel.
De remarcat faptul că la acest congres au fost dezbătute teme de mare
actualitate în epocă și care nici azi nu și-au pierdut importanța, devenind puncte
de plecare pentru interpretările istoriei culturale de azi. Amintim doar Femeia în
societate, Limbajul istoricului sau Metodele istoriei orale. La Secția cronologică
dezbateri strict academice au avut loc la Antichitate și Evul Mediu, unde inclusiv
participarea la discuții a istoricilor români a fost cantonată pe aspectele
științifice. S-a discutat despre Structura căsătoriei în Grecia antică sau despre
Prosopografie și istorie socială în Republica și Imperiul roman (participanți
români, Zoe Petre și Eugen Cizek). La Evul Mediu au captat atenția problemele
legate de Marea Nordului și regiunea baltică în Evul Mediu timpuriu, de Cipru,
ca punct de contact între Est și Vest, în timpul cruciadelor sau de literatura
medievală în Sud-Estul Europei (participanți români, Stelian Brezeanu, Radu
Manolescu, Șerban Papacostea, Samuel Goldenberg). Pe măsură ce temele au fost
mai apropiate de contemporaneitate comandamentul politic apare clar în luările
de cuvânt și în dezbateri, cu referiri precise la mandatul explicit dat de Nicolae
Ceaușescu, referiri făcute însă, de cele mai multe ori, pe un ton reținut,
informativ.
O premieră, lăudată de toți cei prezenți, a fost publicarea celor trei volume
de rapoarte și corapoarte, grupate pe trei mari secțiuni: Mari teme; Metodologie;
Secția cronologică31. Această inițiativă benefică a avut însă la bază dorința Secției
Secția de Agitație şi Propagandă de a ști dinainte dacă aveau să fie puncte de
vedere divergente față de linia „oficială”, trasată deja la București din 1974-1976.
Punctele de interes pentru Nicolae Ceaușescu personal au fost formarea
poporului român și a limbii române, mișcarea muncitorească internațională,
frontierele în secolul XX, mișcarea de eliberare națională din Africa și Asia, totul
subsumat ideilor clar exprimate de către Nicolae Ceaușescu privind misiunea
delegației române, ce avea de apărat principiul coexistenței pașnice și al luptei
pentru pace, cu subliniera rolului țărilor mici și mijlocii în politica
internațională32. Volumul al patrulea, ce cuprinde intervențiile din timpul
congresului, este exemplul cel mai bun al modului în care discuțiile istoricilor
31 e
Comité International des Sciences Historiques du XV Congrès International des Sciences
Historiques, Bucarest 10-17 août 1980. Actes, vol. I-III, Bucureşti, 1980.
32
Nicolae Ceaușescu, Cuvântare cu prilejul întâlnirii cu reprezentanții istoricilor, 27 mai
1980, (apud Dan Berindei, op.cit., p. 1839.
48
Ileana Căzan
români au fost direcționate și supervizate dinainte33. Luările de cuvânt spontane

nu erau de dorit și lista imensă de participanți români (aproximativ 700 de
istorici, dintre care cei mai mulți au plătit taxa de participare) a fost verificată și
reverificată de mai multe ori, înainte de a fi aprobată de același for omnipotent
(Secția de Agitație şi Propagandă).
Nici istoricii străini nu au scăpat de ochiul vigilent al controlului și al
cenzurii. Pentru toți raportorii și coraportorii s-au întocmit fișe biografice
amănunțite34, notându-se unde era cazul ce atitudine au față de istoria românilor
și față de R.S.R. (a se înțelege de fapt Nicolae Ceaușescu).
Putem considera că la al XV-lea Congres Internațional „frontul istoricilor” a
păstrat un echilibru relativ între conștiința profesională și comandamentul
politic. Nu același lucru se întâmpla la manifestările științifice ce aveau loc în
țările socialiste, unde ostilitatea între R.S.R. și ceilalți participanți era ostentativă,
de la mandat și până la raportul final. Aceasta a fost cea de a doua direcţie în care
istoricii români erau chemaţi se manifeste. În acest context se remarcă un alt
limbaj, o altă mobilizare și putem vorbi despre partea activă și combativă a
„frontului”.
Mandatul acordat delegației române la al șaselea „simpozion al istoricilor
din unele țări socialiste” (1975) este un exemplu clasic, urmând modelul ce avea
să se perpetueze an de an. Secția de Agitație şi Propagandă cerea
participanților35:
1. Să înfățișeze concepția P.C.R. cu privire la rolul istoricilor și al
științelor sociale în făurirea societății socialiste multilateral
dezvoltate, în educarea comunistă a tinerei generații.
2. Să discute despre îmbunătățirea predării istoriei în învățământul de
stat.
3. Să sublinieze locul pe care îl ocupă în Programul P.C.R. „istoria de
două ori milenară a poporului nostru”, rolul maselor, lupta grea
pentru progres social, împotriva asupririi și exploatării sociale și
naționale, a dominației străine, lupta pentru transformarea
revoluționară a societății, pentru edificarea „orânduirii noi socialiste”.
4. Să ceară corelarea istoriei României cu istoria celorlalte țări
socialiste.
5. Să afirme poziția P.C.R. privind rolul istoriei în afirmarea
patriotismului și internaționalismului proletar.
6. Să prezinte poziția părții române privind modernizarea predării
istoriei (programe, materiale didactice, hărți, cabinete echipate cu
33
Comité International des Sciences…, Actes, vol. IV (1 și 2), București, 1982.
34
A.N.R, Fond C.C. al P.C.R, Agitaţie şi Propagandă, Dos. 25/1980, f. 35 şi urm.
35
Ibidem, Dos. nr. 14/1975, f. 54.
49
aparatură video, exponate din muzee, hărți, planșe, diagrame,

tablouri sinoptice etc.)36.
Informarea „cu privire la Consfătuirea vicepreședinților Academiilor de
științe din unele țări socialiste (Moscova 7-8 ianuarie 1975)” este pe deplin
edificatoare pentru modul trufaș și ostil în care se comportau participanții
români, ca exponenți direcți ai regimului ceaușist, ce era din ce mai departe de
consensul general al țărilor socialiste. De remarcat însă că aceste manifestări erau
ele însele concepute ca un mijloc de vectorizare a propagandei socialiste, prin
interpretarea marxistă a marilor dezbateri istorice și culturale ale epocii.
Deschiderea a avut loc în prezența lui K. F. Katușev – secretar al C.C. al P.C.U.S. –
iar la ședință au participat și alți activiști de partid37.
Au fost prezentate rezultatele obținute de la ultima întâlnire și s-a propus
colaborarea științifică și „intensificarea activității de coordonare a cercetării în
științe sociale și amplificarea acțiunilor ideologice comune”. Delegația română
în schimb a adus, ca rezultate ale cercetării, direcțiile trasate de Nicolae
Ceaușescu în Raportul la Congresul al XI-lea. La sfârșit a refuzat să semneze
documentul final al întâlnirii, pentru că, adăugăm noi, materialul nu conținea
nimic din gândirea teoretică și științifică a liderului de la București.
Documentul trasa însă câteva direcții prioritare pentru activitatea
academică, din perspectivă marxistă, dar în consonanță cu preocupările de
dezvoltare a științelor umaniste din Europa vremii. Important era faptul că se
dorea deschiderea unor canale de comunicare și de dezbatere. Poziția era net
superioară refuzului semidoct al unui dialog (soluție ce avea să fie practicată
după 1980 la București), pentru că se avea în vedere posibilitatea de combatere
de pe poziții avizate a direcțiilor divergente38.
36
Dincolo de misiunea în primul rând ideologică a predării istoriei putem afirma astăzi că
dotarea școlilor și atenția sporită dată modernizării predării istoriei (la nivelul anului
1975) era mult peste ceea ce mai rezervă astăzi istoriei programele de învățământ
gimnazial și liceal. Probabil că și excesiva politizare, mai ales a predării istoriei românilor
până în 1989, a dus în ultimii 25 de ani de la o diminuare treptată la extincția predării
istoriei în școlile din România. Dintr-un reflex de saturație s-a ajuns azi la respingere
cvasitotală.
37
A.N.R., loc.cit, dos. nr. 14/1975, f. 200 și urm. La această consfătuire au participat R.P.
Bulgaria, R.S.F. Iugoslavia, R.S. Cehoslovacia, R.D. Germană, R.P. Polonă, R.P. Mongolă,
R.S. România, R.P. Ungară, U.R.S.S.
38
Temele discutate au fost: sistemul mondial socialist, relațiiile economice între C.A.E.R.
și țările capitaliste dezvoltate, legitățile dezvoltării literaturii universale, probleme de
istoria și teoria culturii universale. Concluzii finale, la care R.S.R. nu a aderat, au fost: 1.
Coordonarea academiilor socialiste la marile congrese internaționale – prin poziții
comune față de problemele spinoase luate în discuție. 2. Transformarea Școlii de la Varna
de filozofie marxistă (inaugurată în 1970) în Institut internațional care să organizeze
cursuri, mese rotunde, dezbateri și conferințe. Noul institut ar fi avut un buget
50
Ileana Căzan
O altă pârghie folosită pentru a da coeziune, prin obediență, corpusului

profesional al istoricilor a fost oferită de Decretul nr. 36/1975, ce privea integrarea
cercetării cu învățământul și producția. Decretul nu a vizat nicidecum, în primul
rând, domeniul umanist, ci el a fost rezultatul încercărilor sistematice prin care
regimul ceaușist a înţeles să se adapteze și să răspundă primei crize a petrolului39.
Deşi puterea de la Bucureşti nu a recunoscut niciodată, de la începutul anilor ’70
România a fost mereu confruntată cu dificultăţi economice, generate de
deteriorarea accelerată a balanţei comerciale şi de creşterea deficitului bugetar.
Produsele româneşti intrau tot mai greu în Piaţa Comună, atât din cauza
reglementărilor introduse după 1971, cât şi din cauza calităţii lor slabe40. Exportul
masiv se făcea către ţările „în curs de dezvoltare” din Africa şi Asia, de unde
beneficiul economic era discutabil. Lipsa valutei a dus la măsuri, care pe termen
lung s-au dovedit dezastruoase: au fost reduse masiv investiţiile socio-culturale şi
a fost diminuat drastic importul de produse de larg consum41.
De aici a apărut necesitatea imperioasă, pentru Nicolae Ceauşescu, de a da
cercetării româneşti o misiune concretă, pragmatică, cea de inserție socială și
integrare cu producția. Specialiştii noştri ar fi trebuit să poată suplini importul de
tehnologie din vest, să găsească soluţii la problemele economice şi să educe
poporul în spiritul abnegaţiei şi al devotamentului pentru cauza comunismului,
inclusiv prin acceptarea economiilor drastice și nefondate. Dacă pentru
problemele producţiei cercetarea tehnică era chemată să dea răspunsuri, în
domeniul educativ istoria a devenit în acest deceniu un mijloc privilegiat de
propagandă şi formare a „omului nou”.
internațional generos, realizat din participarea cu bani a tuturor țărilor socialiste

prezente. 3. Academia mongolă a acceptat organizarea și înființarea unui institut de
orientalistică – unde să fie dezbătute problemele Asiei, studii de sinologie, cu accentul pe
combaterea maoismului.
39
Această criză a avut două cauze: una economică și una politică. În anul 1971 S.U.A.
renunța fără consultări prealabile la Acordul de la Bretton Woods, care reglementase,
după cel de al Doilea Război Mondial, echilibrul monetar internațional. Dolarul american
era garantat de echivalența lui în aur. Renunțarea la etalonul aur pentru dolar a fost
imediat urmată de toate monedele țărilor capitaliste dezvoltate, cu consecințe rapide
privind volatilitatea valutelor. Dolarul s-a devalorizat și țările O.P.E.C, afectate la export,
au hotărât calcularea prețului petrolului în funcție de cel al aurului, nu de valoarea
dolarului, cum se făcuse anterior. Prețul petrolului a început să crească la început lent,
apoi din ce în ce mai accelerat. Cea de a doua cauză a fost cea politică; în anul 1973,
aceleași țări exportatoare de petrol au hotărât să „pedepsească” sprijinul financiar și
militar acordat de S.U.A. Israelului, în timpul așa numitului „război de Yom Kippur”
(început la 6 octombrie 1973). Vezi Crăciun Ionescu, op.cit., p. 332-351.
40
Cosmin Popa, Academia de Știinţe Sociale..., p. 88.
41
Ibidem.
51
Preludiul integrării poate fi găsit încă din 1973, când directorul Institutului
de Filozofie, Alexandru Tănase, într-o „Notă informativă privind activitatea
Institutului...”, spunea fără ocolişuri, răspunzând criticilor primite în ședința
Biroului Prezidiului A.S.S.P. din 22 iunie 1973, că integrarea „era sporadică,
benevolă, parțială și nereglementată”42.
Hotărârea Secretariatului C.C. al P.C.R. din 23 august 1973, privind
îmbunătățirea structurii presei a avut efecte devastatoare privind viitorul
publicațiilor academice şi arată prețul real pus pe știință în România ceaușistă,
în ciuda declaraţiilor de faţadă privind necesitatea integrării cercetării cu
învăţâmântul. Pentru conducerea de partid rolul științei se rezuma mai ales la
utilitatea ei practică, aplicabilă în producție, iar emulația de idei, dezbaterile și
controversele duse în paginile revistelor de specialitate erau o pierdere de timp
și de resurse. Măsurile prevedeau
1. Reducerea drastică a tirajelor, aduse la nivel confidențial.
2. Interzicerea folosirii personalului specializat în redactare.
3. Anularea plăților drepturilor de autor, articolele devenind părți
componente ale „valorificării” temelor de plan, plătite prin salariile
lunare.
4. Anularea cheltuielilor de secretariat redacțional.
5. Înăsprirea cenzurii43.
În vederea integrării, pregătite în mai multe etape, ştiinţele-sociale aveau să
fie supuse unui control ideologic sporit. A.S.S.P. s-a reorganizat prin comasarea
secţiilor, reduse la cinci, între care doar secţia de istorie şi arheologie rămăsese
neschimbată44.
Cadrul legal al integrării institutelor a fost cel dat de Ordinul 659/15 iulie 1975
al M.E.I., completat cu Decretul de stat nr. 36/1975. Scopul declarat era acela al
autofinanțării cercetării, deziderat imposibil de atins în cazul insitutelor
academice, orientate spre cercetare fundamentală, care produce și azi mult mai
puține „produse finite” vandabile, care să răspundă nevoilor imediate ale
mediului social sau de afaceri.
Facultatea de Istorie prelua Institutul „Nicolae Iorga”, pe cel de Arheologie și
pe cel de Studii Sud-Est Europene. În anul 1977, prin unirea cu Facultatea de
42
Idem, Uzina de Propagandă, lucrare de plan nepublicată, depusă în Arhiva Iorga, p. 118.
43
Ibidem, p. 120-121. În cazul publicațiilor A.S.S.P., conținutul revistelor trebuia examinat
de secții, care informau Prezidiul A.S.S.P. Odată aprobată, publicația ajungea la Secția de
Propagandă și Agitație de unde primea Bunul de Tipar. Tot secțiile erau responsabile cu
selecționarea colectivului de redacție, cu elaborarea planurilor tematice, cu strângerea
portofoliului.
44
Științe economice și sociologie; Științe politice și juridice; Filozofie, psihologie,
pedagogie; Limbă, literatură și arte; Istorie și arheologie.
52
Ileana Căzan
Filozofie, încorpora și Institutul de Filozofie, Centrul de Logică, Centrul de

cercetări sociologice și Laboratorul de Sociologie.
Institutele din Facultate de Istorie-Filozofie funcționau cu o dublă
subordonare, față de Universitatea București și M.E.I, dar și față de A.S.S.P (care
le preluase în 1969 de la Academia R.S.R). Activitățile de integrare cuantificabile
au fost practica de specialitate, care se desfășura timp de o lună, pe vară, într-
unul din institute și planul de cercetare integrată. Erau mijloacele identificate a fi
cele mai în măsură să consolideze „frontul istoricilor”. Aspectele pozitive erau
cele legate de:
- Posibilitatea studenților de a veni în contact cu atmosfera din
cercetare și cu biblioteci specializate, cu un fond valoros de carte,
adeseori mult mai bine adus la zi decât cel al bibliotecilor din
facultăți.
- Prezentarea unor prelegeri tematice, punctuale, de către cercetători
de prestigiu. Niciodată însă acestora nu le-au fost încredințate norme
didactice complete, ceea ce arată rivalitățile adânci din cadrul
„frontului istoricilor”.
- Acordarea unor stagii de documentare interacademică şi cadrelor
didactice, nu doar cercetătorilor.
Efectul negativ cel mai pregnant al trecerii institutelor în subordinea

universităților a fost acela că a creat un haos administrativ, care a durat până în
anul 1989. Cercetarea umanistă a fost pusă sub un control ce se voia strict, dar
subordonarea față de cel puțin trei entități decizionale – C.N.S.T., M.E.I. și
A.S.S.P. – nu putea aduce coerență și rigoare. Economiile preconizate au fost
făcute prin reducerea de personal, ceea ce a permis revenirea la politica de
epurări, bazate pe dosarul „de cadre”. Au fost desființate structuri de cercetare,
prin comasări. Cele mai dramatice mișcări de personal au avut loc în Institutul de
Filozofie. Centrul de Logică a fost desființat și cei 11 cercetători au fost transferați
la Laboratorul de Antropolgie „Victor Babeș” (trei) și restul (opt) la Facultatea de
Filozofie.
Institutul de Filozofie a pierdut, din 57 de cercetători, 32. Primii care au fost
puși sub lupa controlului de dosare au fost evreii și maghiarii, deveniți elemente
nesigure pentru propaganda comunistă. Au fost din nou puse pe tapet istorii mai
vechi sau mai noi: trecutul părinților, apartenența lor politică, eventualele
condamnări ale acestora, precum și antecedentele personale, din anii liceului la
zi. Ceea ce frapează din listele făcute în vederea disponibilizărilor și a transferului
„în interesul serviciului” este faptul că nu întotdeauna un dosar „curat” a fost
garanția păstrării în cercetare, după cum există câteva cazuri în care persoane cu
antecedente compromițătoare în ochii partidului fie ajung în posturi mai bune,
53
fie își păstrează posturile avute în cercetare45. Motivele nu sunt expuse în

succintele tabele nominale ce prezintă mișcările de personal, dar putem să
conchidem că, în aceste din urmă cazuri, lealitatea față de regim și mai ales
serviciile credincioase aduse P.C.R. și eventual structurilor Securității i-au făcut
pe aceștia utili, până la a deveni indispensabili.
În urma restructurării Institutului de Filozofie, 28 de persoane au rămas fără
servici. De remarcat și faptul că evreii au fost transferați cu precădere în
producție (I.P.R.S. Băneasa, I.A.S. Mogoșoaia sau la Uzina „Semănătoarea”). În
felul acesta factorul etnic a redevenit pretext pentru marginalizare – de aici un
efort suplimentar de credibilitate și de lingușeală, într-un cuvânt de lichelism
politic, depus de unii dintre cei care au dorit să supraviețuiască în sistem.
„Cutremurul” nu a scutit nici institutele de istorie, iar discuţiile din ce în ce
mai îngrijorate purtate în cadrul consiliilor ştiinţifice din Institutul de Istorie
„Nicolae Iorga”, arată la început o ripostă agresivă, transformată treptat în
reţinere temătoare, pe măsură ce devenea evident că decretul se va aplica prin
măsuri drastice.
Încrederea de la început pornea de la convingerea că Institutul de Istorie
„Nicolae Iorga” este „nava amiral”46 a istoriografiei românești, ce deținea cele mai
importante pârghii ale momentului: era gazda Comitetului Național al istoricilor,
era angrenat în mai multe teme prioritare ale A.S.S.P., era nucleul de coordonare
al preconizatului Tratat de istorie a românilor.
În luna martie 1975, Informarea privind activitatea pe trimestrul I 1975 trecea
în revistă, în manieră optimistă, am putea spune chiar cvasitriumfalistă,
realizările din institut47. Activitatea se desfășurase conform planului de cercetare
științifică pe două direcții: 1. editarea colecțiilor de izvoare „de mare însemnătate
pentru istoria noastră”; 2. studii monografice.
Planul fusese îndeplinit „în afară de acele cazuri când unii dintre cercetători
au fost reținuți în cadrul unor sarcini speciale, trasate de către forurile superioare
de partid”. Situațiile concrete erau nominalizate: Constantin Rezachevici lucrase
împreună cu un colectiv la volumul Mihai Viteazul și epoca sa în documente
externe. Paul Cernovodeanu fusese coordonator, împreună cu Constatin
Rezachevici, al unui volum de studii dedicate aceleiași personalități. Aurel Decei
„fusese însărcinat” să adune, la Arhivele Statului, materialul turcesc privitor tot la
45
A.N.R., Fond A.S.S.P. - Secţia de filozofie şi logică, Dosar nr. 4/1975, f. 8-12, 141-142, 144-
145.
46
Expresia era folosită cu deosebită plăcere de directorul institutului, Ștefan Ștefănescu,
care credea cu tărie în misiunea institutului de a fi un exemplu pentru cercetarea istorică
românească.
47
Arhiva Iorga. Fond Consiliu Ştiinţific, dos. 306/1975, f. 1-2.
54
Ileana Căzan
Mihai Viteazul, iar Nichita Adăniloaie lucrase trei săptămâni la „problema

specială privind Războiul de Independență”.
Se observă stilul voit eliptic și ușor echivoc care dorea să dea greutate
sarcinilor primite de cercetători de la forurile superioare. În bună parte era vorba
de cercetare „la comandă”, care nu era însă în afara preocupărilor curente ale
celor desemnați.
Mai fuseseră detașați, la Institutul de studii istorice și social-politice, pentru
a lucra „la probleme speciale privind istoria României” - formularea apare obsesiv
deși este mai mult decât nefericită – și alți cercetători: Dan Berindei – două – trei
ore zilnic, Paul Oprescu – tot trimestrul, Florin Constantiniu – tot trimestrul,
Stan Valeriu – şase săptămâni, Coralia Fotino – şase săptămâni. Pentru aceștia nu
se specifică la ce anume au lucrat, întărindu-se impresia unor sarcini importante
și confidențiale.
La 15 martie 1975 ședința începea cu o atenționare, asupra căreia ne-am oprit
doar pentru „perenitatea” ei. Era vorba despre disciplina în Institut, un aspect
niciodată rezolvat cu convingere de către conducere, chiar și în ultimii ani ai
regimului comunist, atrăgându-se atenția că programul zilnic era de opt ore48.
De pe aceste poziții, ce trădează convingerea că Institutul este intangibil,
începea, la 5 aprilie 1975, discutarea implicațiilor integrării învățământului cu
cercetarea și producția. Actul normativ era încă în dezbatere și consecințele nu
erau foarte clare, existând convingerea că vocile cercetătorilor vor fi ascultate. În
acea ședință a Consiliului Științific se credea că membrii institutelor vor „trece în
facultățile de profil” și că vor fi detașați în cercetare cei care aveau preocupări
certe și de valoare, dar nu erau angajați într-un cadru instituțional adecvat.
Aceștia puteau fi din muzee, arhive, din învățământul mediu, din presă și edituri.
Interpretarea integrării era atât de optimistă, încât se credea că aceștia vor fi
cooptați în cercetare cu propriul post, urmând ca pe parcurs să se hotărască dacă
vor fi transferați definitiv sau doar pentru o perioadă limitată, la durata unui
contract de cercetare.
Directorul Institutului „Nicolae Iorga”, profund convins, după cum am arătat
deja, de valoarea și de importanța instituției pe care o conducea, considera că
tradiția acesteia, relațiile externe pe care le avea, la care se adăuga dorința sa
personală de a nu se dezintegra colectivul de cercetători, îndreptățeau demersuri
directe și negocierea unor condiții proprii. Cea mai importantă era aceea ca
integrarea să nu se facă sub egida Universității, pentru că aceasta ar fi însemnat
desființarea institutului. Ștefan Ștefănescu susținea ideea, care în acel moment
părea foarte promițătoare, dar care din anii '80 avea să devină un adevărat
coșmar, înființării unui Institut central de istorie, care să cuprindă toate entitățile
48
Ibidem, f. 18.
55
existente, cu forme de organizare autonome. Activitatea ar fi fost coordonată de

un Consiliu și un Birou permanent, pentru a se asigura continuitatea și „fondul
de cadre”49.
În ciuda scenariului optimist se atrăgea atenția că vor fi „retușări de cadre”.
Fusese aprobată existența unui colectiv de cercetători care să lucreze la volumele
naționale de izvoare – ceea ce se voia a fi un motiv de liniștire. La fel reluarea
Tratatului de istoria României, în zece volume, avea să asigure cadru instituțional
pentru un număr mare de cercetători și chiar se credea că vor fi aduși specialiști,
care să acopere probleme de istorie universală, cum erau cele ce vizau bazinul
pontic și Gurile Dunării. Concluzia era pe deplin linștitoare: „nu este motiv de
panică, nimeni nu va suferi”. Cu toatea acestea se lansa un avertisment care să
dea de gândit tuturor; cercetătorii nu trebuie să fie „rupți de activitatea socială”,
trebuie să își schimbe optica, pentru că „planul de cercetare așa cum este astăzi
nu poate fi apărat în întregime”50.
Din procesul-verbal al aceleiași ședințe ne putem da seama de nivelul la care
se exercita deja controlul în institutele A.S.S.P., din modul în care s-a discutat
situația ivită la bibliotecă, în urma pensionării bibliotecarului-șef. Se considera că
între salariații existenți nu exista nici o persoană cu suficientă autoritate pentru a
prelua funcția, de aceea directorul propunea Consiliului Științific aducerea unei
persoane de la Institutul de lingvistică51. În acest scop însă erau gândite
demersuri speciale la Consiliul Culturii și Educației52, pentru obținerea
transferului. Nivelul la care ajunsese controlul pare aberant, dar procesul se afla
abia la începutul lui.
Lucrurile nu au stat deloc așa cum și le imaginaseră participanții la acea
întâlnire. În scurt timp, restructurarea activității institutului avea să capete
proporții semnificative. În data de 9 octombrie se analiza situaţia planului de
cercetare. Erau prezentate temele şi modul în care trebuiau ele regândite, în
urma modificării organigramei institutului. Fuseseră transferaţi Radu
Constantinescu şi Manole Neagoe la Arhivele Statului, Alvina Lazea la B.C.S.,
Vladimir Iliescu şi Iancu Bidian la B.A.R., Şerban Rădulescu Zoner la Muzeul de
Istorie a Municipiului Bucureşti, iar Dan Amedeu Lăzărescu nu primea nici un alt
loc de muncă. Erau pensionaţi forţat: Ilie Corfus, Aurel Decei, Cornelia Bodea,
Eliza Campus şi Aurora Ilieş53. În iunie 1975, pe statul de plată al Institutului
„Nicolae Iorga” figurau 96 de persoane, cercetători, redactorii revistelor,
biblotecari, traducători, dactilografe şi personal administrativ, grupaţi în şase
49
50
Ibidem, f. 21.
51
Ibidem, f.19, verso.
52
. În epocă aceasta era denumirea Ministerului Culturii de azi.
53
Arhiva Iorga, loc. cit., f. 35-39.
56
Ileana Căzan
sectore de cercetare54, la care se adăgau biblioteca, revistele şi „aparatul

funcţional”55. După un an, în iulie 1976, în institut mai erau doar 76 de persoane
şi din organigramă dispăruseră sectoarele de cercetare56, precum şi cele auxiliare,
consecinţa imediată fiind de fapt desfiinţarea funcţiilor de conducere
remunerate. Numărul de cercetători avea să scadă an de an, prin pensionări şi
prin blocarea/desfiinţarea posturilor rămăse vacante, ajungând la 55 în anul 1989.
Nemulţumirea privind integrarea institutului în structurile universitare a
devenit o stare permanentă. La 8 noiembrie 1975, Coralia Fotino, medievist,
spunea în şedinţa Consiliului Ştiinţific că „personalul era foarte frământat”
pentru că nu se aplicase încă mărirea de salariu, prevăzută de H.C.M./1 aprilie
1975. În general cercetătorii constatau că ocupau o poziţie auxiliară în cadrul
fuziunii cu Facultatea de Istorie, poziţie ce avea să se păstreze până în 1989. Ei
erau cei care predau Problemele fundamentale de istorie a patriei şi a partidului, în
cadrul Institutului Politehnic sau al celui de Construcţii, ţineau ore de
învăţământ politic la Cabinetul Sectorului I şi erau primii pe listă când era vorba
despre dezbaterile tematice la acelaşi cabinet de partid.
În acelaşi timp, înăsprirea rigorilor administrative impuseseră reţineri lunare
din salariu, garanţie pentru îndeplinirea contractului de cercetare. În mod
normal aceste reţineri ar fi trebuit returnate trimestrial, în funcţie de realizarea
planului, dar până în luna noiembrie banii nu sosiseră57. Este de observat cum
disciplina de „uzină” se impusese şi în cercetare, ceea ce a produs în timp o
fractură între realitate şi situaţiile raportate. Dacă anual se înregistrau întârzieri
la predarea temelor de plan (adeseori consemnate în acte adiţionale la contract),
raportul trimestrial menţiona invariabil că planul de cercetare fusese realizat
integral. I. M. Oprea58, era atenţionat în mod special la sfârşitul anului 1975
pentru întârzierea volumului România în Primul război mondial. Zece acte
adiţionale de prelungire a termenului de predare a temei de plan au fost făcute în
cursul anului 1975 pe diverse motive: medicale, legate de deplasări în străinătate,
de solicitări ale unor foruri superioare sau de dificultăţi în documentare.
În aceeaşi perioadă a mijlocului deceniului al şaselea al secolului trecut apare
o nouă obsesie a lui Nicolae Ceauşescu, combaterea programată a punctelor de
vedere divergente sau, mai rău, ostile faţă de istoria României, aşa cum dorea el
să fie scrisă. Obsesia avea să se transforme în misiunea prioritară a istoriografiei
române şi în sarcină de partid. Ionel Gall, directorul arhivelor, la 9 octombrie
54
Istorie medie, istorie modernă, istorie contemporană, istorie universală, istoria
minorităţilor, departamentul de informare.
55
Arhiva Iorga, Fond Administrativ - State de plată, vol I/1975, luna iunie.
56
Ibidem, vol. II/1975, 1976, luna iulie 1976.
57
Ibidem, Consiliu Ştiinţific, dos. 306/1975, f. 44 verso.
58
Ibidem, f. 36.
57
1975, invitat fiind în institut, ţinea să atragă foarte serios atenţia că cercetători
bulgari şi greci au cerut să consulte documente din anii premergători Primului
Război Mondial şi că este imperios necesar să se verifice „ce este cu această
problemă”59.
În data de 19 decembrie în şedinţa Consiliului Ştiinţific erau invocate de mai
multe ori indicaţiile „tovarăşului” Burtică, aflat la conducerea Secţiei de Agitaţie
şi Propagandă, privind atitudinea combativă faţă de „atacurile” istoricilor
străini60. Se aveau în vedere istorigrafia bulgară, maghiară şi sovietică. Pentru a fi
obiectivi, nici în aceste cazuri nu prima adevărul istoric, documentele fiind
interpretate sau trunchiate pentru a se demonstra o „teză”, iar răspunsul
istoricilor români se voia a fi pe măsură. Dacă adevărul istoric pur şi strict
obiectiv este un deziderat greu de atins, manipularea istoriei este unul dintre cele
mai eficiente mijloace de propagandă, contribuind la crearea unui imaginar
colectiv, distorsionat cu privire la trecut şi cu repercusiuni în prezent. Relevant
era şi îndemnul de a se însuşi spiritul documentelor de partid, depăşindu-se
citirea lor mecanică.
Noile schimbări în organizarea universitară, prin care integrarea cercetării cu
învățământul a fost definitiv statuată, se regăsesc în Legea Educației și
Învățământului nr. 28/decembrie 1978, ce punea în practică principiile exprimate
fără echivoc la Congresul Educației politice și al Culturii Socialiste, în luna iunie
1976. Continuare a Congresului al XI-lea al P.C.R., ce lansase celebrul Program de
construire al societății socialiste multilateral dezvoltate, acest Congres a
reprezentat repoziționarea relației dintre propagandă, știință și artă, relație ce
intră într-o nouă etapă de condiționare61.
Controlul partidului devenea suveran, iar rolul educației și cel al culturii este
translatat din sfera cognitivă mai ales spre cea formativă, dar și aceasta
restricționată la „formarea omului nou, constructor conștient al socialismului și
comunismului”. Școala, știința, arta nu mai funcționau, în viziunea „genialului
conducător”, decât prin prisma formării unor mecanisme de raportare a
individului la utilitatea socială, de adaptare la progresul tehnic, de reflectare a
mărețelor realizări, a trecutului glorios de luptă, a concepției materialist
dialectice despre lume și viață62.
59
Ibidem.
60
Ibidem, f. 46 şi urm.
61
Cosmin Popa, Uzina de Propagandă…, p. 131.
62
Nicolae Ceaușescu, Expunere cu privire la activitatea politico-ideologică și cultural
educativă de formare a omului nou, constructor conștient și devotat al societății socialiste
multilateral dezvoltate și al comunsmului în România, în România pe drumul construirii
societății multilateral dezvoltate, vol. XIII, București, 1976, p. 93-97.
58
Ileana Căzan
Conducerea Universității se exercita pe principiul afirmat de multe decenii,

cel al conducerii colective, după o schemă destul de simplă, care reflectă
controlul strict:
- Senatul Universității era format din profesori, activiști de partid și de
stat, reprezentanți ai Ministerului Învățământului, din personalități
ale vieții culturale și științifice. La sfârșitul anilor ’80 el întrunea 58 de
membri, după ce în anul 1980 fuseseră 78 de membri. Dintre aceștia,
o proporție de 15% era formată din studenți.
- Biroul executiv al Senatului era format din:
1. Rector și prorectori numiți de Ministerul Învățământului
2. Secretarul științific al Senatului
3. Secretarul Organizației de partid a Universității
4. Președintele C.U.A.S.C.R.
5. Reprezentantul Sindicatelor63.
Este evident că puterea executivă era în mâna unor persoane, toate loiale și
responsabile în fața partidului. Criteriile profesionale nu își aveau locul la acest
nivel, după cum și în Senat intrau de drept reprezentanții organelor centrale de
partid și ai ministerului, care asigurau un control riguros asupra opiniilor
profesorilor și studenților, cu scopul de a ermetiza mediul universitar față de
orice posibile contestări ale regimului. Controlul însă cu cât a fost mai riguros
și mai opresiv, cu atât a născut mai multe soluții de eludare și de opoziție.
Dinamica învățământului universitar bucureștean nu a avut deloc de câștigat
din mult lăudata integrare, după cum nici cercetarea nu a primit nimic în plus. În
aproape două decenii (1972-1989) erodarea a atins cote maxime, totul funcționa
la cote de avarie și Revoluția din decembrie 1989 a oprit colapsul previzibil.
Anul 1972 reprezintă momentul de maximă expansiune a învățământului
universitar din București. Universitatea avea 12 facultăți, cu 94 de catedre.
Structura Facultății de Istorie a cunoscut și ea aceeași expansiune: existau cursuri
de lungă durată la zi și la FF, precum și învățământ de trei ani cu specializare
dublă, de istorie-geografie. Ultima formă de învățământ a fost prima sacrificată,
ca nemaifiind utilă din punctul de vedere al comandamentului social. Activitatea
era grupată în patru catedre: Istorie veche și medie a României; Istorie modernă
și contemporană a României; Istorie universală medie, modernă și
contemporană; Istoria universală veche și arheologie64.
Valul schimbărilor începea în anul 1974, când Facultatea de Chimie era
transferată în cadrul Institutului Politehnic (unde avea să funcționeze până în
anul 1990). Deși era o facultate cu profil teoretic și pedagogic, ea a fost alăturată
63
Ovidiu Bozgan, Bogdan Murgescu (coord.), Universitatea din București: 1864-2014,
Editura Universităţii din Bucureşti, București, 2014, p. 298.
64
Ibidem, p. 302.
59
Facutății de Chimie industrială și pusă sub controlul primului chimist al țării,

„academician” Elena Ceaușescu.
A urmat mutarea Facultății de Fizică pe platforma de la Măgurele – o mutare
care măcar aparent pare a fi avut o logică, legată de preocuparea de a asigura o
bază tehnică și experimentală corespunzătoare unui învățământ modern.
Facultatea de Geologie-Geografie s-a unit cu cea de Geologie Tehnică, în
anul 1975, anul Ordinului M.E.I.65 privind integrarea cercetării cu învățământul și
cu producția. Din anul 1978 absolvenții au primit diploma de „inginer în geologie
și geofizică”.
Cea mai rapidă fuziune a fost cea dintre Facultatea de Istorie cu cea de
Filozofie, în toamna anului 1977. În acest caz, ideea economiilor realizate prin
comasare a fost doar un pretext. În alt context am analizat în detaliu miza
controlului politico-ideologic riguros pe care noua formă fuzionată o asigura
învățâmântului științelor sociale, plasate într-o singură structură
organizatorică66. Ca dovadă a afirmației de mai sus stă pasul următor, al
desființării specializărilor în sociologie, psihologie și pedagogie67. Catedrele
secției de istorie au fost reduse la jumătate, din patru au rămas două: istoria
României și istoria universală.
La doi ani de la integrare (1977) structura institutelor era total schimbată, în
unele cazuri reorganizarea însemnând înjumătățirea personalului. Peste tot însă
au fost desființate sectoare de cercetare:
- Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” avea 50 de cercetători, grupaţi
prin tradiţie, nu administrativ, în patru sectoare (izvoare, istorie
medie, istorie modernă, istorie contemporană)68.
- Institutul de Arheologie avea 36 de cercetători, grupați în două
sectoare (1. arheologia comunei primitive și arheologie medievală; 2.
Arheologia traco-geto-dacă, greco-romană și a formării poporului
român).
- Institutul de Studii Sud-Est Europeene avea 26 de cercetători.
După gradul științific, structura era următoarea: 117 cercetători, dintre care
doi CPS II, 90 CPS III, 25 CPS și istorici. Nu exista niciun CPS I, deși se atrăgea
65
Ordinul 659/15 iulie 1975, completat cu Decretul de stat nr. 36/1975.
66
Ileana Cazan, Facultatea de istorie-filozofie între model disciplinator și experiment
didactic (1977-1980), comunicare susținută la simpozionul Istorie și istorici la
Universitatea București, noiembrie 2015 (sub tipar).
67
Această nouă amputare a avut loc în anul 1982, după imensul scandal născut în jurul
„mișcării transcedentale”, în care fuseseră implicate multe cadre didactice și cercetători,
specializați în psihologie și sociologie.
68
Azi, Institutul „Nicolae Iorga” mai are doar 38 de cercetători, un număr insuficient
pentru a se putea organiza departamente de cercetare. Activitatea se desfăşoară în
Programe de cercetare, ai căror coordonatori fac o muncă benevolă.
60
Ileana Căzan
atenția că mulți dintre aceștia erau membri ai A.S.S.P. și laureați ai Premiului de

Stat69. Această situație avea să se perpetueze până în anul 1989, din cauza
„înghețării” posturilor, impusă de politica de economii, dar și de obtuzitatea
conducerii centrale.
Componența Consiliului Științific al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”,
din luna noiembrie 1977, este relevantă pentru schimbările suferite și pentru
pârghiile de control folosite:
1. Ștefan Ștefănescu – director – membru P.C.R.– profesor Facultatea de
Istorie-Filozofie
2. Gh. Cristea – secretar B.O.B. – C.S.P. III
3. Virgil Ciocâltan – responsabil grupă sindicală – membru P.C.R. – C.S.P. III
4. Constantin Paraschiv – referent de specialitate A.S.S.P. – membru P.C.R.
5. Ilie Sîrzea – inspector – membru P.C.R. – M.E.I.
6. Ștefana Simionescu – membru P.C.R. – C.S.P. III
7. Gh. Ioniță – conferențiar – membru P.C.R. – Facultatea de istorie-filozofie.
8. Aron Petric – director adjunct – membru P.C.R. – profesor Facultatea de
istorie-filozofie
9. Radu Manolescu – conferențiar – membru P.C.R.– Facultatea de istorie-
filozofie
10. Dan Berindei – membru P.C.R.– C.S.P. III
11. Damaschin Mioc – membru P.C.R.– C.S.P. III
12. Vasile Liveanu – membru P.C.R.– C.S.P. III
13. Ludovic Demeny – membru P.C.R.– C.S.P. III
14. Nichita Adăniloaie – membru P.C.R.– C.S.P. III
15. Cecilia Ioniță – membru P.C.R.– C.S.P. III
16. Nicolae Dascălu – membru P.C.R.– C.S.
17. Grigore Chiriță – membru P.C.R.– C.S
18. Florin Constantiniu – membru P.C.R.– C.S.P. III
19. Ioana Constantinescu – membru P.C.R.– C.S.70
În anul 1989, în Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” se reînfiinţaseră două
sectoare: Istoria României cu 36 de angajați și Istoria Universală cu 24 de
angajați, în total 50 de cercetători. Directorul era obligatoriu un profesor
universitar (de preferință decanul, prodecanul sau unul dintre șefii de catedră).
Cerința venea și din faptul că în institutele de istorie nu exista niciun C.P.S. I.
Institutele nu mai aveau servicii contabile și de personal autonome. Se
desființau posturile de paznic și de mecanic de întreținere. În anul 1987 unicul
69
Arhiva Universității București (citată în continuare Arhiva Univ.), Fond Senatul
Universității, Dosar nr. 2474/1977, p. 2.
70
Arhiva Universității, Fond Secretariat – Senatul Universității – Consilii Profesorale,
Facultăţi, Dosar 2597/1977,1978,1979, noiembrie 1977, f. p.
61
post de muncitor necalificat din Institutul „Nicolae Iorga” era ocupat de femeia
de serviciu, rămasă în schemă. Pentru toată sfera serviciilor tehnice și economice
exista un nucleu centralizat, în Universitate.
Tăvălugul nu a iertat nici profilul filologic din Universitatea București. În
anul 1978 Limbile străine formau o singură facultate. Bilanțul acestui prim
deceniu de comasări era acela că, în anul 1980, în Universitatea București mai
funcționau opt facultăți cu doar 1/3 din catedrele de la începutul deceniului.
Ultimele fuzionări și restructurări au avut loc în anul 1986, când criza atinsese
paroxismul, iar controlul mediului universitar devenise o necesitate de
supraviețuire a regimului ceaușist, contestat tot mai vehement de intelectuali și
lipsit de orice urmă de popularitate din partea „maselor”, despre al căror rol
hotărâtor în istorie îi plăcea atât de mult să vorbească lui Nicolae Ceaușescu.
Facultatea de Limbă și Literatură Română a fost unită cu cea de Limbi Străine,
pentru a forma Facultatea de Filologie, iar Facultatea de Biologie era înghițită
într-un mare structură, lipsită de orice coerență științifică sau pedagogică.
Aceasta era Facultatea de Biologie – Geografie – Geologie71.
Investițiile în cercetare au scăzut vertiginos la sfârșitul anilor ’80,
apropiindu-se de 0, în condițiile în care fondurile la acest capitol fuseseră
diminuate în întreaga Universitate, pe parcursul unui deceniu, de la 5.839 mii lei
(1981) la 4.400 mii lei (1989).
În ciuda comasărilor și a restructurărilor de tot felul, timp de 15 ani, „frontul
istoricilor” nu a devenit nici pe departe o structură de monolit cum s-a dorit. La
28 octombrie 1976 același director al Institutului „Nicolae Iorga” și, în acelaşi
timp, decan al Facultății de Istorie atrăgea atenția deprofesionalizării
cercetătorilor și a cadrelor didactice. Ștefan Ștefănescu avea o poziție fermă
privind misiunea cadrelor didactice în general și în particular a celor din
Facultatea de Istorie. Fără prea multe menajamente atrăgea atenția rectorului
George Ciucu de faptul că peste tot în Universitate timpul cadrelor didactice era
irosit inutil. Mai mult, cadrele didactice din Facultatea de Istorie au primit
sarcini „jignitoare” - pentru că fuseseră trimise la Institutul Politehnic să
supravegheze dacă corpul profesoral intra la ore și să raporteze întârzierile sau
absențele72.
Această activitate i se părea decanului Facultății de Istorie dincolo de orice
angajament politic-educativ pe care frontul istoricilor și l-ar fi asumat, misiunea
lor căzând astfel nu în derizoriu, spunem noi, ci dincolo de limitele profesiei,
cadrele didactice și cercetătorii trimiși la Politehnică fiind priviți în acea vreme
drept informatori sau, în cel mai bun caz, drept politruci. Aceste ultime
71
Ovidiu Bozgan, Bogdan Murgescu, op.cit., p. 304 și urm.
72
Arhiva Univ., Fond Senatul Universității, dosar 2404/1976, Stenograma şedinţei senatului
Universităţii, 28 oct. 1976, p. 6.
62
Ileana Căzan
considerații nu îi aparțin explicit vorbitorului, dar tonul interpelării și ecourile

din epocă au circumscris clar această situație. Tocmai de aceea directorul și
decanul Ștefan Ștefănescu cerea ferm conducerii Universității „să apere timpul”
de lucru al cadrelor didactice, pentru ca acestea să poată realiza în cele mai bune
condiții adevăratele sarcini trasate de Programul P.C.R. Era o întorsătură abilă
care îl punea pe rectorul Universității în imposibilitatea de a da o replică
definitivă, care să curme orice discuție.
Răspunsul rectorului, George Ciucu, a fost destul de iritat. După
introducerea de circumstanță, în care sublinia că „obiectivele majore” trebuie
abordate cu curaj prin unirea forțelor cadrelor didactice cu cele ale
cercetătorilor73, pentru creșterea prestigiului cercetării românești, urmau
observații tăioase, care arată nemulțumirea, nu atât în fața rezultatelor raportate
în scris, care erau obligatoriu cosmetizate, cât mai ales față de luările de cuvânt
destul de critice. De aceea se simțea obligat să sublinieze de mai multe ori că
„integrarea înseamnă ordine, nu dezordine”74. Din documentele Arhivei
Universității București reiese tocmai faptul că dezordinea fusese starea de fapt,
care apărea în toate ședințele de analiză ținute în cursul anului 1976. Ca urmare,
rectorul îndemna mobilizator „să privim cu un spirit îndrăzneț pentru a traduce
în viață indicațiile de partid”, dar cerea ferm ca „unele discuții care se mai poartă
la nivelul unor facultăți să nu mai aibă loc”. De remarcat maniera ocolită,
sibilinică, în care atrăgea atenția că orice comentarii nu numai că erau de prisos,
dar ele puteau deveni și periculoase. Avertismentul era lansat fără o țintă precisă
(„unele facultați”) și cu un enunț echivoc („unele discuții... să nu mai aibă loc”),
dar asta nu îl făcea mai puțin pe înțelesul auditoriului și mai puțin periculos
pentru cei care nu l-ar fi luat în considerație.
Referindu-se direct la intervenția decanului Ștefănescu, rectorul Ciucu părea
fie că nu reținuse tocmai esențialul, fie că trecea voit sub tăcere nemulțumirea
legată de supravegherea cadrelor didactice de la Institutul Politehnic, dând astfel
tacit câștig de cauză antevorbitorului. Astfel s-ar putea explica faptul că se
declara de acord cu respectarea timpului cadrelor didactice, necesar pregătirii lor
profesionale, fără a face însă alte comentarii.
Haosul integrării apărea în toată splendoarea lui chiar în Plenara
Comitetului de Partid al Universității, ce a avut loc la 25 noiembrie 1976.
Academicianul Emil Condurachi, devenit deja pentru A.S.S.P. un personaj
incomod75, dar care avea încă o mare putere datorită funcțiilor sale de
„reprezentare” în afara țării76, ataca voalat raportul în care erau prezentate
73
Ibidem, p.15.
74
Ibidem, p. 16.
75
Vezi Cosmin Popa, Academia de științe..., p. 80-81.
76
Cu o ironie fină, se autodefinea ca fiind un turist internațional în slujba intereselor
63
progresele „notabile” înregistrate în procesul de realizare a integrării

învățământului cu cercetarea. Menționa că nu era „la fel de optimist”, pentru că
pe tot parcursul anilor 1975-1976 au fost „ezitări, șovăiri” din partea cadrelor
didactice, ale institutelor de cercetare „care nu au fost depășite... indiferent de
eforturi”77. Mai rău, se sublinia că programul de cercetare nu poate fi accelerat,
cum cereau imperios organele de partid și Ministerul Educației și Învățământului
(coordonat și el tot de către Secția de Agitație şi Propagandă a C.C. al P.C.R.).
Cauza era aceea că „lipsa de metodă ne obligă să avem rămâneri în urmă”.
Ce înțelegea Emil Condurachi prin lipsa de metodă era clar explicat:
- nu exista corelare. Afirmația era curajoasă, dar trebuie să ținem seama cine
își permitea să o facă. Ea contrazicea toate planurile integrate de cercetare, făcute
în cei doi ani care trecuseră, toate rapoartele laudative și dovedea că totul fusese
la nivel formal, al unor teme general-valabile pentru cercetarea istorică, în care
era imposibil să nu se regăsească toată lumea. În realitate, sublinia vorbitorul,
Institutele Academiei78 erau axate, în majoritate covârșitoare, pe studierea
istoriei României și problemele de actualitate, documentarea la zi, tratarea
problemelor de istorie universală erau sarcini ce reveneau „harnicilor profesori”
și „tinerelor cadre didactice” de la Facultatea de Istorie. Pledoaria ar fi fost
meritorie dacă nu ar fi susceptibilă de a fi considerată pro domo, între tinerele
cadre didactice aflându-se și fiica academicianului.
- activitatea institutelor era anchilozată. Era și aceasta o afirmație cel puțin
interesantă din partea celui care fusese, până în anul 1972, directorul Institutului
de Arheologie.
- generația tânără a cadrelor didiactice era foarte bine pregătită, dar nu era
promovată.
Indiferent de motivul interpelării, întrebarea directă – cine urma să preia
ștafeta de la profesorii generației formate în perioada antebelică și în anii '40 –
atingea unul dintre tabuurile acelor ani: blocarea angajării și a promovării
cadrelor didactice și a cercetătorilor. Au existat considerente economice
asumate: după cum arăta Emil Condurachi, persoane foarte bine pregătite țineau
cursuri, dar primeau un salariu simțitor mai mic. A existat însă și o față nevăzută,
României Socialiste.
77
Arhiva Univ., Fond Senatul Universității, Dosar 2404/1976, Stenograma din 25
noiembrie, nepaginată.
78
Formularea era voit ambiguă, considerăm noi. La acea dată toate institutele de istorie
erau în subordinea A.S.S.P., dar nostalgia după apartenența la un for academic de tradiție
era vie. A.S.S.P. era totuși o academie „de partid”, în ciuda eforturilor susținute de
profesionalizare și de integrare a „frontului istoricilor”. Colaborarea venise rapid și cu
multă râvnă din partea unor „membri ai frontului”, dar indiferent de ce parte a baricadei
se aflau, înregimentați sau marginalizați, istoricii priveau cu mult mai mult respect
„Academia bătrână”.
64
Ileana Căzan
dar cunoscută de toată lumea. Odată cu erijarea Elenei Ceaușescu, „academician

doctor inginer de renume mondial”, ca factor de control al întregii activități
educaționale și culturale din R.S.R., puținele concursuri care se mai țineau erau
aprobate personal de către „cabinetul 2”79. Validările se aflau la bunul plac al unei
persoane inculte, vindicative, lipsite nu doar de educație, ci și de caracter,
convinsă că inteligența ei „nativă” îi conferă dreptul de a controla învățământul,
știința și cultura. Pe scurt, fără a detalia inutil contextul în care așa ceva a fost
posibil, Elena Ceaușescu credea despre sine că este, cu adevărat, un savant de
renume mondial. Tocmai de aceea considera că, pe viitor, calea celor ce ar fi dorit
titluri academice (în primul rând doctoratul80) trebuia să fie cât mai puțin
accesibilă și, mai ales, ținută sub un control strict.
Informare privind activitatea facultății de istorie, material dezbătut la 26
aprilie 1977, aducea o imagine mult mai bine cosmetizată a integrării „frontului
istoric”. Planul de cercetare pentru anul 1976 fusese realizat prin capacitățile
unite ale cadrelor didactice și ale cercetătorilor, abordându-se teme majore ale
„frontului istoric românesc” de istoria patriei și de istorie universală, deși mai
existau înscrise în plan și teme individuale sau de interes restrâns. Cea mai mare
parte a activității științifice fusese orientată spre uzul didactic, deși contribuțiile
au un „cert caracter științific”81.
Prioritățile planului erau Tratatul de istoria României, în zece volume,
Tratatul de istorie universală, în cinci volume, continuarea Corpusului național
de izvoare, lucrări monografice despre Civilizația geto-dacă, despre Rolul
țărănimii în lupta pentru independență 1601-1821 sau despre Istoria
învățâmântului românesc, 1848-1877. Între temele prezentate se aflau și lucrări
mai puțin programatice sau ideologice. Țărănimea din Anglia secolele XIII-XV,
Relațiile internaționale în anii 1871-1914, precum și instrumente de lucru
(respectiv volume tematice de documente) de o certă valoare didactică, sporită și
prin faptul că, la elaborarea lor, lucraseră și studenți din anii terminali, care
făceau o adevărata ucenicie în cercetarea științifică (Trecerea de la Antichitate la
Evul Mediu în Europa Occidentală sau Lupta de eliberare în țările din Asia, Africa
și America latină)82.
Planul de cercetare în Institutul „Nicolae Iorga” cuprindea șase teme
principale, dezvoltate în 41 de contracte de cercetare, pentru care fuseseră alocate
23,05 milioane de lei. Planul fusese realizat integral, deși existau „rămâneri în
79
Metafora folosită pentru a desemna aria de competență și de decizie a celui de-al doilea
om din stat, Elena Ceaușescu.
80
În anii '80, pentru înscrirea la doctorat starea civilă a candidatului devenise criteriu de
eligibilitate al dosarului, persoanele divorțate fiind respinse de la început.
81
Arhiva Univ., Fond Senatul Universității, Dosar nr. 2473/1977, p. 2 și urm.
82
Volume coordonate de Florentina Cazan și de Gh. N. Cazan.
65
urmă obiective”. Fuseseră finalizate volumele despre Vlad Țepeș și despre Petru
Rareș și volume de documente privind anul 1907 (în colaborare cu Institutul de
studii istorice și social-politice) și Independența României83.
Dincolo de prezentarea de conjunctură, ce acoperea o schemă binecunoscută
pentru orice dare de seamă anuală, materialul citit în ședința Senatului atrăgea
atenția, la sfârșitul său, în numai câteva rânduri, asupra unei mari probleme, ce
izola și ducea inevitabil la provincializarea cercetării românești. Era vorba despre
imposibilitatea obținerii unor burse sau stagii de documentare în străinătate. Se
cerea ca Biroul Senatului să sprijine aceste plecări din țară, diminuate drastic față
de anul 1975, pentru că ele erau indispensabile unei bune documentări. Acest
sprijin era mai mult decât necesar, deoarece situația devenise paradoxală:
acordurile culturale cu străinătatea „erau protejate de M.E.I.”, facultatea le
acceptase și propusese „personalul pentru specializare sau documentare”, iar din
acel punct fie totul trenase, fie plecările fuseseră pur și simplu anulate „fără
explicații”84.
Concuziile dării de seamă sunt importante pentru modul în care era
înțeleasă istoria, ca disciplină social-politică, cu un mare potențial
propagandistic. Era subliniată profunda angajare a cadrelor didactice și a
cercetătorilor, erau evidenţiate spiritul militant și înalta conștiință partinică.
Facultatea de Istorie era numită „partea cea mai dinamică a frontului politico-
ideologic”, având rolul determinant în formarea sentimentelor de patriotism și de
respect „față de trecutul glorios de luptă” și în educarea convingerii că generațiile
prezente trebuie să ducă mai departe moștenirea primită85.
Dacă bilanțul din luna aprilie insistase pe realizări și pe misiunea
încredințată „frontului istoricilor”, la 26 mai 1977, în ședința Senatului, Dionisie
Pippidi si Aron Petric (directorul Institutului de Arheologie și directorul adjunct
al Institutului „Nicolae Iorga”) prezentau modul în care s-a realizat integrarea
cercetării în procesul educațional. Dincolo de aprecieri de circumstanță se insista
asupra normării sarcinilor didactice și integrării lor în statutul cercetătorului,
precum și pentru plata acestor ore, conform nomelor didactice. Ceea ce stârnea
nemulțumirea cercetătorilor era faptul că nici la acea data nu existau „indici de
echivalență”. Se mai cerea includerea în norma cadrelor didactice a sarcinilor de
cercetare – singurul aspect ce avea să fie rezolvat cu prioritate – precum și
elaborarea „normelor de structură pentru institute” și posibilitatea promovării
cadrelor din cercetare. Încă odată, putem spune, solidaritatea de grup, conștiința
apartenenței la un front comun de acțiune erau subminate și aruncate în aer de
discrepanțele de ordin material, deja menţionate.
83
Arhiva Univ., loc. cit., p. 10.
84
Ibidem, p. 12.
85
Ibidem, p. 15.
66
Ileana Căzan
Subtextul acestor propuneri, destul de ambigue, era legat de fapt de

problema salarizării diferite între cadrele didactice și cercetători, care se simțeau
marginalizați și discriminați. Scopul integrării se vădea a fi fost unul de natură
pragmatică, legat de campania susținută de economisire a resurselor. Deși
Decretul 36/1975 prevăzuse mărirea salariilor din cercetare și egalizarea
statutului dintre cadrele didactice și cercetători, până în 1989 acest lucru nu s-a
întâmplat. Dimpotrivă, rezultatele vizibile au fost: blocarea posturilor, o avansare
anevoioasă, uneori facilitată doar de considerente politice, atât pentru cadre
didactice, cât și pentru cercetători și, după 1980, obstrucționarea voită a pregătirii
doctorale.
Cauzele sunt legate de mai multe considerente: cel material consta în faptul
un C.S.P. III sau un lector puteau desfășura o activitate didactică similară
profesorilor universitari, dar salariul era aproximativ la jumătate. Un alt
considerent a fost cel moral și de imagine despre care am vorbit deja. Titlurile de
doctor și cel de profesor devin, în acea perioadă, tot mai rare pentru a da greutate
imaginii de „savant de renume mondial” pentru „Acad. Dr. Ing. Elena
Ceaușescu”. Obstrucționarea susținerii doctoratului împiedica o ascensiune
normală în cariera științifică și astfel nici recunoașterea academică nu mai avea
cum să fie acordată, decât unor persoane alese cu mare grijă, pe criteriul
devotamentului absolut față de familia Ceaușescu, nicidecum față de cauza
socialismului sau față de obiectivele, atât de mult discutate, ale construirii
societății socialiste multilateral dezvoltate.
La 26 mai 1977, concluzia vorbitorilor era escamotată în fraze goale, care
aparent clamau reușita integrării, dar în realitate marcau eșecul de moment. „Noi
consierăm că am obținut rezultate – am zice – bune pe această linie a integrării
cercetării cu învățământul, că în prezent cu forțe unite rezolvăm o serie de
probleme care stau în fața frontului istoric, totuși trebuie să depunem eforturi
pentru adâncirea acestui proces în ce privește (sic!) modalitățile de realizare mi
se pare că am depistat terenul că am găsit suficient de multe forme, dar că
acestea în prezent câteodată rămân de suprafață”86.
Răspunsul rectorului George Ciucu venea de această dată în notă optimistă,
care masca de fapt un adevăr evident: în doi ani de la emiterea Decretului
integrarea era departe de a fi fost finalizată. El revenea la propunerea lui Dionisie
Pippidi privind o discuție de fond cu institutele integrate Facultății de Istorie,
referitoare la măsurile necesare pentru realizarea celor două tratate de istorie (a
românilor și universală), la „termenele prevăzute de conducerea de partid”. În
continuare, solicita directorilor de institute și conducerilor facultăților să facă
„pași mult mai mari, chiar o cotitură în integrarea unităților de cercetare”.
86
Ibidem, Ședința Senatului din 26 mai 1977, Dosar nr. 2474/1977, p. 5-6.
67
Recunoștea destul de clar că legislația era de natură să „frâneze acest proces” și

asigura că „aprobarea normelor de structură se găsește într-o formă avansată”87.
Era de fapt recunoșterea destul de clară a neîmplinirii unor indicații de
partid. Rezistența factorului subiectiv fusese mai mare decât anticipaseră și și-ar
fi dorit conducerea de partid și instituțiile statului, implicate în acest proces.
Dezideratul integrării cercetării cu învățământul nu era deloc greșit, doar că
mijloacele de aplicare nu fuseseră gândite decât la nivel declarativ și măsurile
luate fuseseră și ele formale.
Planul de cercetare al Facultății de Istorie cuprindea teme largi, am spune
generice, în care erau inserate toate cadrele didactice și toți cercetătorii,
rezultatele fiind însă adeseori atomizate în cercetări punctuale, ce nu dădeau
coerență și consistență direcțiilor de cercetare. Este o racilă păstrată până în
zilele noastre, care se manifestă prin căutarea „unor pălării” cât mai largi, sub
care să se adăpostescă cercetări individuale, care se învârtesc în jurul unor
specializări stricte. Dacă în ultimele decenii ale comunismului tematica era strict
coordonată și comandată de forurile de decizie politică, în timp, acest
determinism strict controlat, în care scopul cercetării obliga la rezultate dinainte
prezumate, a dus la reticență în asumarea unor teme noi, la imobilitate, lipsă de
flexibilitate și de dinamism în stabilirea structurii și planurilor de cercetare.
În ceea ce privește planul de cercetare integrată cel mai mare eșec l-a
constituit imposibilitatea colectivelor mixte formate din cercetători și cadre
didactice de a finaliza cele două opere de referință ale istoriografiei românești
comuniste, dorite și comandate chiar de către Nicolae Ceaușescu. Este vorba
despre Tratatul de istorie a românilor și despre Tratatul de istorie universală. Pe
lângă acestea, Nicolae Ceaușescu ar fi dorit să vadă scrise o istorie a P.C.R. și una
a mișcării muncitorești din România88, evident însă după niște coordonate care
să îl pună în valoare mai ales pe el. Aceste eșecuri aveau să aibă și consecințe
imediate: Institutul de Istorie a Partidului a fost reorganizat în anul 1972, în timp
ce nepredarea la tipar a celor două tratate a dus treptat la pierderea interesului,
atât de viu în anii ’70, pentru istorie și „frontul istoricilor”, care a rămas departe
de monolitul profesional și ideologic preconizat.
Astfel, am ajuns la un ultim punct asupra căruia ne vom opri, respectiv
temele de cercetare și discutarea lucrărilor de plan. Era şi aceasta o modalitate de
manifestare a unei responsabilități de grup, asumate nu întotdeauna cu cele mai
bune intenții și de cele mai multe ori de teama unor posibile interpretări negative
la nivelul conducerii superioare de partid.
87
Ibidem, p. 10.
88
Gabriel Moisa, În zodia reevaluărilor: Istoria României (Românior) între 1965-1989, în
vol. Statutul istoriei și al istoricilor în contemporaneitate, Oradea, 2014, p. 46-47.
68
Ileana Căzan
Am ales două exemple discutate în ședințele lărgite ale Institutului de Istorie

„Nicolae Iorga” . Primul este legat de volumul colectiv dedicat participării
României la primul Război Mondial. La 18 martie a avut loc o dezbatere
aprinsă89, care arată scindarea dintre cercetătorii Institutului „Nicolae Iorga” și
cât de departe era mult-doritul consens profesional, dar și ideologic. O parte
dintre istorici înțelesese că, dacă istoria devenise o disciplină prioritară între
științele social-politice ale vremii, sosise momentul ca multe dintre mistificările
istorigrafiei comuniste de la începturi să fie corectate, comentate și amendate.
Alții rămăseseră fideli istoriografiei „staliniste” și nu doreau să accepte nici un alt
punct de vedere. Autorii încercaseră cu mare grijă să aducă interpretări noi, dar
care să fie făcute în lumina documentelor de partid, aprobate sau prezentate
personal de Nicolae Ceaușescu. În mod hilar, dar nu lipsit de logică, „vechea
gardă” stalinistă ajungea să fie anticeaușistă.
Referenții, Vasile Maciu și Constantin Nuțu, apreciau mai ales faptul că
lucrarea oferea o intepretare nouă participării României la Primul Război
Mondial, pe o bază documentară foarte bogată, în care erau integrate deopotrivă
memoriile și presa vremii. Contantin Nuțu se oprea asupra limitelor materialului
de arhivă folosit, din care lipseau documentele bulgare, iar cele engleze și
franceze erau foarte puțin folosite90.
Eliza Campus făcea o lungă pledoarie, ce dubla referatul oficial prezentat,
pentru integrarea detaliată a poziției social-democrației, care s-a opus războiului
și pentru tratarea subiectului de pe poziții de clasă foarte bine definite. Cea mai
grea problemă a autorilor, a referenților, ca și a vorbitorilor a fost aceea a definirii
participării României la război, ca fiind imperialistă sau nu91. Gh. Cristea amintea
că, în Expunerea din 7 mai 1966, Nicolae Ceaușescu criticase tezele eronate ale
Internaționalei a III-a92. Implicarea țării noastre în conflagrația mondială a avut
un caracter național, ce a urmărit realizarea unificării tuturor teritoriilor locuite
de români, sublinia, la rândul său, Nichita Adăniloaie. Cu toate acestea, se
atrăgea atenția că unele aprecieri „nu sunt favorabile sovietelor”.
Între cei care au luat cuvântul, la discuții participând aproape toți cercetători
din sectoarele de istorie modernă și contemporană din Institut, Damian
Hurezeanu, Mircea Iosa, Traian Udrea cereau să fie mai bine precizate prozițiile
de clasă și să fie criticată burghezo-moșierimea. Se reproșa autorilor că par a
îmbrățișa opiniile lui Ionel Brătianu și ale altor personalități ale vremii și că,
uneori, apar interpretări ce nu țin cont de istoriografia marxistă.
89
Arhiva Iorga, loc. cit., Proces verbal al discutării lucrării colective România în Primul
Război Mondial, dosar nr. 306, f. 4-12.
90
Ibidem, f. 4.
91
Ibidem, f. 5.
92
Ibidem, f. 7 verso – f. 8.
69
Șerban Papacostea și Dan Berindei atrăgeau atenția asupra necesității

integrării și folosirii istorigrafiei străine, europene și americane, care este
indispensabilă înțelegerii fenomenului în contextul lui mondial93.
În final, Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului, conchidea că lucrarea are
nevoie de un coordonator, pentru a ajunge la Editura Militară la timp, lucrarea
fiind prevăzută în planul editorial pe 1975, conform Hotărârii Secretariatului C.C.
al P.C.R.94.
Dezbaterea a avut ecou și în afara Institutului pentru că, în data de 22
martie, directorul, Ștefan Ștefănescu, atrăgea atenția asupra modului în care se
prezintă în afara institutului, voit denaturat, ceea ce se discută în ședințe. Era
nevoie de mai mult discernământ și confidențialitate, pentru că deja „în oraș a
ajuns zvonul” că în Institutul „Nicolae Iorga” a avut loc o dispută între „staliniști
și nestaliniști”95.
Al doilea exemplu îl reprezintă volumul Mihai Viteazul sau 375 de ani de la
Unirea țărilor române, discutat la 5 aprilie 1975 în Consiliul științific al
institutului. Deși editorii, Paul Cernovodeanu și Constantin Rezachevici, au
explicat foarte clar concepția volumului, care avea să conțină două părți: 1.
articole de sinteză și 2. contribuții documentare/studii de caz – majoritatea
participanților la sedință a ținut să ceară restructurarea sau măcar schimbarea
ordinii sumarului. Mircea Iosa cerea o modificare completă, pe criterii
cronologice, în care să fie punctate baza politico-militară, concepția politică și în
final acțiunile armate; Eliza Campus dorea ca volumul să înceapă cu semnificația
internațională a unirii.
Titlul articolului semnat de Constantin Rezachevici suscita și el multe
discuții, pentru simplul fapt că apărea sintagma „cucerirea Moldovei”. Precum în
muzica clasică, apăreau variațiunile în jurul temei: Vasile Liveanu propunea
Unirea Moldovei...; Nichita Adăniloaie găsea formula de compromis Campania
din Moldova, iar directorul institutului, Ștefan Ștefănescu, opta pentru o
formulare analitică – Reușita campaniei din 1600 și Moldova. Imperturbabil,
Constantin Rezachevici răspundea că așteaptă mai întâi să vadă dacă vor fi
obiecții din partea Direcției Presei și apoi se va gândi la modificări96. Directorul
institutului, conștient de miza politică a volumului, comandat, prin A.S.S.P., de
Secția de Agitație şi Propagandă a P.C.R., nu a lăsat ca lucrurile să curgă de la
sine, ci a impus autorului titlul reformulat: Gândirea politică a lui Mihai Viteazul
și etape în pregătirea campaniei lui Mihai Viteazul în Moldova. Pentru ca cenzura
să fie de la început mulțumită, Ștefan Ștefănescu considera că volumul trebuie să
93
Ibidem, f. 9-10.
94
95
Ibidem, f. 13. Proces verbal al Consiliului Științific din 22 martie 1975.
96
70
Ileana Căzan
se deschidă cu un Cuvânt înainte, care să conțină „citate din aprecierile

conducătorului statului privind personalitatea lui Mihai Viteazul”97.
Este doar un exemplu, din miile care s-ar putea da, despre felul în care
acționa „frontul istoricilor” și cât de puternic era curentul format de cei care
doreau să evite orice nemulțumire din partea cenzurii, exercitate din ce în ce mai
drastic de Secția de Agitație şi Propagandă.
Sintetizând cele prezentate, putem conchide că, în decursul timpului,
condiționările ideologice ale politicului au influențat opera și implicarea socială a
istoricilor. În regimurile totalitare însă implicarea istoriei și a istoricilor în
remodelarea trecutului a atins cote maxime. Așa s-a întâmplat în „epoca de aur” a
regimului ceaușist. Istoria s-a scris adesea pornindu-se de la „teze”, ideile forță
erau trasate aprioric și temele de cercetare aveau să ajungă la concluziile creionate
încă din ipoteze. Abaterile nu erau de dorit și documentele erau obligate să aducă
mărturiile căutate, cu prețul trunchierii sau distorsionării lor.
Cercetarea onestă, elaborată, corect documentată, se putea face direct
proporțional cu distanța față de temele de interes pentru conducătorii de partid.
De multe ori, sintagmele totalizatoare, de genul lupta poporului român pentru
independență și dreptate socială în Evul Mediu sau în Epoca modernă, puteau fi de
folos pentru contribuții punctuale valoroase.
Temele de istorie universală, sistematic abordate de cadre didactice și de
cercetători, au încercat să „prindă din urmă”, între 1970-1980, istoriografia
europeană occidentală, dar închiderea treptată a posibilității de a studia temeinic
în arhive și biblioteci din afara țării a îngustat câmpul de acțiune, ce a rămas
deschis mai ales abordării relațiilor internaționale, în care spațiul românesc fusese
parte integrantă.
Desigur a existat și categoria celor care au continuat să creadă că istoria este
magistra vitae și că ea se scrie sine ira et studio, dar comandamentul social a fost
foarte puternic în ultimele două decenii ale comunismului și acolo unde
implicarea în politică ar fi trebuit să fie o opțiune personală, ea s-a transformat în
înregimentarea în „frontul istoric”. Sintagma în sine era imperativă – ca în timp de
război, cine nu răspundea directivelor și nu își asuma misiunea putea fi oricând
considerat dușman. Era un risc pe care puțini și l-au asumat, mai ales că cenzura și
aparatul de Securitate puteau interpreta cu ușurință orice afirmație ca fiind în
dezacord cu tezele de partid.
97
Ibidem, f. 19.
71
CONGRESUL INTERNAȚIONAL DE ISTORIE DE LA BUCUREȘTI

SAU REVERBERAȚIILE UNEI GLORII APUSE
COSMIN POPA ∗
C
ongresul Internațional de Științe Istorice, desfășurat la București, în
vara anului 1980, este pentru o bună parte a istoricilor români formați
în anii comunismului, un punct de reper, un adevărat moment de
glorie a științelor umaniste din țara noastră. Florin Constantiniu, un intim al
sistemului de propagandă din perioada târzie a comunismului românesc, deși
constata în memoriile sale o relativă scădere a importanței științifice a
Congresului, l-a considerat, totuși, un eveniment notabil. Împreună cu Virgil
Cândea, un intelectual de certă valoare, dar anexat și el total aparatului de
propaganda externă a regimului, Florin Constantiniu a îndeplinit funcția de
purtător de cuvânt al Congresului, postură din care organizau conferințe de presă
1
zilnice pentru ziariștii români și străini . Pentru Răzvan Theodorescu, aflat la
acea vreme în plină ascensiune, Congresul a constituit ocazia ideală pentru
intrarea în circuitul mondial al ideilor. Însărcinat fiind cu pregătirea unuia dintre
rapoartele sale generale, „Europa de Răsărit, arie de convergență a civilizațiilor”,
sub patronajul magistrului său Emil Condurachi, Răzvan Theodorescu a fost lăsat
de acesta să „strălucească” singur în lumina reflectoarelor. Pretextând o
indispoziție de moment, academicianul a refuzat să citească raportul, dându-i
remarcabilului său discipol posibilitatea să-și valorifice direct munca depusă la
2
importantul raport de sinteză. Un alt istoric, Stan Apostol, membru al
Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, dar fără a se bucura de încrederea
partidului, lucru care l-a scutit de sarcini propagandistice, consideră că, deși
supravegheat îndeaproape de partid și Securitate, Congresul a constituit o
oportunitate pentru stabilirea unor contacte noi cu lumea occidentală, în
3
condițiile în care regimul românesc devenea din ce în ce mai închistat.
∗
1
Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Editura Enciclopedică,
București, 2007, p. 385.
2
Discuție a autorului cu academicianul Răzvan Theodorescu, la 04.III.2013.
3
Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă, Editura Curtea Veche, București,
2010, pp. 293-295.
Cosmin Popa
Dincolo de satisfacțiile personale ale celor implicați în desfășurarea

evenimentului, Congresul Internațional de Științe Istorice de la București poate fi
considerat unul dintre momentele importante ale procesului de
instrumentalizare a istoriei și a istoricilor de către regimul Ceaușescu.
Importanța științifică a momentului, deși deloc neglijabilă, a fost depășită cu
mult de miza propagandistică a acestuia. De fapt, Congresul Internațional de
Științe Istorice de la București poate fi considerat momentul de început pentru o
nouă fază a procesului de instrumentalizare agresivă și primitivă a științelor
istorice de către regimul Ceaușescu. În cursul acestui ultim deceniu al
comunismului românesc, istoricii veritabili, neafliliați partinic, aveau să fie
„aruncați” la marginea sistemului instituțional, iar centrele decizionale aveau să
fie populate de savanții-propagandiști, total anexați regimului, ale căror teze și
contribuții nu făceau decât să ofere o susținere științifică documentelor de
partid.
Ținut pentru prima oară în mai 1926, la Geneva, Congresul internațional de
științe istorice a fost una din formele instituționalizate de circulație a ideilor și
metodelor din știința istoriografică mondială. Loc de lansare a unor mari idei, dar
și al unor confruntări politice acerbe, pentru multă vreme, congresele au
reprezentat, pentru gazde și participanți, un eveniment demn de atenția specială
a liderilor politici. Oricare ar fi fost marile teme de dezbatere, întotdeauna
congresele au prilejuit adevărate „bătălii ale națiunilor”, în care locul săbiilor a
fost luat de argumente și teze, mai mult sau mai puțin științifice. Multitudinea
conflictelor politice, teritoriale sau perspectivele ireconciliabile asupra unor
evenimente istorice importante, făceau inevitabile confruntările cu substrat
politic. În mod aproape mecanic, între istoricii din țările celor două sisteme
politice s-a instaurat un veritabil „război rece”, dus pe terenul științei, care se
traducea în nenumărate dispute metodologice și de interpretare, menite să
demonstreze superioritatea unora sau altora. De fiecare dată granițele
conflictului erau transgresate de o serie de istorici care, în virtutea mandatelor
primite sau ca un act de supremă voință, se situau în anumite chestiuni alături de
„adversari”, intrând în dispute cu istoricii din propria tabără ideologică.
Pauza liberală interstalinistă a lui Ceaușescu a însemnat și o creștere
semnificativă a prezenței științifice românești pe plan internațional. În prima
parte a anilor ’70, România nu doar a fost reprezentată la manifestările științifice
din străinătate, dar a și organizat o serie de astfel de evenimente. În 1971, la
București a avut loc Congresul internațional de studii bizantine. La Mamaia, în
1972, a avut loc Congresul internațional al limes-ului roman, în același timp, dar
la București, s-a desfășurat Conferința mondială pentru cercetarea viitorului. Au
urmat Congresul internațional de estetică, la București, în 1972, apoi Congresul
internațional de studii sud-est europene, din 1974. Susținute de autorități pentru
73
Congresul Internațional de Istorie de la București sau …
că ofereau un bun prilej de propagandă, astfel de evenimente au facilitat totuși o

masivă infuzie de idei și concepte moderne în lumea științifică românească, ce-și
revenea cu dificultate din barbaria primului stalinism românesc. Într-un astfel de
context prielnic, Ceaușescu și istoricii și-au pus serios problema organizării unui
congres internațional de profil la București. Ținute o dată la patru ani, astfel de
congrese aduceau gazdelor un imens capital de imagine, fiind un adevărat
„permis de intrare” în lumea civilizată. Varșovia, în perioada interbelică,
Moscova, capitale ale unor țări socialiste, fuseseră deja gazdele unui astfel de
congres. Ideea organizării în România a unui congres a prins contur, căpătând
sprijin din partea comunității internaționale a istoricilor, chiar în timpul ediției
din 1970 de la Moscova, când evenimentul a fost organizat, în premieră, de o țară
socialistă. Cu această ocazie, Miron Constantinescu, președintele nou-înființatei
Academii de Științe Sociale și Politice a Comitetului Central al Partidului
4
Comunist Român (ASSP) , care preluase controlul asupra științelor umaniste
românești, a anunțat oferta fermă a României pentru organizarea congresului din
5
1980. De altfel, istoricii români, datorită prestigiului internațional semnificativ al
unora dintre ei, aveau nu mai puțin de trei reprezentanți în Comitetul
Internațional de Științe Istorice. O astfel de performanță reușise doar Franța,
România fiind reprezentată, la vremea respectivă, în organismul permanent al
Asociației Internaționale a Istoricilor, de către Mihai Berza, Emil Condurachi și
Miron Constantinescu, în calitatea sa de reprezentant oficial al României, fără,
6
însă, a se bucura de prestigiul științific al celorlalți. Așa se face că, la mijlocul
anilor ’70, istoricii români au reușit să „aducă” la București congresul. Acesta avea
însă să se desfășoare într-o atmosferă politică mult diferită de aceea care i-a
facilitat găzduirea în România. Pentru România lui Ceaușescu, anii ’70 au fost
perioada unei veritabile replieri staliniste a regimului. Aflat în căutarea unui
model politic original, care să valorifice, în egală măsură, părți convenabile ale
trecutului românesc, dar care să se bazeze pe structura instituțională a
comunismului, Ceaușescu a demarat un amplu proces de ideologizare a culturii
și științei. Prin subordonarea directă față de partid a instituțiilor de cultură și
învățământ, mai ales în sfera umanistă, Ceaușescu a încercat să accelereze
construcția unei conștiințe socialiste neoromânești și a „omului nou”. La baza
imensului efort propagandistic și organizațional aveau să fie conținuturi
4
Cosmin Popa, Premisele înființării Academiei de Științe Sociale, în Ioan Bolovan, Ovidiu
Ghitta (coord.), „Istoria ca datorie, Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea
vârstei de 60 de ani”, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca,
2015, pp. 267-278.
5
Arhivele Naționale ale României (ANR), Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație,
d. 31/1970, f. 51.
6
Ibidem, f. 49.
74
Cosmin Popa
românești, „turnate” în forme socialiste, în mijlocul eșafodajului ideologic fiind

7
poziționat un cult al personalității sale, inspirat din practica nord-coreeană.
Ca pe orice altă acțiune de reprezentare externă, Ceaușescu a urmărit
îndeaproape pregătirile pentru congresul de la București. Materialele întocmite
de șefii ASSP, instituția care și-a asumat preparativele, privitoare la
reprezentanții români, referatele prezentate, întâlnirile preliminare ș.a.m.d. erau
înaintate Secției de Propagandă a CC al PCR, de obicei modificate și abia apoi
aprobate personal de către Nicolae Ceaușescu. Mai mult, toate deciziile erau
transformate în hotărâri ale Secretariatului CC al PCR, semn al importantei mize
politice pe care o reprezenta evenimentul. Pentru Ceaușescu, miza politică a
Congresului a crescut odată cu deteriorarea imaginii externe a regimului, dar și a
grandomaniei sale, care se vedea pe sine ca promotorul unor curente noi de idei
și a unor inițiative epocale în relațiile internaționale. De aceea, dacă în prima
parte a anilor ’70, planurile privitoare la congres ale istoricilor români erau
predominant de natură științifică, odată cu trecerea timpului și cu evoluția
regimului, evenimentul a fost confiscat de aparatul ideologic, care a încercat, și în
bună măsură a reușit, să-l transforme în platformă internațională a ceaușismului.
Ca la mai toate evenimentele internaționale găzduite de România, și acestuia i s-
a acordat „onoarea” înaltului patronaj al președintelui Republicii Socialiste
România (RSR), chestiune care va duce, după cum se va vedea, la discuții aprinse
între istoricii oficiali și cuplul prezidențial.
Pentru pregătirea congresului a fost înființată o comisie de partid menită să
coordoneze activitățile. Ca de obicei, în astfel de ocazii, în fruntea sa se găsea
președintele de onoare al Congresului, iar din aceasta mai făceau parte Elena
Ceaușescu, Virgil Cazacu, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Gheorghe
8
Rădulescu, Leonte Răutu, Ștefan Voitec și Ilie Rădulescu.
La mijlocul anului 1978, pregătirile pentru Congres intraseră deja în linie
dreaptă. Pentru a marca stadiul, la sfârșitul lui august la București s-a organizat
reuniunea pregătitoare a Biroului Comitetului Internațional de Științe Istorice.
Semn al preponderenței istoricilor-propagandiști, România a fost reprezentată la
reuniune de Ștefan Pascu, în calitatea sa de președinte al Comitetului Național al
Istoricilor, Ștefan Ștefănescu, ca președinte al secției de specialitate a ASSP și de
9
Mihai Berza, vechi membru al Biroului Comitetului Internațional. Mandatul
delegației românești a fost acela de a impune în calitate de președinți sau
7
Cosmin Popa, Către dictatura absurdului, Politica ideologică în anii de început a
regimului Ceaușescu, în Mioara Anton, Bogdan Crețu, Daniel Șandru (coord.), „Cuvintele
puterii, Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă”, Institutul European,
Iași, 2015, pp. 81-104.
8
ANR, Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, d. 11/1980, f. 2.
9
Idem, d. 10/1978, f. 3.
75
vicepreședinți la „marile teme” ale Congresului cât mai mulți istorici români. O
astfel de tactică, aplicată de orice țară-gazdă a unui eveniment internațional
semnificativ, era importantă și pentru realizarea punctajului semnificativei
delegații românești. Președinții și vicepreședinții „marilor teme”, secțiunile de
dezbatere plenară ale congresului, erau persoanele care moderau discuțiile de
după rapoarte, poziție din care puteau potența anumite puncte de vedere sau
puteau da altora un spațiu minim de desfășurare. Eforturile românești,
„binecuvântate” de Ceaușescu, s-au concentrat asupra impunerii în aceste poziții
a lui Karl Gollner, directorul Centrului de Științe Sociale de la Sibiu, Dionisie
Pippidi, Șerban Papacostea, Dan Berindei, Gheorghe Zaharia, Camil Mureșan,
10
Maria Groza și Eugen Stănescu . Lista de mai sus era rezultatul unei veritabile
echilibristici a lui Ștefan Ștefănescu, șeful Secției de Științe Istorice și Arheologie
a ASSP, și a lui Mihnea Gheorghiu, președintele ASSP, care au căutat să
„blindeze” Congresul cu o echipă de istorici, în care să predomine
profesionalismul, completând-o însă și cu „oameni de încredere”.
„Interlocutorul” comisiei de partid pentru pregătirea congresului a fost
Comitetul Național al Istoricilor din România, instituția care reunea deopotrivă
savanți, politruci și oameni cu profil profesional dinamic, ce oscila între cele
două extreme, în funcție de circumstanțe. Cum s-a amintit, șeful Comitetului era
Ștefan Pascu, secondat de patru vice-președinți, Ladislau Banyai, Emil
Condurachi, Mircea Petrescu-Dîmbovița și Ștefan Ștefănescu, avându-l secretar
pe Dan Berindei. Între membrii săi o regăsim pe Cornelia Bodea, o pasionată
specialistă a istoriei moderne a românilor, activ implicată în propaganda externă
a regimului, pe Dumitru Berciu, directorul unui fantomatic Institutut de
tracologie, mai degrabă de „tracomanie”, pe Virgil Cândea, un intelectual
veritabil, dar dispus să servească regimul până la depersonalizare, pe Ilie
Ceaușescu, fratele dictatorului, pe Titu Georgescu, un propagandist pur-sânge
transformat în profesor universitar, adus de la Craiova la București, pe Ion Pătroi,
activist, pe atunci lector al Universității din Craiova și pe Aron Petric,
propagandist și autor de lucrări de nivel submediocru, dedicat trup și suflet
partidului. Lista membrilor nu se epuiza cu cei amintiți, din comitet făcând parte
și istorici ale căror legături cu regimul erau sporadice spre proaste, precum
11
Dionisie Pippidi sau David Prodan. Comitetului i se adăuga o listă de istorici de
„încredere” al cărui rol era de a-l asista în activitățile organizatorice. Printre ei,
Micea Mușat, încă „doar” activist al CC, dar cu o influență în plină creștere, Ion
Ardeleanu, directorul-adjunct al Muzeului PCR, celălat membru al cuplului care
va duce la cote caricaturale subordonarea ideologică a istoriei, Gheorghe Ioniță,
activist al CC, specialist în metaistoria oficială a comunismului românesc și
10
Ibidem.
11
Ibidem, f. 7-8.
76
Cosmin Popa
Gheorghe Zaharia, un veritabil „tehnician” al istoriografiei, după moda lansată de

12
Ceaușescu.
Punerea în dispozitiv a științei istoriografice a fost una minuțioasă.
Participanți și organizatori de evenimente internaționale, reprezentanții
României știau că se vor găsi în postura de a da o replică „pe măsură” unor colegi
străini care susțineau teorii „antiromânești”, cu un pronunțat iz politic. De cele
mai multe ori, astfel de atacuri veneau din partea „fraților” din lagărul socialist.
Bine prelucrați în țările lor, istoricii proveniți din celelalte țări comuniste, în
special din URSS, Ungaria și Bulgaria, se alăturau și ei, cu instrumentele lor,
campaniilor duse de partidele lor comuniste împotriva lui Ceaușescu. Pe cale de
consecință, la fiecare eveniment de acest fel, era aproape o regulă ca cel puțin un
istoric din țările în cauză, aceasta când nu acționau în comun, să nu se lanseze în
teorii cu privire la „migrația românilor” din Balcani sau la alte teme de istorie
antică, medievală sau contemporană. Pentru că teoriile confraților constau, de
cele mai multe ori, în interpretarea tendențioasă a unor izvoare, în reluarea unor
interpretări mai vechi referitoare la români sau chiar în simpla reproducere a
tezelor de partid din țările lor, replica științifică le era românilor la îndemână. Cu
atât mai mult cu cât, în anii ’70 delegațiile românești erau tixite de savanți
formați înainte de comunism, care indiferent de natura relațiilor lor cu regimul,
își stăpâneau deplin profesia.
În pregătirea Congresului, Secția de Istorie și Arheologie a ASSP a elaborat
un material în care erau consemnate sintetic problemele în legătură cu care
apăreau divergențe între istoricii români și cei din țările comuniste. O atare
măsură de prevedere se explică prin două circumstanțe. Prima, aceea că o serie
de istoriografii naționale din Europa comunistă, dar în primul rând cele din
13 14
Bulgaria și Ungaria , se aflau și ele în plin proces de redescoperire a discursului
etnicist, niciodată abandonat în totalitate. În ceea ce privește naționalismul
istorigrafiei sovietice, acesta a fost, începând din anii ’30, o constantă, pe care
anii „înghețului” au alimentat-o serios, pe fondul încercării partidului de a crea
15
un popor sovietic.
A doua este legată de modificarea profilului științific al reprezentanților
oficiali ai istoriografiei românești. Înlăturarea din „pozițiile-cheie” a celor care au
12
Ibidem, f. 8.
13
Evelina Kelbechev, The Abiding Power of Forgery, Constitutive myths in Bulgarian
History în N. I. Xirotiris, M. Marangudakis (ed.), „Ethnic Identity and Political Action in
Post-Cold War Europe”, Laboratory of Anthropology and International Democritos
Foundation Press, Xanthi, 2003, volume 3, pp. 251-267.
14
Dezso Janos Bartha, Trianon and the Predestination of Hungarian Politics: A
Historigraphy of Hungarian Revisionism 1918-1944, B.A., University of Central Florida,
1991, Spring Term 2006.
15
J. N. Afanasiev, Sovetskaia istoriografia, Progress, Moskva, 1996.
77
condus „contrarevoluția națională” din istoriografie în ultimii ani ai lui Dej sau
dispariția lor naturală, duseseră la o schimbare de generații. Dispariția lui
Constantin Daicoviciu în 1973, a lui Ion Nestor în 1974, a lui Andrei Oțetea în 1977
și a lui Mihai Berza în 1978, dar nu numai a lor, la care se adaugă evidenta
preferință a lui Ceaușescu pentru istoricii-propagandiști, au făcut ca structura
delegațiilor românești să sufere schimbări majore. Locul unor astfel de oameni a
fost luat de istoricii-propagandiști ca omniprezenții Ștefan Ștefănescu și Ștefan
Pascu, sau mai rău, ca Titu Georgescu, Gheorghe Ioniță, Ion Pătroi și alții, care,
chiar dacă erau secondați uneori de istorici veritabili tineri precum Dan Berindei,
Florin Constantiniu, Răzvan Theodorescu sau Viorica Moisuc, nu reușeau să
semene nici de departe cu cei dispăruți. O atare situație apăruse nu ca urmare a
absenței istoricilor mai tineri de calibru, dintre care cei mai mulți fuseseră
formați de marii dispăruți, ci a aplicării filtrului de partid în procesul de selecție a
delegațiilor.
Lista de teme întocmită de ASSP se deschidea cu problema „unității etnice a
poporului român”, care acoperea atât chestiunea continuității, cât și cea a
formării poporului român, apoi cea a formării statelor medievale românești, a
unirii celor trei țări sub Mihai Viteazul, dar cea mai mare parte a subiectelor era
16
legată de istoria modernă și contemporană. O bună parte din probleme se
referea la tumultoasele relații dintre ruși și români, la intervenția României în
Ungaria lui Béla Kun, la sistemul versaillez și la perioada interbelică. Regimul era
gata să dea replica și acelora care caracterizau dictatura regală din România ca
fiind un „regim fascist”, fără a mai vorbi despre aceia, aici sovieticii erau mereu
„pe poziții”, care susțineau că țara a fost „eliberată” doar de trupele Armatei Roșii
sau ignorau contribuția românească la războiul împotriva Germaniei din Europa
Centrală.
Semn al faptului că știința istorică supraviețuia, contrar eforturilor regimului
de a reduce totul la o listă de sentințe, în februarie 1980, a fost pregătit și un
17
material cu privire la controversele dintre istoricii români. Materialul era un
mod de a-i transmite secretarului-general că știința istorică nu urma disciplinat
directivele de partid, respingând protocronismul și încercările propagandiștilor,
inserați cu forța în corpul istoricilor, de a transforma istoria românilor într-un
discurs bombastic despre independența și statele centralizate succesive ale
românilor sau ale strămoșilor lor. În încercarea de a construi o istorie
mitologizată cu rudimente științifice, transformându-i pe români în luptători
pentru independență în toate ipostazele lor, regimul se aruncase, cu furia tipică
ignoranței pline de certitudini, asupra a ceea ce constituise piatra de temelie a
„contrarevoluției naționale” din istoriografie: romanizarea. Menită să marcheze
16
ANR, Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, d. 11/1980, f. 9-12.
17
Ibidem, f. 29-33.
78
Cosmin Popa
diferența structurală a românilor de celelalte națiuni din imperiul sovietic slav,

romanizarea era din ce în ce mai des contestată în efectele ei istorice pozitive.
Locul său pe piedestal fusese luat de protocronismul tracoman, care încerca să-i
transforme pe români în descendenți direcți ai geto-dacilor, care, rezistând
cuceririi militare romane au fost totuși nevoiți să preia de la aceștia doar limba.
Nu doar inconsistentă, dar și puerilă, teoria dăduse naștere unei adevărate serii
de anecdote în rândul intelectualilor români. Revendicându-se de la fantezista
18
lucrare a lui Nicolae Densușianu , apărută în 1913, pură expresie a
romantismului național, „tracomanii” îi declaraseră pe traci drept „părinții
civilizației europene”, vorbitori ai unei limbi protolatine, fapt care explica
romanizarea rapidă a acestora.
Documentul cu privire la disputele dintre istoricii români inventaria
„problemele controversate” în ordinea lor cronologică. Începutul istoriei
poporului român era considerat unul controversat, istoricii „alegând” între
începutul simultan cu formarea poporului și începutul odată cu istoria geto-
dacilor, așa cum considerau „majoritatea”, dacă am da crezare celor de la
19
Propagandă. Despre statul dac al lui Burebista, o altă „majoritate” considera că
rivalizase cu Imperiul Roman, fiind unul centralizat, cu teritoriu definit și
20
organizare administrativă clară. Materialul nu ne luminează în legătură cu ceea
ce considera „minoritatea”. Cu privire la romanizare, materialul atingea claritatea
deplină. „Unii istorici confirmă, ne asigurau semnatarii, conform izvoarelor
istorice și în spiritul aprecierilor din documentele Partidului, că stăpânirea
romană, ca orice stăpânire străină, a avut și urmări tragice pentru poporul dac.
Împletirea celor două civilizații și culturi a constituit un nou impuls pentru
dezvoltarea economică și socială a Daciei, a poporului român”, se arată mai
21
departe în document. Conflictele militare dintre Țările Române ar fi trebuit
tratate de istorici drept „tendință obiectivă spre unitatea național-statală” și nu
„imixtiuni” sau „rivalități” între domni, iar unii istorici îndrăzneau chiar să nege
autonomia Țărilor Române considerând Capitulațiile documente apocrife,
22
fabricate la sfârșitul secolului al XVII-lea. Împrejurările abdicării lui Alexandru-
Ioan Cuza, campania armatei române în Ungaria, caracterul regimului politic din
perioada interbelică, al regimurilor politice din perioada 1940-1944, alături de alte
chestiuni, erau menționate ca fiind obiect al disputelor istoriografice, fără ca
autorii materialului să manifeste preferință pentru una sau alta dintre versiuni.
18
Nicolae Densușianu, Dacia preistorică, Editura Arhetip, București, 2002.
19
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Ibidem, f. 31.
79
În primăvara lui 1980, cei însărcinați cu pregătirea congresului au fost

temeinic verificați de către Ceaușescu. La 22 mai, secretarul-general a organizat o
„întâlnire de lucru” în sediul CC al PCR, la care a invitat 70 de istorici, considerați
reprezentativi de către regim. La momentul ședinței, rapoartele, co-rapoartele,
referatele și intervențiile delegației românești erau definitivate. Forțate să asigure
o reprezentare științifică care să onoreze evenimentul, autoritățile au fost nevoite
să admită ca delegația să-i cuprindă atât pe istoricii care formau de obicei
„echipele” ce se deplasau peste graniță, cât și pe aceia, care, chiar dacă nu
prezentau încredere politică, erau indispensabili pentru o prestație științifică
valoroasă a României. Deși conferințele plenare și rapoartele erau rezervate
„seniorilor”, ca autori ai comunicărilor îi regăsim și pe Alexandru Vulpe, Vlad
Zirra, Dumitru Protase, Alexandru Barnea, Ligia Bârzu, Șerban Papacostea,
Șerban Tanașoca, Victor Spinei, Radu Manolescu, Andrei Pippidi, Pompiliu
Teodor, Arnold Armbruster, Paul Cernovodeanu, Ștefan Gorovei și Vlad
Georgescu. Niciunul dintre aceștia din urmă nu a fost însă convocat la întâlnirea
cu Ceaușescu, iar dintre cei chemați, doar câțiva au fost desemnați să ia cuvântul.
Ștefan Pascu, Ștefan Ștefănescu, Ion Popescu-Puțuri, Dumitru Berciu, Dionisie
Pippidi, Mircea Petrescu-Dîmbovița, Emil Condurachi, Vasile Drăguț, rectorul
Institutului de Arte Plastice de la București, Karl Gollner, directorul Centrului de
Științe Sociale de la Sibiu, Dinu Giurescu și Florian Georgescu, directorul
Muzeului de Istorie al RSR, erau cei desemnați să dea secretarului-general
23
raportul cu privire la pregătirile pentru Congres.
Întâlnirea secretarului-general cu istoricii a început prin trasarea liniilor de
forță ale poziției politice românești în legătură cu Congresul. Cu un aplomb
politic tocit, care se redusese la repetarea obsesivă a unor fraze, Ceaușescu le-a
comunicat celor prezenți că evenimentul trebuie să contribuie la „întărirea
colaborării și prieteniei între popoare, la politica de pace, de independență
24
națională”. Primul scos la tablă a fost Ștefan Pascu, noul „mare senior”, care a
început prin a aduce cuplului prezidențial nesfârșite mulțumiri, dar și prin a
exprima „înalta apreciere” pentru „ajutorul prețios” dat istoricilor prin
„contribuțiile teoretice” ale lui Ceaușescu. Expozeul i-a prilejuit lui Pascu trecerea
în revistă a stadiului de subordonare politică a istoriografiei, prin inventarierea
temelor de importanță politică, în „rezolvarea justă” a cărora era angajat „frontul
istoricilor”. Pe primul loc se afla, deja, cercetarea istoriei civilizației traco-geto-
dacice, dar mai ales în dimensiunea politică a „primului stat centralizat și
independent dac”, sub conducerea lui Burebista, al cărui jubileu de 2050 ani se
25
apropia. Pe locul al doilea se afla problema „continuității populației daco-
23
Ibidem, f. 14.
24
Idem, d. 23/1980, f. 2.
25
Ibidem, f. 3.
80
Cosmin Popa
romane” pe teritoriul României, cu precădere după retragerea aureliană.

Obișnuit să-și adecveze gândirea istorică la sinuoasele directive ale lui
Ceaușescu, Pascu a pus și întemeierea statelor românești în lista de priorități a
istoriografiei. Mai mult, dintr-o singură respirație a rezumat procesul în cauză,
afirmând că acestea și-au câștigat independența „prin efortul conjugat al maselor
26
populare, sub conducerea unor vrednici și viteji voievozi”. Urmau lupta pentru
„eliberare socială și națională”, formarea mișcării muncitorești, dar și Marea
Unire. Pentru a-l mulțumi pe deplin pe Ceaușescu, într-un acces de inspirație
ideologică, Pascu a adăugat o altă temă majoră, pe care „timpul nu-i permite să o
dezvolte așa cum merita”, anume „concepția PCR cu privire la apărarea patriei,
27
cauza și opera întregului popor român”. Laudele indecente la adresa lui
Ceaușescu erau menite să îndulcească pastila eșecului în îndeplinirea directivei
de a edita toate cele zece volume ale Tratatului de Istorie a României, înaintea
congresului din august 1980. Chiar și așa, Pascu l-a anunțat pe președinte că trei
dintre cele zece volume sunt gata și vor fi distribuite participanților la congres.
28
Nici cu celelalte lucrări fundamentale, din programul strategic elaborat în 1976 ,
lucrurile nu stăteau mai bine. Cele șapte volume de istorie universală se aflau „în
faza acumulării de date”. Din cele patru volume ale Istoriei gândirii și creației
științifice și tehnice românești, doar primul putea fi tipărit pentru Congres. Istoria
învățământului din România, din șapte avea doar un singur volum „în stare
29
editorială”. Istoria militară a poporului român, responsabilitate a Centrului de
istorie militară, singura lucrare care avea să vadă lumina tiparului se afla în faza
ultimă, Pascu promițându-i liderului că va fi oferit participanților la congres
pentru „orientare”, fără să spună dacă și oaspeților străini sau doar gazdelor. Ca
peste tot în România lui Ceaușescu, directivele erau multe și ambițioase, dar
resursele puține. Cu excepția unui atlas istoric al României, despre care starostele
istoricilor, Ștefan Pascu, anunța că se redactează, celelalte direcții, așa cum erau
istoria țărilor vecine, dar și a altor continente, erau nevoite să aștepte „eliberarea
30
forțelor” angajate în elaborarea tratatelor amintite mai sus. Chiar și așa, tabloul
istoriografiei socialiste românești zugrăvit de Pascu era unul glorios. Se
organizaseră simpozioane, conferințe, se formaseră comisii mixte cu o serie de
țări, iar istorici români fuseseră aleși în o serie de organisme și comitete.
26
Ibidem.
27
Ibidem, f. 5.
28
În 1976, la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, Academia de Științe Sociale și Politice a
adoptat un program strategic de elaborare și publicare a unor lucrări fundamentale ale
culturii și științei românești. Printre acestea regăsim o lungă serie de tratate de istorie
românească și universală, de istorie a filosofiei românești și universale, de istorie a
literaturii românești și universale, a artei, științei și tehnicii ș.a.m.d.
29
30
Ibidem, f. 6.
81
Mulțumindu-i din nou lui Ceaușescu pentru „grijă” și „condiții”, Pascu s-a arătat
încredințat de faptul că toți istoricii trebuie să lucreze la temele mari, de interes
politic, lucrările individuale urmând să fie lăsate deoparte, ele reprezentând un
31
„lux” pe care România nu și-l permitea. Asigurându-l pe Ceaușescu că tot ceea
ce scriseseră istoricii români pentru congres și toate rapoartele obținuseră
aprobarea Secției de Propagandă, Pascu a anunțat că printre rapoartele străine
32
sunt câteva, mai exact unsprezece, care „ridică probleme de ordin politic”. Ca
de obicei, sovieticii, cu absurda tratare a problemei Basarabiei, dar și bulgarii, în
același spirit despre Bulgaria medievală, îi dădeau bătăi de cap lui Pascu.
Acestora li se adăugau adversarii tradiționali ai bătăliilor istoriografice românești,
ungurii, care nu doreau să admită faptul că Transilvania a avut și o existență
autonomă, dacă nu chiar independentă de Ungaria. Restul „problemelor” țineau,
în general, de tratarea superficială, chiar la limita imposturii profesionale, a
istoriei românilor, de către diverși istorici străini, atât din Occident, dar și din
33
Europa Orientală. Discursul lui Ștefan Ștefănescu, cu siguranță l-a făcut gelos
pe Ștefan Pascu. Plin de formule encomiastice, preamăritoare ale „geniului lui
Ceaușescu”, care, prin directivele sale, „a indicat calea spre înnobilare a
investigației istoriografice”, Ștefan Ștefănescu s-a căznit să creeze senzația unei
relații speciale între Ceaușescu și istorici. Evocând întâlnirile de instructaj
suprem între istoricii agreați de partid și Ceaușescu, organizate de obicei înaintea
reuniunilor internaționale de profil, Ștefănescu l-a asigurat pe patron că istoricii
se călăuzesc după binecunoscutele „indicații” și „principii”, fapt de natură să le
34
asigure succesul. În entuziasmul nedisimulat al laudelor, Ștefan Ștefănescu s-a
lăsat stăpânit de mici accese teoretice, afirmând că „dubla calitate, de militanți
politici și de oameni de știință, se armonizează perfect cu activitatea de
investigație a trecutului poporului român”. Evocând adevărata tradiție militantă a
istoriografiei române, Ștefănescu a arătat că există o „coincidență perfectă între
adevăr și interesele noastre”(ale României n.a), fapt care i-a forțat pe adversari să
35
falsifice adevărul istoric. În rest, Ștefănescu s-a referit la succesele integrării
cercetării cu învățământul, afirmând că istoricii aflați în păstorirea sa, adică cei
de la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității București, dar și cei de la
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, s-au consacrat temelor prioritare enumerate
36
mai devreme de Pascu, fapt care nu era adevărat nici pe departe. Împreună cu
laudele, la adresa sarcinii oficiale de a îmbina activitatea de propagandist cu
31
Ibidem.
32
Ibidem, f. 9.
33
Ibidem, f. 9-10.
34
Ibidem, f. 11-12.
35
Ibidem, f. 13.
36
Ibidem, f. 14.
82
Cosmin Popa
aceea profesională, Ștefan Ștefănescu nu a ratat ocazia să-i comunice lui

Ceaușescu câte ceva din adevărurile sistemului de cercetare în ceaușism. Pe lângă
pericolul văduvirii istoriografiei de cunoscători ai diverselor paleografii, Ștefan
Ștefănescu a atras atenția că încărcarea cercetătorilor cu norme didactice și alte
„îndatoriri de ordin civic” este de natură să-i distragă de la importantele sarcini
profesionale. Jurând credință integrării învățământului cu cercetarea, o nouă
marotă a regimului, el i-a cerut lui Ceaușescu unificarea legislației, prin care
gradele științifice, dar și retribuțiile din cercetare și învățământul universitar să
37
fie echivalate.
Fără a-i înălța osanale lui Ceaușescu, directorul Institutului de Arheologie
din București, Dionisie Pippidi, s-a mărginit la a trece în revistă activitatea
arheologilor, punând accent pe săpăturile de salvare de pe marile șantiere ale
38
socialismului și pe activitatea editorială. Dionisie Pippidi l-a asigurat pe
Ceaușescu că arheologii de sub conducerea sa sunt pe deplin „integrați” cu
învățământul și că au contribuții substanțiale la cercetarea temelor strategice de
istorie românească. Reținut, Pippidi a exprimat totuși doar „gratitudinea”
arheologilor pentru „sprijinul și îndrumarea de care s-au bucurat din partea
39
partidului și a secretarului său general”, fără a-i rosti însă numele. Ion Popescu-
Puțuri, care-și datora longevitatea în postul de director al Institutului de Studii al
CC al PCR, exclusiv bunăvoinței lui Ceaușescu, i-a depășit, încă din start, pe toți
care vorbiseră înaintea lui. Începând prin a spune că la bază activității
Institutului stau documentele de partid, dar mai ales „opera” lui Ceaușescu,
Popescu-Puțuri a ținut un discurs dedicat în întregime viziunii lui Ceaușescu
despre istorie. Pentru a se situa deplin în noul curent, directorul instituției, care
ar fi trebuit să se ocupe preponderent de istoria mișcării comuniste, a anunțat că
se va axa pe istoria traco-daco-geților, care-i preocupase intens și pe primii
40
socialiști români. Totuși, Popescu-Puțuri a strecurat în discursul său și câteva
semnale politice, sub pretextul dificultăților cu care se confruntau istoricii
partidului, în legătură cu accesul la documentele PCR din străinătate. Exemplul
invocat a fost acela al evoluției PCR după afilierea la Comintern. Evident, acesta
făcea referire la documentele PCR de la congresele al III-lea, al IV-lea și al V-lea,
ținute „în condiții anormale în afara țării”, iar documentele rezultate „nu erau în
concordanță cu realitățile țării și de fapt ele poartă în mod nejust semnătura
41
partidului nostru”. Invocând faptul că istoricii din țările socialiste folosesc
documentele în cauză, el a cerut organizarea unui congres sau a unei plenare
37
Ibidem, f. 16.
38
Ibidem, f. 18-19.
39
Ibidem, f. 20.
40
Ibidem, f. 22.
41
Ibidem, f. 23-24.
83
pentru ca partidul să se dezică de ele, ca și cum acest lucru ar fi dus la dispariția

documentelor sau a memoriei lor. Mircea Petrescu-Dâmbovița, directorul
Institutului de Istorie și Arheologie de la Iași, într-o notă asemănătoare cu aceea
a discursului lui Dionisie Pippidi, s-a mărginit la a trece în revistă realizările
concrete ale institutului său, încheind cu tradiționalele asigurări privind
42
„îndeplinirea sarcinilor”.
Dumitru Berciu, directorul Institutului de tracologie, creat de Ceaușescu în
1979, s-a arătat conștient de misiunea încredințată de autorități, spunând că
tracologia trebuie să fie o știință interdisciplinară, „o armă științifică, ideologică
43
și politică”. Relevând „profilul pluridisciplinar și social-politic propriu” al noului
Institut, Dumitru Berciu a urcat o nouă treaptă pe scara stridenței, ridicând
osanale nu doar lui Ceaușescu, dar mai ales consoartei sale pentru „orientarea”
pe care a dat-o cercetărilor de tracologie, prin cuvântarea pe care o ținuse
44
membrilor noului „focar de știință și cultură”. Mai mult decât Pascu sau
Ștefănescu, Berciu renunțase la orice inhibiții, transformându-se într-un
lingușitor de talia lui Dumitru Popescu, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim
Tudor. Într-o alegorie a limbii de lemn, Berciu descria simbioza dintre structurile
de partid și institutul său în organizarea simpozioanelor menite să marcheze
strania aniversare a statului „centralizat și independent” al lui Burebista. Ca în
visele propagandistice ale lui Ceaușescu, secretarii locali de partid, de la Suceava,
Târgu-Mureș, Slatina, Iași sau Arad, fără excepție, își aduseseră contribuția
științifică la cauza cunoașterii misterioasei, dar splendidei civilizații „traco-daco-
gete” de pe teritoriul României. În cele din urmă, Berciu s-a văzut nevoit să
recunoască faptul că Institutul său era mai mult o intenție, din moment ce i-a
cerut lui Ceaușescu să-și desăvârșească opera instituțională prin alocarea unei
45
scheme proprii de personal. Emil Condurachi, conștient și el de turnura
absurdă pe care o luaseră lucrurile, s-a mărginit la a-și transforma discursul într-
o pledoarie pentru istoria Balcanilor și pentru meritele științifice ale lui Răzvan
Theodorescu, cel căruia îi aparținea cea mai mare parte a textului unuia dintre
46
marile rapoartele ale congresului. Dinu Giurescu, deși aflat în relații apropiate
cu regimul, după ce a trecut peste capitolul mulțumirilor, pentru a-i capta
bunăvoința lui Ceaușescu, i-a administrat acestuia o critică în subsidiar. Vizibil
nemulțumit de avântul tracomaniei, Giurescu a ținut să afirme că filonul roman
este la fel de important ca și cel dacic, în formarea românilor, excluderea unuia
42
Ibidem, f. 25-27.
43
Ibidem, f. 27.
44
Ibidem, f. 28.
45
Ibidem, f. 29.
46
Ibidem, f. 30-32.
84
Cosmin Popa
47
dintre ele fiind imposibilă. Giurescu a criticat deschis ritmul publicării de
documente, cerând alcătuirea unui plan de publicații, care „să nu consume
resursele drămuite cu atâta grijă”, făcând trimitere la acuta criză din întreg
sistemul de cercetare, dar care să pună la dispoziția istoricilor instrumentele
esențiale. Referindu-se la sarcina „integrării istoriei românilor în cea universală”,
Giurescu a pledat pentru accesul istoricilor la literatura străină, dar și pentru
48
sporirea participării acestora la conferințele internaționale.
Discursul lui Ceaușescu, menit să marcheze concluziile politice ale întâlnirii,
s-a concentrat pe importanța politică a istoriei. Avertizându-i pe cei prezenți că
scrierea istoriei „trebuie să pornească de la realitățile de astăzi”, el transmitea
istoricilor că nici unul dintre referatele congresului nu trebuie să pună sub
semnul întrebării realitățile politice contemporane. Aflat în plin efort de
rotunjire a asperităților cu sovieticii, Ceaușescu a atras atenția asupra efectelor
politice negative pe care le are încercarea de a stabili primatul descendenților
49
unor popoare, referindu-se explicit la români, unguri, bulgari și ruși. Accentul
trebuie pus pe colaborarea dintre popoare, arăta Ceaușescu, și nu pe sublinierea
importanței unor momente izolate din istoria popoarelor. „A aborda îngust
problema statului dac, arăta el, fără a ține seama de strânsa independență cu
civilizațiile de atunci, ar însemna să alunecăm pe panta unui naționalism îngust,
50
care nu servește nimănui și nu corespunde realităților științifice și istorice”.
Naționalismului strident, inițiat chiar de el pentru a-i servi drept soclu propriei
statui, trebuia să i se pună surdină, cel puțin pentru perioada congresului.
Avântându-se într-un imens efort de conceptualizare, în mod evident peste
puterile sale, Ceaușescu își puncta pledoaria pentru „pace și colaborare” cu
greșeli gramaticale, de lexic și cu analogii improprii contextului. Comparându-i
pe daci și pe romani cu doi părinți, Ceaușescu concluziona: „Deci, trebuie să ne
gândim nu numai la părinți, dar și la copiii care s-au dovedit mai superiori (sic!)
decât părinții lor și au creat un popor cu fizionomie proprie, cu un fel de a fi
propriu, cu umanismul său, cu felul său de a iubi libertatea, de a fi împotriva
51
cuceririlor și dominației străine.” Deși se temea de efectele politice ale
posibilelor excese naționaliste ale istoricilor români, Ceaușescu i-a mandatat,
totuși, pe organizatori „să dea o ripostă hotărâtă” celor care neagă realități
istorice evidente precum substratul comun traco-get al civilizațiilor balcanice sau
continuitatea populației daco-romane. Istoria trebuia comunicată în spiritul
socialismului ceaușist, sub semnul „conlucrării între popoare” și al „contribuției
47
Ibidem, f. 34.
48
Ibidem, f. 35.
49
Ibidem, f. 45.
50
Ibidem, f. 46.
51
Ibidem.
85
maselor populare, indiferent de naționalitate”. Ceaușescu intuia că sentimentul

național era o realitate difuză în evul mediu, care nu prima în deciziile majore.
„Am impresia, arăta el, că chiar acum 400 de ani, când Mihai Viteazul a realizat
prima dată unirea celor trei principate, oamenii erau mai puțin preocupați de
deosebirea de naționalitate în Transilvania și de aceea au mers alături de Mihai
Viteazul și cei de origine germană și cei de origine maghiară, nu mai spun de
români, tocmai pentru că vroiau să-și asigure independența, să scape de
52
stăpânirea habsburgică…”
Perspectiva nonconflictuală a istoriei trebuia subliniată, iar acest spirit
trebuia să domine și programatele lucrări fundamentale ale istoriografiei
române, în special Tratatul, despre care Ceaușescu îi anunța pe istorici că vor
discuta după Congres. Ceea ce se păstrase neafectat de trecerea timpului și de
dificultățile cu care se confrunta, era antipatia manifestă a lui Ceaușescu față de
imperii. Despre acestea spunea că stăpânesc prin învrăjbire, sugerând un adevăr,
anume că multe dintre campaniile „istoriografice” antiromânești din Ungaria sau
Bulgaria erau inspirate de sovietici. Istoricii români trebuiau să dejoace planurile
trecutelor și prezentelor imperii, punând accentul pe colaborare între popoarele
vecine și între micile puteri. „Orice am scrie, oricum am prezenta - și-a încheiat
el pledoaria - noi trebuie să fim fermi împotriva politicii imperialiste de forță, de
53
dictat, a cuceririlor mai vechi sau mai noi...”. Totul, tematica Muzeului Național
de Istorie, lucrările, manualele, comunicările, materialele din presă trebuia
revăzut și reformulat în spiritul cerut de Ceaușescu, chiar dacă până la începerea
Congresului mai erau doar două luni. Ceaușescu era ferm hotărât să nu mai
adauge noi motive de ciondăneală cu sovieticii, ungurii sau bulgarii, punând
surdină exagerărilor protocroniste care se făceau din plin simțite în istoriografia
propagandistică românească.
Pentru a se asigura că rapoartele și comunicările istoricilor români respectă
noua directivă, la jumătatea lui iunie 1980, Ceaușescu i-a cerut șefului Comisiei
de propagandă, Ilie Rădulescu, să-i furnizeze un material cu rezumatele
54
acestora. Concluzia lui Mihnea Gheorghiu, cel care întocmise materialul, era
liniștitoare: „Considerăm că rapoartele, corapoartele și conferințele elaborate de
istoricii români reflectă bine concepția PCR.....problematica ridicată în fața
55
istoricilor de către tovarășul Nicolae Ceaușescu...”.
La începutul lunii august, aflat în vacanță la Neptun, Ceaușescu i-a convocat
pe Mihnea Gheorghiu, Ștefan Pascu și Ștefan Ștefănescu la o nouă întâlnire de
verificare a pregătirilor. Rapoartele celor trei i-au pus la curent pe președinte și
52
Ibidem, f. 50.
53
Ibidem, f. 51.
54
Idem, d. 25/1980, f. 2-6.
55
Ibidem, f. 5.
86
Cosmin Popa
consoarta sa cu stadiul pregătirilor, numărul de cărți editate și problemele

56
politice ridicate de unele comunicări. În a doua parte a întâlnirii, între Mihnea
Gheorghiu și Ceaușescu s-a iscat o mică dispută legată de participarea acestuia la
deschiderea Congresului. Cu un entuziasm vizibil scăzut, Ceaușescu a lăsat
lucrurile nelămurite, învinuindu-l pe Gheorghiu că a confundat patronajul
simbolic cu participarea. La replica acestuia că nu există nicio confuzie, ba mai
mult că anunțul s-a făcut în baza unei hotărâri a Comitetului Politic Executiv,
luată în urmă cu trei ani, Elena Ceaușescu a intervenit reproșându-le celor
prezenți: „Faceți risipă foarte mare de hârtie; faceți cheltuieli prea mari. Nu știu
57
dacă vă acoperiți.” În cele din urmă, pentru a reduce din penibilul situației,
Ceaușescu a schimbat subiectul discuției, cerându-le celor trei să se asigure că
potențialele conflicte vor fi aplanate. Vizibil iritat de înmulțirea criticilor privind
tratamentul minorităților, venite mai ales din SUA, Ceaușescu le-a ordonat
istoricilor „să-i pună la punct” pe americani, „întrebându-i cum au rezolvat ei
58
problema cu băștinașii și negrii”.
Românii, în frunte cu Ceaușescu, țineau sub atentă observație toate
materialele și conferințele delegaților străini la congres, căutând să identifice și
cea mai mică sursă de încordare și conflict. Acolo unde lucrurile păreau „grave”,
ca în cazul unui delegat finlandez care acuza politica de rusificare a provinciilor
occidentale ale Imperiului Rus, românii au pregătit poziții în care să arate,
59
indirect, că nu împărtășeau punctele de vedere exprimate. În toate cazurile
similare, în care referatele erau urmate de dezbateri, istoricilor români li se
distribuiseră roluri de natură fie să arate că organizatorii nu aveau nimic de a
face cu poziția în cauză, fie să ajute la aplanarea potențialelor confruntări.
Mihnea Gheorghiu, președintele ASSP și responsabilul cu propaganda
românească în străinătate, prin intermediul Secției de Propagandă a CC, îl ținea
la curent permanent pe Ceaușescu în legătură cu mersul pregătirilor. Congresul
se anunța un triumf al propagandei românești. Până la jumătatea lui iulie se
înscriseseră 2043 de participanți, numărul lor urmând să ajungă la 2383, proveniți
din 53 de țări. Delegația SUA a fost cea mai consistentă, cu 222 membri,
60
urmându-i cea din URSS cu 118 delegați, Japonia cu 121 și Bulgaria cu 100.
Presați de Ceaușescu pentru a evita conflictele, organizatorii îndeplineau o
febrilă muncă de intermediere între diversele delegații pentru a mai atenua din
tăișul unor referate, folosind în acest scop toate instituțiile statului cu
reprezentare externă. Deciși să profite de statutul de organizatori, românii
56
Idem, d. 28/1980, f. 1-9.
57
Ibidem, f. 8.
58
Ibidem, f. 9.
59
Idem, d. 25/1980, f. 7-10.
60
Ibidem, f. 33-34.
87
căutau să-și impună candidații în difuzele organisme internaționale ale breslei.

Moartea lui Mihai Berza, membru al Biroului Executiv al Comitetului
Internațional al Științelor Istorice, dusese la dispariția României din acest
organism, iar statutul nu prevedea înlocuirea cu un istoric din aceiași țară, în
astfel de cazuri. Chiar și așa, delegația istoricilor români era gata să preseze
pentru păstrarea locului, în cadrul celor două ședințe ale Biroului Executiv,
organizate la București în august 1980. Candidații aprobați de Secția de
Propagandă erau Emil Condurachi, Ștefan Pascu, Mircea Popescu-Dâmbovița și
61
„rezerva Ștefan Ștefănescu”. Dintre toți, potrivit șefului ASSP, cele mai mari
șanse le avea primul, fiind cunoscut în străinătate ca promotor major al studiului
civilizațiilor din Sud-Estul Europei. În cele din urmă, stratagema legitimă a
istoricilor români a eșuat. Nici unul dintre istoricii români nu a fost ales în Biroul
62
Executiv, doar Ștefan Pascu reușind să fie cooptat în Comitetul Internațional.
Cunoscuta bizantinistă franceză, Hellen Ahrweiller, a fost aleasă în locul lui
Mihai Berza, însă ceea ce nu s-a putut în cazul românilor a fost posibil în acela al
sovieticilor. Un obscur istoric sovietic, provenit din aparatul diplomatic, Serghei
Tihkvițkii, a fost ales în Biroul Executiv al Comitetului Internațional al Științelor
Istorice, pe locul ocupat până atunci tot de un reprezentant al URSS, L. Jukov,
care decedase între timp.
Și Ceaușescu era hotărât să profite de oportunitatea de imagine. Congresul
avea să se desfășoare sub patronajul său, participanții „se bucurau” de un mesaj
de salut, care avea șansa să fie rostit chiar de el, iar Biroul Congresului și
63
reprezentanții comitetelor naționale aveau să fie primiți de acesta. În preziua
deschiderii Congresului, profitând de prezența multor delegați străini, ASSP și
Academia RSR au organizat în Aula Academiei RSR o conferință dedicată
sărbătoririi celor 2050 de ani de la crearea statului „centralizat și independent” al
lui Burebista. Cu excepția „comunicărilor” lui Ilie Ceaușescu și Ion Popescu-
Puțuri, avântul tracoman era, pentru moment, în ușoară scădere, ca urmare a
64
surdinei puse de Ceaușescu. Pe căi nedetectate până acum, organizatorii au
reușit să-l facă pe președintele Comitetului Internațional al istoricilor, germanul
Karl Erdman, ca în deschiderea Congresului acesta să rostească un discurs plin de
65
laude deplasate la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a politicii sale.
Ceaușescu era ținut în fiecare zi la curent cu desfășurarea congresului de
către Ilie Rădulescu, ale cărui rapoarte nu conteneau să sublinieze „ecoul” și
„importanța” mesajelor adresate de el participanților. Nu lipseau însă informațiile
61
Ibidem, f. 23-24.
62
Ibidem, f. 46.
63
Ibidem, f. 35-36.
64
Ibidem, f. 40-41.
65
Ibidem, f. 43-44.
88
Cosmin Popa
precise și utile. Contrar dorinței lui Ceaușescu, se pare că nu toți istoricii erau
animați de dorința de colaborare între popoare. Duelurile între istoricii sovietici,
organizați pe voci, asemenea unui cor, și cei proveniți din țările occidentale
făceau deliciul delegaților și ofereau satisfacții nesperate celor cu „botniță”, așa
cum era cazul românilor. Referirile istoricilor din RFG sau SUA la țările baltice, la
Basarabia, la lichidarea germanilor de pe Volga, a tătarilor, la alianța între URSS
și Germania din 1939-1940, de obicei ca răspuns la comunicările tipice ale
sovieticilor despre „problema națională” în URSS, erau primite cu aplauze de
sală. Atmosfera creată l-a făcut pe un istoric sovietic să exclame vexat: „Mulți din
sală l-au aplaudat pe domnul din RFG care a criticat federalismul sovietic. Vă
întreb ce v-a plăcut din ieșirile antisovietice ale acestui domn? referirea la
66
Basarabia?”. Vorbind despre victoria împotriva Germaniei naziste, acesta a
continuat: „Dacă la timpul respectiv URSS nu ar fi luat măsurile cunoscute la
frontierele ei occidentale, victoria asupra fascismului ar fi fost pusă sub semnul
întrebării. Prin aceste măsuri a fost rezolvată și problema națională în zonele
67
respective”. Riscantă argumentație pentru un istoric sovietic. Chiar dacă ea
prefigura teoria supremației intereselor de stat, atât de populară în Rusia de
astăzi. La vremea respectivă, în URSS, dubiile cu privire la deznodământul
războiului erau interzise, iar colapsul sistemului sovietic de apărare din anul 1941
era ocultat prin formula oficială a „dificultăților inerente perioadei de început a
războiului”.
Congresul internațional de științe istorice de la București a fost unul dintre
ultimele momente de strălucire a sistemului academic și de cercetare comunist.
În realitate, evenimentul a fost mai mult o reverberație a dinamismului și
deschiderii de la sfârșitul anilor ’60 care, în virtutea unor circumstanțe de ordin
birocratic, a avut loc într-o atmosferă politică radical diferită de cea care a dus la
decizia ca România să găzduiască o asemenea manifestare. Cu dezbateri
„moderate” de reprezentanții Securității, care conduceau rețeaua de istorici „de
încredere”, însărcinată de partid cu organizarea evenimentului, Congresul a fost
imaginea vie a unei Românii care galopa către anacronism. Eșecul încercării
regimului de a propulsa în organismele internaționale de conducere a breslei pe
reprezentanții săi, în comparație cu situația favorabilă din acest punct de vedere
din perioada anterioară, arată că atitudinea față de politica oficială a României se
schimbase. Deși autonomă în raport cu Uniunea Sovietică, România își pierduse
avantajele competiționale în raport cu celelalte state comuniste. „Stagnarea”,
caracteristică perioadei lui Brejnev, este un fenomen care se referă la structura
sistemului în ansamblu și nu la politicile sale sectoriale. Sub masca imobilismului
sistemului politic și în ciuda crizei structurale economice cu greu mascate, statele
66
Ibidem, f. 63-66.
67
Ibidem.
89
comuniste și-au continuat modernizarea, depunând mari eforturi pentru

„umanizarea” imaginii lor internaționale. Circulația internațională a
intelectualilor din „lagărul comunist” s-a amplificat și accelerat, s-a multiplicat
prezența lor în organisme internaționale, unde spre deosebire de români se
puteau baza pe solidaritatea „comunității”, în timp ce situația din România a
cunoscut un regres continuu. Transformarea „drepturilor omului” în subiect de
presiune constantă asupra țărilor comuniste după Acordul de la Helsinki, dar și
creșterea importanței atitudinilor publice în economia deciziilor politice
occidentale, dar nu numai, au dus la egalizarea statutului țărilor comuniste în
68
privința tratamentului acordat de Marile Puteri occidentale. Prinsă la mijloc
între campaniile de defăimare duse de „țările frățești”, cu roluri distribuite de
69
Moscova, care nu erau străine de deteriorarea imaginii regimului în Occident ,
și curentul de transformare a discuției despre drepturile omului în criteriu de
evaluare politică a unei țări, România era o țintă facilă. Încurajarea inegală a
naționalismului de către Ceaușescu, politica religioasă și de imigrație
inconsecventă, tratamentul dur aplicat oricărei forme de nonconformism, la care
70
se adăugau noile forme de represiune împotriva disidenților , contribuiau
substanțial la deteriorarea imaginii României. Atât din perspectiva realității, cât
și din aceea a percepției publice, regimul românesc se transforma cu fiecare zi
într-un neostalinism neaoșist, de natură să alimenteze atât antipatia „fraților”
comuniști mai abili, cât și reținerea, din ce în ce mai manifestă, a foștilor
„prieteni” din Occident. Proverbialul simț politic al lui Ceaușescu nu mai putea
suplini splendida absență a educației. Fostul „copil teribil” al „lagărului” găsise cel
mai prost moment pentru a se transforma într-un bătrân stalinist. Obsedat de
propagandă, Ceaușescu nu a înțeles că și aceasta se schimbă odată cu lumea.
71
Probabil cucerit de efectele dramatice ale propagandei nord-coreene ,
Ceaușescu nu a conștientizat că un control informațional atât de ermetic este
imposibil de exercitat în România. Repetarea obsesivă a unor teze,
instituționalizarea minciunii, contrafacerea fericirii și un cult al personalității de
dimensiuni faraonice nu au dus decât la refugierea românilor în diverse lumi
paralele. Totul, pe fondul unui conformism de fațadă, care disimula sabotarea
cotidiană a tot ceea ce venea din partea oficialităților. Aflați în mod tradițional în
68
Ramona Cotca, The Role of Human Rights in American Foreign Policy: The Romanian
Case 1965-1989, în „Michigan Journal of History”, Volume I, Issue 1 – Fall 2001,
(https://michiganjournalhistory.files.wordpress.com, accesat la 3 iunie 2015).
69
Vezi Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, Războiul clandestin al Blocului
Sovietic cu România, Editura Rao, București, 2011.
70
Vezi Ana-Maria Cătănuș, Vocația libertății, Forme de disidență în România anilor 1970-
1980, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014.
71
Vezi B. R. Myers, The Cleanest Race. How North Koreans see Themselves and Why it
Matters, Brooklyn, Melville House, 2008.
90
Cosmin Popa
conflict cu statul, românii și-au adâncit și mai mult tranșeele, aparent

supunându-se, dar torpilând, în realitate, cu umor și inventivitate inepuizabilă
toate inițiativele regimului. Înainte de a fi o țară a dictaturii, România devenise o
țară a simulării.
91
CULISELE UNEI RELAȚII COMPLICATE.

NICOLAE CEAUȘESCU ȘI DOLEANȚELE
„CREATORILOR DE CULTURĂ”
MIOARA ANTON ∗
A
scensiunea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului a
imprimat spațiului intelectual o nouă dinamică menită să asigure
victoria realismului socialist. O misiune istorică în care intelectualii
au fost chemați nu numai să fundamenteze o realitate rezultată din maturizarea
regimului comunist, dar și să alimenteze cultul personalității secretarului
general. Un parcurs complicat în care s-au regăsit deopotrivă istorii instituționale
și destine individuale. Constrânși să participe la marile prefaceri socialiste, să le
înțeleagă rostul, să le susțină, dar mai ales să se supună comandamentelor
ideologice, intelectualii au fost poate categoriile cele mai sensibile la schimbările
care au intervenit în atitudinea puterii față de societate. Studiul nostru pornește
de la analiza unei categorii speciale de documente provenite din arhiva Secției
Scrisori și Audiențe CC al PCR1. Scrisorile adresate de cineaști, actori și scriitori
conducerii partidului se înscriu în tiparul comun al reacțiilor pe care societatea
le-a avut față de puterea politică: duplicități, comformism, activism, obediență,
pasivitate, resemnare, revoltă, contestare. Anii de liberalizare au încurajat
tendințele de autonomie ale intelectualilor, dar partidul a avut în permanență
grijă să le reamintească statutul de servanți ai puterii2.
Înghețul ideologic și birocratizarea excesivă a aparatului decizional au blocat
activitatea uniunilor de creație. La începutul anilor ’70, industria cinematografică
∗
1
Precizăm că, în urma reorganizărilor arhivistice intervenite după revoluția din
decembrie 1989, arhiva Secției Scrisori și Audiențe nu a mai fost păstrată ca o unitate de
sine stătătoare, documentele fiind distribuite în alte fonduri precum Secția Cancelarie,
Secția Admistrativ-Politică, Secția Organizatorică, Secția Propagandă și Agitație.
2
Analiza scrisorilor și a relației speciale dintre scriitori și putere se regăsește în studiul
nostru, Mioara Anton, Constrângeri și privilegii. Metamorfozele lumii literare în scrisorile
către putere, în M. Anton, Bogdan Crețu, Daniel Șandru (coord.), „Cuvintele puterii.
Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă”, Editura Institutul European,
Iași, 2015, pp. 29-54.
Mioara Anton
și televiziunea au intrat în atenția lui Ceaușescu. Mai puțin interesat de calitatea

artistică, dar preocupat de valoarea propagandistică (fie că ne raportăm la
realizările regimului sau exploatarea filonului naționalist), secretarul general al
partidului a intervenit și în gestionarea problemelor cinematografiei.
Reorganizarea Centrului Național al Cinematografiei fără consultarea celor care
lucrau în domeniu a produs îngrijorarea regizorilor și cineaștilor, care i-au
solicitat lui Ceaușescu, la 25 februarie 1971, o „întâlnire de lucru”. În cuprinsul
scrisorii, semnatarii acuzau blocaje instituționale, existența unei fracturi între
creatorii de filme și conducerea cinematografiei („îmbinare sterilizantă între lipsa
de pricepere, de inițiativă, de curaj partinic și un «voluntarism» prudent, în
sensul rău al acestui cuvânt) și efectele nocive ale spiritului de tutelă3. Ceaușescu
a dat curs invitației și, la 5 martie 1971, însoțit de Dumitru Popescu, s-a întâlnit cu
„creatorii din domeniul cinematografiei”. Mircea Sântimbreanu a deschis ședința
cu o informare referitoare la stadiul dezvoltării cinematografiei, profitabilitatea
în ansamblul economiei socialiste și tematica filmelor. Filmele istorice
conduceau în topul preferințelor publicului, dar și în cel al încasărilor. Cu toate
acestea, cinematografia românească nu reușise să ofere publicului teme din
actualitate, din „șuvoiul realității contemporane”4: „Filmul, mai ales filmul, nu
trebuie, nu poate să ocolească complexitatea vieții noastre, el nu poate să evite
caracterul mușcător de realitate al istorisirilor sale, fără de care ecranul românesc
rămâne un simplu divertisment al ochiului”5. Mircea Sântimbreanu preconiza
pentru 1971-1972 realizarea a nu mai puțin de 39 de filme, din care 21 inspirate din
realitatea contemporană. Urmau să fie produse comedii, filme polițiste și de
aventuri, filme pentru tineret și copii și mai puțin istorice, mult prea costisitoare.
Regizorii și cineaștii atrăgeau atenția că reglementarea aspectelor
administrative (de la statutul actorilor la cel al aparatului tehnic) trebuia să se
realizeze printr-o lege a cinematografiei. Dotarea cu aparatură tehnică
performantă, înființarea de noi cinematografe erau priorități de care autoritățile
trebuiau să țină seama dacă își doreau o cinematografie performantă. La rândul
său, Mircea Drăgan considera că impunerea de planuri de producție în
cinematografie altera calitatea filmelor care ieșeau pe piață. Îndeplinirea
planurilor nu însemna și o cinematografie performantă. „Discuțiile multilaterale
3
Textul scrisorii în Arhivele Naţionale ale României (ANR), Fond CC al PCR, Secția
Propagandă și Agitație, dosar 2/1971, ff. 130-133. Printre semnatari se regăseau Sergiu
Nicolaescu, Dinu Cocea, Mircea Drăgan, Liviu Ciulei, Jean Georgescu, Manole Marcus,
Francisc Munteanu, Virgil Calotescu, Eugen Barbu, Elisabeta Bostan, Andrei Blaier,
Lucian Pintilie, Gh. Vitanidis ș.a.
4
„Stenograma ședinței de lucru cu creatorii din domeniul cinematografiei, din ziua de 5
martie 1971”, în Ibidem, f. 7.
5
Ibidem, f. 8-9.
93
Culisele unei relații complicate. Nicolae Ceaușescu și doleanțele …
asupra cinematografiei”, așa cum le numise Ceaușescu la finalul întâlnirii, nu au

clarificat însă și statutul acesteia în raport cu nevoile ideologice ale partidului.
Situația părea fără ieșire de vreme ce demersuri repetate nu duseseră la
niciun rezultat. În vara anului 1972, Alexandru Ivasiuc era numit director al Casei
de filme nr. 1, într-un moment în care se credea că reorganizarea și
descentralizarea erau singurele căi pentru a crește performanța filmului
românesc. Fiind un domeniu în care se consumau foarte multe resurse era de
așteptat ca rezultatele financiare să aducă un minim de profitabilitate. După
numai un an, scriitorul se vedea învins de inerția aparatului și de excesele
cenzorilor. Într-o scrisoare adresată lui N. Ceaușescu, la 20 octombrie 1973,
Alexandru Ivasiuc arăta că „filmele noastre cu câteva excepții nu plac nici
spectatorului român, nici criticii, nici publicului specializat de festival, și pe bună
dreptate, pentru că sunt mediocre și în conținut și în forma artistică. (…) Vă scriu
acum pentru că nu cred că în acest moment de încordare a tuturor eforturilor
pentru lichidarea unei seculare rămâneri în urmă, ne putem permite luxul să fim
sceptici – în cinematografie sau în creșterea oilor”6. În opinia sa, cinematografia
românească se afla în postura unui veșnic candidat la un examen de admitere
care nu reușea să treacă nici măcar de etapa de selecție. Ce anume crease o astfel
de stare de lucruri? Șabloanele, canoanele, intervențiile repetate ale
„controlorilor infailibili” care modificau radical ideia originală a filmului
motivând că „drama e prea dramatică, problema e neoportună, imaginea e prea
tare sau prea slabă”, viziunile erau prea artistice și nu ideologice, „hieratice,
„naturaliste”7. Filmele oprite de cenzură precum Dincolo de nisipuri sau Mara nu
aveau nimic contrarevoluționar sau antiumanist: „Deci nu despre controlul
ideologic al partidului este vorba, ci de abuzuri și de obiecții neargumentate; de o
adevărată «vănătoare de erori»“8.
În urma scrisorii, Ceaușescu i-a solicitat lui D. R. Popescu să evalueze situația
din cinematografie. În opinia lui D. R. Popescu, obiecțiile lui Al. Ivasiuc erau
nefondate și se datorau unei pregătiri teoretice abstracte, care însă pusă în
practică avusese rezultate nesatisfăcătoare. Din perspectiva lui D. R. Popescu,
filmul românesc înregistrase succese importante prin Veronica și Nunta de piatră,
care obținuseră și recunoaștere internațională, fiind realizate mai multe producții
care respectau linia ideologică a momentului9. În 1973, erau numărate nu mai
puțin de 25 de filme artistice și seriale TV, ceea ce indica îndeplinirea sarcinilor
6
Idem, Secția Propagandă și Agitație, dosar 4/1973, f. 37.
7
Ibidem, f. 41.
8
Ibidem, f. 43.
9
Câștigurile realizate prin difuzarea filmelor românești în străinătate s-au situat la
260.000 de dolari (statele occidentale) și 5.476.000 de lei valută (țări socialiste). „Notă cu
privire la unele probleme ale producției de filme artistice”, în Ibidem, f. 55.
94
Mioara Anton
trasate de partid. D. R. Popescu nu putea fi însă de acord cu dreptul suveran al

regizorului de a decide asupra producției sale artistice: „Conducerea Consiliului
Culturii și Educației Socialiste nu poate fi de acord cu o astfel de poziție,
combătând concepția după care libertatea și varietatea de stil se confundă cu
confuzia de idei, cu fantezia gratuită, cu calitatea artistică scăzută”10. Era ceea ce
reclamase și Al. Ivasiuc, dar pentru D. R. Popescu „libertatea de stiluri” avea un
caracter dăunător. În cazul filmelor Bărbații născuți din teamă și Mara evaluarea
indicase grave abateri de la linia ideologică: „Primul, ocupându-se de probemele
tineretului avea o orientare greșită, prezentând în mod deformat și negativist
realitățile societății noastre. Cel de-al doilea decupaj (…) eluda tocmai conținutul
social și istoric al romanului”11.
Pregătirea idelogică era o prioritate pentru toți cei care lucrau în domeniul
cinematografiei, iar raportul lui D.R. Popescu anunța o înăsprire a controalelor și
sancționarea regizorilor și echipelor de filmare care comiteau acte de
indisciplină. Așadar, demersul lui Al. Ivasiuc în loc să conducă la limitarea puterii
cenzorilor, le-a sporit și mai mult atribuțiile. În opinia lui D. R. Popescu
„diversitatea de stiluri” se putea obține numai dacă era respectată exigența
ideologică.
În 1981, printr-o scrisoare colectivă, cineaștii și regizorii de film artistic îi
solicitau lui Ceaușescu o audiență pentru a-i explica cauzele nereușitelor filmului
românesc. Aceștia acuzau că programul ideologic lansat cu zece ani în urmă
fusese un eșec din cauza birocratizării excesive a sistemului, care le bloca toate
inițiativele. Cinematografia intrase în criză, iar cineaștii, descurajați, își
pierduseră speranța că lucrurile puteau fi îndreptate: „Există și oameni care nu
mai cred că se poate câștiga lupta cu birocrația și indiferența și se resemnează să
facă nu ceea ce ne cereți dumneavoastră, nu ceea ce au visat ei, ci ceea ce merge
mai ușor și le asigură mijloacele necesare existenței lor și familiilor lor”12. Printre
semnatari se regăseau Andrei Blaier, Stere Gulea, Mircea Daneliuc, Alexa
Visarion, Mircea Moldovan ș.a. Pe o poziție singulară s-a situat Sergiu Nicolaescu
care, de asemenea, solicita să fie primit în audiență de N. Ceaușescu pentru a-i
prezenta „probleme de mare importanță pentru existența și dezvoltarea
cinematografiei naționale”. Printre ele, două producții, Wilhelm Cuceritorul și
Sobibor, care ar fi deschis accesul filmului românesc la cinematografia mondială,
10
Ibidem, f. 56.
11
Ibidem, f. 58.
12
Ibidem, dosar 115/1981, f. 232. În ciuda memoriilor adresate de cineaști, partidul nu a
slăbit presiunea ideologică asupra cinematografiei. Notele informative ale Securității
descriau starea de tensiune existentă în rândul cineaștilor români tot mai puțin permisivi
în fața presiunilor ideologice. Securitatea și intelectualii în România anilor ’80, Institutul
Revoluției Române din Decembrie 1989, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității, ed. Liviu Țăranu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013, pp. 90-92.
95
situația asociației cineaștilor, rolul educativ al filmelor pentru societatea

socialistă și curentul „anti-patriotic” manifestat în caul lui L. Pintilie și A.
Visarion13. Arhiva nu conține însă și informații referitoare la finalitatea
demersului întreprins de Sergiu Nicolaescu.
Într-o situație delicată s-a aflat, în 1984, regizorul Mircea Daneliuc care
propusese Casei de Filme 2 un scenariu intitulat Scrisori tandre, inspirat din
romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu. Întârzierea nepermisă a derulării
proiectului l-a determinat pe Mircea Daneliuc să afirme că beneficia de un
„tratament special” menit să-l scoată din cinematografie. Intervențiile abuzive ale
cenzurii avuseseră ca rezultat și oprirea difuzării filmului Glissando14 ceea ce a
dus la noi proteste din partea regizorului care a amenințat autoritățile cu greva
foamei și emigrarea din țară. Cei de la Secția Propagandă și Presă au acuzat
inconsistența personajului principal, fiind strecurate prea multe „inadvertențe,
invective sau vulgarități”. S-ar crede la prima vedere că existau prea multe
deficiențe pentru canoanele rigide ale puritanismului socialist, dar în realitate
ceea ce deranja era zugrăvirea hibelor sistemului. În nota asupra scenariului se
preciza că „eroul pozitiv, figura luminoasă a cercetătorului, modelul înaintat pe
toate planurile, al omului de știință pe care autorul scenariului nu a reușit să-l
contureze suficient. (…) Așa cum este scenariul acum, parcă anume s-a dorit să se
prezinte fața neagră a activității din medicină, din cercetare, a intelectualului, în
general: Gheorghiu, secretarul științific al institutului, intrigant și imoral; Vișan și
alți medici de la direcția sanitară, aranjeori de posturi pentru favoritele lor și ale
prietenilor lor, doctorul Vasiliu de la «Sanepid» ușuratic, aventurier”15. Practicile
negative din administrația statului socialist nu trebuiau să-și facă loc și într-un
film artistic. Cel care a întocmit nota a propus în final două soluții: fie se realiza o
ecranizare după Patul lui Procust, iar spectatorii luau filmul ca atare, fie se rescria
scenariul astfel încât „eroii să fie cercetători, oameni de știință, modelul omului
înaintat”. După protestele regizorului soldate cu depunerea carnetului de partid,
s-a decis difuzarea filmului Glissando (septembrie 1984), în vreme ce Scrisorile
tandre a fost trimis spre o nouă evaluare la Consiliul Național pentru Știință și
Tehnologie, al cărui verdict a fost, de asemenea, negativ16. Nici în varianta
13
ANR, Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, dosar 115/1981, ff. 234-235.
14
Ibidem, Propagandă și Agitație, dosar 61/1984, f. 5.
15
Ibidem, f. 1.
16
Ibidem, ff. 10-12f/v. La mijlocul anilor ’80, „un anonim bine informat” realiza pentru
Europa Liberă o radiografie critică a situației existente în cinematografie, teatru și
literatură. Toate cele trei domenii erau supuse abuzurilor cenzurii: „Cinematografia a fost
de mai mult timp redusă la produse de falsă actualitate și falsă istorie, submediocre, ori la
ecranizări (și aici textul clasic este un refugiu)”. Ultimul deceniu comunist. Scrisori către
Radio Europa Liberă. 1986-1989, vol. II, ed. de Mihnea Berindei, Gabriel Andreescu,
Editura Polirom, Iași, 2014 p. 105.
96
Mioara Anton
refăcută a scenariului. Mircea Daneliuc nu a reușit să imprime personajelor sale

puritatea morală reclamată de cenzori.
Amestecul direct al paznicilor ideologici, la care se adăugau și multiple
conflicte și adversități personale, au făcut irespirabilă atmosfera și în teatre. Un
denunț anonim semnala, din decembrie 1971, existența la Teatrul Bulandra a unei
„lupte de clasă deschise, cu forțe inegale”. Motivul nemulțumirii explicite era
marginalizarea de către regizorul Liviu Ciulei a „unui grup mic de comuniști și
sindicaliști cu atitudini pozitive”. Teatrul devenise scena unor lupte ascunse în
care se regăseau partinicii, ariviștii și cei fricoși. Critica curajoasă ridicată în
spiritul tezelor din iulie a întâmpinat spre stupoarea denunțătorilor opoziția
deschisă a actorului Victor Rebengiuc care, excedat de folosirea citatelor din
discursurile lui Ceaușescu, le-a propus sindicaliștilor nemulțumiți să părăsească
teatrul: „Ce tot îmi veniți cu citate din Ceaușescu! (nu tov. Ceaușescu! în ședință
s-a pomenit doar atât din cuvântarea tov. Ceaușescu: «Să fim comuniști de
omenie!»). Lăsați citatele (…) și mai lăsați-ne cu plângerile în ședință (adică cu
critica!). Plecați din teatru, luați-vă bocceluța dacă nu vă convine și dați-mi mie
salariul vostru. Eu socot că am un salariu mic (3500 lei, plus 2500 salariul soției,
plus circa 2000 lei colaborări străine, înseamnă după el salariu mic!). Vă ține
directorul în teatru de milă, nu sunteți buni de nimic. Eu reprezint punctul din
celălalt unghi, adică al greutății direcției, adică a acelora care joacă”17. Afirmațiile
„antisocialiste” nu au fost criticate de cei din conducerea teatrului care s-au
situat, potrivit scrisorii, pe aceiași poziție de „pumn în gură”. Grupul de „sânge
albastru” din care făceau parte Toma Caragiu, Ion Caramitru, Irina Petrescu,
Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu, Clody Berthola, Rodica Tapalagă beneficia
de turnee internaționale, prime și măriri de salariu, în vreme sindicaliștii
disciplinați, deznădăjduiți și cu moralul scăzut, erau pe punctul de a-și pierde
locurile de muncă. Denunțătorul anonim atrăgea atenția că Liviu Ciulei
orchestrase o adevărată opoziție la documentele din iulie, şi experimenta idei
regizorale care serveau intereselor occidentale și mai puțin celor românești. Dacă
autoritățile nu interveneau, exista pericolul ca teatrul să se destructureze:
„Admitem ipoteza că s-au afirmat aici și mici inexactități, dar marea greutate
poate fi confirmată. Pentru aceasta vă rugăm să decideți o anchetă individuală
spre dezvăluirea adevărului. În ședințe, oamenilor le e teamă de această grupare
și nu vorbesc. Așteptăm din partea dvs. un ajutor”18.
Un an mai târziu, în octombrie 1972, situația din Teatrul Bulandra devenise
explozivă. Un al denunț asumat de „un grup de comuniști”, adresat de această
dată Elenei Ceaușescu, reclama abuzurile direcției teatrului în care se regăseau
Liviu Ciulei, Lucian Pintilie și Toma Caragiu. Încălcarea flagrantă a liniei
17
ANR, Secția Propagandă și Agitație, dosar 18/1971, f. 11.
18
Ibidem, f. 15.
97
partidului îi transformase pe cei trei în „recidiviști”. Montarea spectacolului

„Revizorul” secătuise teatrul de fonduri și îi epuizase pe angajați: „Tot Pintilie a
făcut și filmul Reconstituirea unde ca un odios a încercat să întineze idealurile
noastre… Toți snobii, schizofrenicii, masonii, pederaștii din acest teatru
trâmbițează pe toate căile că arta lor «adevărată» este călcată în picioare de
inculții și impostorii de la Partid (…). Câtă vreme vom mai suporta sabotajul
acestor dușmani?! Acest Pintilie nu în zadar a fost exclus din UTC și dat afară ca
regizor din televiziune”19. Se impunea, așadar, o intervenție categorică a
partidului pentru destructurarea „mafiei” din interiorul teatrului și înlăturarea
„sabotorilor conștienți”. În cele din urmă, s-a decis constituirea unei comisii de
anchetă conduse de Ilie Rădulescu, secretar la acea vreme a Comitetului
municipal de partid București și Amza Săceanu, teatrolog, care să analizeze
activitatea instituției din perspectivă etică-estetică și politică. Deși binevenită,
comisia de anchetă, prin atitudinea sa, a ridicat și mai multe semne de întrebare
în rândul denunțătorilor: „Tov. Amza Săceanu, personaj oscilant, caracterizat ca
impostor în artă, cu zâmbetul lui împăciuitorist, care-i vine probabil dintr-un
complex de inferioritate s-a apropiat de grupul Ciulei și i-a spus: «Eu sunt alături
de voi, în mine veți continua să aveți un sprijin!»20. Declarație care a sporit
neliniștea celor angajați să lupte pentru instituirea legalității socialiste în Teatrul
Bulandra. Nici soluția aducerii lui Aurel Baranga la conducerea teatrului nu părea
să fie tocmai potrivită. Și dramaturgul căzuse în păcatul greu al favoritismului și
își distribuise soția în roluri importante, defavorizând alte actrițe talentate.
Situația părea disperată, iar miturile create în jurul lui Liviu Ciulei trebuiau
distruse: „Sperăm ca mitul Ciulei să nu se transplanteze în alte teatre. Să fie puși
la locul cuvenit. Ciulei actor lipsit de talent, greoi, crispat, decadent care imită în
regie din spectacolele văzute în străinătate”21.
De la Teatrul Național, Radu Beligan îl anunța pe Ceaușescu că demisiona
din funcția de director, fiind șicanat de colegii de breaslă, membri ai BOB, care
considerau că li se cuvin rolurile cele mai bune. Pe lista „interpreților fără har” se
regăseau Marian Hudac, Cristina Bugeanu, Catița Ispas, Mitzura Arghezi.
Totodată, dificultățile de a angaja noi actori și de a „însănătoși moral” teatrul îl
obligau pe Radu Beligan să părăsească conducerea Naționalului după patru ani
de zile: „Vă asigur că această solicitare nu are nimic în comun cu o dezertare și
oriunde mă voi duce voi încerca să dau tot ceea ce este mai bun din mine pentru
a servi partidul în frunte cu Secretarul său General, aplicându-i neabătut
programul de educație comunistă”22. Deși Ceaușescu a ordonat anchetarea
19
Ibidem, f. 18f/v.
20
Ibidem, f. 22f/v.
21
Ibidem, f. 22f/v.
22
Ibidem, dosar 4/1973, ff. 77-78.
98
Mioara Anton
situației de la Teatrul Național, arhivele nu au păstrat și raportul comisiei de

partid. Atmosfera tensionată din interiorul Teatrului Național, adversitățile
personale au făcut adeseori obiectul scrisorilor adresate de Radu Beligan
autorităților de partid. La aproape zece ani distanță, în octombrie 1985, actorul
revenea cu o altă scrisoare adresată Elenei Ceaușescu prin care își exprima
nemulțumirile față de funcționarea Teatrului Național. Radu Beligan deplângea
birocratizarea excesivă, multiplicarea responsabilităților și limitarea autorității
sale decizionale în interiorul instituției. În opinia sa, Teatrul Național putea
îndeplini comandamentele ideologice numai dacă autoritatea sa era una deplină
și nu formală: „Vă rog să vedeți în aceste gânduri numai năzuința de a se traduce
în fapt cu și mai multă forță și strălucire opera de creație revoluționară a
Partidului Comunist Român în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae
Ceaușescu. Am putere de muncă, experiența, prestigiul pe care-l presupun
funcția pe care o dețin. Grație politicii clarvăzătoare și de amplu ecou mondial a
tovarășului Nicolae Ceaușescu sunt președintele Institutului Național de Teatru.
Partidul a învestit prea mult în mine pentru a nu fi la înălțimea exigențelor
acestei epoci”23.
Situația nu era mai calmă nici la teatrele din țară. Un caz aparte era semnalat
la teatrul din Târgu Mureș, în iulie 1987, de actrița Elisabeta Ádám, soția lui
Hajdu Gyözö, care, într-o scrisoare prin care îi mulțumea Elenei Ceaușescu
pentru permisiunea de a susține un recital de poezie la Londra, o informa și
asupra situației tensionate din interiorul teatrului. Numirea lui Iulius Moldovan
la conducerea teatrului era considerată de Elisabeta Ádám o eroare politică:
„Tovarășul Moldovan nu este un om de teatru și nu dispune de prestigiul moral
pe care-l implică funcția de director al unui teatru național. În funcțiile sale de
până acum el s-a compromis prin beții și viață personală imorală. Prin numirea
tovarășului Moldovan în funcția de director activitatea teatrului a avut mult de
suferit. Nivelul ideatic și estetic al muncii noastre a scăzut, atmosfera etico-
politică din cadrul colectivului lasă de dorit, disciplina de muncă fiind practic
inexistentă”24. Actrița se considera discriminată atât de conducerea teatrului,
prin nedistribuirea sa în roluri importante, cât și de colegii de breaslă care o
acuzau de abandonarea cauzei maghiare: „Aceștia dezaprobă fățiș atitudinea
angajantă a soțului meu (Hajdu Gyözö, n.n.) față de politica partidului nostru,
precum și patriotismul nostru românesc fără echivoc. Deseori, împreună cu soțul
meu, suntem calificați la teatru «trădători», adică niște indivizi care și-au
«trădat» naționalitatea și confrații lor maghiari, făcând o politică murdară prin
recitalurile noastre în limba română”25. Totodată, Iulius Moldovan era acuzat că
23
Idem, Secția Cancelarie, dosar 74/1984, ff. 18-20.
24
Ibidem, dosar 103/1987, f. 3f.
25
Ibidem, f. 4f.
99
ar fi oprit un recital de poezie în limba română pregătit de actriță. Plină de

amărăciune, Elisabeta Ádám nota că asista la o recrudescență a atacurilor dure,
venite din partea unor elemente ostile, calomniatoare. Soluția consta în
înlocuirea conducerii teatrului și numirea unei persoane competente capabilă să
„transpună în viață (…) politica revoluționară a partidului nostru”26. În sprijinul
demersului Elisabetei Ádám a venit și Hajdu Gyözö, care adresa la rându-i, în
aceeași zi, o scrisoare Elenei Ceaușescu în care insista asupra „gravelor erori de
ordin ideologic și moral existente în munca conducerii Teatrului Național”27.
Toate demersurile sale, scrisori și memorii adresate structurilor de partid și de
stat, nu schimbaseră cu nimic situația din teatrul de la Târgu Mureș care
continua să fie dominată de suspiciune și intrigă. Surd la toate semnalele
negative care veneau atât din interiorul țării, dar mai ales din exteriorul acesteia,
Ceaușescu a tensionat și mai mult situația prin desființarea, în iulie 1988, a
Consulatului General al Ungariei de la Cluj-Napoca. Măsura a fost întâmpinată
cu „încredere” de oamenii muncii de pe cuprinsul țării28.
Scriitorii s-au regăsit adeseori printre semnatarii scrisorilor și cererilor
adresate lui N. Ceaușescu sau înaltei birocrații culturale. Relația specială stabilită
încă de la începutul guvernării sale cu „creatorii de cultură”, așa cum generic îi
numea secretarul general, a alimentat constant șirul de plângeri, denunțuri și
omagieri. Consumul excesiv de alcool a fost unul dintre motivele care l-au
îndemnat pe Titus Popovici să-i adreseze în vara lui 1971 o scrisoare secretarului
Comitetului Central, Virgil Trofin, prin care îi explica motivele care îl
împinseseră în patima beției (moștenire genetică, comportament ușuratic,
necontrolat, „un amestec de mitocănie, inconștiență, de egoism”). Ales membru
al Comitetului Central la Congresul al IX-lea, Titus Popovici încălca prin
26
Ibidem.
27
Ibidem, f. 11f. La începutul anilor ’80, scriitorii de limbă maghiară din România au
criticat deschis excesele naționaliste ale regimului comunist. Ei au trimis conducerii de
partid scrisori și memorii prin care au protestat împotriva îngrădirii drepturilor culturale
ale minorității maghiare și au condamnat articolele publicate în revista „Săptămâna”. În
această dispută, Hajdu Gyözö s-a situat pe o poziție opusă și a denunțat, în 1984,
„accentele șovine, naționaliste” pe care le promovau o parte dintre colegii săi de breaslă.
Printre cei acuzați se regăseau Sütö András, redactor-șef al revistei „Uj Elet”(Târgu
Mureș), Gáll Ernö, redactor-șef al revistei „Korunk” (Cluj-Napoca), Domokos Géza,
directorul Editurii Kriterion ș.a. În opinia sa, scriitorii maghiari promovau o politică
contrară intereselor României. Scrisorile semnate de Hajdu Gyözö în ANR, Fond CC al
PCR, Secția Cancelarie, dosar 85/1984, ff. 21-23. Situația dificilă a scriitorilor maghiari este
evocată și de George Macovescu, care a deținut funcția de președinte al Uniunii
Scriitorilor între 1972 și 1981. George Macovescu, Jurnal vol. I, (1952-1982), Editura
Dominor, București, 2006, pp. 309-310.
28
Scrisorile de adeziune în ANR, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 101/1986, ff. 16-
19, 64-70.
100
Mioara Anton
comportamentul său normele nescrise de conduită ale societății socialiste.

Slăbiciunea și patima nu-i întunecaseră pe deplin conștiința, acesta fiind și
motivul pentru care Titus Popovici cerea iertare forurilor superioare ale
partidului: „De opt zile imi fac cu toată luciditatea de care sunt capabil, cu toată
adânca umilință din sufletul meu, un bilanț fără cruțare. Răspunsul e, pentru
mine, cutremurător! Nu! N-am reușit! Ceea ce a realizat prin muncă, prin
disciplină, prin autocontrol Titus Popovici, a fost, în multe, în foarte multe, în
prea multe rânduri, mânjit cu noroi de un Titus Popovici ușuratic, necontrolat,
cu grave defecte de caracter, un amestec de mitocănie, de inconștiență, de
egoism”29. Plecat în vacanță la mare, în localitatea 2 Mai, scriitorul anunța că va
aștepta acolo iertarea partidului: „Chezășia acestei încrederi va fi viața mea
întreagă, scrisul meu, activitatea mea, fiecare cuvânt și fiecare gest. (…) O, dacă
apa mării ar putea spăla zgura de pe sufletul meu!”30. În romanul memorialistic
Disciplina dezordinii, publicat după prăbușirea regimului Ceauşescu, scriitorul
amintește laconic relația strânsă pe care a avut-o cu Virgil Trofin, căruia îi datora
recunoștință pentru că îl scosese cu fața curată din câteva situații dificile. Posibil
ca derapajul alcoolic din 1971 să fi fost unul dintre ele31.
Excesele naționaliste, promovate mai cu seamă în paginile revistei
„Săptămâna”, l-au obligat pe rabinul Moses Rosen să solicite o audiență lui N.
Ceaușescu la 26 aprilie 1984. Publicarea volumului Saturnalii sub semnătura lui
Corneliu Vadim Tudor, în decembrie 1983, în care accesele antisemite trecuseră
nestingherite de cenzură, îi provocase rabinului Moses Rosen o profundă
îngrijorare și amărăciune: „Populația evreiască e insultată, amenințată,
calomniată, blestemată. Personal, numele meu este introdus în poezie (pag. 26)
și împroșcat, în 14 versuri, cu 15 josnice insulte. În loc de a se sancționa cum se
cuvine pe autor, el continuă să scrie articole în publicații de partid. (…) Am slujit
tot timpul țara și comunitatea mea cu devotament și pasiune. Mi s-a creat o
situație insuportabilă. Nu s-a luat niciuna din elementarele măsuri care se
cuveneau luate. Nicio sancțiune autorului. Nicio reparație publică și explicită nici
mie, nici populației evreiești”32. Situație intolerabilă, cu atât mai mult cu cât
rabinul era membru de drept al Marii Adunări Naționale. În condițiile în care
29
Ibidem, dosar 156/1971, f. 19.
30
Ibidem, f. 21.
31
Titus Popovici, Disciplina dezordinii. Roman memorialistic, Editura Mașina de Scris,
32
ANR, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 85/1984, ff. 72-73f/v. Asupra reacțiilor
produse de volumul semnat de C.V. Tudor vezi și scrisoarea difuzată la postul de radio
Europa Liberă, la 25 martie 1984, în care se sugera că deși crizele de antisemitism erau
încurajate, critica literară profesionistă punctase „valoarea” operei. Ultimul deceniu
comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă, 1978-1989, vol. I, ed. de Mihnea Berindei,
Gabriel Andreescu, Editura Polirom, Iași, 2010, pp. 239-242.
101
Corneliu Vadim Tudor îl numise „hoț”, „satir”, „râios”, „răstignitor de Dumnezei”

mai putea ocupa el înalta funcție? Rabinul cerea lămurirea situației sale și
curmarea atacurilor antisemite care se scurgeau dinspre paginile „Săptămânii”.
Moses Rosen amintea și poezia injurioasă publicată de același C.V. Tudor la
moartea lui Valter Roman: „Ițic Șmilă a murit/Doamne, bine s-a gândit!/De-ar
muri și Rifca lui/N-aș fi dator nimănui”33. Conform unei scrisori ulterioare,
rabinul Moses Rosen a fost primit în audiență de N. Ceaușescu. Dar cordialitatea
secretarului general nu înlătura ofensa publică la care fusese supusă comunitatea
evreiască din România. În consecință rabinul Moses Rosen solicita un drept la
replică, reparator, de dezavuare a insultelor lui C.V. Tudor: „Nu trăim într-o țară
în care Vadimii își pot face de cap, fără să fie pedepsiți. Trăim în România
Președintelui Ceaușescu unde nu se poate ca legea și etica să nu apere onoarea
cetățenilor. (…) Dați-mi dreptul la replică, drept elementar ce mi se cuvine,
pedepsiți pe vinovat și faceți să fie dezavuate insultele lui. În public am fost
terfelit, în public trebuie să vină un semn de reparație morală din partea forurilor
cuvenite”34.
Adrian Păunescu ocupă un loc important în această corespondență specială.
El nu a ratat nicio ocazie de a mulțumi și de a cere servicii puterii protectoare. În
1981, i se aprobase o excursie în Austria și RFG, dar pentru deplasare avea nevoie
de 1000 de dolari pe care i-a cerut în schimbul sumei aferente în lei: „Geniul
dumneavoastră bun a știut, din nou, să vegheze tandru un moment deosebit al
vieții mele. (…) Îngăduiți-mi încă o dată să vă mulțumesc și să vă asigur de un
neclintit devotament și de o inflexibilă credință în binele care atârnă de ființa și
voința dumneavoastră”35. Interesantă este și scrisoarea pe care i-a adresat-o lui
Ceaușescu la întoarcerea din călătorie. A. Păunescu sugera o ameliorare a
situației din România prin îmbunătățirea situației din agricultură, a
aprovizionării populației, relaxarea politicilor culturale, reorganizarea
exporturilor pentru a permite pătrunderea produselor românești pe piețele
internaționale, și deschiderea către mediile culturale occidentale prin
recuperarea unor nume reprezentative ale intelectualității românești din exil
(Mircea Eliade)36.
Inspirat, probabil, din poemele despre iubire ale lui Pablo Neruda, Adrian
Păunescu scria cuprins de un fior devoțional: „V-am iubit, vă iubesc și vă voi iubi
33
ANR, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 85/1984, ff. 72-73f/v.
34
Ibidem, ff. 79f/v. Doi ani mai târziu, rabinul protesta față de intenția autorităților de la
București de a demola Templul Spaniol situat pe str. Banu Mărăcine. Comunitatea
evreiască internațională a criticat, de asemenea, prin scrisori adresate lui Ceaușescu,
planurile de sistematizare care prevedeau demolarea sinagocii sefardice. Ibidem, dosar
113/1986, ff. 34-39f/v.
35
Ibidem, dosar 113/1981, f. 5
36
Idem, Secția Propagandă și Agitație, dosar 8/1981, ff. 1-8.
102
Mioara Anton
și nici nu am altă cale. Tinerețea mea vă e dăruită. Alta nu voi avea. Vă iubesc nu
demagogic, ci în intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, căreia îi sunteți geniu
tutelar. Ați făcut pentru România și pentru lume cât n-au făcut toți Brejnevii, toți
Carterii, toți Reagănii la un loc. Sunteți un om binecuvântat, aveți geniu, aveți
lângă dumneavoastră o femeie excepțională și la lumina grijii dumneavoastră
părintești crește un tânăr patriot revoluționar din ce în ce mai matur și mai
serios, în care simt că mi-am făcut un prieten, fiul dumneavoastră, Nicu”37.
Aniversarea zilei de naștere a liderului partidului din 26 ianuarie 1985 era o
bună ocazie de a scrie o odă închinată „cârmaciului suprem”. Adrian Păunescu
nu-și ascundea îngrijorarea față de influența sfetnicilor răuvoitori: „Noi, care cu
credință viața v-o veghem,/Nu vrem s-o creadă nimeni un fel de stea
sihastră,/Iubitul, dragul nostru, ales, Cârmaci Suprem,/Ne doare ce fac unii în
jurul Dumneavoastră./Prea mulți au două fețe și nu cred în nimic,/Prea mulți vă
tot irită cu fleacuri mult umflate,/Prea mulți au rangul mare și caracterul
mic,/Zânzanie cultivă și insecuritate”. „Conștiințele perfide” alterau, în opinia
poetului, baza politicii înțelepte. Chiar dacă era o zi aniversară, A. Păunescu
atrăgea atenția asupra campaniilor de demolări care începuseră să schimbe
înfățișarea Bucureștiului: „Sunt ctitorii bătrâne ce țării le-ați redat/Vor să le
spargă unii zicând că nu-s la modă,/Luați sub ocrotire altarul înalțat/În București
de însuși Mihai Viteazul Vodă/Statura Dumneavoastră, printre contemporani,/Să
fie fără seamăn printre faptele de pace,/Dar nu lăsați cultura română fără bani/Și
tot ce este spirit în fapte vom preface”38.
Tot folosul patriei era motivul invocat un an mai târziu de Adrian Păunescu
pentru a-i solicita lui N. Ceaușescu o audiență. Căderea în dizgrație, deși
dureroasă, nu i-a știrbit cu nimic dorința de a-și recâștiga statutul de poet de
curte. Cuprins de o „tristețe sinucigașă”, supus unor hărțuiri constante, lipsit de
dreptul de a publica și de a-și face auzită vocea, poetul nu-și pierduse speranța că
secretarul general îi va acorda iertarea. Scrisoarea era însoțită de un poem Vă
mulțumesc! ale căror versuri fuseseră inspirate de cuvântarea lui N. Ceaușescu
din 6 februarie 1986: „Întreg al Dumneavoastră, așa mă simt din nou/Că de
minciuni și falsuri ființa mi-e sătulă/Vă mulțumesc de toate, Cinstit și bun
Erou,/Renaște-n mine însumi și ultima celulă./ (…)/De-aici, din umilința cu care
sunt constrâns,/Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,/Bolnav, hulit și
singur, cu ochii arși de plâns/Am să vă fiu ostașul cinstit până la moarte/(…)
Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,/Slujindu-mi cu credință, după putere,
țara/Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou/Din Geniul Dumneavoastră, ca
37
Textul integral al scrisorii în ANR, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 78/1982,
filele 132-140.
38
Ibidem, dosar 74/1985, ff. 95-96f/v.
103
un fertil ecou/Să vină Adevărul, să vină Primăvara”39. Devoțiunea lui Adrian

Păunescu dusă la extrem nu a rămas nesancționată de Virgil Ierunca care a
definit cum nu se poate mai potrivit în „Antologia rușinii”, rubrică ținută periodic
în presa exilului, servilitatea personajului și anvergura oportunismului: „Adrian
Păunescu e ca un stahanovist de altădată: sparge norma adulării și ceilalți sunt
obligați să urmeze inflația de epitete”40.
România regimului Ceaușescu i-a cuprins deopotrivă pe conformiști, critici,
loialiști, disidenți și duplicitari. Ceea ce i-a ținut laolaltă nu a fost solidaritatea
socialistă clamată de propaganda oficială, ci pârghiile invizibile ale unei frici care
a paralizat timp de aproape 25 de ani reacțiile societății românești și care a
însemnat normalitatea vieții în socialism.
39
Ibidem, dosar 101/1986, ff. 9-10.
40
Apud Gabriel Andreescu, Existența prin cultură. Represiune, colaboraționism și
rezistență intelectuală sub regimul comunist, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 40.
104
“WE WANT INFORMATION”: BULGARIAN TECHNICAL

INTELLIGENTSIA AND CYBER-SOCIALISM 1967-1989
VICTOR PLAMENOV PETROV ∗
T
his question is about the most valuable thing that our society has –
the person as a creator of all material and spiritual goods in Bulgaria”
said Todor Zhivkov in a 1984 Central Committee discussion of an
ambitious program that had the aim of raising the intellectual and creative
abilities of Bulgarian citizens.1 By the mid-1980s this question – how does Man
operate in the new age of automation and machinery – had been on the agenda
of the Bulgarian Communist Party (BCP) for a number of years, entering political
discourse from the philosophical and engineering debates of the technical
intelligentsia of the country that since the late 1960s was creating, thinking about
and thinking with the nation’s computers. A concerted state policy since the
1960s ensured that Bulgaria won a number of key specialisations in electronic
technology within the COMECON and by the last decade of socialism had
become the chief exporter of these high-tech goods to the Eastern bloc,
accounting for around 45% of all the bloc’s electronics in the 1980-5 period.2 This
electronic specialisation produced a veritable educational and intellectual boom
in cybernetics,3 computer engineering and informatics. Engineers who made
∗
Columbia University, New York, USA.
1
Tsentralen d’rzhaven arhiv (TsDA), Sofia, f. 1B op. 67 a.e. 3595 l. 15 (Po-Natatushno
Izsledvane I Stimulirane na Intelektualno Tvorchiskite Sposobnosti na Lichnosta 1984).
2
TsDA f. 1B op. 68 a.e. 1836 l. 201 (Proekt za Razvitie na Elektronikata 1986).
3
A multi-discipline field that explores systems’ structures and restraints, applicable to
computing and maths but also increasingly social engineering. It posits that a system
with a goal can take action to achieve that goal, and in the process also be self-correcting
through “feedback” (a concept that originates in cybernetics) at all levels of the system.
This is applicable not just to simple organisms, but even the whole universe. Norbert
Wiener, who is credited as its originator through his 1948 book Cybernetics: Or Control
and Communication in the Animal and Machine, defined it as “the scientific study of
control and communication in the animal and the machine”. He expanded on its social
implications in his 1950 work The Human Use of Human Beings. Since its inception, the
discipline has lost its pre-eminence as a recognised name, but it lies at the core or has
informed multiple important fields of study such as game theory, system theory,
“We Want Information”: Bulgarian Technical Intelligentsia and Cyber-Socialism 1967-1989
computers, mathematicians and cyberniticians who thought about how systems

operate, philosophers and educators who wondered about the impact of this new
technology on Man and his abilities, all created a vibrant environment of
discussion about what computers meant for society, what man’s role was in these
new machine systems and how this impacted socialism and Marxism. Their
debates, ranging over the pages of a variety of journals and professional
publications, found their way into party thinking through the new rising class of
technocratic managers who oversaw this industry and were often highly trained
themselves. Politburo members such as Ognyan Dojnov4, in charge of late
socialist industrial and scientific policy, took on these discourses and infused
party thinking with a trust in cybernetics and automation as a way to solve the
arising problems of socialist economics and society such as stagnation, low
productivity, wastage and the difficulty in implementing new technology into
production. Zhivkov himself took on this language to champion the ability of
Bulgarian socialism to deal with the late 20th century challenges of intensifying
economic production and perfecting social governance. Bulgaria was to harness
computers to solve the problems of planning and achieving communism,
creating a political and intellectual meld of cybernetics and socialism – a cyber-
socialism that due to the industry’s importance for the economy was unique.
The intellectuals that debated the effect of computers and automation on
society and the mind raised questions of human creativity as setting apart Man
from Machine; their technocratic managers in politics eventually took on these
debates too, trying to fit them into socialist reform. In the end, the last years of
socialism and preustroistvo5 saw these intellectuals' concern over creativity and
human initiative become part of the argument for a different, democratic
socialism. Cybernetic intellectuals’ debates had a definite political impact in a
system where every philosophical argument was by definition political – any
discussion on Man and Machine and its social impact had to reference socialism
and its special ability to solve these problems better than capitalism. Technical
intellectuals have, however, often been overlooked when discussing political and
social changes. Jeffrey Herf was among the first by doing ground-breaking work
on the role of a technological romanticism in the rise of the Nazi Party, rejecting
neuropsychology and cognitive psychology, and organizational theory in business

management.
4
Dojnov was a Politburo member and Minister of Machine-Building in the late 1970s and
1980s, often seen as the architect of Bulgarian economic development in late socialism.
He was a controversial figure in the post-socialist era, seen as one of the initiators of the
economic collapse of the 90s, and died in Vienna in 2000.
5
The Bulgarian version of Gorbachev’s perestroika, meaning “restructuring”, started after
1985.
106
Victor Plamenov Petrov
Enlightenment values while embracing modern science.6 In the history of

socialist science, Slava Gerovitch has also investigated Soviet cybernetics, arguing
how it was originally a dissident language, aiming at preciseness and accurate
definitions at a time when the ideological content of Marxism-Leninism was
becoming more and more staid and empty, but eventually it was subsumed by
official discourse.7 While something similar happened in the Bulgarian case, the
cybernetic discourse was more vibrant in the small Balkan state, and bifurcated
into strands that both supported the socialist system and was used as support for
political reform too. The world of cybernetics and computers demanded that the
state allow its technical intellectuals to be open to the West, where much of the
technology originated (and was often stolen from by State Security), in order for
them to keep Bulgarian goods competitive. This exchange of information and
ideas kept these intellectuals not only on the cutting edge of debate, but also
allowed them to constantly compare and contrast domestic and international
achievements – a discourse that was taken up by reformers in the socialist party
who could point to the superior application of these technologies in the West as
a reason for the need to restructure socialist economics too.8
The Panacea of Automation

The 7th Congress of the BCP in 1958 became known as the “congress of
victorious socialism”, proclaiming the victory of the revolution. Agriculture was
collectivised, the party was firmly in power, industry was growing at world-
beating rates. The economic and political tasks facing the communists now were
proclaimed to be building up of the material-technical base of socialism and the
fulfilment of their material and spiritual needs.9 In the 1960s this material base
was identified as electronics, under the leadership of Politburo member and
electric engineer Ivan Popov, who convinced the leadership that this area was the
future, both in terms of technological advancement and the hard cash it could
6
Jeffrey Herf, Reactionary Modernism: Technology, Culture and Politics in Weimar and the
Third Reich (Cambridge: Cambridge University Press, 1984).
7
Slava Gerovitch, From Newspeak to Cyberspeak: A History of Soviet Cybernetics
(Cambridge, Mass: MIT Press, 2002).
8
A key work on this openness to the West in Soviet computing is Ksenia Tatarchenko’s
PhD thesis A House with the Window to the West: The Akademgorodok Computer Centre
(1958-1993) (Princeton PhD Dissertation, 2013).
9
For more on this see Evgeniy Kandilarov “Ot Realen kum Demokratichen Socializum” in
E. Kandilarov, T. Turlakova (eds.) Izsledvaniya po Istoriya na Socializma v Bulgariya 1944-
1989 (Sofia: Grafimaks, 2010).
107
win for a regime whose role in COMECON was slated to be agriculture.10 In the
mid-1960s, under Soviet auspices, COMECON distributed different areas of
specialisation to its members, and thanks to Popov’s far-sightedness, Bulgaria
won the lucrative position of producing some of the computers in the Unified
Series of socialist machines, as well as the more important (and profitable)
supply of memory and recording devices. This was also the period when the
leadership started facing the slowdown in its economic growth, as the extensive
growth of the ‘50s tapered off, with industry soaking up as much of the newly
urban labour force as it could. By the 1960s and early 1970s, the Politburo started
searching for a basis for the “intensification” of the economy – kick starting
growth by raising the productivity of each labourer and economic sector.11
This panacea would be the basing of the economy on scientific principles,
with the growing role of “science…and regulation of social processes in
accordance with the requirements of objective laws” and “the cyberization of
governance and the perfection of organisational structures, economic
mechanisms, the introductions of new methods in planning, control of scientific-
technical progress”, alongside the creation of the technical means of industrial
automation.12 The social-economic system would be reformed from the bottom
up – from the creation of new automation means on the production line in order
to increase worker productivity to the legal context which would codify new
organs for economic organisation and social democracy.13 Automation would
ensure both intensive economic growth and a “rational” ordering of governance,
encompassing the full spectrum from industrial robots to plan accounts, the
financial system, labour and social work governance and the administrative
services of the population. Through both Automatic Systems of Governance
(Avtomatichna Sistema na Upravlenie – ASU) in industry and the nation-wide
Unified System of Social Information (Edinna Sistema za Sotsialna Informaciya -
ESSI) in social-economic work, subjectivity in administration would be reduced
and worker productivity would rise.14
By 1977, Doynov was articulating the further implications of this in a Central
Committee report on the strategic direction of scientific-technical progress. In it
he stated that
10
The reasons for the rise of the Bulgarian computer industry are beyond this chapter’s
scope, but for more info and the role of Ivan Popov one can turn to Kiril Boyanov’s Shtrihi
ot Razvitieto na Izchislitelnata Tehnika v Bulgariya (Sofia: BAS Publishing House, 2010).
11
For more on late socialist economics in Bulgaria, see Martin Ivanov, “Ikonomikata na
Komunisticheska Bulgaria (1963-1989)” in I. Znepolski (ed), Istoriya na Narodna Republika
Bulgariya: Rezhimut I Obshestvoto (Ciela: Sofia, 2009).
12
TsDA f. 1B op. 35 a.e. 5368 l. 1. 16 & 30 (Tezisi I Nasoki za Razvitie 1975).
13
Ibidem, l. 32.
14
Ibidem, l. 69-70.
108
…the development of electronics, robotics, chemistry and biology

will allow us to realise more successfully the party order ‘Everything
for man, everything in the name of man.’ On the basis of this directive
we can take an important step towards the realisation of the Marxist
prediction for the new role of Man in the conditions of socialist
production. The high level of mechanisation and automation is the
decisive factor for the intellectualisation of labour, for freeing man
from physical participation in technological processes, for the
changing ratio between physical and mental labour, for the
enrichment of physical labour with an intellectual content.15
This would lead to the further development of the creative capabilities of the
socialist labourer as his free time grew. He will be able to address new needs in
his spiritual sphere, and this will result in a new socialist consciousness. As
microelectronics became smaller and more powerful, whole sectors of the
economy could be automated, allowing man to fulfil Marx’s dream of being a
“controller and regulator” of production rather than just a cog. If electronics
determined the 60s then the 1980s would be the time of robots, with socialist
Man destined to change in both his position in the economy and in the world.
For the robot would approximate many parts of intelligence and logic, and in
that it would free man from menial work that harms his organism. It would be
man’s psychological abilities that would now determine production, rather than
his physiological limitations.16 Thus electronisation and robotisation would allow
for the optimal governance of the socialist economy, which would now be
reliable, each part of it based on objective and observable mechanical laws. The
human would be just an operator and regulator, an intellectual worker – a
qualitative new step in history that only socialism, with its socialised control over
these automatic means of production, could deliver to the working man.
Man, Machine, and Information

The party’s turn towards cybernetics and automation was reflected in the
creation and growth of institutes and specialisations that were to create these
systems. Paramount amongst them was the Bulgarian Academy of Science’s
(BAS) Institute of Technical Cybernetics (Institut za Tehnicheska Kibernetika I
Robotika, ITKR – as it eventually added “robotics” to its purview too). Founded in
1964, it grew massively in the 70s under the auspices of Nikolai Naplatanov, who
was its director from its inception until 1978. Previously he was the rector of Sofia
Technical University, and during the 70s he specialised in Stanford and the
15
TsDA f. 1B op. 66 a.e. 1303 (Doklad za Uskoren NT Progres 1977).
16
Ibidem, l. 43-51.
109
California Institute of Technology, before editing the definitive, 9-volume

textbook on cybernetics in Bulgaria. Well-connected and trusted by the BCP, he
organised ITKR work in a number of fields, including his personal specialisation
in bionics and ergonomics.
From the start of the 70s, as the ITKR’s size and importance grew, its
technical projects started raising more and more philosophical and social
questions, uniting the two strands of thinking, previously separated, amongst the
Institute’s specialists. Even such seemingly mundane projects such as the ITKR’s
mathematical modelling of the water resource system of the Iskar river (near
Sofia) started raising concrete questions about governance. The cyberneticists
here ran into the problems of the planned economy, noting that the “rational
usage of resources…is now regulated by administrative and not economic means.
For example, the production of one ton of steel takes two times more water than
what technological norms require.”17 They noted that cybernetic models and
systems require precise information at every level, rather than the fudging of
numbers and resources needed by enterprise managers. In order to automate the
Iskar river’s water usage, the computers that would allocate resources would
need accurate information about usage and shortages in consumers, factories,
towns, irrigation systems. The managers of enterprises, always seeking to ensure
their fulfilment of quotas and thus requiring more water than was actually
needed, were thus hindering the proliferation of precise information needed for
the placement of governance on an objective basis, as was envisioned in the party
programs.
This search for precise information was at the basis of the theory of
cybernetics. All systems require information loops, a constant stream of feedback
about how the system’s behaviour is playing out when it meets its environment.
For a system’s structure to be able to respond to a fast changing environment –
be it in the factory or society as a whole – it would need information.18 This was
implicit in the Politburo’s automation dreams, but was made much more explicit
in all the work of the ITKR. Naplatanov personally led the section working on
bionics and the optimisation of the role of the human operator in technological
systems, and noted this throughout its exhaustive research during the 1970s. A
1972 prognosis on cybernetic developments until 1990 put the onus on the
17
B’lgarska akademiya na naukite - Nauchen arhiv (NABAN), Sofia f. 20 op. 5 a.e. 28 l. 41
(Matematichesko Modelirane na Eksploataciya na Vodostopanska Sistema 1972).
18
The first publicly available book on cybernetics in the Eastern Bloc, Soviet
mathematician Igor Poletaev’s Signal (1958), described cybernetics as follows: “The laws of
existence and transformation of information are objective and accessible for study. The
determination of these laws, their precise description, and the use of information-
processing algorithms, especially control algorithms, together constitute the content of
cybernetics.”
110
creation of global information systems that will subsume national information

systems such as ESSI, as well as bionic modelling of smaller systems and a better
understanding of the aspects of Man and Machine when they interact, placing
robotics and automatics on a bionic basis – that is, the application of biological
methods of control and information processing in engineering.19 Naplatanov’s
team delved into this headlong throughout the decade, starting with his
ergonomic research of 1975. In it he aimed to develop a theory of how to optimise
an operator’s actions when he acts in a governance system where his contact
with the outside world is purely through indirect indicators of the environment
such as screens, gauges and computer monitors. In this “Informational Model
System” man acts on data and information, rather than the environment itself. In
such a system, the operator – Man – becomes just a link in the closed contours of
a governing system (again, this can be on a production line or when
manipulating administrative, social or economic data too) and the question is
how to optimise his interaction with information, and how to ensure that
accurate and sufficient but not overwhelming data reaches him, facilitating his
decision making.20 The following year, a wide-ranging report stated that only
through neural modelling and studying the mechanisms of biological
information processing, such as those used in sight, can we make the next leap in
computing power and technical systems that can autonomously carry out the
tasks that man can already.21 On such a biological basis, algorithms of
recognising certain visual images could be introduced into man-machine
systems, further easing the work of the human operator, freeing him from more
mundane tasks.22
What was becoming apparent to Naplatanov and his team, however, was
that the quantity of information a human operator had to deal with was ever
growing, threatening to overwhelm him. Using the example of a pilot in a fast-
moving jet, flying over a quick-changing landscape, he stated in 1976 that
…the quantity of information that a pilot receives from separate
instruments is so big that he can’t assimilate and decode in such a part
of the second as is needed for the control of the supersonic flying
19
NABAN, f. 20 op. 5 a.e. 8 l. 14-17 (Prognoza za Tehnicheskoto Razvitie na Kibernetikata
do 1990 – 1972).
20
NABAN, f. 20 op. 5 a.e. 79 (Teoriticheski I Metodologicheski Osnovi na Ergonomiyata –
1975).
21
NABAN, f. 20 op. 5 a.e. 101 (Novi Principi za Postroyavane na Avtonomni
Razpoznavashti Ustroistva – 1976).
22
Ibidem, l. 137.
111
machine. This requires a search for ways for optimal congruence

between the system of information presentation and governance.23
This was becoming true of all human operators. New technology meant that
a worker could know every detail about timings, chemical balances, ratios in an
industrial process but not be sure which information is useful; and the problem
was multiplied infinitely when that worker was in the area of social governance
where ESSI would record data on everything from demographics to education to
wages to pensions or leisure activities. What was the optimal usage of
information, and its optimal quantity? Naplatanov sought a solution in the
“conalogue”, the Contact Analogue Indicator, a means of transferring
information from a quantitative into qualitative state, allowing the operator to
quickly orient himself.24 The chaotic and complicated environment (be it natural,
industrial or even social) would be simplified into an analogue that would be
presented to the human operator, easing his orientation within the processes he
was supposed to govern.
Such concerns were pressing as the other huge ITKR project of 1976 was on
information teleprocessing, in preparation for the construction of ESSI. It defined
ESSI as
[the] pan-national, automated information system for the
gathering, processing and storage of data for governing, planning and
accounting of the social-economic development of the country, which
has as an aim the complex informational servicing and mutual
interaction of all organs of social governance.25
It would integrate the information used and gathered on all levels of society,
from the automated systems of governance in enterprises to information systems
in ministries, a database of all information that was kept in the country. This
report was the first that visualised how the integration would work, with maps of
linking up and expanding existing territorial computer centres who would act as
hubs for the local area’s social and economic information – ESSI seemed to be
just around the corner.26 The exponential rise in data that would have to be
manipulated by human operators in planning weighed heavily on Naplatanov’s
mind, as is shown in his subsequent 1977 report on new principles for control of
23
NABAN, f. 20 op. 5 a.e. 116 l. 19 (Bionichni i Ergonamichni Izsledvaniya – 1976).
24
Ibidem, l. 21.
25
NABAN, f. 20 op. 5 a.e. 113 l. 24 (Diskretni Yerarhichni Sistemi s Golyama Stepen na
Integratziya – 1976).
26
The full realisation of ESSI was still being discussed in the 1980s. ESSI never achieved
the intended goal of a total integrated network, but it did spur the development of many
area-specific databases and integrated some of them.
112
robots. In this seemingly separate area, he pondered the sociological and

psychological impact of more perfected robots on the human operator – but
these were questions also about the wider “robotisation” of society which
automation and information integration was bringing. This new stage for
Bulgarian society would bring on not only the need for more complex algorithms
but new methods of robot/machine-human interaction, through natural
language interfaces and machines based on the physiology of man. Only then
would robots and automata be able to help in the intensification of the
economy.27 Robots and automation would thus also bring in the new stage of
human development as they “free man from the need to carry out unqualified
work and so give workers the ability to move towards highly-qualified labour,
which expands their knowledge.”28 New labour would be intellectualised rather
than menial.
The implications of information and cybernetics were not discussed only
within the engineering institute set up to design the means of economic
automation, however. With the rise of Bulgarian computers and the party’s
desire for “scientific” social governance, cybernetic debate took over the pages of
the country’s premier philosophy journal too, Filosofska Miisul. ITKR scientists
published there alongside a variety of other specialists that were thinking with
and about cybernetics – mathematicians, sociologists, philosophers, educators.
The issues of the informatisation and automation of society that Naplatanov was
concerned with were not his alone. A colleague from ITKR, Nikolai Stanulov, was
a prominent contributor to cybernetic discourse in the journal. In 1973 he linked
cybernetics and social governance, stating that feedback is key to governance
theory as without it there is no “comprehensive information about the governed
object and all other outside disturbing effects”.29 In socialist society, such
feedback is provided by the fulfilment of plans, rates of the rise of labour
productivity and other mechanisms of monitoring the effects of orders on the
system. At the same time, each social system – like a biological one – exhibits
change in a temporal sphere, moving from the past to the future. Just as in the
technical sphere where a human operator can monitor this change in production
and choose the optimal criteria of governance for the new state of the system,
the same was possible in social systems. The Governing Mechanism was key,
being the regulator and receiver of all information – and as the party now desired
to raise the effectiveness of governing the national economy, a General Theory of
Social Governance was needed.30 Socialist society had to use the feedbacks that
27
NABAN, f. 20 op. 5 a.e. 137 l. 21 (Biotehnicheski Sistemi, Roboti i Ergonomiya – 1977).
28
Ibidem, l. 25.
29
Nikolai Stanulov, “Kibernetika I Socialno Upravlenie” in Filosofska Misul, 1973 (1), p. 43.
30
Ibidem, p. 45.
113
were the basis of cybernetics, but that required a definition of what the
governing and governed parts in socialist society were – the party, the judiciary,
the workers and others. Stanulov placed the most importance on social
consciousness, the changing amalgamation of temporally changing social activity
and views, which can regulate the “social being” (society) through the state and
its regulatory mechanisms such as laws or economic planning. These changes in
the social being – the day-to-day experience of life – would feedback information
into the social consciousness, allowing it to remain dynamic and regulate its
orders once it observed the positive or negative effects they had on the social
being.
Fig. 1: Stanulov’s “social consciousness” model of governance31

Information was thus vested with power, and it was the manipulation of
information that would be the domain of modern man – as without information
there is no governance, which requires the former category in order to be able to
direct its orders effectively. Man would be thus the regulator and controller of
processes, as automation allowed labour to become a “conscious organ”,
dependant on information processing, rather a menial and repetitive task. For
Dimitar Georgiev, this meant that the human personality would now flourish
into a multi-faceted, complex nature, capable of vast qualitative analysis as it was
now aided by the computers and machines in quantitative analysis and menial
labour. 32 The nature of the human mind and labour became the focus of later
debates in the journal. The philosopher Mityu Yankov held that this was
congruent with a view of nature that had all inherent possibilities held within it
from the inception of the universe, only requiring the right conditions for them
to be unlocked.33 Men’s inherent abilities too could now thus flourish as the
conditions of automation and informatisation “intellectualised” his labour. But
only in socialism would this flourish as in Bulgaria the means of information,
which are now means of production (for there can be no governance and
31
Ibidem, p. 49.
32
Dimtar Georgiev, “Nauchno-Tehnicheskata Revolyutsiya I Vsestrannoto Razvitie na
Lichnostta” in Filosofska Misul, 1973 (10), pp. 63-64.
33
Mityu Yankov, “Informatsiya I Razvitie” in Filosofska Misul, 1978 (5), p. 63.
114
progress without information), are owned by the people, constituting a true

“freedom of information” unlike that present in bourgeois countries.34
The debate on the effects of automation on labour had flared up on the
journal’s pages in the late 60s, when the optimism of this yet-to-come process
was evident. Trifon Trifonov, a psychologist and pedagogue, was among the first
to explore the expected changes in the worker’s psychology in 1969, stating that
now character qualities would become key to labour activity, as now it would be
psychological and not physical qualities and stamina that would determine
productivity.35 Bulgaria had to develop labour psychology groups to monitor
these developments and help workers adapt to the new environment of
automation. For philosopher Petko Ganchev, ESSI (announced in 1968) would be
the key factor in helping the optimal functioning of the social system and all
individuals within it, allowing for a holistic overview of all social effects of the
new “construction of socialist society”.36
By the 1980s, however, as the Bulgarian economy struggled to implement its
policies of electronisation and robotisation, the terms of the debate shifted.
Bulgaria’s primacy in electronics did not translate to “scientific” governance or
the reduction of wastages. Computers were not delivered as exports were
prioritised, or broke down quickly when they were. The gap between possibility
and reality grew even more with the creation of the “Pravetz” family of personal
computers after 1982, developed in ITKR but produced in a new Microprocessor
Technology Combine, the very formation of which was indicative of the
shortcomings of the existing IZOT economic union (which previously produced
all Bulgarian computers) to innovate.37 The automation of the office workplace
and the fuller intellectualisation of labour were now a distinct possibility, as the
PC would revolutionise the workplace and home.
At the same time the Bulgarian technical elite was increasingly opening up
to the world, sharing its own ideas. Under the auspices of BAS mathematician
Blagovest Sendov, who had the ear of Todor Zhivkov, Bulgaria was
experimenting with new approaches to education since the late 70s, unifying
some subjects such as the natural sciences into one in order to facilitate a multi-
faceted and integrated approach to knowledge, as the new times required.38 In
1985 Varna thus hosted an International Conference on Children in the
34
Pavel Georgiev, “Kritika na burzhoazni filosofski spekulatsii s naukata na
informaciyata” in Filosofska Misul, 1978 (8), p. 105.
35
Trifon Trifonov, “Psihologiya na truda u nas” in Filosofska Misul, 1969 (9), p.73.
36
Petko Ganchev, “Socialnata Informatsiya I prognozirane v obshestvoto” in Filosofska
Misul, 1969 (10), pp. 22-23.
37 th
Interview with Plamen Vatchkov, the director of the Pravetz factories, 30 June 2015.
38
The “Sendov system” was tried out in around 30 schools since 1979.
115
Computer World, organised with UNESCO and other organisation. As Filosofksa

Misul summarised, the discussions there showed that Bulgaria did not have to
repeat the mistakes of previous attempts at upgrading the workforce’s skills for
this new world, as it could learn from them. Sendov himself is quoted as stating
that knowledge has to be presented in an imaginative and integrated manner in
order to stimulate interest, as “computers can democratise our imagination”.39
Human creativity was the crux of this new cyber-society, where the worker was
manipulating information and had to use knowledge to produce. But was there
something in socialist administration that was holding back the promise of
intellectual labour and this multi-faceted personality that was foreseen in the 60s
but did not materialise in the ‘70s? Ana Krusteva, a BAS philosopher, overviewed
bourgeois concepts of cybernetics in the same year as the conference above, and
concluded that the informatics society would be built by a new type of man who
was not a slave to hierarchy. Informatics machines were not just perfected tools
of labour but ones that allow Man to develop his individual abilities, to become a
“creator” of meaning as the computer does not create material transformations
but “symbolic” ones, with the new type of labour becoming abstract and blurring
professions. Man would thus have to find his own creativity in this new
interdisciplinary world. While she criticizes bourgeois concepts of informational
societies as flawed, ignoring social relations, her main attack was on hierarchy
and impediments to this creativity. 40 For another philosopher, Vladimir
Stoychev, the new cybernetic Man would be a Salieri rather than a Mozart –
someone who could break down big tasks into many small ones, and through
labour and perseverance he could master them, achieving the one in a billion
genius of the Salzburg musician. It was a matter of finding the best method of
aiding his choices and labour.41
Naplatanov, too, weighed in on the matter in 1986. This new
computerisation of governance and information meant new ways for man and
machine to interact, and would result in a “hybrid intellect” that can link
artificial and natural intelligence. Real creative flourishing depended on the joint
usage of “natural and cumulative machine intellect”.42 It was only a question of
furnishing socialist man with the needed environment and technology to allow
that.
39
Bilyana Papazova, “Decata v kompyuturiziraniyat svyat: utreshnite problem – dnes” in
Filosofska Misul, 1985 (10), pp. 106-107.
40
Ana Krusteva, “Informaciyata – novo svetovno predizvikatelstvo?” in Filosofska Misul,
1985 (3), pp. 46-47.
41
Vladimir Stoychev, “Filosofski analiz na kibernetichniya podhod v izkustvoto” in
Filosofska Misul, 1985 (3) pp. 101-103.
42
Nikolai Naplatanov, “Elektroizchislitelnite mashini I nauchno-tehnicheskoto
tvorchestvo” in Filosofska Misul, 1986 (3), pp. 86-87.
116
Cyberspeak as reform
It was during the time of these philosophical debates that the Politburo
again took stock of its ambitious attempt at putting governance on a scientific
basis. In 1984 Zhivkov reported to the November plenum of the Central
Committee that technical progress determined economic competition in today’s
world. It is the application of contemporary technological achievements that
would determine the trial of strength between socialism and capitalism, and
despite the huge scientific potential of the countries of the Warsaw Pact, it was
not yet realised.43 Dojnov was more optimistic at the same plenum, noting that
Bulgaria was producing analogues to the most widespread computers of the
capitalist world and that the country had the ability to cover nearly all of its
automation needs.44 Yet the plenum had made it clear that the expected
automation and cybernitisation had not yet happened.
One of the reasons for this was discussed only a month earlier by the Central
Committee, in October 1984, casting a shadow over the plenum discussions. At
that meeting, the party leadership discussed the unwieldy-sounding “Complex
Investigation of the Person and More Specifically His Brain with a View towards
Raising the Intellectual Abilities of the Personality and the Development of its
Creative Powers”.45 It noted a debt to Lyudmila Zhivkova, Zhivkov’s daughter and
culture minister until her untimely death in 1981, who inaugurated the program
of aesthetic education and the development of a multi-faceted creative
personality in the 1970s; and stated that the concern was more pressing now that
new technologies and especially the entry of types of artificial intelligence into
society are raising the intellectual capabilities of humans.46 The problems facing
Bulgarian society currently were dual – both insufficient technology to free
workers from menial tasks, and not enough education in the new sciences,
meaning that engineers often had to create simpler technologies for the
workforce, rather than the more developed machines they were capable of
making.47 As quoted at the beginning, Zhivkov stated that the key resource of
Bulgaria was “grey matter”, the creative power of the Bulgarian citizen, and
science has not yet furnished him and the economy with what was needed in the
modern world.48 The plan went on to call for research worth around three
million levs into various new interfaces for Man-Machine systems; research into
43
TsDA f. 1B op. 65 a.e. 64 l. 31 (TzK Plenum 1984).
44
Ibidem, l. 59-61.
45
TsDA f. 1B op. 67 a.e. 3595 (Izsledvane I Razvitie na Lichnostta – 1984).
46
Ibidem, l. 5-8.
47
Ibidem, l. 1/17.
48
Ibidem, l. 15.
117
the brain in order to create better artificial intelligence; and pedagogical means
to expedite “the more beneficial manifestation of the personality”.49
As Bulgarian preustroistvo kicked in after these plenums, the continued
failures of the old regime to master the tasks it had set itself were
instrumentalized both by the cyberniticians in their debates and the younger
generation of communist managers who had championed the high-technology
industry. Discussions of these failures came to a head in late 1988, in Central
Committee debates on preustroistvo in the spiritual sphere and its later
December plenum. Ivan Stoyanov, a hero of socialist labour and Central
Committee member, criticised the regime for not being able to make the second
jump in development, that into highly qualified specialists in the realm of
electronics and automation: “in 30 years we turned people tied to the land into
miners and energeticians, but we haven’t yet managed to turn everyone into a
real specialist, professional in their job.50 Lyubomir Iliev, the head of the BAS
Unified Centre for Maths and Mechanics and one of the fathers of Bulgarian
computing, lectured on the abilities of a universal science based on informatics,
which would usher in a new era that would encompass all society. But this
science was here operating in a handicapped manner, for human culture is made
up of science and art, of creative and executive levels, and most importantly – of
state and society. The lack of any one of these parts was crippling, and scientific
workers had intuitively guessed the impact of preustroistvo, which was to
address this domestic imbalance.51 The salvo on the leadership by its technical
elite did not stop there, however – Peter Stanchev, the head of TzIIT (Central
Institute for Computer Technology, the main research and development centre
of the country’s computers), called for wide open information exchange with
both socialist and capitalist countries in order to overcome the Bulgarian lag.
Scientific cadres were also seen as the moving power of preustroistvo, for all
human history was the history of scientific achievements – preustroistvo was
thus the celebration of science in everything, “a celebration of democracy and
creativity”.52
At the December plenum, Peter Mladenov, the man who would succeed
Zhivkov a year later in the palace coup of 10th November 1989, took on these
reasons for reform and instrumentalized them further, giving them serious
political clout. Many of the things that the old regime was too quick to label
“capitalist” or “bourgeois” was in fact the purview of all world civilization, and
had pushed Bulgaria towards becoming a technological province of advanced
49
Ibidem, l. 323-328.
50
TsDA, f. 1B op. 65 a.e. 90 l. 68 (Preustroistvo na Duhovnata Sfera 1988).
51
Ibidem, l. 88.
52
Ibidem, l. 103.
118
countries. Without openness to reform and others’ experience, rising to the

West’s economic level would be impossible.53 Plamen Vatchkov also pointed to
reform in his sphere, personal computers, as being possible only if the regime
was willing to give the new socialist firms the leadership, rather than continuing
old ways.54 In an interview with the author, Vatchkov stated that it was precisely
through his work with “Pravetz” he had learned the rules of capitalist business
back when no-one in the regime even talked about such things.55 High
technology was thus both a channel for these new economic initiatives, and a
tool to beat the old regime with for its failure to master it.
In the final year of BCP’s power, Filosofska Misul held a forum on the
information society, giving the final glimpse into the technical intelligentsia’s
thinking on the results of the country’s experiment in cyber-socialism. Peter
Mitov, a philosopher, saw in preustroistvo the proof that any society closed to
fresh ideas was doomed, and the socialist wasting of “grey matter” condemned
the country to backwardness. The informatisation of society, its effect and
causes, could only be mastered if we take off our ideological glasses for this was a
world, not just socialist, phenomenon. Marxism had not produced a good
analysis of this explosion in information’s role in the new economy, and we were
no further along than Marx’s two hundred year old statement that science is a
productive force. The transition from an industrial to a scientific-informational
society brings up new problems of ethics, law, freedoms. Internationally, it was
the blurring of national boundaries due to huge flows of information while
politically it was the destruction of power monopolies and censorship, widening
glasnost, and the admittance of “ideational-political pluralism”. This new era was
akin to the Enlightenment, the end of dogmatised religion in the face of
Marxism-Leninism, “on the basis of which a closed and ineffective economy and
authoritarian governing system were created, while society was bureaucratised
and taught to think in only one static mould or not to think at all.”56
In the same issue, Veselin Korkinov itemised the psychological barriers to
computerisation in Bulgarian society, which were engendered by the regime’s
stilted, orthodox application of the technology. It replaces workers, leading to
resentment towards the new technology. The rise of the new class of computer
specialists, seen as the answer to all problems of the new scientific governance,
threaten the older generations of workers who are often not re-trained and see
the newcomers as threats. Lack of knowledge about this force that reaches into
53
TsDA f. 1B op. 65 a.e. 92 l. 7-8 (TzK Plenum 1988).
54
Ibidem, l. 45.
55 th
Interview with Plamen Vatchkov, 30 June 2015.
56
Peter Mitov, “Informaciya, Ikonomika, Obshtestvo” in Filosofska Misul, 1989 (9), pp. 10-
11.
119
the very heart of production and established work culture lead to a feeling of
deprivation of immediate contact, a feeling that they as a worker are just a part of
a machine that is controlled from a distance by a force they do not understand.
All this leads to a retreat into oneself and a loss of creative initiative – the very
thing the new economy and new man were supposed to be about. At the same
time, their immediate supervisors, themselves lacking a proper understanding of
this new technology, hide behind the “rational” decisions of the computer
without knowing how to implement it.57
The regime’s automation dreams, a 1960s solution to the need to intensify
economic production and stimulate growth within the realm of socialism,
created a vibrant space for debate among Bulgaria’s technical intellectuals who
were trained to create the devices that would make this possible. Throughout the
1970s, as they explored the political and philosophical implications of what
information would do to human labour and creativity, the possibilities of an
unreformed Bulgarian industry to create the technological basis for this political
project diverged further from the visions of possibility propagated by the
cyberniticians and fuelling the Politburo’s own plans. By the 1980s, the discourse
was instrumentalized by the champions of these industries to push for reform of
the old regime. The regime’s failure to master the tasks it had set itself became
another weapon for the reformers who used the preustroistvo period to advance
their own agendas. The technical intellectuals’ visions had powerful political
connotations, demanding openness and the space for initiative and creativity in
an otherwise closed system. The BCP found that the new Man demanded by its
desired science-based economy was one who they could not engineer, and its
younger wing was ready to seize the technological critique to further its internal
reforms and seizure of power, a critique that would have been impossible
without the burgeoning and vibrant cybernetic discourse of the preceding years.
57
Valentin Korkinov, “Nyakoi Socialno-Psihologicheski Problemi, Porazhdashti
‘Psihicheskata Bariera’ spryamo Kompyutarizaciyata” in Filosofska Misul, 1989 (9), pp. 28-
36.
120
ROLUL CONSILIULUI OAMENILOR MUNCII DE NAȚIONALITATE

MAGHIARĂ ÎN PROCESUL DE INTEGRARE POLITICĂ A ELITEI
CULTURALE MAGHIARE ÎN PERIOADA CEAUȘESCU
CSABA ZOLTÁN NOVÁK ∗
1965, începutul unei noi politici față de minoritățile naționale
D
upă moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 22 martie 1965, prim-
secretar al Partidului Muncitoresc Român (PMR) a devenit Nicolae
Ceauşescu.1 În cei 4-5 ani de după preluarea puterii, Ceauşescu şi-a
îndepărtat treptat adversarii politici, realizând circumstanţele politicii interne, pe
baza cărora a putut începe punerea în valoare a unor directive noi, cu referire la
politica socială şi economică. În anul 1965 a avut loc cel de-al IX-lea Congres al
Partidului Comunist Român (în 1965, PMR şi-a reluat vechiul nume, adică, PCR).
La congres au fost definite de către conducerea partidului noile principii politice
şi economice de bază, dintre care cele mai importante sunt următoarele: odată
cu dispariţia claselor exploatatoare, socialismul a obţinut o victorie deplină în
toată ţara, ajungând astfel într-o nouă etapă a construirii şi dezvoltării
socialismului. La congres s-a formulat ideea că în viitor, într-o nouă etapă a
instaurării socialismului, va avea loc reforma administrativ-teritorială a ţării,
sistematizarea localităţilor rurale, precum şi îmbunătăţirea planificării conducerii
economiei naţionale.2
Ca principiu de bază cu implicaţii şi asupra problemei naţionale s-a conturat
şi ideea conform căreia “bazele evoluţiei societăţii socialiste vor fi asigurate, încă
pentru multă vreme, de statul şi naţiunea socialistă.” În această perioadă a avut
∗
Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai” al Academiei Române, Târgu-
Mureş.
1
Mai pe larg vezi: Mariana Conovici, Martie 1965 - Nicolae Ceauşescu, noul lider al
comuniştilor români, în „Analele Sighet”, nr. 9, Fundaţia Academia Civică, 2001, pp. 493-
499; Lavinia Betea, Partea lor de adevăr. Alexandru Bârlădeanu despre Gheorghiu-Dej,
Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Editura Compania, Bucureşti, 2008, pp. 149-177; Eadem,
Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, p. 343-353.
2
Alexandru-Murad Mironov, Tot mai departe de Moscova. Politica externă a regimului
Ceauşescu, în „Arhivele Totalitarismului”, 3-4/2002, pp. 228-255; Congresul al IX-lea al
Partidului Comunist Român 19-24 iulie 1965, Editura Politică, Bucureşti, 1965, pp. 743-797.
Rolul Consiliului Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară….
loc o reformulare, o reevaluare a noținuii de națiune socialistă. Politica de

independență față de U.R.S.S. și schimbările survenite în politica față de
minorități după revoluția ungară din 1956, au determinat conducerea de partid să
găsească noi modele de interpretare ideologice a acestei noțiuni. În ceea ce
priveşte relaţia dintre naţiunea socialistă română şi naţionalităţile conlocuitoare,
principiul fundamental – deşi a recunoscut existenţa naţionalităţilor – a negat
necesitatea drepturilor colective minoritare și a accentuat elementul etnic
românesc.3 Referitor la relaţia dintre naţiunea majoritară şi minorităţile etnice,
interpretarea conceptului de naţiune socialistă a apărut ca un element nou care,
dincolo de negarea drepturilor colective, a servit la apropierea indispensabilă a
popoarelor conlocuitoare din ţară, a oferit baza ideologică pentru omogenizarea
socială, economică şi culturală a ţării, totodată, pe termen lung, putea să însemne
pentru minorităţi şi omogenizarea etnică. Pe termen lung, în procesul de formare
a naţiunii socialiste nu erau recunoscute relaţiile strânse existente între
minorităţi şi naţiunile mamă; totodată, s-a luat în calcul şi asimilarea
naţionalităţilor din ţară, realizată la diverse nivele.4
Din punctul de vedere a politicii faţă de minorităţi, comparativ cu ultimii ani
ai regimului Dej, noua conducere de partid a manifestat un interes mai vizibil
faţă de problema naţională. Este vorba despre posibilităţi care nu existau în
ultimii ani ai regimului Dej. În 1965, lângă CC al PCR a luat naştere o comisie
care se ocupa cu problemele naţionalităţilor din care făceau parte între altele:
András Sütő, Lajos Takács, Richard Winter. Comisia avea principala menire de a
ajuta munca ideologică a partidului (propaganda anticlericală, difuzarea
ideologiei de partid) în rândurile minorităţilor dar totuşi în aceste condiţii
reprezentanţii săi aveau posibilitatea de a ridica anumite probleme speciale ale
comunităţilor respective: problema educaţiei, educaţia profesională, reacţiiile
exagerate ale autorităţilor la aşa numitele „manifestări naționaliste” ale diferiţilor
indivizi aparţinătoare unei comunităţi minoritare.5
Punctul culminant în acest proces politic a avut loc în 1968, influențat
bineînțeles și de contextul internațional. Numărul întâlnirilor şi a dezbaterilor
dintre conducătorii partidului şi diferitele grupuri de intelectuali, precum şi
vizitele de lucru care au avut loc în diversele judeţe ale ţării au crescut vizibil.
3
Călin Morar-Vulcu, Between Old and New, The Discursive Construction of the Socialist
Nation, în Sorin Mitu (ed.), „Re-Searching the Nation: The Romanian File. Studies and
Selected Bibliography on Romanian Nationalism”, International Book Acces, Cluj-
Napoca, 2008. pp. 249-267.
4
Csaba Zoltán Novák, Politica națională a P.C.R. la sfârșitul anilor 1960 și începutul
deceniului următor, în Attila Gidó, Ágoston Olti (red.), „Minoritatea maghiară în perioada
comunistă”, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-
Napoca, 2009. pp.194-199.
5
Ibidem.
122
Csaba Zoltán Novák
Această serie de mişcări tactice din partea conducerii partidului nu le-a ocolit
nici pe ce cele mai importante grupări minoritare din România, maghiarii,
respectiv germanii. Pentru recâştigarea încrederii acestora s-au întreprins mai
multe acţiuni, printre care şi întâlnirea avută la 28 iunie 1968 între conducerea
supremă a partidului şi elita intelectuală maghiară din România. Cu toate că
întâlnirea din 1968 dintre conducerea partidului şi elita maghiară şi cea germană
din România nu putea fi socotit un fenomen unic, este totuşi considerat un
moment deosebit de important al politicii PCR față de naţionalităţile
conlocuitoare. După 1948, partidul, practic, a afirmat că problema minoritară
este rezolvată, iar situaţia minorităţilor nu reprezintă o problemă unică şi nici
drepturile oferite de constituţia socialistă nu justifică cerinţe legate de drepturile
colective. În sânul partidului, care domina toate aspectele vieţii sociale, până în
anul 1968, în fapt nu a mai avut loc vreo consfătuire de asemenea anvergură în
cazul nici unei alte probleme a minorităţilor, ori a altor grupări religioase sau
sociale etc.6
Din cele întîmplate în a doua parte a anilor 1960 reiese clar faptul că
Ceaușescu, pentru întărirea pozițiilor sale după preluarea puterii căuta un fel de
reconciliere cu societatea românească. În aceste încercări juca un rol foarte
important găsirea unui model echilibrat de control și colaborare cu mediul
intelectual.7 În acest proces politic conducerea de partid detașându-se de politica
regimului Dej a oferit o nouă posibilitate de integrare instituțională și pentru
elitele intelectuale ale minorităților naționale. Tatonările, activizarea unor
intelectuali în 1965-1966, iar mai apoi întâlnirile cu reprezentanții elitelor
minoritare au fost urmate după reforma administrativă din 1968 de crearea unor
noi instituții și organizații.8 În județele nou înființate și în capitală a fost
reorganizat sistemul instuțional cultural existent sau au fost create noi instuții:
6
La întâlnirea cu intelectualii maghiari au fost invitate peste 50 de persoane (scriitori,
poeţi, redactori, artişti, cadre didactice), printre care: Géza Domokos, János Szász, Pál
Bodor, Ernő Gáll, János Demeter, Lajos Jordáky, Lajos Kántor, István Nagy, Gyula Csehi,
Sándor Fodor, Sándor Kányádi, Elemér Jancsó, Győző Hajdu, Zsolt Gálfalvi, András Sütő,
Ernő Sisak etc. Cu ocazia acestei întâlniri s-au discutat probleme privind viața culturală,
probleme juridice, situația instituțiilor culturale etc. Csaba Zoltán Novák, Anul
posibilităţilor? 1968 în România şi problema naţională, în Vasile Ciobanu, Sorin Radu
(coord.), „Partide politice şi minorităţile naţionale din România în secolul XX”, vol. 4,
Editura Techno Media, Sibiu, 2009.
7
P.C.R. și intelectualii în primii ani ai Regimului Ceaușescu (1965-1972), ediție de
documente elaborată de Alina Pavelescu, Laura Dumitrescu, Arhivele Naționale ale
României, București, 2007.
8
În urma reformei administrative din 1968, după largi dezbateri, în locul fostei Regiuni
Autonome Maghiare (după 1960, Regiunea Mureș Autonomă Maghiară) au fost create
trei județe (Mureș, Harghita, Covasna), din care două cu o populație majoritar maghiară
și în care a fost înființat un nou sistem instituțional cultural maghiar.
123
teatre, ziare, periodice, ansamble culturale, Editura Kriterion, emisiunea în limba

maghiară și germană la Televiziunea Română, revista culturală „A Hét”
(„Săptămâna”) etc.9
După întâlnirea cu reprezentanții elitei culturale maghiare conducerea de
partid și-a dat seama și de importanța instituționalizării directe a relației dintre
elitele culturale ale minorităților și structurile de partid. Despre înființarea unor
organizații de reprezentare, după modelul existent între 1945-1953, nu putea fi
însă vorba în condițiile politice de atunci.10 Așadar, Ceaușescu a găsit o soluție de
compromis prin crearea unei noi organizații pentru minorități în care să fie
cooptat în primul rând mediul intelectual. La 15 noiembrie 1968, pe baza
modelului Frontului Unității Socialiste (FUS), au fost organizate Consiliul
Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară (COMNM), respectiv Consiliul
Oamenilor Muncii de Naționalitate Germană (COMNG). Consiliile oamenilor
muncii ale naţionalităţilor n-au fost create pentru a pune în practică drepturile
colective ale minorităţilor din România, ci pentru a transmite politica partidului
spre naţionalitatea respectivă. Totodată, în numele „separării” lingvistice
adoptate şi în cazul definiţiei naţiunii socialiste, în afara rolului de integrator
consiliile puteau să contribuie, în principiu, la „... impulsionarea creaţiilor
ştiinţifice, artistice şi literare în limba naţionalităţilor conlocuitoare, formând o
unitate strânsă cu dezvoltarea creaţiilor poporului român şi cu progresul spiritual
socialist al întregii ţări.”11 Tot speranţa de a rezolva – la un oarecare nivel –
problemele minoritare specifice a sădit şi expunerea conform căreia, COMNM şi
COMNG vor putea avea un rol în ceea ce priveşte „evaluarea acestor comunităţi
şi a problemelor specifice ale locuitorilor de aici, pentru a găsi cele mai bune
soluţii, în acord cu interesele generale ale societăţii socialiste şi ale cetăţenilor
din rândul naţionalităţilor.”12
9
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu și Cristian Vasile (ed.), Raport final. Comisia
Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Editura Humanitas,
București, 2008, pp. 525–541.
10
Perioada de tranziție din 1945-1953 a inclus încercările minorităților naționale de a-și
crea propriile organizații (autoritățile au blocat într-o primă fază eforturile similare ale
etnicilor germani). Într-o cooperare strânsă cu Moscova, partidul a încredințat
conducerea acestor organizații activiștilor de stânga, loiali regimului. În această perioadă
au existat organizații de masă pentru majoritatea comunităților etnoculturale din țară:
Uniunea Populară Maghiară, Comitetul Democratic Evreiesc, Comitetul Antifascist
German etc.
11
Novák, Politica națională a P.C.R. la sfârșitul anilor 1960…, pp. 211-212.
12
Ibidem. Sediul consiliului era la Bucureşti, iar membrii acestuia au fost desemnaţi de
consiliile judeţene ale muncitorilor de naţionalitate maghiară, sârbă sau germană. Atât
consiliul german, cât şi cel maghiar deţineau un birou executiv ales, care avea obligaţia
principală de a organiza activităţile de zi cu zi. În judeţele unde existau într-un număr
mai mare locuitori maghiari, germani sau de altă naţionalitate au fost înfiinţate consiliile
124
În fruntea consiliilor erau aleși, în general, intelectuali de prestigiu din

rândurile comunității respective, care totodată, prin activitatea lor, erau strâns
legați și de structurile de partid. În percepția acestor intelectuali, consiliul avea
misiunea politico-culturală de a crea legătura, de a funcționa ca un fel de „curea
de transmisie” între conducerea de partid și comunitatea maghiară din România.
Din această perspectivă, în activitatea COMNM putem distinge trei etape. În
perioada 1968-1974, consiliul a îndeplinit în totalitate și cu succes această funcție
de curea de transmisie în ambele direcții.13 Începând din 1975 putem vorbi – în
contextul tezelor din iunie 1971 – de o treptată erodare a consiliului, de
supraideologizarea activității sale și de restrângerea activității intelectualilor din
cadrul organizației. Începând din 1984, activitatea consiliului s-a restrâns la
difuzarea propagandei și la mobilizarea maselor, iar după o serie de reorganizări
și epurări, membrii marcanți au părăsit organizația.
O nouă „curea de transmisie” pentru intelectuali?

Primii ani după crearea COMNM (1968-1974)
Pe baza dispozițiilor de partid compoziția socială a organelor de conducere
ale COMNM din punct de vedere social trebuia să fie una eterogenă: activiști de
partid, muncitori, țărani și intelectuali. În prima perioadă a activității
organizației intelectualii jucau un rol important. Preşedintele Biroului Politic
central al COMNM a devenit academicianul clujean István Pétrefi. Funcţiile de
vice-preşedinte au fost ocupate de Lajos Takács (profesor universitar), Károly
Király (prim secretarul județului Covasna), József Méliusz (scriitor) şi Tibor
Maros (medic, profesor universitar). Membrii biroului erau: László Bányai
(profesor universitar), János Demeter (jurist, prorectorul Universității „Babeș-
Bolyai”), Anna Dukász (actriță, directoarea Teatrului maghiar din Sfântu-
Gheorghe), Zoltán Kovács (pictor clujean), Sándor Egri (muncitor), Magdolna
Fábián (membru al Consiliului Național al Femeilor), Mihály B. Kovács
(vicepreședintele sfatului popular județean Harghita), Julianna Márton
judeţene. Membrii acestora erau desemnaţi de reprezentanţii muncitorilor minorităţii

respective. În fruntea consiliilor judeţene ale naţionalităţilor conlocuitoare a fost ales un
preşedinte şi 2-3 vice-preşedinţi. Consiliile mai aveau şi câte un secretar. Consiliile nu
aveau un statut juridic de sine statător, angajaţii lucrau pe baza principiului muncii
prestate în favoarea comunităţii şi nu puteau avea angajaţi retribuiţi.
13
Contrar afirmațiilor lui Gábor Vincze, considerăm că COMNM n-a fost de la bun
început o “organizație fantomă”, fără nici un rol în formarea politicii (mai ales în
domeniul cultural) față de minorități, ci a îndeplinit rolul de curea de transmisie,
procesul de transformare într-un simplu instrument de propagandă a avut loc în a doua
parte a anilor ’70. Gábor Vincze, Nașterea unei „organizații fantomă” în România, în
Attila Gidó, Ágoston Olti (red.), „Minoritatea maghiară în perioada comunistă”, Institutul
pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, 2009. pp. 161-187.
125
(muncitoare), Sándor Nagy (președintele cooperativei din Vaida, județul Bihor),

András Sütő (scriitor, redactor-șef al revistei „Új Elet” din Târgu-Mureș ), József
Valter (activist, secretar al CC al UTC) şi Dezső Szilágyi (redactor). În 1971, acest
organ central a fost completat cu alţi 24 de membri noi14. COMNM a însumat în
total 162 de membri, mulți activiști și cadre muncitorești, însă în această primă
perioadă făceau parte din gremiu intelectuali de prestigiu, personalități
cunoscute și recunoscute în cadrul comunității maghiare și nu numai (ziariști,
scriitori, regizori, actori, profesori), precum: András Sütő, Edgár Balogh, László
Bányai, Gábor Cseke, Sándor Dali, Anna Dukász, Zsolt Gálfalvi, György Kovács,
János Szász, József Méliusz, Domokos Szilágyi, Ferenc Szemlér, Géza Domokos
etc.). În componența organizațiilor județene, dintre cei 162 de membri
aproximativ 75% erau activiști de partid sau delegați ai diferitelor unități
economice, uzine CAP-uri etc. O prezență mai semnificativă a intelectualilor se
poate depista în județele și regiunile în care existau centre culturale și de
învățământ, Cluj, Mureș, Covasna și Harghita.15
Activitatea COMNM în primii ani de după înființare se baza pe doi piloni. La
ședințele de birou și de lucru se discutau probleme referitoare la problemele
comunității maghiare iar toate acestea, completate cu noi propuneri la ședințele
plenare, au fost prezentate conducerii de partid. Totodată, organizațiile județene
în prima perioadă au activat alături de organizațiile locale de partid, pentru a
îmbunătăți activitatea culturală a partidului în cadrul comunităților minoritare.
COMNM a fost înființată pentru a activa după modelul FUS ca o organizație
de masă, de a crea legătura între conducerea de partid și un segment al societății,
în acest caz, comunitatea maghiară din România. Totuși, primii ani erau marcați
de o prezență activă a unor intelectuali care au încercat să tematizeze anumite
probleme majore în ceea ce privește politica națională a partidului. Intervenția și
prezența intelectualilor erau foarte bine integrate, “camuflate” în activitatea
oficială a COMNM. Așa cum am menționat mai înainte, componența consiliului
era făcută după directivele de partid, la fel au decurs și ședințele plenare. O parte
a celor care au luat cuvântul, activiști, delegați din uzine, au tematizat
problemele de politică generală (politica internațională, viața economică,
probleme de propagandă), iar câțiva intelectuali au tematizat probleme strâns
legate de politica națională a partidului, de sistemul educațional și cultural al
comunității maghiare.
Cu ocazia primei plenare a COMNM din 8 iulie 1969, dintre cele 21 de
persoane care au luat cuvântul, jumătate erau intelectuali. COMNM a realizat o
sinteză de propuneri pentru congresul al X-lea al PCR. Din cele 15 puncte ale
14
„Vörös Zászló” (Drapelul Roșu), 1968, nr. 273.
15
Arhivele Naţionale ale României (ANR), fond Consiliul Oamenlior Muncii de
Naționalitate Maghiară din România (COMNMR), dos. 1/1968. ff. 25-32.
126
sintezei primele cinci se refereau la probleme economice cum ar fi: dotarea CAP-
lor cu tehnică, construirea unor cămine pentru fete, salarizarea inginerilor
agronomi, probleme legate de industria chimică.16 În zece puncte erau
prezentate probleme care se legau direct de politica națională a PCR față de
maghiari: o lege a naționalităților, institut de cercetare pentru minorități,
reînființarea școlilor profesionale în limbile minorităților naționale, predarea
istoriei și a geografiei în limba maternă, problema manualelor școlare,
organizarea sistemului educațional, program de televiziune în limba maternă.
Propunerea privind „crearea unui organism de stat care să ajute organele locale
în aplicarea în viață a politicii naționale și a legilor existente în această privință”-
era foarte interesantă și din punctul de vedere al faptului că, teoretic, acest rol ar
fi putut fi jucat și de către un COMNM cu un statut mai bine definit și
conturat.17 Tot pe parcursul anului 1969, COMNM a ținut câteva ședințe de
birou, unde a fost analizată activitatea organizațiilor județene și s-a încercat
realizarea unei sinteze privind problemele abordate .18
Din documentele cercetate reiese faptul că, în această perioadă, majoritatea
intelectualilor maghiari care activau în acest organism sperau că COMNM va fi
principalul for pentru dezbaterea problemelor referitoare la comunitatea
maghiară din România, respectiv pentru transmiterea acestor problematici către
conducerea de partid. După desființarea Uniunii Populare Maghiare în 1953, în
afara organelor de partid n-a existat nici un organism unde puteau fi dezbătute
toate aceste probleme și introduse în discursul politic. Apetitul intelectualilor
este demonstrat și prin faptul că Lajos Takács, cu ocazia unei ședințe din martie
1969, și-a propus ca COMNM să elaboreze un regulament de funcționare înaintea
apariției directivelor de partid.19 În primii ani de activitate mai mulți lideri
marcanți din COMNM au luat în serios „misiunea” lor de a depista problemele
comunității maghiare din țară, iar apoi să propună conducerii de partid modele
de rezolvare.
În afara propagandei obligatorii COMNM a avut în această perioadă o
activitate destul de bogată. S-au organizat comisii de specialitate care au vizitat
diferite județe din Transilvania, unde s-au organizat întâlniri cu intelectualii din
zonă și au fost dezbătute toate problemele cu care se confruntau ei: învățământ
în limba maternă, instituții culturale, programe culturale etc. La Arad s-a
organizat festivitatea comemorării celor 13 generali executați în 6 octombrie
1849.20 Au fost înființate comisii pentru controlul învățământului de stat în
16
ANR, fond COMNMR, dos. 1/1969, ff.1-5.
17
Ibidem.
18
ANR, fond COMNMR, dos. 2/1969, ff.2-5.
19
Ibidem.
20
Ibidem, ff. 6-8.
127
zonele unde trăiesc și minorități naționale. Planul de lucru de șase puncte pentru
a doua parte a anului 1970 se referea în totalitate la probleme concrete, toate
legate de viața culturală a comunității maghiare din România: aniversarea
răscoalei lui Gheorghe Dózsa, sprijinirea apariției unei reviste culturale în limba
maghiară, îmbunătățirea asigurării pieței cu beletristică maghiară, analiza
programului de învățământ în limba maghiară, studierea în 3-4 județe a
rezultatelor obținute și a problemelor actuale, deplasarea activiștilor în județele
Bihor, Arad, Harghita, Mureș, Cluj pentru a ajuta consiliile județene în
colaborarea cu COMNM.21
Activitatea COMNM de la început s-a restrâns la o arie bine definită și destul
de restrânsă, viața culturală, propaganda de partid și problemele de educație. În
aceste condiții nu a avut ocazia să desfășoare și o activitate socio-politică care să
mobilizeze mase mai mari de oameni. Totuși începând din 1970 apar scrisori din
partea unor grupuri în care se solicită ajutorul și intervenția COMNM în diferite
probleme: pornirea unei noi clase cu limbă de predare maghiară, diferite
probleme personale. Un grup de muncitori maghiari din Sic au cerut intervenția
consiliului pentru a clarifica situația lor după ce (pe baza afirmațiilor lor) au fost
agresați în zona Zalăului din motive etnice.22
Prima perioadă a existenţei şi activităţii din CMNM a fost evaluată la şedinţa
plenară din 12 martie 1971, în prezența lui Nicolae Ceaușescu.23 Au fost prezenți și
au luat cuvântul intelectuali de seamă ai comunității maghiare: János Demeter,
András Sütő, Géza Domokos, Edgár Balogh, Sándor Kányádi etc. Potrivit
evaluărilor şi a luărilor de cuvânt poate fi spus faptul că, în primii trei ani,
organizaţia a fost relativ productivă, în ciuda condiţiilor politice mai sus
amintite. În cazul minorităţii maghiare, nu se puteau lua decizii individuale şi nu
existau moduri de rezolvare proprii, dar evoluţia politicii naţionalităţilor şi
respectarea promisiunilor făcute de partid puteau fi urmărite de consiliu, iar cu
ajutorul unor persoane mai apropiate de conducerea partidului, la nivelul unor
propuneri sau observaţii, se putea face lobby ori se puteau prezenta anumite
probleme la şedinţele plenare, desigur trecându-le printr-o temeinică
„cosmetizare strategică.”24
21
ANR, fond COMNMR, dos. 3/1970, f. 38.
22
ANR, fond COMNMR, dos. 2/1970, ff. 33-35.
23
ANR, fond CC al PCR, Secţia Organizatorică, dos. 1971, f. 30.
24
Stilul de discurs politic din epocă a inclus şi tendinţa orientării aparente în funcţie de
directivele politice ale partidului, considerate axiome fundamentale. Odată cu
accentuarea cultului personalităţii ceauşiste, acest fenomen s-a intensificat. Orice critică
minimală adresată partidului putea fi publicată doar în contextul lingvistic potrivit.
Astfel, ascunderea problemelor reale sub masca unor expresii politico-lingvistice a
devenit un obicei.
128
La şedinţa plenară din 1971, încă a mai existat posibilitatea ca şi intelectualii

maghiari să ia cuvântul şi să-şi facă cunoscute observaţiile. János Demeter, de
pildă, în 1971 a cerut respectarea şi controlul dispoziţiilor legale ale consiliilor
populare. „...Astfel, articolul 26 prevede că în judeţele unde trăiesc şi
naţionalităţi, hotărârile trebuie să se facă cunoscute şi în limba minorităţilor
naţionale. De la votarea legii au trecut deja doi ani, aşadar ar fi timpul să
întrebăm în judeţe în ce măsură se rezolvă de către funcţionari cererile scrise în
limba maghiară şi dacă dispoziţiile consiliilor populare şi ale Comitetelor
Executive au fost ori nu tipărite şi în limba maghiară. Aş îndrăzni să propun – de
altfel acest lucru a fost menţionat şi în prelegerea tovarăşului Péterfi – să
înfiinţăm un comitet care, în ceea ce priveşte această problemă, ar colecta datele
din judeţe şi municipii convingând organele respective că nu este necesar să mai
aştepte alte dispoziţii speciale, deoarece aceste legi sunt obligatorii şi includ şi
legea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării”25.
Pe calea transformării: 1975-1984

La şedinţa plenară a CC al PCR din iulie 1971, Nicolae Ceauşescu a rostit o
cuvântare despre îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice şi a educaţiei
marxiste în ceea ce priveşte membrii de partid, moment cunoscut mai târziu sub
denumirea de „tezele din iulie.”26 Acestea şi efectele lor pe termen lung au cauzat
25
Intervenţia şi evaluarea lui János Demeter în 1971, referitor la activitatea şi rolul de până
atunci al Consiliului Muncitorilor de Naţionalitate Maghiară, precum şi la principalele
probleme ale minorităţii maghiare.
26
În legătură cu geneza „tezelor din iulie”, unii specialişti (Dennis Deletant, Vladimir
Tismăneanu) consideră că acestea sunt, în primul rând, rezultatele directe ale vizitei lui
Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, precum şi a atmosferei constatate acolo.
Ceauşescu a fost impresionat de rezultatele revoluţiei culturale din China, de întărirea
rolului conducător şi de control al partidului şi, nu în ultimul rând, l-au influenţat şi
manifestările grandioase ale cultului personalităţii constatate acolo. Dennis Deletant,
România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2010. Vladimir
Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
Este sigur că faptele sus amintite au avut un rol în acest fenomen politic, credem însă că
nu sunt neglijabile nici părerile acelor istorici care leagă apariţia tezelor de economia
română şi de transformările petrecute în viaţa politică internă şi cea externă. După
părerea lui Florin Constantiniu, presiunea politică venită dinspre Uniunea Sovietică era
destul de clară, încât nu este exclus că, prin întărirea controlului ideologic al puterii,
conducerea partidului dorea să transmită sovieticilor faptul că deţine pe deplin controlul
asupra sectorului politic intern. Trebuie avute în vedere însă şi următoarele: până la
începutul anilor ’70, Ceauşescu şi-a consolidat pe deplin puterea, a realizat un schimb al
elitelor şi cu un nou elan, în prezenţa unui cult al personalităţii mai desăvârşit, a
continuat procesul grandios al transformărilor economice şi sociale care – potrivit logicii
de funcţionare a sistemului – rezultau automat din împlinirea unei inclemenţe
129
rupturi vizibile în viaţa politică a ţării. Deschiderea parţială, simţită la sfârşitul

epocii lui Gheorghiu-Dej şi continuată de Ceauşescu, a fost succedată de un nou
val de severitate ideologică, iar punerea în practică a acestuia, a afectat în cele din
urmă tot mai grav toată societatea românească (mai accentuat începând cu
sfârşitul anilor ’70). Mecanismele rezultate din teze, cele economice
(industrializarea forţată, condiţiile grele de viaţă), de sistematizare teritorială
(începutul distrugerii satelor), precum şi cele ideologice şi culturale (îngrădirea
sistemului educaţional şi a vieţii culturale minoritare) au creat, treptat, o situaţie
tot mai lipsită de perspective, inclusiv pentru minorităţile naţionale din ţară.
Existenţa fizică a majorităţii instituţiilor culturale a minorităţilor naţionale,
înfiinţate sau relansate la sfârşitul anilor ’60, n-a fost încă ameninţată de un
pericol iminent. Viaţa socială, cultura şi toate domeniile şi produsele acestora au
fost umbrite însă de severitatea ideologică generală ca şi în cazul instituţiilor
culturale româneşti. Activitatea din instituţiile şi organele culturale minoritare,
care până atunci aveau un relativ caracter specific, în mod obligatoriu trebuia să
reflecte noile directive ale partidului. De la începutul anilor ’70, aceste instituţii
au cunoscut un regres succesiv în ceea ce priveşte fundamentul lor existenţial şi
s-au degradat la stadiul de purtători de cuvânt ai directivelor de partid, pierzând
rolul de a prezenta şi a dezvolta cultura specifică naţionalităţilor.
Reevaluarea rolului consiliilor pentru naţionalităţi a început practic încă din
1971, dar totuși o schimbare majoră în activitatea lor a avut loc la mijlocul anilor
’70. În 1971, critica obligatorie se referea la faptul că acest consiliu nu punea
destul accent pe transmiterea propagandei oficiale şi pe educaţia de tip socialist.
„Trebuie eliminate acele tendinţe care doresc rezolvarea problemelor
naţionalităţilor într-un mod extrem de unilateral. Consiliile naţionalităţilor
conlocuitoare nu pot îndeplini sarcinile primite, decât dacă se vor ocupa şi de
cele mai actuale probleme ale construirii socialismului. În viitor, organizaţia
Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară din judeţul Mureş va
trebui să fie mai atentă în ceea ce priveşte aplicarea şi înfăptuirea politicii
partidului din toate domeniile – economie, politică, viaţa culturală şi socială –,
dând naştere unei opinii publice sănătoase, care nu va tolera niciun fel de
manifestare străină faţă de omul de tip nou, cuprins de umanismul socialist bazat
pe principiile marxist-leniniste” – afirma, de exemplu, Endre Antalffy,
preşedintele judeţean al COMNM, în 1971.27
Pe la jumătatea anilor ’70, din cauza presiunilor ideologice tot mai mari,
consiliile şi-au pierdut treptat şi acel minim rol pe care încă îl mai aveau la
ideologice. Totodată, nu pot fi trecute cu vederea nici transformările din viaţa economică
internaţională care aveau o influenţă şi asupra economiei româneşti.
27
ANR, Direcţia Judeţeană Mureş, Comitetul Judeţean de Partid Mureş, dos. 2/1971, f. 54-
55.
130
început, de a transmite problemele specifice comunităţilor respective. În 1971,

András Sütő şi Győző Hajdu, într-o scrisoare adresată lui János Fazekas, i-au atras
atenţia celui din urmă asupra faptului că anumite organizaţii judeţene ale
COMNM (de ex., Satu Mare sau Timiş) există doar formal şi au în conducerea lor
oamenii nepotriviţi. Eficienţa consiliilor era diminuată şi de faptul că nici prim-
secretarii judeţelor nu au primit dispoziţii concrete în ceea ce priveşte
funcţionarea acestora.28 Însă aceştia nici nu puteau primi dispoziţii deoarece,
după 1971, plenara consiliilor nu s-a mai întrunit decât în anul 1974.
În activitățile organizate de COMNM, „munca culturală de masă”, adică
transmiterea propagandei de partid, primea un accent din ce în ce mai mare.29 În
raportul din 1973 reiese faptul că „În perioada la care ne referim, s-a amplificat
activitatea desfășurată în vederea creșterii conștiinței socialiste a maselor, de
adâncire a cunoștințelor ideologice, s-a intensificat propagarea politicii partidului
și statului nostru în cadrul învățământului de partid și U.T.C., al conferințelor,
universităților populare și lectoratelor. În localitățile cu populație compactă de
naționalitate maghiară, această activitate se desfășoară în limba maternă.”30
La şedinţa comună a COMNM şi COMNG din 5 aprilie 1974, tonul şi
conţinutul raportului prezentat de István Péterfi nu mai erau nici pe departe ca
cele ale prelegerii rostite la plenara din 1971. Această cuvântare nu mai
menţionează nemulţumirile naţionalităţilor, dar accentuează tot mai mult rolul
şi menirea consiliilor de a transmite spre minorităţi cel mai nou discurs ideologic
al partidului31. Atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub cel al tonului abordat,
cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu sugera o nouă perspectivă. A enunţat din nou
faptul că partidul a rezolvat problema naţionalităţilor şi a subliniat unitatea
poporului român şi a naţiunilor conlocuitoare. Problemele educaţionale invocate
încă în anii ’70 au fost catalogate drept generale şi valabile pentru întregul sistem
al învăţământului din România32. Ceauşescu, avansat de curând în postul de
preşedinte al statului, a abordat un ton mai moralizator, somându-i pe
reprezentanţii minorităţilor naţionale să le facă pe acestea să înţeleagă că, în
cazul în care vor să reuşească în viaţă, vor trebui să înveţe limba română. Cei
prezenţi s-au arătat cu adevărat surprinşi când, referitor la rolul consiliilor
minorităţilor, secretarul general a afirmat dintr-o dată că supralicitarea în ceea ce
priveşte atribuţiile acestora ar putea duce la înfiinţarea unor consilii de
28
Politikatörténeti és Szakszervezeti Levéltár (Arhiva Sindicatelor și de Istorie Politică),
Budapest, Fond Fazekas János, 917, 8. doboz.
29
30
31
ANR, fond CC al PCR, Secția Organizatorică, dos. 38/1974, ff. 4-13.
32
Ibidem, f. 46-67.
131
naţionalitate română în judeţul Harghita33. Ideea cu care şi-a încheiat cuvântarea

cel mai de seamă lider de partid, conform căreia unitatea trebuie obţinută într-
un mod şi mai stăruitor – excluzând în totalitate separarea naţionalităţilor –, a
făcut imposibilă orice fel de manifestare culturală din partea minorităţilor, relativ
independentă până atunci.34
Pe parcursul anilor 1970, COMNM treptat a pierdut statutul și posibilitatea
de a fi organismul care să transmită către conducerea de partid problemele
specifice ale comunității maghiare. Schimbările de conținut survenite în
activitatea consiliului pot fi surprinse pe două nivele: mulți lideri și membri
marcanți ai consiliului au fost schimbați, iar rolul politic al consiliului a scăzut
vizibil. În a doua parte a anilor ’70, atât la nivel central cât și la nivel județean, a
început o schimbare de cadre. Mulți intelectuali, care au jucat un rol hotărâtor
atât în tematizarea anumitor probleme specifice, cât și în preluarea rolului de
mediator cu conducerea de partid, au fost înlăturați sau forțați la retragere. În
organismele de conducere ale consiliului a crescut vizibil rolul activiștilor de
partid trimiși din partea CC al PCR, János Vincze sau Sándor Koppándi.
La plenara COMNM din 1976 (la care, în premieră, Ceaușescu n-a participat),
din vechea conducere a mai rămas numai profesorul din Cluj-Napoca, István
Péterffy. Alături de el, prezidiul era format din trei activiști de partid, Lajos
Fazakas, János Vincze și Sándor Koppándi. Dintre cei care au avut posibilitatea
de a lua cuvântul numai doi erau intelectuali din generația veche, Endre Antalffy
(cel care n-a jucat un rol hotărâtor nici în anii precedenți) din Târgu-Mureș și
Zsolt Gálfalvi, redactorul revistei „A Hét”, ceilalți fiind activiști de partid și cadre
muncitorești, respectiv țărănești.35
În prima perioadă, problemele cele mai importante au fost discutate cu
ocazia ședințelor de lucru, apoi prezentate conducerii de partid și dezbătute la
ședințele plenare. La acestea, în majoritatea cazurilor erau prezenți delegați de
rang înalt de la CC și, la început, chiar și Nicolae Ceaușescu. În acest context, cei
care au luat cuvântul beneficiau de un cadru ideal de a tematiza și prezenta
33
Surprinderea ascultătorilor (animaţie) era menţionată în paranteză şi de către persoana
care scria procesul-verbal.
34
35
Din cei 22 de înscriși numai 14 au primit posibilitatea de a ține discurs: Antal Becze
(Miercurea Ciuc, activist) Albert Szabó (strungar, Oradea), Ernő Gáll (Cluj-Napoca,
revista Korunk), Endre Antalffy (Târgu-Mureș, vicepreședinte COMNM, profesor), Antal
Kőműves (Pecica, zidar), Sándor Albert (ziarul Brassói Lapok), Mária Bisztrai Horváth
(Cluj/Napoca, Teatrul Maghiar), Dénes Bálint (UTC, București), Dezső Kiss (inginer,
Căpeni Covasna), Ilona Pethő (organizația pentru femei, Harghita), Zsolt Gálfalvi (revista
A Hét), János Gergely (Satu Mare, vicepreședinte județean COMNM), Hajdú Győző
(Târgu-Mureș, revista Igaz Szó), Sándor Dali (activist, Covasna). ANR, fond COMNMR,
dos. 1/1976, ff. 1-10.
132
anumite probleme chiar în fața plenului, însumând rolul lor de mediator.

Începând din a doua parte a anilor ’70, Ceaușescu nu mai lua parte la aceste
plenare, fiind reprezentat de un activist de la CC, în această perioadă, de pildă, de
către Miron Constantinescu. Retrogradarea rolului COMNM se poate observa și
prin faptul că trimisul CC s-a opus prezentării la plenare a anumitor probleme
discutate la ședințe de birou. Probleme considerate importante de către mulți
membri ai COMNM au fost discutate numai la ședințele de birou. Așadar
activitatea COMNM treptat era direcționată către un domeniu mult mai formal
și anume transmiterea propagandei de partid. Astfel, problemele majore ale
intelectualilor maghiari au rămas blocate în ședințele de lucru.
În această perioadă deja putem întâlni cazuri când unii intelectuali, chiar
dacă erau membri ai COMNM, nu mai aveau dreptul de a ține cuvântări. Cu
ocazia plenarei din 1974, cinci intelectuali și membri de bază ai COMNM nu au
avut posibilitatea de a prezenta cuvântarea pregătită. Între ei se afla și profesorul
clujean, vechi activist, Edgár Balogh, care după ședință i-a transmis într-o
scrisoare conducerii COMNM ideile sale în care era subliniată, între altele,
problematica învățământului în limba maternă mai ales în școlile profesionale.36
Asemănător lui Balogh, mai mulți intelectuali rămași în afara cercului de
conducere și de influență al COMNM n-au renunțat, au încercat să tematizeze
problemele considerate de ei importante în forurile secundare ale consiliului.
În 2 octombrie 1975, secretarul CC, Ilie Verdeț, a avut o întâlnire cu câțiva
intelectuali maghiari, printre care Géza Domokos, Zsolt Gálfalvi, Pál Bodor, János
Szász. La această întâlnire au participat și activiștii de partid János Vincze și
Sándor Koppándi. În centrul discuțiilor erau niște probleme care n-au fost
prezentate cu ocazia plenarei: în unele locuri (Filarmonica din Târgu-Mureș) nu
erau angajați muzicieni de naționalitate maghiară; cu ocazia propagării culturii
socialiste se neglija tradiția specifică culturală maghiară și istoria comunității
maghiare din România (cei prezenți afirmau că poeziile lui Adrian Păunescu nu
sunt suficiente în cadrul comunității maghiare), unii cetățeni de naționalitate
maghiară erau acuzați, în mai multe cazuri, neîntemeiat, de naționalism; în Valea
Nirajului, unii milițieni și membri ai sfaturilor populare își îndemnau cetățenii să
trimită copiii în clase de predare în limba română. Cei prezenți au solicitat ca
organismele locale ale COMNM să aibă posibilități mai largi în rezolvarea
problemelor de genul celor sus-amintite.37
La 18 octombrie 1975, a avut loc o altă ședință de birou într-o atmosferă
tensionată, tot în prezența lui Ilie Verdeț. Profesorul clujean Lajos Takács, un
vechi activist de partid, a prezentat într-un ton foarte critic faptul că, după
părerea lui, nu exista o concepție bine definită în domeniul învățământului în
36
37
Ibidem, ff. 26-28.
133
limba maternă. Afirma că, pe baza documentelor, jumătate dintre elevii maghiari
din școlile profesionale nu aveau posibilitatea de a învăța în limba lor maternă și
că cei care dădeau examen de admitere la facultăți n-aveau posibilitatea de a o
face în limba lor maternă.38 Alți doi membri ai biroului, Zsolt Gálfalvi și Géza
Domokos, s-au alăturat lui Takács, dar într-un ton mai moderat, iar Dezső
Szilágyi și István Péterffy s-au abținut de a face remarci. În replica lui, Verdeț,
într-un ton hotărât, a criticat COMNM, afirmând că acesta trata diferitele
probleme numai prin prisma politicii naționale, neglijând directivele generale ale
partidului și problematica formării omului nou. Tot el afirma că, din perspectiva
conducerii de partid, rețeaua de învățământ în limbile minorităților era una
acceptabilă și că problemele care apăreau pe parcurs puteau fi rezolvate. Iar Lajos
Takács a primit un fel de mustrare din partea trimisului CC din cauză că, în
calitate de vechi tovarăș, a devenit nerecunoscător față de partid. „Este de știut că
politica națională a partidului este una corectă; bazele acestei politici nu trebuie
schimbate, eventual modul de aplicare” – sublinia Verdeț.39
Începând din a doua parte a anilor ’70, structurile COMNM erau folosite de
către conducerea de partid și în postura de for de disciplinare în cazul acelor
intelectuali maghiari care nu respectaseră directivele de partid. De exemplu, în
aprilie 1975, Ilie Verdeț s-a întâlnit și a purtat discuții personale cu intelectualul
clujean Edgár Balogh. Au mai fost prezenți activiștii János Vincze și Sándor
Koppándi, respectiv directorul Editurii Kriterion, Géza Domokos. Motivul acestei
discuții au fost greșelile politice comise de Balogh într-un articol intitulat Din
perspectiva umanismului minoritar (care, între timp, a fost oprit înainte de a fi
publicat) trimis la revista ungară „Tiszatáj.”40 Verdeț a adus critici dure asupra
conținutului acestui articol și a modului în care a fost trimis în Ungaria. A
subliniat faptul că în politica națională a partidului nu există perspectivă
minoritară, totul făcând parte dintr-un proces universal. Balogh s-a apărat
afirmând că scopul lui a fost numai înlăturarea discursului naționalist din
Ungaria. La sfârșitul întâlnirii Balogh a recurs la autocritică.41
După cum am văzut, în această perioadă mai mulți intelectuali maghiari au
rămas în afara structurilor de conducere ale COMNM. Însă, pentru majoritatea
acestora, consiliul a rămas singurul for unde, teoretic, ar fi fost posibilă
transmiterea problemelor de politică națională conducerii de partid. În anii ’70
38
ANR, fond COMNMR, dos. 3/1975, f. 23. f.
39
Ibidem, f. 28.
40
“Tiszatáj” este o revistă culturală apărută în orașul Szeged, care în anii ’70 a devenit
principalul organ de presă unde apăreau subiecte referitoare la maghiarii din afara
granițelor Ungariei.
41
ANR, fond COMNMR, dos. 2/1975, ff. 6-8. Este de menționat că în acest articol Balogh
practic a nuanțat rolul de pod, de legătură a minorității maghiare în relația celor două
țări, România și Ungaria.
134
acești intelectuali, neconvocați sau absenți la întâlnirile COMNM, au comunicat

cu organele de conducere prin scrisori sau petiții, atrăgând astfel atenția acestora
asupra unor probleme care deja nu erau discutate în consiliu (diferite cazuri de
discriminare, manuscrise și cărți netipărite, activitatea organelor de Securitate,
problema interpretării naționalismului etc.). András Sütő, într-o scrisoare din 23
ianuarie 1978, și-a manifestat indignarea din cauză că, după afirmațiile sale, la
Târgu-Mureș a fost oprit un doctorat pe motivul că doctorandul ar fi fost
naționalist.42
În procesul de pregătire a legii învățământului din 1977, COMNM a avut
niște propuneri – garantarea prin lege a posibilității de a studia în limba maternă,
introducerea în programul școlar a studierii istoriei naționalităților conlocuitoare
– dar acestea nu au fost luate în considerare. Din contră, noua lege a
învățământului a subliniat faptul că, pentru o mai bună însușire a limbii române,
unele materii vor fi predate în limba română.43
Din cauza schimbărilor de cadre și a presiunii politice din partea organelor
de partid, din perspectiva rolului de mediator în problemele politicii naționle a
PCR, COMNM a pierdut aproape în totalitate această caracteristică. În planul de
muncă referitor la perioada 1976-1977, din cele șase puncte numai unul se referea
la probleme specifice comunității maghiare și anume rolul consultativ al
consiliului în probleme de învățământ. Celelalte puncte se refereau la anumite
probleme administrative și de propagandă: componența biroului, organizarea
unor ședințe de birou și plenare, metodologia distribuirii propagandei de
partid.44 Programul referitor la anul 1977 a continuat această tendință. Difuzarea
ideologiei de partid și munca politică erau pe primul loc. Iată programul propus
pentru anul 1978: prelucrarea rezultatelor din învățământ, probleme referitoare
la organizarea Cântării României, munca depusă de teatrele și ansamblurile
maghiare, creșterea rolului mobilizator al ziarelor și revistelor de limbă
maghiară.45
După plenara din 19 iulie 1979, COMNM a ajuns în totalitate sub conducere
politică. În locul profesorului universitar din Cluj-Napoca, István Péterffy, care de
fapt a evitat pe tot parcursul mandatului său orice confruntare cu conducerea de
partid, în fruntea COMNM a ajuns un activist de rang înalt, Mihály Gere,
membru CC și membru supleant în Biroul Executiv al PCR. În prezidiu activiștii
de partid și cadrele muncitorești au ajuns în majoritate absolută: vicepreședinți
Lajos Fazakas (membru CC și membru supleant în BE), László Lőrincz (secretar
de stat), József Méliusz (scriitor), Ilona Péter (muncitoare, Cluj-Napoca), Albert
42
43
Ibidem, f. 8.
44
ANR, fond COMNMR, dos. 2/1976, 2-3. f.
45
Ibidem.
135
Szabó (strungar, Oradea), János Vincze (activist de partid) și secretarul

organizației Sándor Koppándi (membru supleant în CC).46
În persoana lui Gere, în fruntea consiliului a ajuns un activist executant din
cel mai strâns cerc al lui Ceaușescu. COMNM a ajuns sub control politic total. În
1979, Nicolae Ceaușescu a vorbit astfel despre menirea consiliilor, respectiv
politica națională a partidului: „În acelaşi timp consider că aceste consilii, mă
refer şi la cele centrale şi la cele judeţene, trebuie să participe la activitatea
generală de educaţie politică, de formare a conştiinţei noi, socialiste. Este necesar
ca presa, Radio-televiziunea atît în limba română cît şi în limba maghiară şi
germană să aibă un rol mai activ în întreaga activitate politico-educativă de
combatere a diferitelor concepţii retrograde şi mistice, de formare a omului nou,
constructor al socialismului. Insist încă odată asupra rolului important ce-l are
literatura şi arta, activitatea cultural-artistică şi asigurarea condiţiunilor ca
aceasta să se poată manifesta şi realiza în mod corespunzător şi în limbile
naţionalităţilor, în acelaşi timp în împletirea strânsă a acestei activităţi într-un
şuvoi unic în cadrul festivalului Cântarea României, în aşa fel ca indiferent de
limba în care se desfăşoară această activitate politică, culturală, literară, artistică,
ea trebuie să se desfăşoare într-o limbă unică a materialismului ştiinţific, a
programului partidului nostru – expresia marxism-leninismului în România.”47
După plenara din 1979, au avut loc schimbări majore și în organizațiile
județene. Comparând lista membrilor consiliilor județene din anul 1979 cu listele
după înființarea COMNM (1968) putem constata două lucruri importante:
fluctuația de cadre și dispariția de pe liste a unei părți dintre membrii din
categoria intelectualilor. De exemplu, dacă în 1968, în județul Cluj, din 18 membri
ai COMNM șapte erau intelectuali, dintre care mulți cunoscuți și apreciați de
către comunitatea maghiară, în 1979 numărul lor a ajuns la cifra de trei, cel mai
cunoscut fiind profesorul universitar Lajos Takács. În cazul județului Mureș,
numărul intelectualilor a scăzut tot la trei, cei mai cunoscuți fiind scriitorul
András Sütő și redactorul Győző Hajdu.48
În raportul de activitate din 1983 al COMNM era subliniat, între altele: „O
preocupare centrală, permanentă a Consiliului au constituit-o susţinerea şi
popularizarea modului exemplar în care Partidul Comunist Român a rezolvat
problema naţională, a contribuţiei hotărîtoare şi originale a tovarăşului Nicolae
Ceauşescu la fundamentarea concepţiei unitare, ştiinţifice în acest domeniu, a
prezentării felului în care rezultatele acestei politici se reflectă în viaţa
46
ANR, fond COMNMR, dos. 1/1979, ff. 1-3. f.
47
48
ANR, fond COMNM, dos. 1/1978, ff. 91-100.
136
economică, socială, culturală, în drepturile şi libertăţile de care se bucură

naţionalităţile conlocuitoare.”49
Căderea intelectualilor, 1984-1989

La începutul anilor ’80, procesul politic început după tezele din iulie a ajuns
într-o nouă etapă. Conducerea de partid nu găsea soluții pentru rezolvarea
problemelor economico-politice cauzate de criza economică mondială și de
structura neostalinistă a economiei românești. În pofida situației grele, Nicolae
Ceaușescu a refuzat orice tip de reformă social-politică şi a reacționat cu
intensificarea campaniei ideologice, prin mărirea centralizării structurilor de
conducere și printr-o mobilizare de masă bazată pe sentimentul național. Cultul
personalității din jurul liderului PCR a cunoscut forme nemaiîntâlnite până acum
în istoria postbelică a țării. Rotația cadrelor se continua atât la nivel central (de
partid și guvernamental), cât și la nivel local. După reușitele în domeniul politicii
externe din anii ’60-’70, regimul lui Ceaușescu (mai ales după actul de la Helsinki
din 1975) era tot mai mult criticat din partea țărilor occidentale privind cultul
personalității, nerespectarea drepturilor omului și politica față de minoritățile
naționale. Ceaușescu, în replică, încerca diminuarea izolării internaționale prin
noi legături politico-economice cu țările din Lumea a Treia.
Congresul al XIII-lea al PCR practic a conservat această situație fără șansa
minimă a unei potențiale reforme. Datoriile externe ale României în această
perioadă (1981) au ajuns la cifra de 10,2 miliarde de dolari. În aceste condiții,
Ceaușescu a luat decizia că, până la sfârșitul anilor ’80, va plăti înapoi toate
datoriile, realizând o țară independentă și suverană din toate punctele de vedere.
Consecințele acestei politici trebuiau suportate de către populație, care era
condamnată să găsească modalități de supraviețuire în condiții foarte aprige.
Conducerea de partid, între timp, pentru a menține controlul asupra societății
românești, opera cu metode administrative folosind organele de Miliție și de
Securitate. 50
Mobilizarea societății românești era realizată prin manipularea
sentimentului național. Pentru realizarea acestui scop a avut loc o reevaluare a
istoriei naționale: originile daco-romane, istoria statelor feudale românești, lupta
antiotomană etc. În panteonul național Ceaușescu apărea ca succesorul marilor
domnitori medievali. După disputele din anii ’60 s-au cristalizat noile forme ale
națiunii socialiste române. Punerea în practică a noii teorii privind formarea
națiunii socialiste române a creat un pericol real pentru minoritățile naționale
din țară, pentru că în acest nou context politic nu exista nici o garanție ideologică
49
50
Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura
Humanitas, București, 2004, p. 80.
137
și juridică asupra faptului că trăsăturile naționale şi lingvistice colective vor fi

luate în considerare de către conducerea de partid. Omogenizarea socială și
națională a luat un nou avânt prin intensificarea procesului de industrializare și
de urbanizare.51
Radicalizarea vieții politice și ideologice, creșterea ritmului în procesul de
transformare socială, respectiv unele evenimente politice externe (activarea
Ungariei în problematica maghiarilor din afara granițelor) au determinat noi
schimbări în politica națională a partidului.52 Regimul Ceaușescu gândea deja,
din anii ’60, în termenii omogenizării totale (și din punct de vedere etnic) a
societății românești, dar din anumite motive a făcut compromisuri cu grupurile
etnice mai mari, cum ar fi maghiarii și germanii.53 Începând din a doua parte a
anilor ’70, mai accentuat în anii ’80, conducerea de partid încerca intensificarea
omogenizării naționale prin încurajarea emigrării (în cazul germanilor) și prin
intensificarea procesului de asimilare (în cazul maghiarilor). Conducerea de
partid abandona, pe rând, toate tehnicile politice folosite în politica națională:
integrarea comunităților etnice prin propria elită, instituții culturale proprii cu
conținut național, recunoașterea caracterului specific național, lingvistic al
activităților culturale, integrarea elitelor politice și intelectuale în structurile de
stat și de partid. Activitatea instituțiilor culturale ale minorităților, treptat, a
devenit una formală, pierzând conținutul specific. Termenul de naționalitate
conlocuitoare a fost schimbat cu termenul de muncitori români de naționalitate
maghiară, respectiv germană, și s-a interzis folosirea în tipărituri a denumirilor
geografice și a toponimelor în limbile minorităților.
Din cauza înrăutăţirii situaţiei lor politice, mai mulţi activişti şi intelectuali
maghiari, loiali până în acel moment conducerii de partid, au reevaluat legăturile
lor cu regimul Ceauşescu, cu Ungaria, respectiv problemele privind identitatea
lor naţională şi politică.54 Intelectualii maghiari integrați instituțional în sistemul
51
Dragoș Petrescu, Building the Nation, Instrumentalizing Nationalism: Revisiting
Romanian national-Communism, 1956-1989, în Martin Mevius (ed.), „The Communist
Quest for National Legitimacy in Europe, 1918-1989”, Routledge Taylors and Francis
Group, London and New York, 2011, pp.146-165.
52
Despre schimbarea politicii în Ungaria vezi: György Földes, Magyarország, Románia és
a nemzeti kérdés (1956-1989) (Ungaria, România și problema națională 1956-1989),
Napvilág Kiadó, Budapest, 2008.
53
Novák, Politica națională a P.C.R. la sfârșitul anilor 1960…, pp. 189-227.
54
Oferind posibilități de integrare instituțională (inclusiv la nivel cultural) conducerea de
partid mult timp i-a permis elitei politice și culturale maghiare cultivarea unei duble
identități: națională și politică. În schimbul loialității politice și ideologice elita maghiară
beneficia de un sistem instituțional cultural specific, cultivând o cultură în limba maternă
cu un fond socialist dar și cu multe componente tradiționale. Cel mai relevant gest de
loialitate datează din 1968, când majoritatea intelectualilor maghiari din România au
respins tezele Uniunii Scriitorilor din Ungaria referitor la dubla legătură a culturii
138
politic din România s-au retras, treptat, sau au fost schimbați din pozițiile mai
importante. În 1987, după raportul Securității, András Sutő era revoltat de faptul
că cei din conducerea de partid se consultau numai cu Sándor Koppándi, Győző
Hajdu și Lajos Létay, activist, respectiv intelectuali care, după părerea lui Sütő,
nu reprezintau nici într-un fel opinia comunității maghiare. Scriitorul din Târgu-
Mureș a mai subliniat că sus-numiții au preluat pozițiile mai importante și în
COMNM.55 Tot în această perioadă, mai precis în 1984, a fost îndepărtat din
forurile de conducere ale PCR cel mai cunoscut activist și politician maghiar al
vremii, János Fazekas.56
În 1984 are loc ultimul mare val de schimbare privind activitatea și
componența COMNM. În acest an, influențat și de unele dispute între câțiva
intelectuali maghiari, are loc un nou val de epurări din consiliu. Tonul acestor
evenimente a fost dat de redactorul revistei „Igaz Szó” din Târgu Mureș, Győző
Hajdu, cel care în noiembrie 1984, într-o scrisoare lungă, dezvăluie primului
secretar situația internă în COMNM. Atacul lui Hajdu a fost îndreptat contra
acelui grup de intelectuali care a supraviețuit epurărilor din anii ’70. Chiar dacă
este vorba despre un conflict între Hajdu și alți intelectuali, din raportul de
denunț al celui dintâi reiese cum COMNM, din perspectiva aportului unor
intelectuali față de organizație, funcționa deja în mod formal, mulți dintre
membrii lui refuzând prezența la ședințe, trecând în pasivism. Scriitorul Bodor
Pál, fost redactor-şef la Radioteleviziunea Română, a părăsit țara. „În altă ordine
de idei, sesizăm că Bodor Pál publică frecvent în presa din R.P.U., dar materialele
semnate de el nu reflectă apartenenţa lui la partidul nostru şi la ţara noastră, ci
produc impresia că abordează probleme social-politice aidoma unui scriitor
băştinaş din Ungaria.”, sublinia Hajdu.57 Despre scriitorul András Sütő menționa
faptul că copiii acestuia au părăsit țara, iar acesta „De ani de zile declară tot mai
des, că nu-şi dă numele la nici o acţiune iniţiată de PCR. Personal nu odată am
fost prezent la astfel de afirmaţii. De aproximativ 8-10 ani nu a făcut nici o
apreciere favorabilă referitoare la documente de partid sau la politica partidului
în general.”58 Zsolt Gálfalvi, critic literar din Bucureşti, după afirmațiile lui Hajdu,
de multă vreme se afla în relaţie de strânsă prietenie cu Sütő, cu a cărui atitudine
de opoziţie s-a identificat complet. La fel ca şi Sütő, se mândrea cu faptul că în
scrierile sale nu pomeneşte deloc numele secretarului general al partidului.
minorităţilor maghiare din bazinul carpatic. Mai pe larg vezi cazul lui János Fazekas:
Csaba Zoltán Novák, În slujba naţiunii şi a partidului. Dubla identitate a unui activist
maghiar. Exemplul lui János Fazekas, în „Partide politice şi minorităţi naţionale din
România în secolul XX”, Techno Media, Sibiu, 2010, pp. 316-329.
55
ACNSAS, fond Documentar, dos. 13409, vol. 35, ff. 70-71.
56
Novák, În slujba naţiunii…, op. cit., pp. 316-329.
57
58
Ibidem.
139
„Sándor Huszár a publicat în anul 1982 volumul autobiografic al lui în care

datorită unui subiectivism excesiv al autorului este oglindită în mod deformat
politica culturală şi naţională a partidului din perioada urmată după 23 August
1944”59 – afirma Hajdu despre Huszár. Autorul scrisorii îi denunța, în continuare,
pe doi membri marcanți ai COMNM, editorul Géza Domokos și József Méliusz,
vicepreședintele organizației. „Greşelile grave politice şi ideologice manifestate la
Editura Kriterion sunt strâns legate de atitudinea lui Domokos Géza în privinţa
căruia am avut multiple posibilităţi să mă conving că este un om cu două feţe,
comportându-se în mod cu totul diferit faţă de organele de partid şi faţă de
cercurile naţionalităţii maghiare cu care intră în contact. Nu odată am constatat
că cercuri ale intelectualităţii maghiare cu concepţii naţionaliste îl elogiază ca pe
unicul şi vajnicul conducător al naţionalităţii maghiare din România. La fel am
avut posibilitatea să mă conving că se află de ani de zile sub influenţa nefastă a
lui Méliusz Jósef şi Fazekaş János identificîndu-se cu concepţiile şi atitudinea lui
Sütö András… Méliusz József a fost ales ca vicepreşedinte al Consiliului
Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară, pentru faptul că era şi
vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.S.R., funcţie pe care nu o mai deţine
de peste zece ani. În general manifestă o atitudine pasivă faţă de activitatea
Consiliului, în ultimii 5-6 ani a participat doar la o singură şedinţă plenară şi la
nici o şedinţă de birou. Atitudinea politică a lui Méliusz Jósef este în totală
contradicţie cu calitatea lui de vicepreşedinte al Consiliului, deoarece de 10 ani
refuză să exprime public, în presă o poziţie favorabilă de aprobare a politicii
partidului nostru, şi mai cu seamă a politicii naţionale.”60
În 1984 au loc noi destituiri, respectiv numiri în organul de conducere al
COMNM. În Biroul de conducere dintre cele opt persoane nominalizate găsim
doar un singur intelectual, dar de această dată nu este vorba de un scriitor sau de
un poet cunoscut și recunoscut, ci de un profesor universitar din Cluj Napoca,
Árpád Páll. Ceilalți șapte membri erau activiști de partid.61 Tot în acest an au loc
schimbări majore și în componența structurilor județene ale COMNM.
Majoritatea vechilor cadre din anii ’60-’70 dispar de pe listele consiliului,
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
Mihai Gere (preşedinte, şef secţie la C.C. al PCR, membru supleant al Comitetului
Politic Executiv al C.C. al PCR), Ludovic Fazekaş (vicepreşedinte, viceprim-ministru al
Guvernului, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR), Ştefan Rab
(vicepreşedinte, prim-secretar al Comitetului judeţean Covasna al PCR, membru al C.C. al
PCR), Ion Vinţe (vicepreşedinte, activist al C.C. al PCR), Árpád Páll (vicepreşedinte,
prorector al Universităţii ”Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, membru supleant al C.C. al PCR),
Irina Birta (vicepreşedinte, secretar al Consiliului municipal al sindicatelor Arad),
Alexandru Czágó (vicepreşedinte, preşedintele C.A.P. Salonta, judeţul Bihor, membru al
C.C. al PCR), Iuliu Fejes (secretar, şef sector al C.C. al PCR, membru al C.C. al PCR).
140
dominate clar de prezența activiștilor de partid. Este de menționat că în anii ’80

intelectualii maghiari din România erau reprezentați în rândurile COMNM
numai de grupul foarte restrâns, loial conducerii de partid, din jurul lui Győző
Hajdu. Majoritatea membrilor acestui grup se aflau de mult timp în capitală,
deținând diferite funcții de partid, nemaiavând legături directe cu comunitatea
lor, iar intelectualii (scriitori, poeți, redactori) rămași în COMNM nu se bucurau
de succesul public și popularitatea membrilor rămași în afara organizației.
În această perioadă COMNM n-a mai avut nici o activitate din proprie
inițiativă, nici măcar la ședințele de birou. Programul și activitatea organizației se
restrângeau la mobilizarea de mase, respectiv la activități de propagandă, fiind
folosită în războiul de propagandă și mediatic cu Ungaria și, dacă era cazul, cu
țările din Occident. Programul COMNM din 1985 se referea numai și numai la
probleme de propagandă și de mobilizare: „Situînd în centrul preocupării lor
sarcinile stabilite în Planul naţional unic de dezvoltare economico-socială pe
anul 1985 şi a actualului cincinal, membrii Consiliului, fiecare la locul lui de
muncă, vor acţiona intens, sub conducerea organelor şi organizaţiilor de partid,
pentru mobilizarea şi stimularea iniţiativei oamenilor muncii în vederea realizării
integrale şi în mod ritmic a producţiei fizice, utilizării economicoase, cu
maximum de randament a energiei, materiei prime, mijloacelor de producţie şi a
capacităţii creatoare a celor ce muncesc, ridicării nivelului tehnic şi calitativ al
întregii producţii, realizării la timp şi de calitate ireproşabilă a producţiei
destinate exportului, sporirii mai accentuate a productivităţii muncii, creşterii
eficienţei economice, întăririi autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii
economico-financiare a fiecărei unităţi.”62
În cursul anului 1984 au fost primiţi la consiliu, la cererea lor, unii ziarişti şi
delegaţii străine din Marea Britanie, Austria, Suedia, Franţa etc., care au dorit să
se informeze despre unele aspecte privitoare la drepturile cetăţenilor români de
naţionalitate maghiară din țară. COMNM a raportat către conducerea de partid
faptul că organizația și-a îndeplinit misiunea: „În toate aceste cazuri Consiliul
nostru răspunzînd la întrebările puse a prezentat pe larg politica naţională justă a
partidului şi statului nostru, cu argumente concrete privind modul în care
aceasta se reflectă în viaţa economico-socială, politică şi spirituală a oamenilor
muncii aparţinînd acestei naţionalităţi, şi a combătut încercările de abordare
denaturată a politicii partidului privind asigurarea egalităţii depline a tuturor
oamenilor muncii din patria noastră.”63
Ultima acțiune (documentată) de mare anvergură a COMNM a avut loc în
1987, când trebuia condamnată apariția, la Budapesta, a lucrării Istoria
62
ANR, fond CC al PCR, Secția organizatorică, dos. 6/1985.
63
Ibidem.
141
Transilvaniei, în trei volume.64 Apariția cărții în limba maghiară, apoi și în

traducere engleză, s-a produs cu acordul (tacit) al conducerii de partid din
Ungaria și era un semnal clar că Ungaria a intrat în polemică directă, în fața
opiniei publice, cu PCR la toate nivelurile. Așadar, pentru conducerea de partid
era vital ca să obțină sprijin din partea unor intelectuali maghiari de seamă din
România. Precedente au existat în 1956, când marea majoritate a intelectualilor
maghiari s-a pronunțat împotriva revoluției ungare sau în 1968, când mulți
intelectuali maghiari, la cerința conducerii de partid, s-au opus hotărârii Uniunii
Scriitorilor din Ungaria, referitor la dubla legătură (cea cu țara mamă și cea cu
România) a literaturii maghiare din România.65 În această perioadă, Nicolae
Ceaușescu frecventa din nou plenarele COMNM. Situația era una critică, biroul
COMNM căuta fără succes personalități (și din afara organizației) care să-și
asume rolul de a condamna în plen acțiunile din Ungaria.66 La sfârșit, COMNM
a editat o declarație în care se sublinia faptul că: „…O serie de lucrări de istorie
care apar în editurile din Republica Populară Ungară conţin falsificări grosolane
ale adevărului istoric, reeditînd cele mai reacţionare teze de pe vremea regimului
fascist al lui Horthy, incită de fapt la repunerea în discuţie a hotărîrilor
tratamentelor de pace de după primul şi cel de-al doilea război mondial, a
graniţelor existente între state europene. Luînd cunoştinţă despre asemenea
fapte şi manifestări reprobabile, în flagrantă contradicţie cu adevărul, cu
principiile şi normele de relaţii internaţionale, cu interesele colaborării
prieteneşti româno-ungare, oamenii muncii de naţionalitate maghiară din
România îşi exprimă nedumerirea şi amărăciunea şi le condamnă cu toată
hotărîrea. Asemenea teze sînt extrem de periculoase şi păgubitoare, ele
încurajează naţionalismul, şovinismul şi anticomunismul, exaltă sentimente
revanşarde, creează iluzii şi false probleme care produc şi aţâţă neînţelegeri între
popoare, între naţiuni, între diverse comunităţi etnice.”67
În anii ’80, COMNM nu a existat la nivel național ca organizație. Filialele
locale nu au mai funcționat, o mare parte a membrilor au părăsit organizația sau
n-au fost convocați, numai dacă exista vreo misiune de propagandă mai
importantă. În această perioadă, pas cu pas s-a restrâns și aria de activitate a
64
Erdély története (Istoria Transilvaniei) a fost realizată de un grup de istorici de la
Academia de Științe a R.P.Ungare și a apărut în 1986.
65
Csaba Zoltán Novák, Relaţiile româno-maghiare şi schimbarea de regim din 1989, în
„Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «Gheorghe Şincai», Târgu-Mureş, 2013.
pp. 43-63.
66
Istoricul Lajos Demény, cercetător al Institutului de Istorie al Academiei Române, a
fost solicitat să țină o expunere critică despre cartea Istoria Transilvaniei la plenara
COMNM. Demény, după dileme prelungite, a decis că va refuza această solicitare, a
părăsit capitala, motivând ulterior probleme de sănătate.
67
ANR, fond CC al PCR, Secția organizatorică, dos. 13/1987, ff. 20-37.
142
organizației, biroul de conducere fiind format de un grup foarte restrâns de

activiști și intelectuali loiali lui Nicolae Ceaușescu. Odată cu revoluția din
decembrie 1989, organizația a încetat să mai existe și de jure. Ultimul președinte
al COMNM, Mihály Gere, a fost condamnat în procesul revoluției din 1989,
ceilalți lideri activi din această perioadă s-au retras din viața publică,
confruntându-se însă cu o mare respingere din partea comunității maghiare din
România.68
Existența și evoluția activității COMNM reflectă, de fapt, evoluția politică a
regimului Ceaușescu, mai ales în privința politicii față de minoritățile naționale.
Această politică a încercat să integreze naționalitățile prin asigurarea accesului la
proprietatea publică și la redistribuirea resurselor statului, în schimbul
suportului acordat de naționalități pentru ideologia comunistă. Conducerea
bazată pe elite, derivată din principiile centralizării democratice, a favorizat
elitele etnice cu un discurs în favoarea grupurilor etnice. Această elită a fost în
primul rând interesată de consolidarea loialității de grup, și mai târziu a încercat
să exploateze eșecurile procesului de redistribuire, să obțină mai multe resurse
pentru comunitățile lor, mai multe drepturi, chiar și autonomie teritorială și, în
cele din urmă, suveranitate politică.69
Consiliul a luat naștere în contextul liberalizării moderate a vieții culturale și
politice din România la sfârșitul anilor ’60 și a fost parte integrantă a politicii
partidului față de minorități. Menirea inițială a COMNM era una dublă:
integrarea și mobilizarea comunității maghiare prin transmiterea și interpretarea
politicii partidului, respectiv integrarea intelectualilor maghiari prin rolul
consultativ privind rezolvarea problemelor specifice ale minorității maghiare.
Modul de funcţionare – angajaţii nu primeau salarii, organizaţia nu avea sedii
proprii, subordonarea totală faţă de organizaţiile de partid, consiliul nu beneficia
de dreptul de a lua hotărâri, nu avea dreptul de a convoca plenara, nu avea nici
măcar un buget stabilit – a arătat repede limitele organizaţiei. Totuşi, pînă la
mijlocul anilor 1970, chiar dacă în perioada 1972-1973 n-a fost convocată plenara
consiliului, prin exercitarea dreptului consultativ, mai mulţi reprezentanţi ai
COMNM au atras atenţia conducerii de partid (de exemplu, plenara din 12 martie
1971) asupra unor probleme specifice ale comunităţii maghiare, cum ar fi: dreptul
de a folosi limba maternă în administraţia locală, problema editării cărţilor în
68
Cazul lui Győző Hajdu este cel mai cunoscut. Practic, a fost alungat din orașul Târgu-
Mureș.
69
Levente Salat, Csaba Zoltán Novák, Ethnicity, Nationalism, and the Minority Regime, în
Lavinia Stan, Diane Vancea (ed.), „Post-Communist Romania at Twenty-Five. Linking
Past, Present, and Future”, Lexington Books, Lanham, Boulder, New-York, London, 2015,
pp. 63-87.
143
limba maghiară, problema învăţământului în limba maternă, reprezentarea

comunităţii maghiare în forurile de stat.
Odată cu schimbarea atmosferei politice din România în anii 1970, COMNM
a pierdut treptat rolul consultativ, devenind o simplă unealtă propagandistică a
PCR. Folosirea organizaţiei ca simplu for de propagandă a determinat
nemulţumirea şi apoi părăsirea COMNM de către majoritatea membrilor
semnificativi, cum ar fi: András Sütő, János Demeter, Géza Domokos, Károly
Király etc. În locul lor au fost promovaţi activişti fideli conducerii de partid ca:
Mihály Gere (preşedintele consiliului în perioada 1979-1989), János Vince, Lajos
Fazakas etc. În perioada 1974-1983 a fost convocată de mai multe ori plenara
COMNM, însă numai şi numai din simple motive propagandistice dintre care cel
mai important fiind combaterea aşa numitelor „tendinţe revizioniste maghiare.”
În 1984 a avut loc un nou val de schimbări în conducerea organizației, marea
majoritate a intelectualilor au fost dați afară, locurile lor fiind preluate de activiști
loiali regimului Ceaușescu. COMNM funcționa deja numai ca un simplu
instrument de propagandă, de legitimare a politicii lui Ceaușescu, fără minima
șansă de inițiativă proprie în tematizarea unor probleme specifice comunității
maghiare. Plenarele au fost convocate numai în cazuri considerate urgente de
conducerea de partid. Motivul convocării plenarei din 1987 a fost condamnarea
apariţiei la Budapesta a unei vaste monografii în trei volume despre istoria
Transilvaniei. Sub egida consiliului, în anii 1980 au apărut câteva volume (de
exemplu, Naţionalitatea maghiară din România redactată de Sándor Koppándi) a
căror menire era demonstrarea politicii corecte a partidului faţă de naţionalităţile
conlocuitoare. Liderii maghiari rămaşi fideli conducerii de partid, practic izolaţi
în Bucureşti, au pierdut contactul cu comunitatea maghiară, devenind simple
unelte ale conducerii ceauşiste.70
70
Csaba Zoltán Novák, Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară, în
„România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituții de partid, de stat,
obștești și cooperatiste”, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București,
2012, pp.195-197.
144
RECUPERATING THE COMMUNIST PAST:

ROMANIAN LITERATURE AND AUTHORITATIVE DISCOURSE
RUXANDRA PETRINCA ∗
T
he fall of Communism gave way to a frantic search for the “truth”
wherein competing narratives aimed at expunging collective memory
and reconstruct national identity. In post-socialist Romania memory,
history and justice have become embedded in an ongoing struggle for political
power between the surviving forces of the old regime and those who believe in a
complete break with the pre-1989 nationalist-communist dictatorship of Nicolae
Ceaușescu. Twenty five years after the Revolution, Romania’s cultural milieu has
not yet escaped the boundaries of the aforementioned paradigm. As such,
recuperation of the literature written during Communism is a sensitive topic
most notably addressed by literary critics amongst which Eugen Simion, Eugen
Negrici and Alex Ștefănescu’s writings are the most notable ones.
Eugen Simion’s Romanian Contemporary Writers was published between
1974 and 1989. The editions published after the Revolution have only suffered
minor corrections. In fact, the author refused to revise his anthology on the
grounds that any revision amounts to an attack on Romanian literature. At the
other end of the spectrum, Eugen Negrici opinionates that every aspect of life
was subordinated to the political factor, even more so, the literary productions of
those times. Negrici’s Romanian Literature under Communism does not posit that
literary creations during this period are entirely without merits, but argues that
Romanian literature in Communist times cannot be dissociated from the
political-historical factor. An opposing view is embraced by Alex Ștefănescu. In
The History of Contemporary Literature (1941-2000) Ștefănescu argues that
Romanian literature does not owe anything to the Communist regime; literary
productions were written either against the regime or in total indifference to the
established norms.
This paper will not dwell on the critical anthologies cited above. Instead, it
will focus on the debates surrounding the critical role of the writer-intellectual
and the production of literature inside an authoritarian regime. The main
∗
McGill University, Montreal, Canada.
Recuperating the Communist Past:….
questions this paper seeks to answer is how should we approach literature

produced during the Communist period? Were literary productions entirely the
product of ideology? How did the literary canon evolve and how was it
influenced by the historical and political context of the time? In an effort to
break away from the socialist regime should all literary creations produced
during the Communist era be discarded? In retrospect how should one asses the
role of the writer/intellectual?
Romania had witnessed famous ideological debates over national identity
and the production of culture during the course of the twentieth century. The
theory of forms without content of the literary critic, Titu Maiorescu, warned
against the risk of transposing Western institutions and traditions without first
developing proper foundations to support them. Maiorescu considered that a
1
nation could endure the lack of culture, but not false culture. The debate
between “europeneazers” and “traditionalists” became heavily politicized during
Communism. In the 1970s and 1980s, the debate opposed the “protochronists,”
“nationalists,” and “traditionalists” (e.g., Edgar Papu, Eugen Barbu) versus the
“modernists,” “democrats,” and “europeanizers” (e.g., Nicolae Manolescu, Andrei
Pleșu). Essentially, the protochronist argument was that the Romanian national
literature was not inspired by Western forms, instead anticipated rather than
followed creative developments in the West. Romanian cultural figures such as
Mihai Eminescu, Henri Coandă, and Constantin Brâncuși were shown as
precursors of European trends in literature, poetry, science, or sculpture. Calling
themselves “patriots,” the protochronists argued that, politically, it is logical for a
2
nation seeking independence to also produce an independent culture.
The protochronist theory developed by Edgar Papu in 1974 was seized upon
by the Party’s ideologues and attached to official Marxism during the 11th
Congress Party. Three years earlier, Ceaușescu had read his famous July Thesis
which marked the consolidation of the national Communism doctrine. In arts,
the Theses indicated a return to socialist realism and demanded strict ideological
conformity from writers. The Theses were elaborated by Ceaușescu himself after
his visits in China and North Korea and amount to a mini cultural revolution. In
his two speeches pronounced on July 6 and 9, 1971, Ceaușescu launched a neo-
Stalinist attack on intellectuals and the relative freedom they had enjoyed for the
last six years.
1
Titu Maiorescu, “În contra direcției de astăzi în cultura română”, in Titu Maiorescu,
Critice (Bucharest: Minerva, 1908), vol. 1, pp. 152-164.
2
For an in-depth view at Romanian protochronism and its political implications, see
Katherine Verdery, National Ideology under Socialism, especially chapter 5 – “Romanian
Protochronism”, Berkeley: University of California Press, 1991, pp. 167-214.
146
Ruxandra Petrinca
A not very becoming practice has developed, comrades, to look

only at what is being done elsewhere, abroad, to resort for everything
to imports. This betrays also a certain concept of considering
everything that is foreign to be better, a certain – let us say –
prostration before what is foreign, and especially before Western
makes…You well know that in the past Eminescu criticized and made
fun of such mentalities in his poems. The more so we have to do it
today…We are against bowing down before everything that is
foreign…Time has come for the need to resort to our own forces in the
first place,…and only afterwards to appeal to import.
The 9th Romanian Communist Party Congress of 1965 had provided writers
with a sense of liberalization and more space for artistic creation. As Romania
tried to emphasize its independent position within the communist camp, the
social-realist cannon that had dominated Romania’s cultural life up to that point
was abandoned. Marin Preda’s first critical take on the Communist regime, The
Intruder, is published in 1968. Eugen Barbu’s novel The Prince, an allusion to the
former president Gh. Gheorghiu-Dej was published in 1969, while Dumitru Radu
Popescu’s first of the F novels cycle exploring the abuses of the collectivization
campaign appeared in the same year. Augustin Buzura’s first novel, The Absent
Ones, presenting the psychological drama of a journalist forced to lie by the
authorities was published in 1970. This period termed “the thaw” by Eugen
Negrici coincided with Dej and Ceaușescu’s foreign policy of distancing from
Moscow. The consequences of the foreign policy in literature translated into the
re-appropriation of works and writers that became banned once the Communists
took power. At the same time, it became possible to publish books that dealt
with the abuses of the collectivization campaign, or sloppy leadership. The main
character was no longer a mythical hero, the ideological message was implied
and the narrative became less stereotypical. Social realism begun to fade, the
writer stepped in and occupied the empty sit of the critical thinker, and literature
tried its best to fill the vacuum left by the dismantling of social and political
sciences.
Ceaușescu’s neo-Stalinist directives meant a return to the propagandistic
message of the early fifties wherein assimilation of the Marxist-Leninist learning
was the writers’ main task:
Assimilating the Marxist learning is a task given to the writers.
Enlarging their theoretical knowledge, which will help them observe
life in its essence, working with a gardener’s passion to perfect the
artistic craft, our writers will create the great work people are
expecting from them. To create the sincere work...expressing through
147
literature the essential things in life: the truth of class struggle, the
3
fight against exploiters, and the fight for Socialism, for the New Man.
The height of the proletcultism period (1948-1964) saw a record number of

translations, the introduction of the institution of censorship and the exclusion
of famous Romanian writers who had been previously accepted by the regime. By
1953 The Russian Book Publishing House had translated 1650 titles in 22,555.000
copies from emblematic exponents of Soviet socialist realism such as Maxim
4
Gorki, Nikolai Ostrovski, Fiodor Gladkov, or Mikhail Sholokhov. At the other
end of the spectrum, Tudor Arghezi a pre-war writer known for his leftist
sympathies was publically attacked and marginalized for the ideological content
5
of his poetry qualified as decadent bourgeois. Even the Stalinist Poetess Nina
Cassian became a casualty of the new literary norms; her poetry volume La scara
1/1 was criticized in Scânteia by Traian Șemlaru for failing to reflect the Marxist-
Leninist principles. Cassian was forced to make a self-criticism in the weekly
journal Flacăra, on March 7 1948. Opportunism fuelled collaboration with the
regime, famous examples being George Călinescu (1899–1965) and Mihail
Sadoveanu (1880–1961). Nevertheless, argues Dennis Deletant, the alignment of
accomplished writers with the new regime proved the exception rather than the
rule since aesthetic qualities could still triumph over the cannon. Marin Preda’s
Morometii and Eugen Barbu’s Groapa were published in 1955 and 1957,
6
respectively.
Ceaușescu’s intent in returning to the socialist realist norm did not go
unchallenged by the writers. Official government censorship bureaus were not
reintroduced and instead the censors were pursuing their activities in individual
publishing houses and editorial boards. No longer able to combat a centralized,
identifiable bureau, Romanian writers had to be wary of all editors and
publishers. Literary techniques became not just instruments of artistic expression
but survival strategies for writers whose careers depended on being able to fool
or avoid censors. The 1970s and 1980s were an interesting period for literature
from a demographic perspective as well. Until then, Romanian writers came from
a generation which could remember life before Communism.
In an interview for Jurnalul Naţional, Adrian Păunescu talking about his
friendship with Marin Preda recounted a meeting the two writers had with
3
Andronica Popescu, “Planul de stat în literatură”, in Viaţa românească, III, nr. 1, 1950,
pp. 217-233.
4
Famous Soviet writers of the time.
5
His poetry was the subject of an attack launched in the Party newspaper Scânteia by
Sorin Toma.
6
Dennis Deletant, „Cheating the Censor, Romanian Writers Under Communism”, in
Central Europe, vol. 6, no. 2, November, 2008, pp. 129-134.
148
Ruxandra Petrinca
Ceaușescu during which Preda told the leader that if social-realism is being
reintroduced he would commit suicide. Romania's Writers Association also
waged a continuous war against socialist realism. The institution became a threat
for the regime who prevented its annual national conference from taking place
between 1981 and 1989. Writers such as Ana Blandiana, Dorin Tudoran, Augustin
Buzura maintained a staunch opposition to any imposition from the Party,
including the appointment of the new president of the Writers’ Union. Towards
the last years of Communism, younger writers became more vocal in expressing
their opposition to the regime’s policies. One famous example is the case of
Mircea Dinescu who expressed his feelings openly during an interview in
Moscow with Radio Moscow in August 1988:
Under Socialism writers should not be mere instruments, mere
fellows who travel on this road [. . .] Each one must develop freely and
express his own perceptions of life and the world. The polity can only
gain by this [freedom]. The writer is his own conscience. Some time
ago it used to be said that writers were the trustworthy helpers of the
Party. One should better understand the precise sense of these words;
one ought to understand how the writer can be a trust worthy helper.
The writer is an extraordinarily keen observer of life, and it is in this
way that he can help the Party comprehend reality better. Personally, I
do not believe that literature can change the World — the world is not
changed by a flower; but at the same time I do not believe that poetry
ought to be a flower, a more-or-less artificial flower. I believe that
literature must become active; it must be transformed into a point of
reference for the reader. Generally, the mission of literature is not to
7
provide solutions, but to point out the problems.
Upon his return to Bucharest in September, Dinescu invited a number of

friends, among them Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, and Andrei Pleşu, to
his home to draft a collective protest against Ceauşescu’s destruction of
Romanian culture and the country’s villages. When another interview given
three months earlier at his home in December 1988 to a correspondent of the
Parisian daily Libération, in which he attacked the regime’s spiritually degrading
treatment of its people was published, he was expelled from the Party, the
Writers Union, and placed under isolation. Support for Dinescu came from seven
writers: Geo Bogza (1908–93), a short-story writer and veteran Socialist, the poet
Stefan Augustin Doinaş (1922–2002), Dan Hăulică, editor of the cultural monthly
Secolul 20, Octavian Paler (1926–2007), a critic, and Andrei Pleşu (born 1948),
7
Michael Shafir, ‘A Light from the East: A Romanian Writer Hails Perestroika on Radio
Moscow’, Radio Free Europe Research, Romanian SR11 (September 16 1988), p. 28.
149
Alexandru Paleologu (1919–2005) and Mihai Şora (born 1916), all essayists in form
of a letter to the President of the Writers’ Union. Although the signatories of this
letter made a point of not disseminating it abroad in order to avoid provocation
of the Romanian authorities, they were all prohibited from publishing except
Bogza, a veteran Communist, who continued his column in România literară.
After 1989 the public visibility of former dissenters increased. Their number
had been a small one and they refused to be part of the newly established power
structures which were still in the hands of the former communist elite. The
desire to confront the communist past was slow to develop in Romania, a
country which saw no lustration law being put in place and where the transition
to democracy did not involve a transfer of power to new political actors. The
opening of the secret police archives, the publication of The Final Report of the
Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in
Romania, and President’s Traian Băsescu official condemnation of the
communist regime, created the proper space for the debate over the collective
memory of Communism to take place. Writers and dissidents came under
scrutiny for their role in socialist and democratic society. Who opposed and who
collaborated with the regime and in what way, is still a matter of debate in the
Romanian media. In 2009 the debate picked up steam with the winning of The
Nobel Prize in Literature by Herta Müller. An outspoken critique of the
Communist regime, Müller pointed out in 2007 that when it comes to dealing
with the communist past, Romanian society seems to be afflicted by collective
amnesia. In a famous dialogue with Gabriel Liiceanu, Herta Müller criticized
Romanian intellectuals for their passivity during Ceaușescu’s regime, noting that
the preservation of personal integrity alone was not an adequate form of political
resistance. The confrontation between Liiceanu and Müller was the perfect
example surrounding the debate over resistance to Communism in Romania.
Alongside Andrei Pleşu, Marin Sorescu, Ștefan Augustin Doinaş, Eugen Simion,
and many others, Liiceanu proclaims the primacy of esthethics over ideological
content, defining what became known as resistance through culture.
Liiceanu: Some of us were naïve enough to think that, by failing

to behave and talk as we were supposed to and thus flouting the basic
rule of a repressive society, we were politically committed. Now you
come and tell us that this refusal to prostitute our language was not
enough. That this way of writing differently from the way we were
supposed to write, of speaking differently from the way we were
supposed to speak, of never using words against our own conscience,
didn't constitute political commitment. Indeed, judging by some of the
things you have said, I even start to think that this was a culpable
failure.
150
Ruxandra Petrinca
Müller: If we compare Romania to other eastern European

countries which had the same political regime (Poland, Hungary,
Czechoslovakia, even East Germany), we see that in most countries
those who dared to say something were in greater numbers. As far as
Romania is concerned, there was no organized dissidence to speak of.
There were just a few individual cases: Radu Filipescu, the priest
Calciu-Dumitreasa, Paul Goma when his turn came. They were left to
their own devices. Who supported them? In other countries there were
dissident movements and samizdat literature. There was nothing in
8
Romania.
Of all the questions listed at the beginning of this paper, assessing the role of
the writer/intellectual in communist Romania is by far the most complex one. In
attempting to answer this question perhaps it is best to avoid the polarized
discourse that looks at the past from a deterministic perspective, and embrace a
more nuanced approach. In Romania, tacit, cultural resistance took a unique
form; it did not develop into a mass phenomenon, as was the case of other
socialist countries from the Eastern Bloc, but it was sufficiently widespread to
pose at least a cultural resistance to mainstream propaganda and to be perceived
as a menace by Communist authorities. As Andrei Pleşu explains, “In order to
survive, while keeping one’s own dignity, the intellectual chose a passive non-
fraternization, a neutrality vis-à-vis the political system, and this attitude would
become known as «resistance through culture»”. Pleşu’s “politics of neutrality”
was motivated by spiritual survival. From a moral stance, the theory of non-
participation is questionable, as he himself admits: “Practically speaking, it
proved to be useful politics; in the middle of a disastrous situation, intellectuals
learned to mimic normality and found esthetical and religious arguments for not
risking anything.”9 Resistance through culture as explained by Andrei Pleşu was
an attitude embraced by most writers though perhaps publically and openly
assumed by only a few. The case of Nina Cassian, a protégé of the regime,
illustrates this state of affairs.
Annie Renée Cassian-Mătăsaru was born into a Jewish family in Galati on
November 27th, 1924. The rise of Fascism in Romania, which forced her to leave
8
HERTA MÜLLER, GABRIEL LIICEANU, WHEN PERSONAL INTEGRITY IS NOT ENOUGH. HERTA MÜLLER
AND GABRIEL LIICEANU DISCUSSED LANGUAGE AND DISSIDENCE, BUCHAREST, OCTOBER, 2010,
ORIGINAL TEXT APPEARED IN DILEMA VECHE, NO 347, 2010, UNDER THE TITLE, “LIMBA CELOR CARE
NU SCRIU SI TAMPITA DE CARTE,” ACCESSED AT HTTP://WWW.EUROZINE.COM/ARTICLES/2011-05-26-
MULLERLIICEANU-EN.HTML (10.02.2016).
9
Andrei Pleşu, “Păcatele şi inocența intelectualilor”, în Obscenitatea publică (Bucureşti:
Humanitas, 2004), p. 104.
151
her studies, led Cassian to embrace Communism. She joined the underground
Communist party during the Second World War and married Vladimir Colin, a
Jewish Communist poet in 1943, whom she divorced five years later to marry
Alexandru Ștefănescu, a Christian ten years her senior. She remained married to
Ștefănescu until his death in 1985.
Her first literary attempts were encouraged by Tudor Arghezi and Ion Barbu,
the latter falling in love with her. Cassian was considered one of the most
seductive figures in Romanian literature being loved and in love with many
artists, as her own lifetime companion, Alex I. Ștefănescu admits: “she lead a
libertine life, having numerous affairs with the era’s most important writers…she
was considered the most attractive ugly woman in Romanian literature.” Nina
Cassian was a personality of many facets and the contradictions of her life reflect,
in a way, the tragedy of many Romanian intellectuals whose careers took off
before WWII and subsequently had to adapt in order to survive, some of them
more zealously than others. For eight years, at the beginning of her career,
Cassian wrote in the proletcultist and social-realist fashion. She became known
as the Stalinist poetess:
Socialist realism was, unfortunately, characterized by the
restraining of structures and styles and vocabulary. During that period
I lost my appetite for writing poetry. I did write some poems in the
politically approved manner because I tried to be a "faithful child of the
party." I had become a member of the Communist Party in 1940 when I
was 15 years old. There was fascism and war in my country and I
wanted to sacrifice myself for the happiness of humanity! So when I
was asked to write in a rigid and simplified manner, I tried to do my
best, but after a while, I switched to literature for children because it
was the only field where metaphors were still allowed, where
10
imagination was tolerated and assonance was permitted.
Cassian's creative output suffered in the early 1950s as a result of trying to
change her writing style in response to a ruling of the Communist Party which
deemed her poetry "decadent". However, in 1956 she decided to return to real
poetry. Her literary career blossomed in the sixties; she published over 50
volumes, translated the works of Bertold Becht, William Shakespeare and Paul
Celan (amongst others) in Romanian, wrote children’s literature, illustrated
books and composed classical music.
Friends with famous Romanian dissident Gheorghe Ursu who died at the
hands of his jailors in 1985, her poems were found in the diary for which he was
10
Geraldine DeLuca, Roni Natov,"Writing Children's Literature in Romania: An
Interview with Nina Cassian," in The Lion and the Unicorn, vol. 10, 1986, pp. 108-111.
152
Ruxandra Petrinca
arrested. At the time, Cassian was in New York; hearing that her house was
subjected to a thorough search and all her possessions confiscated, she asked for
political asylum in the United States. Her poems have appeared in The New
Yorker, The Atlantic, New England Review, and American Poetry
Review. Continuum, Cassian’s latest collection of poems was published by Norton
in 2009. She returned to Romania after the fall of the regime and even went to
CNSAS to see her personal file; she did not have the patience to go through more
than 4,000 pages of reports, correspondence, and detailed observations. She also
felt unwelcomed in post-revolutionary Romania; her life had been too privileged
and she ran away to the West, escaping the regime’s worst years. The New York
Times, The Economist and The Guardian, all published detailed obituaries when
she passed away in 2014.
Dorin Tudoran wrote in 1986, “the drama of the East-Central European
11
intellectual is, that he has all too many ideas, and no faith whatsoever!” The
new wave of Romanian writers worked in a political environment where
pressures from the ideologies of state Socialism, Nationalism, Soviet hegemony,
and Postmodernism clashed. Emerging at the height of Ceaușescu’s totalitarian
absurd, the young artists of the eighties, together with the older generations who
had been battling censorship and its different manifestations for decades,
resorted to the most creative codes and representational strategies to present a
“heterogeneous, fragmentary and plural world” an attitude that stood in sharp
12
contrast with the Party’s monopoly on truth. Literary and philosophic thought
played a liberating role challenging the centers of ideological productions,
promoting alternative visions and allowing people to experience a sense of
freedom. As Nina Cassian explains to Lidia Vianu, “a kind of parallel literature
arose. On the one hand, there were the official, ridiculous and shameless books.
On the other, the creation to which «nothing human was alien», showing even
13
signs of more or less obvious rebellion against the regime”. The key issue
should not therefore be whether and how Romanian society resisted
Communism or in the same vein whether literary creations produced under
Socialism should be revisited or discarded. The central issue is la malaise sociale
that is still casting a shadow over the Romanian cultural milieu. Between
amnesia and anamnesis, how should we approach the country’s communist past
to achieve anagnorisis?
11
Dorin Tudoran, Frost or Fear? Reflections on the Conditions of the Romanian
Intellectual, trans. Vladimir Tismaneanu (Daphne, AL: Europa Media, 1986), p. 56.
12
Marcel Cornis-Pope, John Neubauer, History of the Literary Cultures of East-Central
th th
Europe, volume 1, Junctures and Disjunctures in the 19 and 20 Century
(Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins Publishing Company, 2004), p. 44.
13
Lidia Vianu, Censorship in Romania (Budapest: Central European UP, 1998), p. 42.
153
REALISMUL SOCIALIST ȘI CRITICA DECADENȚEI:

BIOPOLITICI TOTALITARE
ANGELO MITCHIEVICI ∗
R
ealismul socialist este pentru România interbelică practic necunoscut,
iar pentru România comunistă un produs de import sovietic. Relaţiile
diplomatice ale României cu Uniunea Sovietică sunt reluate abia în
1934, schimburile culturale fiind modeste. Sunt afectate profund odată cu
ultimatumurile date României de către Uniunea Sovietică la 26, respectiv 28
iunie 1940 şi prin ocuparea de către aceasta din urmă a Basarabiei, Bucovinei de
Nord și ținutului Herța, teritorii româneşti recuperate pentru scurt timp în
intervalul 1941 şi 1944, când România a devenit aliat al Germaniei. Cu excepţia
câtorva călătorii în Uniunea Sovietică, precum aceea a militantului comunist
Alexandru Sahia, experienţă favorabilă, consemnată în cartea U.R.S.S. azi (1935),
dar şi a cărţii lui Panait Istrati, Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus
(Către o altă flacără – Spovedaniile unui învins, 1929), deloc favorabilă Uniunii
Sovietice, ceea ce se ştie despre Ţara Sovietelor este puţin şi mediat de
experienţele occidentale, pro sau contra. Deşi există simpatizanţi ai Sovietelor
printre scriitorii români din perioada interbelică, precum Alexandru Sahia,
Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, majoritatea intelectualilor români se
plasează ideologic la dreapta. Nu există nicio tradiţie literară în România care să
anunţe apariţia realism socialismului, nu există critici literari interesaţi de acest
concept. Teoria realismului socialist este formulată în Uniunea Sovietică după
apariţia termenului ca atare în anii ’30, o contribuţie importantă la clarificarea lui
având-o Maxim Gorki, primul secretar al Uniunii Scriitorilor, în articolele şi
luările de cuvânt din anii 1931-1934. Abia primul Congres al Uniunii Scriitorilor
din 1934 impune acest concept la care se raliază voci noi precum aceea a lui A. A.
Jdanov care va juca un rol esenţial în difuzarea lui. Aşa cum demonstra însă
Katerina Clark1, în Rusia sovietică literatura care va face ulterior obiectul
realismului socialist preexista apariţiei conceptului laolaltă cu alte orientări
estetice. Boris Groys încearcă să demonstreze că realismul socialist îşi câştigă şi
∗
Universitatea „Ovidius” din Constanţa.
1
Katerina Clark, The Soviet Novel. History as Ritual, third edition, Indiana University
Press, Bloomington and Indianopolis, 2000.
Angelo Mitchievici
consolidează poziţia oficială prin intervenţia lui Stalin, eliminând o serie de

„tovarăşi de drum”, precum avangarda rusă, angajată ideologic de partea
revoluţiei. Boris Groys este de părere că Stalin se manifestă el însuşi ca un „artist”
al unei opere de artă totale (Gesamtkuntswerk), eliminând orice concurenţă
posibilă, cu atât mai mult cu cât avangarda asumă o serie de proiecte vizionare,
de reflex utopic.2 În România, realism socialismul este introdus treptat după 23
august 1944, moment-cheie din punct de vedere istoric, care aduce o
repoziţionare politică a României de partea Aliaţilor şi împotriva Germaniei
naziste pentru a evita consecinţele unei ocupări în forţă a ţării. Din cauza
impopularităţii Partidului Comunist, accederea acestuia la putere s-a făcut în mai
multe etape în intervalul 23 august 1944 - 30 decembrie 1947, când regele Mihai I
este silit să abdice. Până la această dată, realismul socialist nu are un caracter de
metodă unică, silit să coexiste într-un spaţiu al pluralităţii estetice specific unui
climat democratic. Este esenţială apariţia în 14 august 1946 a Raportului asupra
revistei „Zvezda” şi „Leningrad” al lui Andrei Jdanov, un alt manifest al realism
socialismului, cu un puternic caracter polemic şi doctrinar. Documentul este
tradus anul următor, 1947, în România la editura PCR şi va deveni un document
oficial pe baza căruia se va stabili direcţia ideologică ce trebuie imprimată
literaturii. Astfel că termenul intră în discuţie şi este prezentat oficial de către
ideologul-şef Leonte Răutu pe 27 martie 1947 într-o conferinţă ţinută la sala
Dalles din Bucureşti, ca metoda de creaţie a literaturii şi artei sovietice. Leonte
Răutu, „Jdanovul culturii româneşti”3 cum îl numeşte politologul Vladimir
Tismăneanu, fostul şef al redacţiei române a postului de radio Moscova devenea
supraveghetorul Agitprop-ului (Secţia de Propagandă şi Agitaţie) la Bucureşti, iar
în 1952 a fost promovat în Biroul Organizatoric al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român şi din 1956 şef al Direcţiei de Propagandă şi
Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român până în 1965. El
este direct responsabil de reforma stalinistă a culturii româneşti care a însemnat
promovarea unor fanatici în funcţiile de conducere în domeniul culturii,
lichidarea sociologiei româneşti şi a psihologiei ca discipline academice şi
trimiterea în gulagul românesc a unor importanţi oameni de cultură,
condamnarea grupului Noica-Pillat fiind un „model” de epurare a elitei culturale
româneşti. În octombrie 1947, realismul socialist ca metodă de creaţie este repus
în discuţie de către Nicolae Moraru, un alt important teoretician al lui, la
Congresul Uniunii Sindicatelor de Artişti şi Ziarişti (USAZ). După 30 decembrie
1947, el va fi impus ca metodă unică de creaţie, orice abatere de la model fiind
2
Borys Groys, The Total Art of Stalinism: Avant-Garde, Aesthetic Dictatorship and Beyond,
Verso Books, London, 2011.
3
Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Perfectul Acrobat. Leonte Răutu, măştile răului,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
155
Realismul socialist și critica decadenței:….
pusă pe acelaşi plan cu devierile de la linia partidului. Broşura lui Leonte Răutu,
intitulată Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele
sociale4, apărută în octombrie 1949, stabilea noul canon al literaturii române şi
supremaţia metodei realismului socialist asupra oricărei alte abordări a
literaturii. Ultima etapă a reorganizării Societăţii Scriitorilor din România
preconizată de către Direcţia de Propagandă şi Agitaţie are loc în martie 1948
când aceasta se reînfiinţează ca Uniunea Scriitorilor din Republica Populară
Română cu un nou statut care desfiinţa pluralismul estetic şi prevedea acceptarea
unei singure formule de creaţie, realismul socialist, la care se adăuga lupta
împotriva claselor exploatatoare şi a imperialismului5. În 1955, o altă broşură,
Principiul leninist al spiritului de partid şi unele probleme ale creaţiei literare,
semnată de M. Novikov, revenea asupra principiilor de bază ale realismului
socialist cu clişeele deja fixate doctrinar, pornind de la articolul lui Lenin din
1905, Organizaţia de partid şi literatura de partid. Pe rând, sunt trecute în revistă:
orientarea tematică ca expresie a spiritului de partid (partinost), eroul pozitiv de
tip nou, omul socialist ca figură centrală a operei, afirmarea „realităţii socialiste”,
a „umanismului socialist” superior oricărei alte forme istorice de umanism,
necesitatea unui final moralizator şi pozitiv ideologic pentru opera literară,
corecta identificare a inamicului ideologic, reprezentant al claselor exploatatoare
etc. Broşura oferea şi o încercare de a construi un canon al realismului socialist
cu câţiva reprezentanţi.
În tot acest timp au existat încercări de a relaxa acest regim de impunere
estetico-ideologică. Cazul scriitorului Alexandru Jar este reprezentativ pentru
eşecul unei alternative la realismul socialist, metodă căreia îi constată lipsurile şi
limitările într-o şedinţă de dezbatere a tezelor Congresului al XX-lea ţinută în
mai 1956. Vechi membru de partid, ilegalist, voluntar în Războiul Civil Spaniol şi
fost luptător în Rezistenţa Franceză, scriitorul evreu Alexandru Jar, pe numele
real Solomon A. Jacob, este pus la stâlpul infamiei de aproape toţi scriitorii pe
linie şi dat afară din Partid. În 1958, o nouă serie de arestări printre scriitorii
interbelici neînregimentaţi politic (Constantin Noica, Dinu Pillat, Marieta
Sadova, Păstorel Teodoreanu, Vasile Voiculescu, Ion Negoiţescu, Nicolae
Steinhardt, Ion Caraion, Paul Goma etc.) va consolida statutul canonic al
realismului socialist. Gheorghe Gheorghiu-Dej reuşea în 1958 să convingă
guvernul sovietic să retragă ultimele trupe ale Armatei Roşii de pe teritoriul
României, fapt care a coincis strategic cu o serie de dovezi de fidelitate faţă de
Uniunea Sovietică, fapt concretizat printr-un impresionant val de arestări.
4
Leonte Răutu, Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale,
Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1949.
5
Cristian Vasile, Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2010, p. 79-92.
156
Angelo Mitchievici
Majoritatatea operelor literare circumscrise realismului socialist românesc au

fost ignorate ulterior de canonul literar, mai ales după 1965, când după moartea
liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej îi succede la putere Nicoale
Ceauşescu în cea mai înaltă funcţie în partid, cea de secretar general. O bună
parte din autorii semnificativi care au debutat cu o literatură angajată ideologic o
vor face uitată, aşa cum şi critica literară va ignora delicat această parte a operei
lor socotită drept un compromis necesar. Autori precum Nicolae Ţic, V. Em.
Galan, Ion Lăncrănjan, Veronica Porumbacu, Lucia Demetrius, Mihail Davidoglu
au fost complet uitaţi împreună cu literatura lor realist socialistă. Pentru alţii,
precum Petru Dumitriu, Marin Preda, Dumitru Radu Popescu, literatura angajată
ideologic sau în termenii profesorului Eugen Negrici, un cercetător avizat al
literaturii române sub comunism, „literatura aservită”6 a fost uitată în favoarea
literaturii valoroase scrise ulterior. Pentru scriitori deja consacraţi, precum
Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi, opere precum Mitrea Cocor (1949), 1907-
Peizaje (1955) sau Cântare omului (1956) poartă amprenta unui compromis
inacceptabil. Chiar şi în contextul realismului socialist apare chiar şi printre
ideologii de primă linie nevoia relaxării acestui pat procustian al doctrinei care
conduce inevitabil către o producţie de rebuturi literare. O încercare de a salva
metoda deja compromisă în opinia majorităţii scriitorilor şi a oamenilor de
cultură îi aparţine fostului promotor al metodei, propagandistul şi criticul literar
Ion Vitner, care înlocuieşte termenul deja uzat de realism socialist cu cel de
literatură socialistă, pentru aceasta întorcându-se, de fapt, la literatura realistă
sau cea scrisă de autori cu simpatii de stânga. Principala contribuţie la
realismulsocialist a lui Ion Vitner, cartea sa, Literatura în publicaţiile socialiste şi
muncitoreşti (1880-1900). Reviste literare. Formarea conceptului de literatură
socialistă7, apărută într-un moment de schimbare politică, în 1966, oferă o
încercare aproape disperată de a legitima literatura sub raport ideologic,
evacuând din istorie tocmai capitolul penibil al realismului socialist. Cartea
reprezintă şi un act al unei înfrângeri simbolice şi istorice; realismul socialist era
tot mai contestat ca metodă unică de creaţie şi devenea un numitor comun al
punerii semnului egal între artă şi propagandă cu deposedarea artei de libertăţile
care o consacrau prin tradiţie. Abia în 1965, după dispariţia lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, liderul Partidului Muncitoresc Român, şi schimbarea liniei
partidului către o politică a unui comunism naţional de către Nicolae Ceauşescu,
se va renunţa oficial la această metodă, dar nu şi la controlul atent al Partidului
6
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro,
Bucureşti, 2003.
7
Ion Vitner, Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti (1880-1900). Reviste
literare. Formarea conceptului de literatură socialistă, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1966.
157
asupra literaturii şi scriitorilor. La rândul lui, Nicolae Ceauşescu era interesat

într-o literatură angajată ideologic, o „literatură de partid” similară realismului
socialist însă orientată de dezideratele unui proiect politic care punea accentul
pe fuziunea dintre naţionalism şi comunism. Totodată, mediul cultural creat în
timpul conducerii lui a devenit mult mai permisiv, nu mai exista o singură
metodă, cea a realismului socialist, scriitorii şi-au câştigat dreptul de a scrie şi
altfel, deşi nu orice. Într-o întrevedere din anii ’80 cu noul lider comunist,
Nicolae Ceauşescu, scriitorul Marin Preda, bucurându-se de un enorm prestigiu,
avea îndrăzneala să-i spună primului secretar al partidului: „Tovarăşe Nicolae
Ceauşescu, dacă vreţi să reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă
sinucid!”
Manifestul realismului socialist în România, cel mai popularizat text
doctrinar cu caracter fondator, intrat în curricula universitară, îl constituie însă
studiul-eseu al lui Sorin Toma, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. I s-a
atribuit acestui studiu întregul prestigiu academic al unui text care deschide o
şcoală de gândire sau o nouă perspectivă asupra literaturii. Din 1947 până în 1960,
Sorin Toma a fost redactorul-şef al celui mai important ziar comunist, ziarul
Scânteia, principalul instrument de direcţie politică, ca şi Pravda în Uniunea
Sovietică. Scânteia dă tonul, trasează linia Partidului, constituie punctul de reper
în centralismul cultural al statului totalitar. Toate directivele emise de forurile
superioare ale Partidului apar iniţial în Scânteia anunţând adeseori schimbări
importante. Articolul lui Sorin Toma apărea în Scânteia, în foileton pe 5, 7, 9, 10
ianuarie 1948, la câteva zile după abdicarea forţată a regelui Mihai I pe 30
decembrie 1947. El reprezintă singurul studiu „literar” al autorului, fiind publicat
în volum în acelaşi an8. Întrebarea legitimă care decurge de aici este: ce caută un
studiu de poetică/critică literară într-un ziar care nu are nici în clin nici în
mânecă cu literatura, unde nu există nicio rubrică destinată prezentării de carte
sau criticii literare? În genere, ziarele au suplimente literare care apar lunar sau
săptămânal, însă există o disociere clară a conţinuturilor şi specializărilor. Un
astfel de articol ar fi trebuit să apară într-o revistă literară sau culturală. Acest
fapt aparent contradictoriu devine în sine un gest exemplar care denunţă
caracterul totalitar al noului regim. Totul într-un stat totalitar se află sub
incidenţa politicului, mai mult, „politica” culturală nu mai reprezintă rezultatul
unei libere mişcări a ideilor, ci devine o politică de stat. Literatura, cum spune
Lenin, nu poate fi decât o „literatură de partid”. Articolele lui Nicolae Moraru,
Ovidiu S. Crohmălniceanu, Mihai Novicov, Ion Vitner, pentru a-i numi doar pe
câţiva dintre principalii toereticieni ai realismului socialist în România
comunistă, vor continua pe aceeaşi linie, însă publicistica în tot „obsedantul
8
Sorin Toma, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, Editura «Scânteia», Bucureşti,
1948.
158
Angelo Mitchievici
deceniu”, cum numeşte scriitorul Marin Preda primul deceniu de comunism, va

avea ca reper studiul lui Sorin Toma. Putem spune că el aşază fundamentele
criticii ideologice în România postbelică, iar studiul său joacă rolul de directivă ca
şi, mutatis mutandis, celebrul raport al lui Jdanov despre revistele „Zvezda” şi
„Leningrad”. El a jucat acest rol de manifest literar al realismului socialist fiind
socotit canonic şi predat în universităţi ca o formă de catehism ideologico-literar.
Într-un fel, acest text funcţionează la fel ca toate textele doctrinare comuniste
pentru care modelul exemplar îl constituie Istoria Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice (Bolșevicii) sau simplu numit Cursul Scurt, editat de o comisie anonimă
în 1938 şi atribuit ulterior unui singur autor: Stalin. În impresionantul său studiu,
Principalele curente ale marxismului (1976-1978), Leszek Kołakowski a precizat
rolul jucat de această broşură care rezumă întreaga cunoaştere filosofică la o serie
de clişee cu valoare de legi universale. Filosoful remarca dubla natură a cărţii: „o
lucrare de istorie falsificată” şi „o puternică instituție socială”, precum şi faptul că
acesta „prescria un ritual și o liturghie detaliate”9, servind ca „manual de
ideologie”, fapt valabil şi pentru studiul lui Sorin Toma. Iar, Kołakowski mai
menționează faptul că acest „manual” a constituit „o unealtă de distrugere atât a
gândirii critice, cât și a amintirii societății despre propriu-i trecut”10. Cât de toxic
este textul lui Sorin Toma putem decela nu atât prin faptul că a servit la
anatemizarea și scoaterea din circuitul valorilor a unui mare poet, cât prin spațiul
normativ pe care-l configurează pentru literatura și cultura română. Contextul în
care este redactat oferă datele necesare înţelegerii acestei simbioze cu totul noi
între ideologie şi cultură în general, şi între ideologie şi critică literară în
particular. După toate aparenţele un studiu literar, articolul relevă trăsăturile
unui pamflet care-l vizează pe scriitorul Tudor Arghezi, un personaj-cheie pentru
dezlegarea şaradei. Distanţa de la studiu la pamflet nu este numai una a
implicării „afective”, ci şi una a libertăţii de exprimare. Pamfletul permite
utilizarea unui stil literar, un angajament civic şi o temperatură a participării pe
care studiul academic o exclude din principiu. În vederea cooptării sale, scriitorul
primise o serie de avertismente sub forma unor articole care-l incriminau inclusiv
sub raportul calităţii sale paterne11. Scriitorul se bucurase de un considerabil
capital simbolic, fiind situat de o bună parte dintre criticii literari importanţi pe
aceeaşi poziţie simbolică cu poetul naţional, Mihai Eminescu, o figură centrală a
9
Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului. Vol. Al III-lea: Prăbușirea,
prefață de Vladimir Tismăneanu, traducere din limba engleză de S. C. Drăgan, Editura
Curtea Veche, București, 2010, p. 82.
10
Ibidem, p. 83.
11
A se vedea cazul Tudor Arghezi la Angelo Mitchievici, „Poetul şi cadavrul”, în Ion
Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir (coautori), Explorări în
comunismul românesc, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 169-221.
159
canonului literar. Mai mult decât atât, Tudor Arghezi manifestase o clară
atitudine antidinastică şi anticlericală şi cochetase în tinereţe cu mediile
socialiste. La rândul său un excelent om de presă, un pamfletar redutabil pe care
liderii comunişti l-au curtat în speranţa angajării sale ca „tovarăş de drum”,
Tudor Arghezi era departe de a fi adversarul ireconciliabil al regimului comunist
ceea ce a şi făcut posibilă cooptarea sa ulterioară după o perioadă de carantină
politică. Rezistenţa sa faţă de înregimentarea ideologică este relevantă pentru
ceea ce va constitui ulterior limbajul esopic al unei critici deghizate faţă de regim
prin aluzii complicate şi parabole. Cu toate aceste calităţi la care se adaugă istoria
personală, scriitorul devenea extrem de incomod în calitate de critic al noului
regim. În volumul Una sută una poeme din 1947, poetul făcea aluzie la
nepermisele cedări de teritoriu către Uniunea Sovietică, la comportamentul
discreţionar al ocupantului deghizat în salvator etc.
Apariţia acestui articol la doar câteva zile după abdicarea forţată a regelui
Mihai I pe 30 decembrie 1947 relevă o posibilă conexiune între ele ca acţiuni
politice. Ele vizează distrugerea în efigie a unui simbol al vechiului regim: pe de o
parte monarhia, avându-l ca figură exemplară pe rege, pe de altă parte, cultura
vechiului regim, având ca figură exemplară un poet naţional, un „rege” al poeziei.
În cazul lui Tudor Arghezi avem un demonstrativ regicid simbolic: cel mai
important poet al momentului, deja o figură canonică din punct de vedere literar
îşi vede opera redusă la neant şi dreptul de a publica retras. Un semnal că nimeni
nu era în siguranţă, nimeni nu era inatacabil, iar sistemul de valori putea fi
răsturnat oricând, orice criteriu în afară de cel al fidelităţii faţă de noua
conducere, fiind irelevant. În cartea sa de memorii, Privind înapoi. Amintirile unui
fost ziarist comunist12, Sorin Toma relevă faptul că redactarea articolului fusese
comandată de către forurile superioare ale Partidului. Comanda vine de la cel
mai important lider comunist al momentului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, sărind
un important for decizional, pe Leonte Răutu, responsabilul ideologizării tuturor
instituţiilor culturale din România. Mesajul îi este încredinţat de către „marele
preot” prin intermediul unui alt sacerdot de rang inferior, Iosif Chişinevschi,
membru în Biroul Politic, secretar cu propaganda şi cultura din 1952 până în 1955.
Să ne amintim că fiecare rând al textului lui Jdanov a fost verificat şi editat de
Stalin însuşi13. Laboratorul ideologic în cazul textului lui Sorin Toma este mai
complicat. Viitorul dictator în perioada 1948-1964, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a
stabilit conţinutul ideologic şi accentuarea caracterului polemic al textului în
linia unei stilistici asumate de către Andrei Jdanov şi Vladimir Kemenov, stilistică
similară criticii decadenţei. Vladimir Kemenov era preşedintele VOKS,
12
Sorin Toma, Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist (redactor şef al Scânteii
din 1947 până în 1960), Editura Compania, Bucureşti, 2004.
13
Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. III.
160
Angelo Mitchievici
”Vsesoiuznoe Obshchestvo Kulturnoi Sviazi s Zagranitsei” (Asociaţia Generală

pentru Relaţii Culturale ale URSS cu Străinătatea) şi autorul unei cărţi
importante de critică a culturii burgheze occidentale Descompunerea artei
burgheze, apărută la Editura ziarului „Scânteia” în 1947. Într-adevăr, pe aceeaşi
filieră îi sunt indicate scriitorului sursele de inspiraţie: Andrei Jdanov, Raport
asupra revistelor „Zvezda” şi „Leningrad”, apărută la editura PCR în 1947 şi V.
Kemenov, cu cartea amintită mai sus. Nu este vorba doar de instrumentarea
politică a unui text de critică literară, acest text este în întregul său un
instrument politic. Textele realismului socialist trebuie să comunice adevărul, iar
adevărul îl constituie linia partidului decisă dacă nu de liderul maxim atunci de
un număr restrâns de actori politici împreună cu acesta. În acest sens, Gheorghe
Gheorghiu-Dej devine dacă nu autorul propriu-zis, atunci cel puţin autorul
simbolic şi editorul textului lui Sorin Toma pentru că este singurul care deţine
autoritatea de a decide conţinuturile şi transmiterea lor într-o formulă care să le
asigure eficacitatea politică. Tudor Arghezi, ca şi Mihail Zoșcenko sau Anna
Ahmatova, serveşte demonstraţiei în ceea ce René Girard defineşte drept
„mecanismul țapului ispășitor”14. Noul format ideologic anulează această
disociere elementară dintre autor şi narator, dintre poet şi eul liric. Textul este
atribuit persoanei fizice Tudor Arghezi, înlocuind raportul de reprezentare
(naratorul, instanţă a textului) cu unul de identificare (autorul, persoana
publică). Textul literar, poeziile pentru care este incriminat, intră într-o altă
jurisdicţie decât cea literară, sfera literaturii şi a politicii devenind una şi aceeaşi.
Ceea ce înseamnă că greşelile „literare” ale scriitorului sunt sancţionabile
ideologic, iar critica devine virtual punitivă. Orice argument critic nu se va mai
limita strict la operă, ci pe cale de consecinţă devine unul ad hominem. Ceea ce
face în mod definitoriu critica în contextul unei abordări a literaturii din
perspectiva realismului socialist este să verifice corecta aservire a textului literar
sferei politice prin intermediul ideologiei. Adică să măsoare cât socialism şi cât
realism există în opera literară sau, mai precis, câtă partinitate (partinost) există
în acel text. Iar Mihai Novicov, unul dintre principalii teoreticieni ai realismului
socialist în România, nu are nicio îndoială „că conţinutul spiritului de partid e
întotdeauna ceva concret”15, deci măsurabil. „Partinitatea (sau spiritul de partid)
presupune un element de conştienţă, de angajare, de militare activă pentru
cutare sau cutare program politic”.16 Sorin Toma este primul care oferă o
aplicaţie, un model de critică realist socialistă. Critica dobândeşte autoritate
14
René Girard, Violența și sacrul, traducere de Mona Antohi, Editura Nemira, București,
1995.
15
Mihai Novicov, Principiul leninist al spiritului de partid şi unele probleme ale creaţiei
literare, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, Bucureşti, 1956, p. 9.
16
Ibidem, p. 10.
161
juridică, criticul, orice critic angajat, Sorin Toma în acest caz, devine o instanţă
de judecată. Textul său, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, se transformă
în rechizitoriu şi examen clinic suprapus celui estetic. Astfel, în opinia lui Sorin
Toma, „estetica decadentă” a lui Tudor Arghezi „nu este propriu-zis o estetică, ci
un fenomen patologic, un agent al contagiunii pe care societatea sănătoasă
trebuie să-l izoleze”17, o estetică ce vehiculează „idei elaborate în casa de
nebuni.”18
Ce trebuia să realizeze critica lui Sorin Toma referitoare la poezia lui Tudor
Arghezi, cum singur o mărturiseşte în volumul său de memorii, Privind înapoi.
Amintirile unui fost ziarist comunist (redactor şef al Scânteii din 1947 până în
1960)? 1.Un model exemplar de critică realist-socialistă, să devină expresia
corectei aplicări a principiilor „esteticii marxist-leniniste” 2.Să pună în evidenţă
caracterul de clasă al literaturii în general, şi al liricii argheziene în particular.
3.Să realizeze un studiu de caz, evident unul negativ, iar Sorin Toma precizează
clar acest lucru când afirmă că Tudor Arghezi „exprimă în versuri evoluţia
politică şi sufletească a burgheziei române”19. Ce învaţă Sorin Toma de la Andrei
Jdanov20? Subiectul supus criticii trebuie desfiinţat, scos din rândul fiinţelor
umane, dezumanizarea artei din perspectiva realismului socialist presupune o
dezumanizare a artistului şi implicit a clasei burgheze din care face parte. „Dela
punctul de plecare al lui Arghezi, până la poezia lui „matură” e o mare distanţă. E
întreg drumul descompunerii morale a burgheziei. E întreaga decadenţă a
culturii burgheze.”21
Într-adevăr, critica marxistă aşază în mod definitoriu societatea burgheză şi
arta burgheză sub semnul decadenţei. Filozoful şi criticul de artă G. V. Plehanov
(1856-1918) în Studii de teoria artei22 face din termenul de „decadenţă” un concept
esenţial în interpretarea marxistă a artei stabilind o relaţie de determinism între
decadenţa societăţii burgheze şi estetica corespunzătoare. În genere, tot ceea ce
nu este literatură realistă, tot ce stă sub semnul unei scriituri artiste sau al artei
pentru artă (simbolism, parnasianism, decadentism, estetism) sau al unor jocuri
abstracte sau proiecţii onirice (suprarealism, dadaism etc.) trezeşte suspiciune şi
respingere din perspectiva realismului socialist. Ulterior, în contextul realismului
socialist, criticii-ideologi vor prelua întregul bagaj stilistic cu temele aferente pe
17
Sorin Toma, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, p. 38.
18
Ibidem, p. 38
19
Ibidem, p. 13.
20
A se vedea o interesantă analiză a personalităţii lui Andrei Jdanov la Sanda Cordoş,
Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a
secolului XX, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002.
21
22
G. V. Plehanov, Studii de teoria artei, traducere de Janina Ianoşi, Editura Univers,
Bucureşti, 1978. Studiul Arta şi viaţa socială era elaborat în 1912-1913.
162
Angelo Mitchievici
care critica decadenţei li-l pune la dispoziţie. Această nouă critică a decadenţei
comportă şi o puternică componentă ideologică, realizând un aliaj între
mijloacele critice şi de propagandă ale noilor regimuri totalitare şi ideologia de
partid. Retorica insanităţii (rhetoric of sickness), cum o numeşte Barbara
Spackman23, atât de populară în epistema pozitivistă a sfârşitului de secol XIX,
este dublată în spirit hegelian de antiteza ei, retorica sanităţii (rhetoric of health).
În linii mari, decadenţa societăţii burgheze era asociată artei sale decadente, o
serie de savanţi precum criminologii şcolii italiene în frunte cu Cesare Lombroso
descifrând în artă simptomele unui declin al corpului social. Această vulgată a
criticii decadenţei preluată pe filieră sovietică de neo-criticismul dogmatic al
anilor ’50 în România, integrată conceptului de realism socialist, fusese îndelung
vehiculată în Europa fin de siècle.
Argumentul epistemico-estetic al degenerării deopotrivă a societăţii
burgheze şi a artei burgheze decadente este transformat în ideologie atât de
teoreticienii nazişti ai purităţii de rasă, cât şi de teoreticienii comunişti ai
purităţii de clasă. Cele două extreme se ating în confecţionarea unui profil
descalificant din punct de vedere al rasei sau al clasei sociale al indezirabililor
politici: evrei şi burghezi. Unii vor tinde să suprapună obsesional cele două
categorii. În acest sens, Michel Foucault identifică un alt tip de rasism decât cel
etnic, un „rasism evoluţionist”, „biologic”, caracteristic statelor „socialiste” de
tipul Uniunii Sovietice. Acest rasism ar funcţiona în legătură cu bolnavii mintal,
cu criminalii, cu adversarii politici etc. Cu menţiunea că, statul comunist este
interesat de instituţionalizarea carcerală a celor din urmă, prin asociere cu
celelalte două categorii: criminali şi bolnavi mintal.
Jdanov ca şi Kemenov şi după ei şi Sorin Toma revalorizau un tip de discurs
pseudoştiinţific revolut cu privire la patologia culturii pus în circulaţie de
criminologia lombrosiană, şcoala alieniştilor francezi, de „esteticieni” doctrinari
precum Plehanov, dar mai ales de către vulgarizatori precum Max Nordau în
celebrul său opuscul Degenerare (1892) cu un succes imens la public la finele
secolului XIX şi unde avem un spaţiu privilegiat descrierii şi analizei „artei
degenerate”.
Criticii decadenţei burgheze precum Jdanov sau Kemenov au împrumutat
bagajul retoric al unui astfel de discurs conferindu-i un suport ideologic marxist.
Se poate identifica şi în critica ce impune realismul socialist în România un
discurs similar, nu doar la Sorin Toma, ci şi la alţi critici care dezvoltă perspectiva
realismului socialist în paralel cu critica artei burgheze, spre exemplu, Nicolae
23
Barbara Spackman, Decadent Genealogies. The Rhetoric of Sickness from Baudelaire to
d’Annunzio, Cornell University Press, Ithaca and London, 1989.
163
Moraru24. „Realismul socialist nu impune forme, fraze dinainte stabilite. El este

duşman în primul rând al destrămării formelor poetice. Aceasta înseamnă că nu
poate accepta exagerarea unei părţi, a unui element constitutiv al formei pe
contul celorlalte, ducând la o complicare extraordinară a formelor.”25 Criticul
evidenţiază trăsătura cu care Paul Bourget caracteriza stilul decadenţei26 şi
anume descompunerea întregului în favoarea părţilor constitutive ale unui text,
părţi care dobândesc autonomie.27 Paul Bourget realiza o comparaţie între
organismul social supus entropiei democratice, organismul uman şi literatura
care intra într-o nouă fază a modernităţii. Pentru Nicolae Moraru un astfel de
element insubordonat întregului îl reprezintă chiar faptul de stil.
Eseul lui Sorin Toma constituie un bun revelator mentalitar şi ideologic, o
recapitulare şi o reafirmare a tezelor lui Jdanov despre realismul socialist din
faimosul său Raport asupra revistelor „Zvezda” şi „Leningrad”. Eseul reprezintă
totodată o punere în scenă a unei execuţii publice a unei figuri prestigioase a
lumii culturale, prima dintr-o serie care va urma. Pe Sorin Toma îl preocupă
situarea decadenţei societăţii burgheze în raport cu un studiu de caz menit să o
ilustreze. Cele două decadenţe, a societăţii burgheze şi a scriitorului ei
reprezentativ, ales drept studiu de caz şi victimă-model, Tudor Arghezi, se
intercondiţionează. Criticul ne prezintă modul în care se reflectă în lirica
argheziană etapele declinului moral al unui mare poet, dar şi al unei societăţi
condamnate la agonie şi extincţie politică, societatea burgheză, capitalistă, declin
a cărei expresie se află în estetica ei decadentă, „estetica unei clase în agonie şi,
mai precis încă, într-o agonie agresivă, asemeni unei nebunii furioase.”28.
Tranziţia poetului Arghezi de la statutul de poet naţional, un poet revoluţionar,
progresist, la unul reacţionar, defetist, burghez nu reprezintă decât înregistrarea
unui fenomen de degenerescenţă. Sorin Toma se întreabă retoric: „(...) ce a mai
24
Nicolae Moraru a fost adjunct al şefului secţiei de propagandă a Comitetului Central al
Partidului Comunist Român, adică Leonte Răutu, (1946-1948), director general al postului
de radio „România liberă” (1946-1948), secretar al Comitetului Artelor din Secţia centrală
de educaţie politică a C.C. al P.C.R. (1947), preşedinte al Uniunii Ziariştilor (1947),
secretar general la Ministerul Artelor (1949-1950), redactor-şef al revistei „Viaţa
românească” (1950-1953), redactor-şef al Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate.
25
Nicolae Moraru, Realismul în literatură, Editura Europolis, Bucureşti, 1948, p. 89.
26
A se vedea Angelo Mitchievici, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii
româneşti şi europene, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.
27
„A style of decadence is one in which the unity of the book is decomposed to give place
to the independence of the page, in which the page is decomposed to give place to the
independence of the phrase, and the phrase to give place to the independence of the
word”. Paul Bourget, Essays on Contemporary Psychology (Essais de psychologie
contemporaine), Librairie Plon, Paris, 1901.
28
Ibidem, p.38.
164
Angelo Mitchievici
păstrat sănătatea tinereţii, ce a rămas încă neatins de cangrenă în opera lui Tudor
Arghezi?”29
Noii critici ai decadenţei şi degenerării pe criterii de rasă sau de clasă
împărtăşesc cu antecesorii lor faptul că propun literatura ca pe o colecţie de
simptome, ca expresie a unor conţinuturi ideologice. Într-adevăr, critica literară
în cheie realist socialistă nu se limitează doar la judecata morală, ea vizează şi o
judecată de ordin „medical” a efectelor pe care literatura asociată clasei burgheze,
le are asupra societăţii privite ca un corp social, organic constituit. Atât scriitorul,
cât şi opera stabilesc interesul clinic al criticului, însă niciodată autorul nu va fi
mai „legat” de operă ca acum. Acest fapt constituie deopotrivă o sursă de
vulnerabilitate şi una de putere. Rând pe rând, ştiinţele umaniste, sociologia,
filosofia, psihologia, dreptul etc. sunt colonizate ideologic. În acest context,
literatura păstrează o mai mare libertate, iar controlul exercitat asupra ei este cel
mai dificil. Regimurile totalitare posedă culturi literaturocentrice unde rolul
scriitorului este supradimensionat pentru că el acumulează prerogativele
celorlalte ştiinţe umaniste. În acest sens, rolul care revine criticului este unul
major, el trebuie să sesizeze ceea ce este subversiv, „patologic” în text, actul critic
în contextul realismului socialist este explicit unul curativ. Modelul preluat de
Sorin Toma a înfăţişat una dintre posibilităţile pe care realismul critic le-a
preconizat, medicalizarea actului critic. Critica în contextul realism socialismului
va juca un rol atât profilactic/homeopatic, cât şi unul epurativ/curativ. Mai mult
decât atât, înainte de a vindeca el trebuie să prevină, de aici rolul unei critici
„profilactice”: „Rolul criticului este – faţă de asemenea opere – în primul rând
profilactic: să prevină pe tinerii scriitori, pe artişti, pe iubitorii de artă, că bubele
şi puroiul sunt molipsitoare şi că împotriva lor există un singur vaccin: încrederea
în viaţă, încrederea în om.”30 Sorin Toma împrumută deliberat terminologia
medicală, raportul critic-scriitor devenind unul medic-pacient. Între cele două
instanţe se află textul literar ca o colecţie de simptome. Tratamentul homeopatic
presupune infuzie de ideologie, efectul ei benefic îşi are expresia într-o stare de
vitalitate dublată psihologic de una de optimism. Totodată, în vederea asigurării
igienizării corpului social este configurat un comportament de prevenire a
maladiei înainte ca aceasta să se instaleze în corpul textului. Judecăţile literare
sunt de fapt judecăţi igienist-politice, aşa cum acuzaţiile sunt făcute în numele
poporului, a corpului celular, solidar ca unitate organică. Întotdeauna există o
totalitate, organismul sănătos, în numele căreia se decide izolarea idividualului
insurgent, agentul patogen. În cazul unei „epidemii”, metafora medicală pentru
diferitele forme de erezie politică (deviaţii de dreapta, de stânga, revizionism sau
chiar mai rău, atitudini contestatare venite din partea unor nuclee de societate
29
Ibidem, p.35.
30
165
civilă) se poate merge gradat până la măsurile cele mai drastice, de la impunerea
carantinei la izolare şi lichidarea sursei de infecţie. În termeni politici, în funcţie
de gravitatea faptelor are loc retragerea dreptului de a publica, excluderea
infamantă din mijlocul colectivului şi din Partid şi în cele din urmă arestarea şi
condamnarea. Criticul mai aduce în discuţie folosirea nepermisă a unor efecte
stilistice aparţinând farmacopeei burgheze, metaforic vorbind, „contrabanda de
droguri, de stupefiante, de otrăvuri”31, care configurează o temă predilectă a
criticilor realist-socialişti: formalismul.
Fişa clinică a poetului Tudor Arghezi, criticul i-o întocmeşte urmărind
evoluţia maladiei până la ultimul stadiu în raport cu tematica poeziei sale.
Imaginea cadavrului aflat în descompunere invocă o suspendare a actului
medical şi punerea în scenă a unei forme de violenţă politică mediată de actul
medical. Cititorul proletar este invitat să respingă acest spectacol degradant,
fiind, în schimb, îndemnat să recunoască în imaginea descompunerii cadavrul
burgheziei. „Însăşi burgheziei i-a fost greu să se recunoască în portretul fidel pe
care i-l pictase Arghezi şi din care-i rânjea moartea. Cum ne-am putea atunci
aştepta ca un popor tânăr, triumfător, plin de viaţă, care abia acum îşi ia în mâini
viitorul, să creadă că acest cadavru în putrefacţie nu este decât propria sa
imagine şi că duhoarea fetidă care-i umple nările nu e decât parfumul cel mai
gingaş”.32 Noua ideologie nu se mai împacă cu ideea morţii decât ca moarte a
celuilalt, a duşmanului de clasă. În acest sens, Sorin Toma se referă la „sufletul”
poetului întrebându-se retoric dacă mai există o posibilitate de regenerare a lui,
adică de recuperare a poetului pentru cauza comunistă. Comparaţia sufletului
poetic cu un cadavru într-o primă fază de descompunere, afişând o falsă
continuitate a funcţiilor vitale, chiar dacă prezentată ca o interogaţie, este
răspunsul care-l condamnă pe poet la izolare socială şi la o moarte simbolică.
„Sau nu este aceasta decât fenomenul ce se observă la cadavre, când unghiile şi
părul continuă să crească şi după moartea tuturor celulelor organismului?”33
Sorin Toma reconfigurează o parte dintre temele predilecte ale criticii
decadenţei, majoritatea asociată fenomenelor patologice, şi în principal o
„estetică” a cadavrului.
Moartea şi puterea au făcut permanent corp comun şi s-au regăsit adesea în
acelaşi dicurs politic. În volumul care grupează cursurile ţinute la College de
France (1975-1976), Trebuie să apărăm societatea, Michel Foucault analizează
felul în care are loc o schimbare a semnificaţiei sociale a morţii de la moartea ca
transfer de putere la moartea ca sfârşit al exercitării puterii. În ce priveşte
ideologia comunistă codificată prin realismul socialist, faptul extincţiei relevă
31
Ibidem, p. 6.
32
Ibidem, p. 37, 38.
33
Ibidem, p. 39.
166
Angelo Mitchievici
contraponderea sa simbolică, un apel insistent la puterea de regenerare a

corpului social, la vitalitatea clasei muncitoare. În accepţia lui Michel Foucault,
„Statul este principalul asistent social al forţelor vieţii – în cazul regimurilor
comuniste, Partidul – şi totodată principalul ei controlor”.34 Sorin Toma şi
majoritatea criticilor asociaţi realismului socialist propun actul critic ca o măsură
profilactică, un act medical prin care se identifică agentul patogen, – „Poezia
argheziană a morţii nu constituie numai un climat liric irespirabil, asfixiant,
pentru tot ce e sănătos şi dornic de viaţă”35 –, venind astfel în sprijinul forţelor
vieţii: „La noi în ţară însă, în Republica Populară Română, nu se vor mai găsi
critici care să se extazieze în faţa poeziei desnădejdii şi a morţii, sau în faţa
poeziei bubelor şi puroiului, ori de cine ar fi semnată ea.”36 Toţi cei care ar putea
infecta mediul aseptic, sănătos al noului regim trebuie îndepărtaţi, puşi în
carantină sau eliminaţi. Termenul de „element duşmănos” a caracterizat în anii
’50 cu precădere pe adversarul politic. El dispare din vocabularul politic după
1965. Odată cu eliberarea ultimilor deţinuţi politici din puşcării în 196437,
noţiunea de „deţinut politic” devine una prohibită. De aceea, oponenţilor
regimului sau indezirabililor politici li se fabrica adesea un dosar de infractori de
drept comun sau de bolnavi mintal pentru a exonera Statul totalitar de încălcarea
drepturilor omului, mai ales după semnarea şi de către România socialistă a
Acordului de la Helsinki din 11 aprilie 1978, privitor la respectarea Drepturilor
Omului. Textul lui Sorin Toma relevă rolul pe care Statul tinde să şi-l asume prin
intermediul unei medicalizări a actului critic devenit act politic. Ceea ce face
Sorin Toma nu este critică literară, ci elaborarea unei forme de carantină
ideologică, o expresie a lui „a supraveghea şi a pedepsi”. Controlul asupra
organismului social se traduce şi printr-o formă de igienism ideologic, a
circulaţiei ideilor, a formelor de educaţie şi comportament, a moralităţii ca factor
de supraveghere a conduitelor sănătoase, generatoare de vitalitate. „Ideea, până
la urmă, că societatea sau statul, sau ceea ce trebuie să ia locul statului, are ca
funcţie esenţială luarea în grijă a vieţii, menajarea şi multiplicarea, compensarea
hazardurilor, parcurgerea şi delimitarea şanselor şi a posibilităţilor ei biologice,
mi se pare că a fost preluată ca atare de socialism. Cu toate urmările ce derivă din
34
În aceeaşi ecuaţie intră şi controlarea natalităţii, - a se vedea celebrul decret 770/1966
de interzicere a avorturilor în România – coordonarea energiilor umane prin operaţiuni
de standardizare şi parcelare a activităţii utile în folosul colectivităţii etc.
35
36
Ibidem, p.35.
37
Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică,
Bucureşti, 2000.
167
acest fapt, în clipa când ne găsim într-un stat socialist care trebuie să exercite
dreptul de a ucide sau de a elimina, sau dreptul de a descalifica.”38
În concluzie, apelul la imaginile repugnante asociate putrefacţiei relevă
moştenirea estetică a decadentismului şi refuncţionalizarea sa ca element critic.
Criticii realismului socialist, precum cei enumeraţi mai sus, Ion Vitner, Sorin
Toma, Nicolae Moraru, Mihai Novicov etc., dar şi critici valoroşi care ulterior se
vor despărţi de realismul socialist, precum Ovid. S. Crohmălniceanu, vor prelua o
parte din stilistica unei scriituri artiste reformulând-o polemic. Critica din
perspectiva realismului socialist îndreptată împotriva societăţii burgheze şi a
operelelor literare care continuă să îi reprezinte gusturile, nu elimină câtuşi de
puţin această abundentă sursă de expresivitate care vine pe filiera
decadentismului. Pretinzând că combat estetismul şi formalismul, o parte dintre
criticii realismului socialist îl incorporează inconştient în invectiva rituală.
Elemente decadente supravieţuiesc în discursul criticii decadenţei societăţii
burgheze într-o formă de critică involuntar artistă de factură ideologică.
Medicalizarea actului critic şi refuncţionalizarea vulgatei criticii
degeneraţioniste/decadente revendică prin realismul socialist şi o formă de
biopolitică totalitară. Perechi de atribute opuse precum „sănătos”-„bolnav”,
„optimist”-„pesimist”, „viaţă”-„moarte” au fost întrebuinţate pe scară largă în
critica teoreticienilor realismului socialist depăşind simpla relevanţă stilistică.
Graniţa între literatura „sănătoasă” şi cea „bolnavă” este în primul rând una
politică şi constituie un mod de control al câmpului literar. În orice caz, anii’50 în
România comunistă îi sunt tributari. Eseul lui Sorin Toma reprezintă un caz
exemplar prin geneza sa, prin conţinuturile sale şi prin influenţa pe care a
exercitat-o în constituirea unui fundament teoretic al realismului socialist în
România. El este primul text canonic al realismului socialist, un text devenit
obligatoriu în curricula academică în anii ’50. Relaxarea politică din anii ’60 va
aduce cu sine şi evacuarea realismului socialist ca metodă unică de creaţie.
Eşecul provine din faptul că vitalitatea organismului literar vine din provocările
care-i stimulează metabolismul, adică cu concursul a ceea ce realismul socialist
decretează a fi patologic, libertatea actului de creaţie.
38
Michel Foucault, Trebuie să apărăm societatea, cursul din 17 martie 1976, Idea Design &
Print, Cluj, 2009, p. 256.
168
UN INTELECTUAL AL BISERICII ÎN ANCHETELE SECURITĂȚII.

PĂRINTELE DANIIL DE LA RARĂU
ÎN DOSARUL „RUGULUI APRINS”
GABRIEL STELIAN MANEA*
E
ste notorie fobia cu care regimurile totalitare și totalizante, în speța de
față cel comunist, au privit specia intelectualului, a omului de idei care
nu se încadrează în tipare doctrinare, care își permite licențe ideatice
și respinge formulele fixe, definitive în materie socială, culturală, politică. Astfel
de oameni au reprezentat permanent un pericol pentru orice regim politic care
se consideră revoluționar și care ridică materialismul științific la rangul de ultimă
și totală dogmă în orice sferă. Atunci când, însă, intelectualul în cauză este
dublat de un om al Bisericii, de un trăitor al învățăturii creștine, de un avva care
strânge în jurul lui numeroși ucenici și fii duhovnicești, pericolul este de două ori
mai mare, ca unul ce desconsideră autoritatea lumească, seculară, ilegitimă dacă
ne referim strict la cea comunistă, și încearcă să se raportează doar la cea a lui
Dumnezeu, pentru a împlini răspunsul lui Hristos dată în fața lui Pilat din Pont:
„N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus”. (Ioan 19:11).
Cazul părintelui Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) este unul ilustrativ în
acest sens pentru că el adeverește temerile regimului în ceea ce îi privește pe
intelectualii care refuzau angajarea ideologică. Încă din anii `30, pe vremea când
semna articole în propriul lui ziar, nu întâmplător numit „Credința”, Sandu
Tudor intuia pericolul ateismului comunist și criminalitatea de esență malefică a
acestui totalitarism. De aceea, mai târziu, începând cu mijlocul anilor `40,
îmbrăcând haina monahală, intenționa să pună pe picioare o mănăstire de
călugări intelectuali, care să reziste prin mijloace spirituale, duhovnicești,
asaltului păgânismului comunist ce se înstăpânea asupra României. Mărturiile în
acest sens sunt nenumărate. Primul care o recunoaște este chiar părintele Daniil.
Arestat fiind, se confesa colegului de celulă, fără să știe că acesta informa mai
departe organele de anchetă, spunând că „a căutat să se înconjoare și să recruteze
în acest scop elemente tinere pe care să le călăuzească pe calea călugăriei făcând
1
din mănăstirea sa o mănăstire de elită”. Au mărturisit-o și alții, tot în timpul
* Universitatea „Ovidius” din Constanța.

Un intelectual al Bisericii în anchetele Securității:….
anchetelor, cum a fost, de pildă părintele Adrian Făgețeanu, care declara, într-un
interogatoriu din 12 martie 1958, că „Sandu Tudor mi-a spus că intenționează să
înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei
2
pentru combaterea concepției materialiste”. Prima încercare pentru această
întreprindere a fost făcută în 1950, la schitul Crasna, în Mitropolia Olteniei, cu
sprijinul și sub protecția ÎPS Firmilian, unde urmau să se facă traduceri ale unor
lucrări de patristică din originalul grecesc. Prima condamnare a părintelui Daniil
a dus la abandonarea acestei inițiative, reluată abia după 1955, în colaborare cu
vechii membri ai „Rugului Aprins”.
Dezbaterea ar fi una mai amplă vizând formele de rezistență în fața
comunismului ateu pe care Biserica le-a identificat și rolul jucat de mănăstiri în
această rezistență. Cert este că, în viziunea părintelui Daniil, în condițiile anilor
`50, singura rezistență posibilă era numai cea spirituală, în cadrul Bisericii și nu
prin mijloace politice sau de altă natură. Discuția este relevantă și pentru
3
acuzațiile de legionarism care i s-au adus, iar mărturiile arată că nu a agreat
deloc metodele violente, teroriste ale Mișcării. Același părinte Adrian Făgețeanu
declara la anchetă ceea ce îi spusese părintele Daniil, că „pentru a continua lupta
împotriva concepției materialiste nu-și mai au rostul metodele folosite de mișcarea
legionară pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta împotriva
concepțiilor materialiste este cea pe plan religios, iar în cadrul Bisericii cea mai
4
bună pregătire pentru o astfel de luptă se poate face în monahism”. Mărturii la fel
5
de tranșante, de lepădare de metodele legionare, au dat și părinții Roman Braga
6
sau Arsenie Papacioc . Ceea ce încerca să facă părintele Daniil era să despartă
1
Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), Fond
Penal, dosar 000202, vol. 6, f. 438.
2
ACNSAS, Fond Penal, dosar 000202, vol. 1, f. 102.
3
Personalitatea complexă a Părintelui Daniil este confirmată și de acuzațiile care i s-au
adus de-a lungul vieții cu privire la orientările lui politice spre o extremă sau alta. În anii
interbelici, când se ocupa cu gazetăria, a fost plasat în proximitatea socialismului, iar mai
târziu, în anii '50, urmărit, anchetat și condamnat de comuniști, a fost acuzat de simpatii
legionare.
4
5
Roman Braga a renunțat la crezul legionar pentru a îmbrățișa sfatul părintelui Daniil de
a se rezuma doar la o opoziție spirituală, religioasă, împotriva materialismului, după cum
singur declara la anchetă că „activitatea dusă de mine în perioada 1953-1958 este într-
adevăr ostilă regimului actual, însă nu i-am dat o formă legionară, ci spirituală, adică
antimaterialistă, urmărind prin ea în schimb același scop, adică îndepărtarea a cât mai
multor elemente, în special din rândul tineretului studios, de regimul actual și gruparea lor
în mănăstiri”. Ibidem, f. 281.
6
În fine, aceeași mărturie a dat-o și părintele Arsenie Papacioc când declara că „legiunea
a făcut o greșeală fundamentală că s-a folosit de Biserică” și că „nu se mai poate merge ca
în trecut cu crucea și cu pistolul”. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000202, vol. 2, f. 80-81.
170
Gabriel Stelian Manea
apele, să arate că trăirea autentică a adevărurilor creștine este incompatibilă cu

comunismul și presupune separarea de ideologie, de politic, în definitiv de partid
7
și de regim. Unui creștin care înțelege că Biserica este trupul lui Hristos ,
partidul, cu atât mai mult unul care proclamă ateismul, nu îi putea oferi nimic în
ordinea spirituală. La rândul ei, Securitatea a înțeles de unde venea pericolul, fapt
demonstrat chiar de unul dintre anchetatori care era alarmat de o declarație
referitoare la rugăciunea inimii, „forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind
potrivnică și dăunătoare actualului regim prin aceea că cei ce ajungeau să o
practice această rugăciune în mod corect, trebuia ca tot timpul, în afara orelor de
somn, să repete în gând această rugăciune. Acest lucru ducea la ruperea noastră de
8
regim și chiar de orice activitate în special de cea politică”.
Prin urmare, avem de-a face, în privința părintelui Daniil, cu un caz de
rezistență intelectuală, spirituală, duhovnicească, venită nu din partea unui
intelectual cu diplome, ci a unuia prin vocație și atestat de moștenirea pe care a
lăsat-o.
Biografia părintelui Daniil a fost, de altfel, una spectaculoasă, paradoxală,
plină de întâmplări și evenimente care l-au purtat pe o cărare a vieții sinuoasă,
deloc anostă. Experimentul extremelor în activitatea profesională, în
angajamentul politic, în moralitate a caracterizat parcursul său biografic.
Participant la cele două Războaie Mondiale, gazetar polemic, poet și autor de
9
imnuri acatiste , oscilând mereu, în anii interbelici, între chemarea monahală și
viața de familie, părintele Daniil a fost greu de înțeles, de descifrat. De la numele
Alexandru Teodorescu, trecut în actele de stare civilă, el a folosit pseudonimul
7
„Și El (Hristos) este Capul trupului, al Bisericii” (Coloseni 1:18).
8
9
Traiectoria biografică foarte intensă a fost potențată și de aplecarea către alcătuirile
poetice, părintele Daniil fiind un autor nu lipsit de profunzime. Monahismul și poezia
sunt cele două dimensiuni care, completându-se reciproc, au dat consistență vieții
părintelui Daniil. După primul volum de versuri, „Comornic”, premiat de „Fundațiile
regale”, Sandu Tudor și-a risipit creațiile poetice în reviste precum „Contemporanul”,
„Convorbiri literare”, „Gândirea” sau în cele pe care le-a condus – „Floarea de foc” și
„Credința”. În 1934, a fost chiar publicat într-o antologie de tineri poeți și anunța atunci
că avea gata volumele „Cartea Muntelui”, „Marea noapte de aur a Maicii Domnului” și
„Viața lui Neagoe Basarab”, toate compoziții isihaste. Mai presus de orice, însă, și-a
dovedit măiestria lirică și profunzimea teologică în acatistele pe care le-a compus:
„Acatistul Cuviosului Părintelui Nostru, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov”, „Acatistul
Sfântului Calinic Cernicanul”, „Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul” și, mai ales, „Acatistul
Rugului Aprins al Maicii Domnului”. Toate sunt alcătuiri de o mare subtilitate teologică,
pe lângă bogăția metaforelor sau frumusețea literară, și îl plasează în proximitatea unui
Simeon Noul Teolog sau al unui Ioan al Crucii, după cum aprecia ÎPS Antonie
Plămădeală. †Antonie al Ardealului, Rugul Aprins, Sibiu, Editura Arhiepiscopiei Sibiului,
2002, p. 10.
171
Sandu Tudor în gazetărie, pentru a deveni, apoi, monahul Agaton și, mai târziu,
la îmbrăcarea schimei celei mari, să primească numele Daniil. Chiar și acest
parcurs nominal spune ceva despre biografia unui om care a generat admirație
nemărginită, dar și contestări, deopotrivă.
Spre pildă, anii `30 îl găsesc pe Sandu Tudor ca un poet și scriitor recunoscut
și conștient angajat în viața publică. Articolele de fond semnate de Sandu Tudor
în „Credința”, ziar pe care îl fondase, au stârnit controverse serioase legate de
orientarea lui doctrinară, fiind acuzat, nu de puține ori, că ar fi avut simpatii
evidente de stânga. Totuși, tocmai aceste articole arată o respingere clară, fără
echivoc și în egală măsură a ideologiilor celor doi gemeni totalitari ai vremii:
totalitarismul de stânga și cel de dreapta. Iată, cu titlu de exemplu, ce scria Sandu
Tudor în chiar primul număr al „Credinței”, în decembrie 1933, într-un editorial
intitulat „Cuvânt”: „Nu suntem nici «(f)ascie », nici « echipă», nu slujim nici
dreapta nici stânga. (…) Ce este această barbarie de semne străine, cari au năvălit
peste noi de la o vreme: cruci încârligate, cămăși colorate, ciocane și steaguri roșii
sau alte ciudățenii? Nu le recunoaștem ale sufletului nostru. Simbol pentru noi
poate fi o cruce de pe Evanghelia lui Neagoe Basarab sau cea a muceniciei lui
10
Brâncoveanu Voievod”. La fel mărturisește și seria de trei articole intitulate
11
„Nici de dreapta, nici de stânga”, publicate în martie 1936, în același cotidian.
Urmând îndemnului Hristic, în 1945, Sandu Tudor și-a vândut proprietățile
și a intrat ca frate în Mănăstirea Antim, contribuind la renovarea acesteia. Aici,
înființează Asociația „Rugul Aprins al Maicii Domnului”, o adunare unică între
intelectualii veacului și clerici, realizată împreună cu un călugăr rus, Ioan
Culîghin (cel Străin), care aducea binecuvântarea stareților de la Optina pentru
12
practicarea Rugăciunii Inimii.
Pe 3 septembrie 1948 este tuns în monahism, cu numele Agaton, de către ÎPS
Firmilian, Mitropolitul Olteniei, iar apoi este hirotonit ieromonah (preot), de
13
către același ierarh, la Mănăstirea Crasna, în județul Gorj. În 1950, începe
calvarul arestărilor comuniste, fiind condamnat la doi ani de muncă silnică
pentru atitudine ostilă față de noua ordine comunistă. Condamnarea o execută
10
Sandu Tudor, Universalism românesc, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, p. 19.
11
„A nu fi nici pentru dreapta, nici pentru stânga, în clipa de față, din punct de vedere al
acțiunii, înseamnă nu o indiferență, nici frica sau fuga de răspundere sau preciziune, ci
claritatea judecății, care vede că dreapta și stânga azi nu sunt de fel autentice în realizările
lor, ci numai farse, minciuni demagogice, diversități și diversiuni materiale ale unor
temperamente desechilibrate sau ariviste.” Ibidem, p. 216.
12
George Enache, Biserica în comunism. Modele și mărturii, Galați, Editura Muzeului de
Istorie Galați, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, p. 224.
13
Silviu Aroneț, Daniil Tudor – Floarea de foc a Ortodoxiei, în „Părintele Adrian Făgețeanu
și Crucea Rugului Aprins. Omagiu la un secol de la nașterea sa”, București, Editura Lumea
Credinței, 2012, p. 91.
172
în diverse închisori și lagăre, inclusiv la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Întors din

detenție, părintele Agaton se stabilește la Sihăstria Neamțului, unde primește
„chipul” de schimonah cu numele Daniil, hirotonit fiind de părintele arhimandrit
14
Cleopa Ilie. La scurt timp, la insistențele și după eforturile monahului pe atunci
Antonie Plămădeală (viitorul Mitropolit al Ardealului), căruia îi fusese naș de
călugărie, pe lângă Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, părintele Daniil
15
este numit stareț la Schitul Rarău, pe 15 noiembrie 1953. Chiar dacă în inima
Moldovei, părintele Daniil a continuat să „coboare” la București, unde, la
Mănăstirea Plumbuita sau în casa prietenului Alexandru Mironescu, a reluat
conferințele pe teme religioase ținute altă dată la Antim. În acest context, în
noaptea de 13/14 iulie 1958 este din nou arestat, apoi anchetat, judecat și
condamnat la 25 de ani de temniță grea. Executând pedeapsa la Aiud, mereu
bolnav, supus bătăilor continue, părintele Daniil a părăsit această lume în
noaptea de 16/17 noiembrie 1962. Mărturiile celor care au supraviețuit Aiudului
spun despre părintele Daniil că era cunoscut printre deținuți drept „Daniil
Sfântul”, având o moarte ca în martirologiile clasice, cu o suliță înfiptă în inimă
16
pentru a verifica dacă mai trăiește, și aruncat într-o groapă până astăzi
necunoscută. Certificatul de deces, „profesionist” întocmit pentru a ascunde
torturile la care fusese supus, menționează la cauza morții o hemoragie cerebrală
17
masivă.
Acesta a fost, pe scurt, omul care a inițiat și care, mai important, a însuflețit
un fenomen spiritual de renaștere filocalică unic în Biserica Ortodoxă Română,
mai ales în anii de asalt ai ateismului comunist – „Rugul Aprins al Maicii
18 19
Domnului”. El a adus laolaltă intelectuali laici și clerici, mulți dintre ei legați
14
†Antonie al Ardealului, op. cit., p. 42-45.
15
Silviu Aroneț, op. cit., p. 93.
16
†Antonie al Ardealului, op. cit., p. 10.
17
Carmen Ciornea, Chipul Rugului Aprins, București, Editura Eikon, 2015, p. 44-45.
18
Denumirea de „Rugul Aprins” face trimitere la un episod veterotestamentar, prevestind
una dintre tainele divine ce avea să se concretizeze abia în Noul Testament. „Moise păștea
turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie,
și a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără
de foc, care ieșea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; și iată că rugul era tot un foc, și
rugul nu se mistuia deloc.” (Ieșirea 3:1-2). Tradiția Bisericii Ortodoxe vede în aceasta pe
Maica Domnului care a luat în pântecele ei pe Creatorul tuturor, pe Cel de necuprins.
Omul L-a primit pe Dumnezeu și nu s-a ars. Deci, Maica Domnului a dat naștere
Mântuitorului Iisus Hristos, dar a rămas nevătămată și pururi fecioară, adevăr care este
surprins și de imnografia Bisericii. La Vecernia de sâmbătă seara se cântă: „Trecut-a
umbra Legii, când Darul a venit; ca precum rugul cel aprins nu se mistuia, așa și tu,
Fecioară, ai născut și Fecioara ai rămas. În locul stâlpului de foc, a răsărit Soarele dreptății;
în locul lui Moise, Hristos, mântuirea sufletelor noastre”. (Dogmatica, glas 2). „Rugul
Aprins” este și numele unei icoane ce o înfățișează pe Maica Domnului, prăznuită de
173
de efervescența intelectuală a României interbelice, când „fuseseră formați și își

20
făuriseră primele arme culturale” și când avuseseră de ales o cale pe un drum ce
se bifurca: un tradiționalism etno-cultural transformat treptat în naționalism
politic, nu de puține ori violent, sau trăirea credinței, a tradiției ortodoxe
deschise spre dimensiunea culturii universale. Această întâlnire unică între cler și
intelectuali a fost – așa cum explică Andrei Pleșu în prefața la cartea lui părintelui
André Scrima – „ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii
dictaturii comuniste. Mari intelectuali și mari călugări au comunicat și au
«cuminecat» acolo, într-o neverosimilă libertate lăuntrică, până când autoritățile
21
au hotărât să definească spiritul în termeni de penalitate”. Împreună au reușit să
pună în comun intelectul și trăirea credinței și au fost nevoiți să își asume, la
final, experiența martirajului. Prin Părinții Filocalici și Părinții Pustiei, membrii
„Rugului Aprins al Maicii Domnului” au căutat să se redescopere întru Hristos
pentru a primi bucuria Duhului Sfânt. Principala lor lucrare a fost Rugăciunea
22
Inimii, mai ales după venirea părintelui Ioan Culîghin (cel Străin) , adevărat
trăitor al ei.
Importanța „Rugului Aprins al Maicii Domnului” a fost evidențiată și de
Mitropolitul Antonie al Ardealului, în dubla ipostază de fenomen spiritual și de
act de opoziție față de comunismul în curs de consolidare. A fost – spunea ÎPS
Antonie – „al treilea moment de seamă al istoriei spiritualității românești. El va
veni după momentul Paisie Velicicovschi (…) și după momentul Calinic de la
Cernica, (…) cunoscuți isihaști, părinți duhovnicești de înaltă statură în istoria
23
Bisericii noastre”. În cea de-a doua ipostază, „Rugul Aprins” a fost „pregătirea
pentru intrarea în marele întuneric” al celor peste 40 de ani de comunism, când
Rugăciunea lui Iisus „urma să-i unească și să-i întărească pe cei care vor intra în
Biserica Ortodoxă pe 4 septembrie. Este lucrată în forma unei stele în opt colțuri,
întruchipând rugul ce nu se mistuia văzut de Moise sau, după alte interpretări, pe
creștinii primelor secole care erau prigoniți, dar nu piereau.
19
Alexandru Mironescu, profesor universitar de fizică și chimie, scriitor, gazetar, critic
literar, dar, mai ales, așa cum și-l amintea André Scrima, un om care avea „geniul
prieteniei”. Este autorul lucrării „Limitele cunoașterii științifice”, apărută în 1943 la
Fundația Regele Mihai I, volum ce pune, chiar și azi, întrebări nodale pentru filosofia
științei. Paul Sterian, om de cultură, economist, tehnocrat din generația anilor `30;
compozitorul Paul Constantinescu; Ion Marin Sadoveanu, scriitor, dramaturg, un
conferențiar înzestrat cu mult talent; arhitectul Constantin Joja; Alexandru Elian,
bizantinolog; filosoful și profesorul Anton Dumitriu.
20
André Scrima, Timpul Rugului Aprins, București, Editura Humanitas, 2012, p. 151.
21
Ibidem, p. 16.
22
Silviu Aroneț, op. cit., p. 92.
23
†Antonie al Ardealului, op. cit., p. 9.
174
închisori, ca și pe cei care, tot ca în închisoare, rămâneau afară sub imperiul

24
terorii”.
***
Pătimirile carcerale ale părintelui Daniil au început în noaptea de 13/14 iunie
1958, când, venit în București și aflat în casa prietenului Alexandru Mironescu, a
fost arestat împreună cu acesta și cu fiul acestuia, Șerban Mironescu. Ordonanța
de reținere pentru 24 de ore emisă pe numele Sandu Tudor conținea învinuirea
25
de uneltire contra ordinii sociale. La percheziția corporală efectuată, asupra
părintelui Daniil nu s-au găsit, în niciun caz, materiale acuzatoare, ci scrieri
26
personale sau cărți. De altfel, și la percheziția efectuată tot pe 14 iunie la schitul
Rarău, unde părintele Daniil era trecut cu domiciliul, anchetatorii au inventariat
tot documente de identitate, „romane” în limba română și franceză ca, de pildă,
„Filogalia” (sic!), „Trilogia cunoașterii”, „Rolul personalității în istorie”, „Les
Origines du Communisme”, „Dieu Vivant dans l'Histoire” și zeci de manuscrise
27
pe teme teologice, filosofice sau versuri.
Primul interogatoriu la care a trebuit să răspundă părintele Daniil s-a
desfășurat în chiar ziua arestării, pe 14 iunie, fiind condus de Iosif Moldovan,
locotenent-major în cadrul Direcției de Anchete a MAI. A fost un interogatoriu
scurt în care i s-a cerut, după cunoscuta metodă a justiției comuniste, să facă el
însuși declarații acuzatoare în ceea ce-l privea, să recunoască „ce activitate
dușmănoasă ai desfășurat împotriva regimului democrat popular din RPR”.
Acuzatul a respins orice implicare, singura declarație pe care a făcut-o fiind că
„nu am desfășurat nicio activitate dușmănoasă împotriva regimului democrat
28
popular din RPR”. În urma acestor prime etape ale anchetei, pe 14 iunie 1958 a
fost emis un mandat de arestare pe 60 de zile, pe numele Alexandru Teodorescu,
pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută și pedepsită de
29
celebrul articol 209, punctul 1, din Codul Penal al RPR.
Încă din primele zile ale anchetei, Securitatea a folosit toate metodele pentru
a smulge de la cel închis declarațiile de care avea nevoie pentru condamnarea lui,
inclusiv introducerea unui turnător în celulă. Informațiile oferite ulterior de
acesta erau foarte utile anchetatorilor pentru a afla ceea ce inculpatul ascundea la
24
Ibidem, p. 14.
25
26
Procesul verbal de percheziție enumera, printre altele, câteva manuscrise, intitulate
„Cântecul celui bolnav de gânduri”, „Poem nou”, „Ioan Acatist”, „Binecuvântare” și câteva
volume precum „Noul Testament”, „Filocalia”, „Acatistul Rugului Aprins” și „Pravila
bisericească”. Părintele mai avea asupra sa obiectele personale, acte de identitate și suma
de 10.453 lei. Ibidem, f. 6-7.
27
Ibidem, f. 8-9.
28
Ibidem, f. 13-14.
29
Ibidem, f. 2.
175
anchetă, dar oferă detalii revelatoare și pentru cercetători, pentru că dezvăluie

detalii pe care un simplu proces verbal de interogatoriu nu le reține: bătăile,
injuriile, amenințările din arsenalul torționarilor. Strategia a fost intens folosită și
în cazul de față, iar amănuntele oferite de informatorul introdus în celulă sunt
definitorii pentru felul în care părintele Daniil înțelegea să îndure calvarul
anchetei, suportând schingiuirile pentru apărarea adevărului. Era dispus „să
primească batjocora bătăii, chiar cu riscul nimicirii hoitului său. Acesta nu mai
contează pentru el. Poate primi moartea în scopul triumfării adevărului ce-l
propovăduiește. Aceasta ar însemna mântuirea lui” și își privea torționarii cu o
oarecare compasiune, pentru că nu înțelegeau că „și-au vândut sufletele Satanei și
se dedau la asemenea fărădelegi. Va veni vremea când vor răspunde cu toții pentru
30
faptele săvârșite. Abia atunci își vor da seama ce aspră e pedeapsa”.
De altfel, părintele Daniil era perfect conștient de aceste metode folosite de
anchetatori și îl atenționa ferm pe colegul de celulă că „nu vom vorbi decât despre
probleme bisericești, de morală creștină și filosofie”, iar această reținere pentru că
este „frecvent cazul de a se introduce în celule tot felul de codoși care să-i tragă de
limbă pe cei năpăstuiți”. Chiar și așa, condițiile de claustrare ale celulei îl făceau
pe părintele Daniil să se destăinuie informatorului din celulă, iar acesta, imediat,
31
scos la interogatoriu, le prezenta anchetatorilor. Însă, el înțelegea perfect
momentul politic în care aveau loc nu numai arestarea lui, ci și a altora, acela al
retragerii trupelor sovietice din România, când potentații de la București au
crezut de cuviință să facă un gest care să demonstreze Moscovei că nimeni nu va
pune în pericol „cuceririle socialismului” în România. Iată explicația părintelui
Daniil: „Securitatea a pornit o campanie de arestări, ridicând pe toți cei ce au ei de
cuviință că ar putea să urzească contra ordinii comuniste instaurate de ei prin
32
forță, sub scutul armatelor sovietice”. În plus, el bănuia că arestarea i se trăgea și
33
de la o serie de articole pe care părintele André Scrima le scrisese în Occident
30
31
Pe 16 iunie, de pildă, le relata circumstanțele în care fusese arestat părintele Daniil, așa
cum le vedea acesta. Astfel, sosit la București pentru a se întâlni cu Zaharia Stancu pentru
a-i prezenta un poem, a fost găzduit de prietenul său Alexandru Mironescu, însă „a căzut
ca musca în lapte”, deoarece în aceeași noapte Securitatea l-a arestat pe profesorul
Mironescu, iar părintele Daniil a fost reținut de asemenea. Ibidem, f. 432.
32
Ibidem, f. 432-433.
33
Părintele André Scrima a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale monahismului
românesc. Intelectual de un rar rafinament, avea studii de filosofie și teologie, se
apropiase de limbile orientale și recita în sanscrită din Katha-Upanishad, în paralel cu
frecventarea „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim. Și-a început „cariera” în
administrația patriarhală, unde se bucura de prețuirea Patriarhului Justinian, lucrând la
bibliotecă alături de Bartolomeu Anania. În 1956, a primit o bursă în India și, ca prin
miracol, i s-a permis să plece. Până a ajunge la New Delhi face opriri de câteva luni la
Geneva, Paris, Sfântul Munte Athos și Beirut, unde avea să fie și profesor, la Universitatea
176
despre renașterea filocalică din România, despre răspândirea tot mai largă a
practicării Rugăciunii inimii, fenomene de care părintele Daniil și „Rugul Aprins”
34
nu erau străini.
Era contrariat de faptul că „anchetatorul său, deși un om tânăr, își permite să-
l înjure și să-l amenințe. Îi este milă de el, căci este un rătăcit care și-a vândut
sufletul și conștiința”. Condamnarea nu îl speria, dar pretindea „să i se spună cu
frumosul acest lucru și este dispus să semneze orice i se cere. El își poate duce tot
atât de bine viața de sihăstrie și mărturisirea Domnului și în pușcărie”. Pe de altă
parte, verticalitatea neclintită, „încăpățânarea” demnității, credința în Dumnezeu
nu îi permiteau „să tragă după el și alți oameni. Este de acord cu orice i se cere în
35
ceea ce îl privește pe el personal”. Nu se amăgea, conștient fiind că se încerca
prin orice mijloace „a i se înscena ceva care să atragă după sine o condamnare a sa
și aceasta numai pentru motivul că vă este teamă (Securității, regimului n. n.) de
36
capacitatea lui și a prizei ce o are în lumea celor ce-l cunosc”. Nu în ultimul rând,
tot potrivit celor relatate de informatorul din celulă, părintele Daniil era convins
că începuse o campanie de arestare a „preoților celor mai capabili, care au o
cultură vastă (…) preoții de elită”, într-o încercare de răsturnare a patriarhului
Justinian, „spre a se justifica că sub patronajul lui, aceștia duceau o activitate
37
subversivă și căutau să submineze interesele statului”.
După jumătate de lună în care ancheta, în cea mai mare parte a ei, a luat
forma acestor note pe care le dădea informatorul introdus în celulă, începând cu
1 iulie, părintele Daniil este scos la interogatorii mai lungi, mai amănunțite, în
care i se adresează întrebări mai aplicate, cu referire directă la alte persoane
implicate în dosarul „Teodorescu Alexandru și alții”. Astfel, ancheta pretindea că
„este cunoscut faptul că ai avut legături subversive cu mai multe elemente din
rândul studenților și clerului cu care ați desfășurat activitate contrarevoluționară
Franceză, timp de 20 de ani, începând cu 1968. A studiat la Benares, în India, dar

doctoratul l-a obținut la Paris, cu o teză despre gradele apofaziei (de la apofatic,
cunoașterea lui Dumnezeu prin negații). În 1960 a obținut cetățenia franceză, iar anul
următor a fost cel al unei întâlniri esențiale, cea cu Patriarhul Athenagoras, tocmai când
papa Ioan al XXIII-lea convocase conciliul ecumenic cunoscut drept „Vatican II”. Sub
noul papă, Paul al VI-lea, Patriarhul Constantinopolului îl trimite pe părintele André
Scrima ca reprezentant al său la Vatican și el avea să fie unul dintre artizanii discreți ai
întâlnirii istorice de la Ierusalim dintre liderii celor două Biserici.
34
35
Ibidem, f. 430.
36
Părintele Daniil se referea la mișcarea „Rugului Aprins” al cărui inițiator și lider era. El
dădea ca exemplu al popularității de care se bucura „conferințele ce le ținea la Mănăstirea
Antim, unde datorită subiectelor ce le trata și a simpatiei de care se bucura în rândul
laicilor, adesea devenea neîncăpătoare, lumea fiind nevoită să-l asculte din curte sau
cățărați pe ferestre și garduri”. Ibidem, f. 441-442.
37
Ibidem, f. 435-436.
177
împotriva regimului democrat popular din RPR”, cerându-i să declare

circumstanțele în care îl cunoscuse pe Gheorghe Văsîi, relațiile pe care le-a avut
cu acesta și ce activitate subversivă au desfășurat împreună. Toate acestea în
condițiile în care una dintre acuzele ce i se aducea părintelui Daniil era aceea că a
încercat să influențeze un grup de studenți care îl vizitau la schitul Rarău sau îl
întâlneau când venea la București, ca, prin mijloace spirituale, prin
neparticiparea la activitățile cultural-politice din cadrul facultății, prin intrarea în
monahism, să desfășoare activitate „ostilă regimului”. Peste ani, unul dintre acești
studenți, Emanoil Mihăilescu, nota despre întâlnirile cu părintele Daniil că „ne
vorbea de Sfinții Părinți, de mistica catolică, de marii mistici ruși, pe care îi admira,
cât și de probleme literare, filosofice. (…) El a fost cu adevărat mentorul nostru
38
spiritual”.
Într-adevăr, părintele Daniil îl cunoștea pe Gheorghe Văsîi încă de când
acesta era copil, de prin anii 1942-1943, când venea împreună cu părinții lui la
Mănăstirea Antim și chiar cânta în corul acesteia. Au continuat să se vadă în acei
ani, până când Sandu Tudor s-a călugărit și a părăsit Bucureștii pentru alte
mănăstiri din Oltenia și Moldova. S-au revăzut abia în 1956, când Gheorghe Văsîi,
39
împreună cu alți câțiva colegi studenți , au ajuns la schitul Rarău, unde era
stareț Părintele Daniil și unde au rămas câteva zile. Aici dorea să ajungă
anchetatorul, să afle ce discuții „dușmănoase” a avut cu acești studenți și cum i-a
sfătuit să ducă o „activitate ostilă regimului”. Evident, acuzațiile au fost negate,
părintele declarând că „am avut cu ei discuții numai pe teme religioase (…) luând
parte la ritualul religios al schitului în tot timpul cât au stat acolo. (…) Nu am
discutat niciodată cu Văsîi Gheorghe sau cu ceilalți studenți probleme cu caracter
40
dușmănos împotriva regimului democrat popular din RPR”.
În această fază a anchetei, pe 3 iulie a fost emisă ordonanța de punere sub
învinuire din care rezultă că „Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, a desfășurat
activitate contrarevoluționară prin aceea că împreună cu mai mulți complici ai săi,
a trecut la inițierea și organizarea unei grupări subversive în cadrul căreia a
desfășurat activitate împotriva regimului democrat popular din RPR”. Faptele se
încadrau în prevederile articolului 209, punctul 1 din Codul Penal al RPR și i-au
41
fost aduse la cunoștință inculpatului a doua zi, pe 4 iulie.
Scos la interogatoriu chiar a doua zi, învinuitul a negat orice fel de acuzații
ce i se aduceau, „deoarece nu am organizat nicio grupare subversivă și nu am
desfășurat nicio activitate contrarevoluționară”. Acesta este momentul în care
anchetatorii pun întrebarea cheie a întregului dosar, cea care înfățișează
38
Carmen Ciornea, op. cit., p. 203.
39
Șerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, Grigore Dan Pistol și Emanoil Mihăilescu.
40
ACNSAS, Fond Penal, dosar 000202, vol. 1, f. 15-16.
41
Ibidem, f. 17.
178
obiectivul ascuns al Securității: „în cadrul grupării «Rugul Aprins» ce activități ai

desfășurat împotriva regimului democrat popular?”. Cu alte cuvinte, întâlnirile
care începuseră în 1945 la Mănăstirea Antim, reluate apoi în 1955, întâlniri ce
aveau ca scop înaintarea duhovnicească, spirituală a celor care participau la ele și
în cadrul cărora se citeau poezii, se făceau exerciții de rugăciune, erau percepute
de regim ca periculoase, „subversive”, „ostile” și „contrarevoluționare”. Acuzatul a
negat aceste învinuiri, recunoscând numai faptul că a încercat să înființeze o
42
asemenea asociație înainte de 23 august 1944. Întors în celulă, s-a destăinuit
celui cu care credea că împărtășea suferința detenției, așteptându-se să fie scos
din nou la anchetă, în timpul nopții, și să fie bătut pentru că refuza să declare
ceea ce cereau anchetatorii. Spunea că „nu-i este frică de bătaie și că Dumnezeu îl
pune probabil la încercarea aceasta. Va arăta celor ce îl vor bate că există o putere
mai mare ca a lor, care îi va da puterea spirituală ca să reziste la această
43
batjocorire a sa”. Era convins că purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu îl va lăsa
pradă anchetei dezlănțuite.
Pe măsură ce ancheta avansa, noi persoane erau introduse în interogatoriile
la care era supus părintele Daniil, cum s-a întâmplat, de pildă, pe 19 iulie, când i
s-a cerut să facă declarații despre profesorul Alexandru Mironescu, cel arestat în
aceeași seară. Părintele a fost nevoit să accepte că se cunoșteau încă de prin 1935,
când Mironescu a început colaborarea la „Credința”. Cu timpul au devenit
prieteni, au continuat să se vadă, chiar și după 1945, când Sandu Tudor s-a
călugărit, întâlnindu-se la Mănăstirea Antim, „unde atât eu, cât și el am ținut o
serie de conferințe cu caracter religios”. Au urmat câțiva ani în care legăturile
dintre cei doi au fost aproape sistate, părintele Daniil plecând la Mănăstirea
Crasna, în Oltenia, apoi în Moldova, la Mănăstirea Sihla. Începând cu 1954, când
a devenit stareț la schitul Rarău, părintele Daniil și Alexandru Mironescu au
reluat legăturile, întâlnindu-se de câte ori era cu putință la Mănăstirea Plumbuita
44
sau chiar la Mironescu acasă. Evident, ancheta cataloga aceste întâlniri de suflet
ca fiind „ostile” și încerca să afle ce discuții se purtau în timpul lor, însă nu a
putut obține de la acuzat decât declarații ferme, fără echivocuri: „discuțiile
purtate aveau caracter religios, cu care ocazie citeam câte o poezie compoziție
proprie. Nu am purtat discuții politice sau dușmănoase regimului democrat
popular din RPR”. Printre aceste poezii se afla și „Imnul Acatist al Rugului Aprins
45
al Maicii Domnului”, audiat, printre alții și de părintele Dumitru Stăniloae.
În condițiile în care ancheta bătea pasul pe loc, acuzatul nu recunoștea
învinuirile, Securitatea nu putea proba existența unei grupări subversive care ar fi
42
Ibidem, f. 18-19.
43
Ibidem, vol. 6, f. 445.
44
45
Ibidem, f. 22.
179
uneltit contra ordinii de stat, s-a recurs la o altă metodă, aceea a confruntărilor
directe între cei arestați în acest dosar. A fost o experiență dureroasă pentru
acuzatul principal al acestui dosar, care a fost nevoit să își asculte prieteni și
ucenici recunoscând culpe pe care nu le purtau și acuzându-l și pe el de acestea,
toate, fără îndoială, în urma bătăilor și amenințărilor torționarilor. Prima astfel
de confruntare a avut loc pe 22 iulie, când au fost aduși față în față Gheorghe
Văsîi și părintele Daniil, duhovnicul lui. Declarațiile primului erau direct
acuzatoare. Iată câteva spicuiri: „Încă din anul 1955 (…) mi-am dat seama că
acesta (părintele Daniil n. n.) este conducătorul grupului de elemente care se
întruneau la domiciliul lui Mironescu Alexandru cât și la domiciliul arhitectului
Joja Constantin”, pentru a purta „discuții cu caracter dușmănos la adresa
actualului regim pornind de la unele evenimente politice ca de exemplu: Conferința
de la Geneva, evenimentele din Ungaria și altele. Întotdeauna evenimentele de tipul
acesta erau considerate de Sandu Tudor, Mironescu Alexandru, Benedict Ghiuș și
alții, ca evenimente care vin în sprijinul țărilor imperialiste, consolidându-le poziția
față de țările socialiste”. Fiind liderul grupului, părintele Daniil dădea mereu
tonul discuțiilor, astfel încât „atât acesta cât și ceilalți aduceau elogii acțiunilor
contrarevoluționare, iar spre sfârșit și-au manifestat regretul față de faptul că
americanii nu au sprijinit contrarevoluția până la capăt”. Cel mai grav era că
„Teodorescu Alexandru (…) cât și ceilalți și-au manifestat speranța în schimbarea
46
actualului regim”.
O altă latură a declarațiilor lui Gheorghe Văsîi viza pretinsa educație
„dușmănoasă” pe care el și un grup de colegi ar fi primit-o de la părintele Daniil,
prin predici și momente de meditație, în cursul unei șederi de circa 10 zile la
schitul Rarău, în vara anului 1956. „În cadrul predicilor respective Teodorescu s-a
dedat la o serie de afirmații ostile regimului privind problema ateilor, etc. În cadrul
meditațiilor, printre altele, Teodorescu ne-a dat instrucțiuni în sensul că mai toți
studenții să formăm un grup separat de grupul bătrânilor, tot sub conducerea lui și
astfel să ținem întruniri periodice”. În lipsa părintelui Daniil, la București, tinerii
trebuiau să se adreseze în orice problemă părinților Benedict Ghiuș sau Sofian
Boghiu. „Tot cu această ocazie ne-a mai indicat (…) să lăsăm la o parte orice
47
activitate extraprofesională cum ar fi: cea politică, culturală etc”. Iar studenții,
considerându-se ucenici ai părintelui, ar fi procedat întocmai: se întruneau la
domiciliul lui Șerban Mironescu, comentau evenimentele politice în defavoarea
regimului, ascultau posturile de radio occidentale și evitau activitățile cu caracter
politic de la facultate.
În fața acestui potop de învinuiri, părintele Daniil nu și-a abandonat poziția,
a păstrat ceea ce declarase sau negase anterior. A recunoscut evidența, aceea că îl
46
Ibidem, f. 41.
47
Ibidem, f. 41-42.
180
cunoștea pe Gheorghe Văsîi, că acesta venise să îl viziteze la schitul Rarău

împreună cu alți colegi studenți, dar „nu recunosc că predicile și meditațiile au
avut caracter dușmănos actualului regim și susțin că au fost pur religioase (…) Nu
recunosc că aș fi purtat discuții dușmănoase cu acești tineri sau să le fi dat
48
indicații să desfășoare o altă activitate decât cea religioasă”. Un răspuns scurt,
tranșant, probabil pentru a scurta mustrările de conștiință ale tânărului
Gheorghe Văsîi.
În aceeași zi, 22 iulie, o altă confruntare i l-a adus în față pe tânărul Șerban
Mironescu, chemat să declare și el „ce activitate contrarevoluționară ai desfășurat
împreună cu Teodorescu Alexandru”. Din nou, inculpatul a trebuit să asculte un
șir nesfârșit de acuzații, o poveste delirantă, evident ticluită de anchetatori și
repetată mecanic de acei tineri prinși în anchetă. Astfel, în această fantezie,
părintele Daniil este liderul „grupării Rugului Aprins” care și-a reluat activitatea
după 1955 „mult mai organizată și eficace”. Ca într-o adevărată conspirație,
membrii grupului erau anunțați de venirea la București a lui Sandu Tudor și se
întruneau în casa lui Alexandru Mironescu, a lui Constantin Joja sau la
Mănăstirea Plumbuita, unde „Teodorescu citea diferite lucrări de ale sale pe
marginea cărora se făceau discuții dușmănoase actualului regim, se comentau de
asemenea dușmănos evenimentele politice interne și internaționale și se audiau
posturi de radio imperialiste urmate de asemenea de comentarii cu caracter ostil
regimului democrat din RPR”. Cu titlu de exemplu erau date aceleași evenimente
din Ungaria, elogiate de cei participanți la întrunire care, mai grav, regretau că
ele nu s-au extins și asupra altor state socialiste, asupra României pentru
schimbarea regimului. Șerban Mironescu adăuga ceva în plus la declarația lui,
susținând că „Teodorescu Alexandru afirma că în RPR nu există anumite libertăți,
ca de exemplu libertatea scrisului, documentând această prin aceea că el nu poate
49
să-și publice scrierile sale dușmănoase”.
Cât privește șederea studenților la schitul Rarău, ea a avut loc mai multe veri
la rând și venea ca o inițiativă a părintelui Daniil. Cu aceste ocazii „am participat
la predicile și meditațiile ținute de Teodorescu Alexandru, în cadrul cărora ne
îndemna să ne rupem de viața politică a statului, chiar și de alte preocupări în
afara celei strict profesionale, cu scopul de a avea mai mult timp disponibil
activității noastre în grupul respectiv”. Nu în ultimul rând, tot părintele Daniil i-ar
fi îndemnat pe acești studenți să formeze un grup al lor separat, care să se
întrunească periodic, și să se sfătuiască cu părintele Benedict Ghiuș în activitatea
50
lor „dușmănoasă”.
48
Ibidem, f. 42.
49
Ibidem, f. 43-44.
50
Ibidem, f. 44.
181
Confruntându-se pentru a doua oară în aceeași zi cu același set de învinuiri,

acuzatul le-a respins ferm, spre iritarea anchetatorului. Admițând că îi cunoaște
pe studenții Șerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, Emanoil Mihăilescu și
Gheorghe Văsîi, că aceștia petrecuseră o perioadă de reculegere la schitul Rarău,
că le-a dat sfaturi și i-a îndrumat, părintele nu a confirmat restul declarației: „nu
recunosc însă faptul că s-au purtat discuții dușmănoase regimului actual pe
51
marginea unor evenimente politice interne și internaționale”.
După prima zi de confruntări, de pe urma declarațiilor tinerilor Văsîi și
Mironescu, nimic nu se schimbase în fermitatea părintelui Daniil, ceea ce putem
presupune că îi irita și îi punea sub presiune pe anchetatori. A urmat, astfel, o
altă confruntare, de data aceasta cu vechiul său prieten, Alexandru Mironescu, pe
23 iulie. Va fi fost o nouă lovitură pentru părintele Daniil văzând că și cel mai
apropiat prieten al său a fost forțat să abdice de la adevăr și să facă jocul
Securității, înșirând în cadrul declarației acuze pe care, în alte circumstanțe, nu
le-ar fi enunțat. Printre altele, el a admis că a desfășurat activitate
contrarevoluționară împreună cu Sandu Tudor „încă din anul 1946 când acesta
din urmă a înființat asociația «Rugului Aprins» de la Mănăstirea Antim. În cadrul
acestei asociații, atât eu, cât și Sandu Tudor am ținut mai multe conferințe cu
caracter dușmănos în fața publicului care venea la mănăstire”. În plus, împreună
cu ceilalți membri ai asociației, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu organizau
52
întruniri conduse de același Sandu Tudor. După 1955, la inițiativa părintelui
Daniil, întâlnirile au fost reluate, cu participarea acelorași membri, având loc, de
această dată, la Mănăstirea Plumbuita și, mai des, la domiciliul lui Alexandru
Mironescu și la cel al lui Constantin Joja. Urma, în declarația lui Alexandru
53
Mironescu, aceeași litanie cerută de anchetatori.
Aceste trei confruntări cu oameni pe care îi simțea și îi erau, fără îndoială,
apropiați sufletește a determinat o schimbare fundamentală în declarațiile date
de părintele Daniil, în sensul în care, din acest moment al anchetei, a recunoscut
toate învinuirile ce i se aduceau. Nu putem decât să bănuim motivele pentru care
a decis să nu mai opună rezistență și să accepte delirul conspiraționist pe care
51
Ibidem.
52
Ibidem, f. 46.
53
„Caracterul uneltitor împotriva regimului al întrunirilor noastre s-a materializat prin
aceea că cu toții comentam în mod ostil evenimentele politice la ordinea zilei ca de exemplu
Conferința de la Geneva și evenimentele din Ungaria când speram că acestea aduc
schimbarea actualului regim”. Presupușii conspiratori calomniau regimul reclamând lipsa
libertății scrisului „și acest lucru, atât eu, cât și Sandu Tudor și Joja Constantin îl
documentam cu scrierile noastre dușmănoase nepublicate până în prezent”. Și, evident, nu
putea lipsi din mărturia autoacuzatoare a lui Alexandru Mironescu ascultarea posturilor
de radio occidentale, ale căror știri erau comentate defavorabil regimului autohton.
Ibidem, f. 46-47.
182
Securitatea îl imaginase în legătură cu cei anchetați în acest dosar. Cele mai

importante au fost, credem noi, acelea de a-i menaja pe cei la care ținea,
anchetați și ei în dosar, de a-i scuti de teribilele mustrări de conștiință pe care le-
ar fi putut avea, mai ales după confruntările față în față, de a-i pune la adăpost de
alte presiuni fizice și psihice la care anchetatorii recurgeau mai intens pe măsură
ce dosarul nu se contura așa cum și-ar fi dorit. În al doilea rând, părintele Daniil,
așa cum s-a văzut încă din primele zile de arestare, era conștient că intenția
autorităților era aceea de a-i înscena lui, în primul rând, un proces cu acuzații
grave care să îi aducă o condamnare grea, și era împăcat cu această idee, ba chiar
dispus să semneze ce i s-ar fi cerut, întrucât nu se temea de închisoare, unde
putea să își ducă viața de rugăciune. În plus, vedea toate aceste întâmplări ca
încercări pe care Dumnezeu i le dădea și pe care trebuia să le accepte.
Astfel, începând chiar de la confruntarea cu Alexandru Mironescu, părintele
Daniil nu a mai negat acuzațiile. Rând pe rând, a recunoscut că, în cadrul
„Rugului Aprins”, a ținut conferințe „cu caracter mistic-dușmănos, prin care
urmăream atragerea a cât mai multor elemente în jurul asociației”. După 1955, a
trecut la „reorganizarea grupului de elemente”, stabilind ca loc de întâlnire casa
lui Alexandru Mironescu. Timp de trei ani, până în 1958, au avut loc mai multe
întâlniri la domiciliul lui Mironescu, Constantin Joja sau la Mănăstirea
Plumbuita, în care au purtat discuții „cu caracter dușmănos regimului” pe
marginea unor evenimente precum Conferința de la Geneva și revoluția din
Ungaria, au ascultat posturile de radio „imperialiste” și au comentat „ostil” știrile
transmise, toate culminând cu speranța, clar mărturisită, de schimbare a
54
regimului din RPR. În mod clar, acestea erau doar niște declarații de
conjunctură, pentru că realitatea, așa cum fusese ea, o mărturisea părintele
Daniil colegului de celulă, în același timp informator al anchetatorilor: „susține
că la Mănăstirea Plumbuita (…) venea câteodată de făcea slujbă religioasă și ținea
câte o predică, după care stătea de vorbă cu mulți dintre cunoscuții care veneau să-
55
l asculte, dar aceasta nu înseamnă că urzea împotriva statului”.
La un alt interogatoriu, părintele Daniil a adăugat și alte nuanțe culpelor pe
care și le-a asumat fără a fi vinovat. Declara, astfel, că acele conferințe pe care le
ținuse la mijlocul anilor `40, la Mănăstirea Antim, urmăreau să „mențină morala
orânduirii capitaliste prin intensificarea activității spirituale”. Mai grav în ochii
regimului era aceea că, mai târziu, „ne-am ocupat de educația mistico-
dușmănoasă a unui grup de studenți”, pe care „i-am îndemnat să nu participe la
viața politică a statului democrat-popular din RPR, că în facultăți să nu participe la
56
nicio acțiune în afară de însușirea disciplinelor profesionale”. Altfel spus,
54
Ibidem, f. 47-48.
55
56
Ibidem, vol. 1, f. 29-30.
183
părintele Daniil zădărnicea chiar încercările regimului de creare a omului nou

prin această tutelă spirituală pe care o exercita asupra tinerilor, ceea ce era de
neacceptat.
Se pare, însă, că aceste mărturisiri ale inculpatului nu erau suficiente pentru
anchetă și era nevoie de mai mult pentru a obține o condamnare cât mai mare.
De aceea, începând cu interogatoriul din 22 august, i-a fost adusă o nouă
acuzație, aceea că a desfășurat activitate împotriva comunismului și a clasei
muncitoare, iar dovada prezentată a fost un articol vechi de aproape treizeci de
ani, din ziarul „Credința”, intitulat „Veacul ucigătorilor de Dumnezeu”. În acest
articol de fond, ziaristul de altădată Sandu Tudor scria despre înăsprirea luptei
politice în tulburii ani `30 și dădea ca exemplu Uniunea Sovietică, unde
„caracterul religios al luptei politice se vădește mai mult ca oriunde”. Se referea la
faptul că „partidul comunist a accentuat latura antireligioasă a luptei în care s-a
angajat. Cu întreaga seriozitate diabolică de care este mânat, a deschis fățiș lupta.
Principiul său e ura, mijlocul său lupta de clasă, arma sa violența și teroarea”,
57
toate pentru a face din „rușii pravoslavnici niște adevărați atei comuniști”.
Punându-i-se în față acest articol, părintele Daniil a recunoscut că „mi-am
exprimat atitudinea de ură și împotrivire față de comunism (…) prezentându-l și
caracterizându-l în fața cititorilor ca «violent» și «terorist»”, pentru a demonstra –
continua declarația – că în niciun caz „comunismul nu ar fi pentru binele
58
muncitorilor și al omenirii în general”.
De altfel, anchetatorii au inclus la dosar mai multe decupaje ale unor articole
din ziarul „Credința” pentru a demonstra aceste noi acuzații de activitate contra
clasei muncitoare și a comunismului. De pildă, în ianuarie 1936, Sandu Tudor
publicase „Religia ateismului rus” în care încercase să arate că „Rusia, Sf. Rusie de
altă dată, se sbate să fie o mare Biserică fără Dumnezeu” și „aruncă religia în
general și creștinismul în particular pentru că le învinuiește că nu mai pot stinge
setea adevărului social. Fără voie, în chipul acesta ateismul socialist a ajuns o nouă
59
religie”. În fapt, Sandu Tudor anticipa ceea ce mai târziu s-a numit în literatura
dedicată fenomenului politic totalitar, fie el de dreapta sau de stânga, „religii
60
politice” sau „religii seculare”. Astfel, comunismul a împrumutat – explica
Sandu Tudor – chiar instrumente religioase, ale unor biserici, pentru a impune
ateismul său, folosind un soi de prozelitism, de propagandă extrem de agresivă.
Pasajul în cauză este elocvent: „de aici și necesitatea ateismului comunist de a
propovădui, de a face procesiuni demonstrative ateiste, muzee ateiste instalate în
57
58
59
Sandu Tudor, op. cit., p. 197.
60
Vezi producțiile pe această temă ale lui Raymond Aron, Arthur Koestler, Vladimir
Tismăneanu.
184
biserici. Un adevărat apostolat, o mistică ateistă, un dogmatism ateist, un

fanatism ateist, un calendar cu martiri ai ateismului, ajungând până la intoleranță
61
și chiar la o inchiziție ateistă”.
Numai că, peste ani, în timpul anchetei, aceste articole au devenit
incriminatorii în viziunea Securității, astfel că autorul lor, părintele Daniil, a fost
nevoit să declare că „această activitate împotriva comunismului am desfășurat-o
în scopul de a abate pe muncitorii și comuniștii din România de la lupta lor, cât și
62
cu scopul de a-i influența în scopul de a se rupe de concepțiile comunismului”.
După aceste noi interogatorii și declarații ale acuzatului, pe 6 septembrie a
fost emisă o nouă ordonanță de punere sub învinuire care consemna că „Sandu
Tudor, în perioada 1933-1938, în calitate de director al ziarului Credința, a
desfășurat activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare
prin scrierea mai multor articole cu conținut anticomunist și antimuncitoresc”.
Infracțiunea era prevăzută și pedepsită de articolul 193, al. 1 din Codul Penal al
63
RPR. Prezentându-i-se în aceeași zi noile învinuiri, părintele Daniil le-a
acceptat cu o seninătate și detașare care transpar chiar și din textul sec al
64
documentului de arhivă.
După mai bine de trei luni de la arestare, timp în care ancheta și-a desfășurat
cursul și a încercat să obțină de la acuzați mărturiile cele mai halucinante, pe 26
septembrie 1958 au fost redactate concluziile de învinuire, semnate de lt. maj.
Iosif Moldovan și lt. maj. Gheorghe Blidaru, ambii anchetatori penali de
Securitate din cadrul MAI – Direcția de Anchete Penale. Cele „15 elemente
contrarevoluționare” deja arestate erau „în majoritate legionari vechi, care atât în
trecut cât și în prezent au desfășurat o intensă activitate criminală”. În fruntea
grupării s-ar fi aflat Alexandru Teodorescu (părintele Daniil), părintele Roman
Braga, părintele Adrian Făgețeanu și părintele Arsenie Papacioc, „care în trecut
au avut funcții în organizația legionară și au desfășurat o intensă activitate
împotriva clasei muncitoare și a mișcării progresiste” fie prin articolele scrise în
„presa reacționară”, fie prin „măsurile criminale pe care le-au luat împotriva
elementelor progresiste și muncitorești” atunci când dețineau funcții în cadrul
65
poliției „burghezo-moșierești” sau a Mișcării Legionare. Este de notat, foarte
important, că, în privința părintelui Daniil, învinuirile începeau cu aceea că ar fi
fost legionar, când, de fapt, scrisese articole consistente împotriva Mișcării,
66
articole pe care anchetatorii le aveau la dosar. În plus, în timpul anchetei, în
61
Sandu Tudor, op. cit., p. 198.
62
63
Ibidem, f. 39.
64
Ibidem, f. 40.
65
Ibidem, vol. 2, f. 467-468.
66
185
niciun interogatoriu nu a fost chestionat în legătură cu presupusa lui apartenență

la această formațiune politică.
După 23 august 1944 – continua documentul – „unele din aceste elemente
legionare, pentru a-și ascunde trecutul lor au intrat în mănăstiri unde s-au
călugărit și de unde au desfășurat activitate contrarevoluționară”. Aici, sub
camuflajul unor întâlniri spirituale, „desfășurau o intensă activitate legionară de
îndoctrinare și pregătire din punct de vedere legionar a unor tineri, în special din
rândul celor care studiau la institute de învățământ superior” și – cum altfel? –
„puneau la cale planurile lor criminale de subminare a regimului democrat popular
din RPR”. Însă, pasajul următor din document este foarte interesant din
67
perspectiva a ceea ce avea să se întâmple un an mai târziu prin decretul 410 din
28 octombrie 1959, un adevărat asalt al regimului împotriva Bisericii Ortodoxe,
folosind aceeași argumentație, că mănăstirile deveniseră adevărate centre
legionare. Astfel, elementele la care se referea Securitatea „s-au folosit din plin de
locașurile diferitelor mănăstiri pentru refugiu, loc de asigurarea existenței a unor
elemente legionare conducătoare travestite în călugări, ascunzători pentru unii
legionari fugari urmăriți de autorități, loc de ajutorare materială, susținere morală
și instigare la acțiuni criminale a unor legionari ce desfășurau o activitate
subversivă, loc de întâlnire a unor elemente legionare cu alte elemente dușmănoase
pe care le pregăteau în vederea atragerii lor la organizația legionară și pentru alte
68
genuri de activitate contrarevoluționară”. Este încă o dovadă a faptului că orice
proces politic instrumentat de justiția comunistă trebuia să conțină, măcar
tangențial, și acuzația de legionarism.
În mod particular, părintele Daniil era acuzat că, prin articolele din ziarul
„Credința”, „a propagat și susținut pătrunderea fascismului în România și s-a
dedat la o serie de atacuri împotriva mișcării muncitorești”. La fel, a calomniat și a
defăimat Uniunea Sovietică „elogiind orânduirea capitalistă”. După 1944, în
colaborare cu „o serie de elemente legionare cum sunt Braga Roman, Ghiuș Vasile
Benedict, Anania Valerian (singurul care nu a fost inclus în acest dosar n. n.),
Stăniloae Dumitru, precum și cu numitul Mironescu Alexandru”, a organizat o
grupare intitulată „Rugul Aprins” „în cadrul căreia să își continue în mod
organizat activitatea lor antidemocratică”. Întrunirile grupării se desfășurau la
Mănăstirea Antim, iar în cadrul lor, „pe lângă problemele de ordin mistic religios,
au desfășurat o intensă activitate contrarevoluționară”. Gruparea a fost interzisă
67
Decretul a dus la desființarea a 92 de mănăstiri în decurs de un an, iar potrivit tabelelor
întocmite de Securitate numărul călugărilor trebuia să scadă dramatic, de la 6014 la 1
ianuarie 1959, la 1456 după aplicarea actului normativ. Cristian Troncotă, Istoria
Securității regimului comunist din România. Vol. 1 1948-1964, București, Institutul
Național pentru Studiul Totalitarismului, 2003, p. 173.
68
186
în 1948, dar membrii ei au continuat să țină legătura, iar după 1955, sub
conducerea părintelui Daniil, „au trecut la reorganizarea clandestină” a ei. De
data aceasta, întâlnirile conspirative se desfășurau la domiciliul lui Alexandru
Mironescu sau la Mănăstirea Plumbuita, ocazii cu care, cei prezenți propagau
„izbucnirea unui nou război mondial și schimbarea actualului regim”. La fel de
grav era faptul că sub îndrumarea părintelui Daniil, dar și cu asistența părinților
Benedict Ghiuș, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, „au organizat
un grup de elemente dușmănoase recrutate din rândul studenților (…) cărora le-a
făcut o educație naționalist-legionară și au purtat o serie de discuții dușmănoase la
69
adresa regimului democrat-popular”. Departe de cele consemnate de concluziile
anchetei, întâlnirile pe care părintele Daniil le avea cu tinerii studenți erau
dedicate exclusiv formării lor din punct de vedere spiritual, duhovnicesc, așa cum
arată, de altfel, chiar documentele informative de care Securitatea dispunea.
Bunăoară, în martie 1958, unul dintre informatorii care îl aveau în sarcină pe
părintele Daniil, raporta că acesta „i-a scuturat pe studenți” pentru că aceștia
scăpau din vedere „lucrurile cu adevărat prețioase – rugăciunile și alte preocupări
spirituale. (…) i-a mustrat pe studenți că sunt lipsiți de entuziasm, că viața lor
sufletească este lipsită de orizont din pricina ideilor materialiste și i-a îndemnat
(…) să ridice fruntea sus și să simtă în vine sângele lor de români și creștini”. De
aceea, nemulțumit de starea lăuntrică, spirituală a tinerilor săi ucenici, părintele
Daniil i-a încredințat spre călăuzire părintelui Sofian Boghiu de la Mănăstirea
70
Plumbuita.
Toate aceste fapte, criminale în ochii anchetatorilor, erau demonstrate
numai prin declarațiile date de învinuiți în timpul interogatoriilor, nu de alte
probe produse de anchetatori. Or, felul în care se desfășurau interogatoriile, mai
degrabă ședințe de tortură fizică și psihică, anulează din start valoarea lor
probatorie.
În baza acestor concluzii, procesul propriu-zis a fost judecat de Tribunalul
Militar al Regiunii a II-a, avându-l ca președinte pe locotenent-colonelul de
justiție Emil Hirsch și s-a desfășurat în doar două zile, 29 și 30 octombrie 1958,
timp în care au fost interogați toți cei 16 inculpați și au fost audiați martorii.
Graba era extremă, astfel încât, pe 30 octombrie, procurorul militar Mihail
Răsuceanu, căpitan de justiție, a prezentat concluziile, absolut identice cu cele
69
Ibidem, f. 470-471.
70
Carmen Ciornea, op. cit, p. 95-96. Acest adevăr a fost confirmat peste zeci de ani chiar
de cei în cauză, de Emanoil Mihăilescu de pildă, unul dintre studenții condamnați, care
amintea „caracterul mistic de inițiere în rugăciunea lui Iisus sau, cum i se spunea,
rugăciunea inimii (…) Niciun alt subiect politic sau comentariu al evenimentelor politice nu
se strecura”. Ibidem, p. 124.
187
71
ale anchetatorilor și, în consecință, a cerut condamnarea inculpaților. Era încă
o dovadă că soarta acuzaților era în mâna anchetatorilor, a Securității, fiind
vinovați și virtual condamnați încă din momentul arestării. Justiția era înfăptuită
de Securitate, nu de instanțele de judecată și de magistrați. Mai mult, cum era de
așteptat, nici avocatul apărării, al părintelui Daniil, Ion Leondarie, nu avea
mijloace de a-și onora misiunea, fiind nevoit să admită că încadrarea pentru
faptele comise era justă și să ceară Tribunalului „să aprecieze la justa lor valoare
72
probele administrate”.
Fatalmente, sentința nr. 125 a fost pronunțată pe 8 noiembrie 1958,
73
condamnând 16 inculpați la un total de 191 de ani de închisoare, ani grei de
degradare civică și confiscarea averii. Cea mai mare pedeapsă a fost primită de
părintele Daniil, considerat liderul grupării, condamnat la 25 de ani de temniță
grea și 10 ani degradare civică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale (p.
p. de art. 209, pct, 1 din C.P.) și la 15 ani detențiune riguroasă pentru activitate
intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare (p. p. de art. 193/1 al.
4 din C.P.). Instanța a stabilit executarea celei mai mari dintre pedepse, cea de 25
de ani de temniță grea și 10 ani de degradare civică, precum și confiscarea totală a
74
averii personale. Recursurile înaintate de cei condamnați au fost respinse de
Tribunalul Suprem al RPR, avându-l ca președinte pe locotenentul-colonel de
75
justiție Vasile Varga, prin sentința nr. 42 din 21 ianuarie 1959.
În condițiile primilor ani de instaurare și consolidare a regimului comunist
în România, părintele Daniil a ales o Cale de salvare a omului, măcar a celui
interior, de materialismul științific acaparant, aceea de a-i sluji lui Hristos în
monahism. La mijlocul anilor `50, el a încercat să mențină vie conștiința unor
tineri printr-o educație de factură creștină, care să îi facă imuni la virusul ateist al
ideologiei dominante. Cum o cateheză cu un număr cât mai mare de participanți
era exclusă, au fost aleși doar câțiva tineri ce urmau să intre în monahism pentru
a deveni o elită a rezistenței spirituale.
În mod evident, aceste obiective nu întruneau caracteristicile unei
conspirații antistatale, ale unei acțiuni contrarevoluționare și, deci, nu puteau fi
încadrate în articolele Codului Penal. Soluția găsită de reprezentanții represiunii
a fost aceea de a pretinde că în spatele activităților religioase se ascund scopuri
71
ACNSAS, Fond Penal, dosar 000202, vol. 4, f. 211-212.
72
Ibidem, f. 212.
73
Teodorescu Alexandru, Făgețeanu Alexandru, Ghiuș Vasile Benedict, Braga Roman,
Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix, Papacioc Anghel Arsenie, Mironescu Alexandru,
Văsîi Gheorghe, Mironescu Șerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan, Dabija
Gheorghe, Voiculescu Vasile, Stăniloae Dumitru, Mihăilescu Emanoil.
74
75
188
politice ostile regimului, astfel încât a fost invocată o acțiune legionară,

profitându-se de faptul că unii dintre participanții la „Rugul Aprins” fuseseră,
într-adevăr, membri sau simpatizanți ai Mișcării. Evident, acuzațiile acestea nu
au putut fi probate și atunci, la proces, s-au folosit doar declarațiile date sub
tortură, la anchetă, de către unii inculpați cum că la întrunirile organizate se
comentau ostil evenimentele politice internaționale, se ascultau posturile de
radio occidentale, dorindu-se schimbarea regimului democrat-popular.
De altfel, procesul „Rugului Aprins” se înscrie în logica oarbă a regimului de
anihilare a oricărei alternative de autoritate, de îndrumare spirituală, așa cum se
desfășurau cu zecile în acei ani. De aceea – scria părintele André Scrima, cel care
scăpase miraculos de a fi inclus în lot prin faptul că i se permisese să părăsească
țara pentru a studia în India – „procesul Rugului Aprins prezintă, ca atâtea altele,
ceva mecanic, stereotip, indiferența față de omul viu, care, tocmai el, se află sub
76
judecată”. După regula cunoscută a proceselor staliniste, nu anchetatorii
trebuiau să dovedească acuzațiile pentru ca instanța să stabilească vinovății, ci
inculpații trebuiau să își demonstreze nevinovăția. Inutil: condamnările au venit
implacabil!
76
André Scrima, op. cit., p. 197.
189
DELIR ȘI TRAUMĂ ÎN RAMA RĂZBOIULUI
DANGEROUS NEIGHBORHOODS. SEPTEMBER 1939: POLAND

SEEN STRAIGHT THROUGH THE ROMANIANS’ EYESB
FLORIN ANGHEL ∗
I
t is well known the fact that a diary or a volume of memoirs represents,
implacably, a subjective way of narrating, indicating, essentially, the
writer’s personality, beyond the public speeches, gestures and attitudes.
Obviously, we exclude, from the very beginning, the modified version of the
manuscripts, intended exclusively for print, which looses a lot in matter of
content and spontaneity. This type of history, in a certain degree, not really an
easy nor a strict one, represents one of the most fascinating forms of
reconstruction of an event based on various types of dimensions (regional,
political, historical, cultural, economical, and personal) from pieces so different,
such as the human nature.
Our approach represents an attempt to avoid the well-known direction of
the proposed analysis: the outbreak of the Second World War on September, 1st
1939, as a result of the German attack on Poland, followed by the entry of the Red
Army in the Eastern regions, also known as Kresy (on 17th of September). We are
trying to propose an image, a partial reflection of this European and national
tragedy within the Romanian society, in general, and partially within the
Romanian elite of the time; we recognize this as a step somehow different from
the methods frequently used until now, such as those of the factual
reconstruction of the process, which turned into numerous studies, some of
them of an exceptional quality.
What did the Romanians see or how did they feel when Poland was occupied
and divided? Beyond its perception as a major and out of the common event,
were there some other sources, other thinking and reacting typologies? Before
drawing the necessary conclusions from comparing the following evidence, we
should emphasize the fact that we had in view diversified categories of people,
just with the intention of rendering a complete image, starting from the state’s
∗
„Ovidius” University of Constanţa.
**
Some of the informations found in this contribution were also presented in a Romanian
version: Florin Anghel, „Câteva imagini româneşti despre „potopul” polon din septembrie
1939”, in Revista Istorică, 1-2, 1998, p. 55-67.
Dangerous Neighborhoods. September 1939: ….
key decision makers to the simple citizens which found themselves, absolutely
accidentally, in the middle of the events.
1
Eufrosina Dvoicenco , a well-known slavist at that time and a collaborator of
Nicolae Iorga at University of Bucharest, managed to obtain, with the support of
the scientist, a five-month scholarship for a literary and historical research at the
University of Warsaw and at the Institute of Oriental Studies of the same
institution. She reached the Polish capital in the middle of August 1939 and,
aware of the tensions with Germany, she was not surprised by the preparations
and efforts, rather substantial, regarding an eventual war. Only a week later after
her arrival, the program of the Polish organizers was offering a trip to Wilno
(Vilnius), one of the most famous cities of the Inter-War Poland. Yet, the
Romanian researcher was surprised to see that, a few days before their leaving
towards the historical center, all the French and English students were
immediately urged to re-enter their countries at the same time with the press
release spreading in the whole Poland, regarding the general mobilization, which
made impossible any circulation within the country. Confused, without
imagining the nightmare that was waiting for her, she headed for the building of
the Polish Education Minister. There, looking for a high-ranking clerk, she was
not surprise to see her „barefooted, among the other clerks, also without shoes,
digging for a shelter in the minister’s yard.” Looking around, she even saw Maria
Moscicka, the president’s wife, Ignacy Mościcki, who was also digging for
2
foxholes .
Also in the last week of peace, Dolly Vintilescu, a journalist at the mondaine
chronicles from Bucharest, who wanted for a long time a holiday in the
neighboring country, also managed to get to Warsaw. She was immediately
thrilled, being impressed especially by the „urbanistic transformations”.
Although she was a regular guest of Bucharest’s restaurants, she could not help
feeling a certain envy when she was saying that „what is characteristic of the
Polish restaurants is that they are open 24 hours a day. You can go whenever you
1
Eufrosina Dvoicenco published some interesting studies and volumes of History of Old
Literature and of the Slavic influences in the Romanian culture in the second half of the
’30s. Here are just several examples: Alexandru Haşdeu și literatura română populară
(Vălenii de Munte: 1936); Viața și opera lui Pușkin în Basarabia și influența sa asupra
scriitorilor români (Bucureşti: 1937); „O satiră polonă imitată de Asachi și C. Stamati”, in
Revista Fundațiilor Regale, no. 8, 1938. Right after the war, she left Romania and settled in
Philadelphia, U.S.A, where she worked for the American Philosophical Society. She
published a number of historical studies for the journal of this famous institution. She
would dedicate a special paper to the scientist N. Iorga, „Obituary. N. Iorga, a giant of
southeastern Europe”, published in Byzantion, XVII, 1944-1945.
2
E. D. (Eufrosina Dvoicenco), În Polonia, între viață și moarte (Vălenii de Munte, 1940), p.
8-9.
194
Florin Anghel
want without the risk of not finding some good food to glut your hunger. The
continuous movement of the people come-and-go gives life to these public
3
places” .
Another Romanian, who left for Poland on the last peaceful days, was the
Romanian Ambassador, V. Grigorcea. He came forward to his duty on 31th of
August 1939, replacing Richard Franasovici and, several hours later, he was
sending a telegram to Bucharest, where he was expressing his anxiety for the
special problems produced by the exceptional situation found there. He was
explaining to the Romanian foreign minister that „more (diplomatic) missions
have rented a place around the city (Warsaw), a place where they could work,
using their mind more clearly, at least at night”; his proposal was that the
embassy should be also moved so that the continuous contact with the
4
authorities from Warsaw to be assured” .
The last two days of August, a feeling of solidarity of the entire Polish society
was remarked by the single Romanian journalist, who was at his duty on the
shores of Vistula; this solidarity manifested within all its social layers regarding
the use of German in speaking (under the circumstances in which more than a
quarter of the population could speak and write correctly enough). For this
journalist, the image provided by the multitude of uniforms proved to be
fascinating, and what was really out of common for someone who arrived from
Bucharest right in the middle of this shebang was that the supply of the
population was done orderly, with some notifications, situation that could seem
eccentric for others: „there were advertisements saying that petroleum lamps
5
were on sale, although the electric power station was working normally” .
As we have so far presented, when the war had burst out, some Romanians
were in the middle of the events and their statements were overwhelming, even
though not all of them were written under the immediate emotional impact. The
Warsaw correspondent was noticing that „the people did not lose their temper”
after the first blitzes, and that posters were attached on the walls after the „short
and resolute” speech of the President Moscicki, with the following content:
6
„Nothing! Not even a rood for the German Hydra!” In one of the most solemn
speeches of his entire political career, the President Moscicki invoked, in its only
3
Dolly Vintilescu, „Impresii dintr-o recentă călătorie în Polonia și o întoarcere acasă sub
sbuciumul sinistru al războiului”, in România, no. 468, 17.09.1939.
4
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (A.M.A.E.), Bucureşti, fond 1939, vol. 68, f. 22,
telegram no. 3381/1 September 1939 from V. Grigorcea, the Romanian Ambassador in
Warsaw, to Grigore Gafencu, Minister for Foreign Affairs.
5
The account of the Warsaw correspondent, V. Firoiu, in Semnalul, no. 469, 2.09.1939
(account from the 31 August).
6
The statement of V. Firoiu in Semnalul, no. 470, 3.09.1939.
195
five sentences of the text, God and History, urging the entire nation to fight in
7
order to defend „Liberty, Independence and Honor” .
Even though the first day of September 1939 was a grey one, with a
continuous rain and smog on the woody shores of Vistula, Eufrosina Dvoicenco
did not forget how scared she felt because it became impossible to travel because
of the blitzes. During the short silent breaks, she managed to hear a Polish
woman saying proudly on Nowy Swiat, the main avenue of the capital: „We do
not count on anyone! We knew how to live, so we will know how to die alone”.
This kind of appearances were natural, given the fact that the people were
8
waiting for the statement of the French-British help with a „hysterical strain” .
Luckier, the worldly traveler from Bucharest managed, through many
intercessions, to get a ticket for the Warsaw-Bucharest train for the very first day
of September (she could not have guessed that it would be the last regular
transport). Given the situation, she was not spared of emotions, the failed
holiday turning gradually into a nightmare, while she was passing through the
railway stations, where „screams, wails, encouragements” could be heard, a
„overwhelming show”. With all the lights turned off in the train, scared, she
could see the Polish women from her compartment crossing, humming „Jesus
Maria”. And when distantly „the gloomy bellow of the alarms” could be heard,
9
Dolly Vintilescu had no more doubt that „the specter of death was close” .
Raoul Bossy was performing his function of Minister in Budapest when the
news of the attack on Poland came. His deep democratic education, according to
Western values, came to light the very first hours, when, listening to Hitler’s
speech („the yell”) on the radio, he did not avoid to give his sentence: „as long as
a divine immanent justification exists, Hitler will be defended”. In addition,
Bossy immediately visited the Polish minister in the Hungarian capital „in order
to tell him how heartily close are we to Poland in these days when we are at a
10
deadlock” .
In a trenchant manner, N. Iorga was on the Poles’ fence, which he often
cherished as much as his own people. He was speaking of a geographical and
historical fatality, a phenomenon which was pressing on the Polish state; while
expressing his total confidence that the „endless” powers of the nation will
11
magically come back to life . Otherwise, he had also unleashed a stormy
7
Ignacy Moscicki, Autobiografia (Warszawa, 1993), p. 316.
8
E. D., op. cit., p. 13.
9
Dolly Vintilescu in loc. cit.
10
Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), vol. II (1938-1940) (Bucureşti:
Humanitas, 1993), p. 150.
11
N. Iorga, „Înaintea teribilii fatalități”, in the vol. Ultimele (Craiova: Scrisul Românesc,
1978), p. XII. For the same subject, see Victor Slăvescu, „Note zilnice”, in Magazin Istoric,
196
Florin Anghel
scientific debate with the German historians, regarding the evolution of the port
and the town of Danzig, with N. Iorga fighting against the theory according to
12
which the Polish people never possessed this Baltic Sea territory .
Finding himself alone within the political opinion to which he thought to
belong (the Iron Guard), Mihail Sturdza, Minister in Copenhague at that time,
was trying to justify the German intervention by accusing Great Britain of
bursting out the conflagration, apparently with justified evidence. His opinion is
deeply peaceful and pro-Polish (at least according to the published memories),
refusing even to sit powerless in the running of the events. On the second day of
September, the Polish Ambassador from Berlin, Józef Lipski, took refuge to the
capital of Denmark, where he met Sturdza. The Romanian Ambassador found
out shattering news, narrated by Lipski himself: the British Ambassador in
Berlin, Sir Neville Henderson, hid from his Polish colleague the term
communicated by von Ribbentrop (Great Britain was mediating between the two
states which were fighting one against the other). At the same time, Sturdza also
found from Lipski that the British Ambassador in Warsaw, Sir Howard Kennard,
was ordered not to pass forward the German proposals addressed to the Polish
13
Government before the expiry of the given ultimatum (48 hours) . Being sure of
the fact that Bucharest would not interfere to stop the conflict or to protect its
strategic ally, Mihail Sturdza left Copenhagen for Berlin where he attempted to
mediate a peace. In the German capital, he met Radu Crutzescu, the Romanian
Minister, who had been welcomed by the people from the Führer’s entourage,
and who, in turn, were claiming that Hitler was deeply impressed by the
„hecatombs” suffered by the Polish army; the latter was fighting with Horse
Guards and the „harnessed artillery” against the armored divisions and the bulk
14
of „Stuka” (dive bombers) and bombardiers” .
The image of the Polish disaster appears totally different than Sturdza’s at
the other extreme of the political spectrum: namely on the left, represented by N.
D. Cocea, a remarkable militant, notorious dissenter, antidynastic and a well-
known pamphleteer, found in September 1939, with a constrained residence in
Sighișoara. Cocea could not help to show his satisfaction that his prophecies
st
3, 1989, p. 31. On 1 of September, the Romanian dignitary wrote: „I am deeply impressed
of the tragedy that is about to start. I didn’t think that I could assist to this kind of
cataclysm.” The news of the entrance of the Red Army in Poland came and placed Poland
in a „desperate” situation; in this context, Slăvescu could not help to refrain his
admiration and sympathy: „the soldiers and the Polish nation are fighting with an
impressionable courage”.
12
N. Iorga, Dacă mai știu puțină istorie, in op. cit., p. X.
13
Mihail Sturdza, România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută (Alba-
Iulia/Paris: Fronde, 1994), p. 151.
14
Ibidem, p. 157.
197
regarding the „putridity” of the Polish state came true. He accurately predicted
that „Poland will be quickly crushed” because „Poland is doomed”. Rebel as he
was, Cocea spoke about a deformed indictment regarding the Second Republic,
claiming that, against the odds, the civilization, the industry and the progress
„everything you want and you do not want”, would not mean anything else but
pale „claims”. Cocea could not stand the Poles: „Patriot. Jingoist. Arrogant.
Proud. Admirable for their self-confidence. Fully aware of their historical mission
at the extreme gates of the civilized Europe”. The authoritarian governments of
the Sanacja regime, the foreign policy promoted by the career army officers, the
constant efforts for the state’s stabilization and development were being crudely
attacked, but from an extremely personal perspective, seen as „Narrow politics
and class blind. Politics of either the impoverished noblemen, deeply stuck in
debts, either of the colonels, more or less the same thing, or of the great
15
landowners” . With a similar obvious hate for the Polish drama of September
1939, we can report one other exception, that of Mircea Eliade: while this was
16
recorded by the mean of a third part , it does not however exclude from the very
beginning the verity of the statements of the great historian of religions.
In Warsaw, Eufrosina Dvoicenco was assisting, in the streets, to another
event with decisive implications: the declarations of war by France and Great
Britain upon Germany. After two gloomy days with autumn rain, Sunday,
September 3rd, was sunny and warm, and bulks of people were praying in the
churches, under the danger of the blitzes. In the middle of the Holy Mass, groups
of children, selling newspapers, started to yell the great news; immediately, „all
went out of the churches, the houses and shelters”, crying of joy and saying „God
17
heard our prayers!”
Generally speaking, we cannot discuss about a unanimously favorable
reaction to the Polish cause on behalf of the Romanian elite. And here we are
talking more about the personal side and not about the political statements of
the official announcements which, inherently, were reflecting a delicate
international situation and were claiming extremely careful measures. This kind
of analysis brings into attention that the attitude of a figure such as Raoul Bossy
was, in its way, singular! The things were totally different at the top leadership of
the authoritarian regime established by King Carol II on 10th of February 1938.
15
N. D. Cocea, „Jurnal”, in Scrieri alese (Bucureşti: Albatros, 1982), p. 218.
16
Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944 (Bucureşti: Humanitas, 1996), see the statements
from September 1939. „The Resistance of the Poles in Warsaw is a Judaic one. Only Jews
are able to blackmail women and street children, in order to abuse in this way of the
German scruples” (Mircea Eliade towards Titel Comarnescu, p. 231-232).
17
E. D., op. cit., p. 13.
198
Florin Anghel
Firstly, we can approach the matter, without the fear of making mistakes,
that it was about a serious reservation towards some remarkable members of the
Polish state and mainly towards the foreign minister, Józef Beck. Grigore
Gafencu, the master of the Romanian diplomacy in 1939, left an extraordinary
description of his meeting with Beck, in a night train of April 1939: „a stubborn
mind, fighting against the destiny”, „tumultuous within the peaceful moments
and calm during the storm, he had a violent and proud soul”, „dangerous to
18
others, but even more dangerous to himself” . The same Gafencu was not too
shy to write about his Polish counterpart that he had „the unusual glow of those
characters which seem destined to control the events, when they are actually
19
already the instruments of fatality” . Not even the action of the Soviet troops, on
17th of September 1939, did change the optics of Bucharest’s diplomacy: the
question of an army intervention was not raised, not even for a moment (as it
was stipulated in the bi-lateral alliance) and this answer seemed to be the
conclusion reached by all the Romanian key political and military decision
makers. The days following the division of the Polish state, in his diary Gafencu
could not help but feel relieved, since the intervention of the U.S.S.R. in the
Eastern Poland „could have placed us in a difficult situation”; cancelled by the
retreat of the Polish Government in Romania so that „our alliance was no longer
20
a question” .
Neither I. Igiroșianu, counselor at the Warsaw embassy at the time of
Richard Franasovici (until August 1939) and a bright follower of Titulescu, did
have a special sympathy for Beck or the Poles. His starting point was an
accusation, never proved clearly, that the chief of the Polish diplomacy used its
ministry of Bucharest, Mirosław Arciszewski, in order to overthrow Nicolae
Titulescu from Government. The Romanian diplomat remembered with
satisfaction that, within the last peaceful weeks, when he was returning home at
night (as he admits that „the night life in Warsaw was extremely intense”), he
could read on the walls and on the sidewalks „vehement inscriptions written
21
with chalk”, like: „Down with Beck, down with the traitor!” He underlined in a
more serious manner the portrait made previously by Gafencu, bringing another
argument: he knew from Franasovici that Beck declared in London (during his
official visit from April 1939) that Poland could not have assumed a commitment
18
Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul
1939 (Bucureşti: Editura Militară, 1992), p. 62 (referring to the chapter „În vagon cu
colonelul Beck”).
19
Ibidem.
20
Idem, Însemnări politice, 1916-1939 (Bucureşti: Humanitas, 1991), p. 341.
21
I. Igiroșianu, „Crima și pedeapsa lui Joseph Beck”, within the volume Fărîme de la un
festin (Bucureşti: Editura Eminescu, 1991), p. 26.
199
to Bucharest in order not to displease the Regent of Hungary, the Admiral Miklós
22
Horthy .
Starting from the claim of cynism, we could start another discussion about
the Prime Minister’s case, Armand Călinescu, if we manage to let aside
patriotism-related considerations (considered to be usual for a political leader).
The Chief of the Executive, after having managed to skillfully impose the only
convenient attitude for the country – that of the absolute neutralism regarding
the conflict from its borders – paid little attention to the cause of the
disintegrating Polish state. At a certain point, the dynamic premier proved to be
extremely interested in obtaining war material (taken from the Poles by the
German troops) in exchange for cereals and fuel. This offer was made to Wilhelm
23
Fabricius on 15th of September , who accepted to negotiate with an obvious
delight. Furthermore, the long-lasting premier of Carol II, Gh. Tătărescu, did not
get out of the pattern. He immediately consented to the neutrality decided by
the Romanian government and discussed during the meeting of the Crown
Council from September 6th 1939. The liberal leader mentioned only evasively the
24
„moral obligations” towards Poland , avoiding willingly the history of the
political and military relationships which had at some point turned the Polish-
Romanian alliance into an enviable system within the Central-Eastern European
area, at least on a theoretical level.
Deferential, King Carol II himself regarded with some kind of detachment
the conflict happening at the very borders of his country; excepting his steady
option regarding the neutrality, he did not show a single friendly reaction to the
Polish leaders, with whom he had virtually had close relations (especially with
the president Ignacy Mościcki). The King mentioned in a note from October 4th
that, within the amount of overwhelming problems, Constantin Argetoianu (the
25
Prime Minister) was pressing him with „important details, but not critical” .
What was it all about? „Poor Mościcki”, who resigned from the president
function on 30th of September, would have wanted to leave his residence of Bicaz
(the Royal hunting palace) and leave for Switzerland. This enterprise was to
happen only several months later, at Christmas time, with the King’s notice and
approval, after a real escape, without the knowledge of the German authorities.
Adopting an almost unique stance on the Romanian political scene, N. Iorga
did not stop publishing his explosive articles – some of them, not a few, of a rare
sensitivity – where he was condemning fiercely the German attacks and their
intention to disintegrate the Polish state. He opposed to the theory, spread and
22
Ibidem, p. 20-21.
23
Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916-1939 (Bucureşti: Humanitas, 1990), p. 431.
24
Ibidem, p. 429-430.
25
N. Iorga, „Se pot distruge popoare?” , in Neamul românesc, 34, no. 199, 9 .09.1939.
200
Florin Anghel
applied by the great powers of that time, that small states should not have the
right to independence since they found themselves placed in different „vital
26
spaces” . Overwhelmed by the news regarding the occupation of Cracow, a
symbol of European culture and civilization, the scholar published one of his
27
most valuable poems, named suggestively „Wawel” , after the name of the
fortress Cracow where there are to be found the graves of Poland's kings and that
of Marshal Piłsudski.
Regarding the influence of the official propaganda and that of the inevitable
rumors which show up, along with the distortion of informations, during
exceptional events like the war, this phenomenon could have been regarded both
on-site, in Poland, as well as by carefully analyzing the news published in the
Romanian and the foreign press. Eufrosina Dvoicenco, being in a mood close to
trance (as an effect of the fear and of the inability of acting), recorded from
Warsaw news spreading in the city and which at the time seemed to her perfectly
convincing, such as: the German cities would have been bombed by the allies,
Berlin would be even more ruined than Warsaw and the Poles from Canada, with
28
the help of Paderewski , were forming entire divisions in order to protect the
29
capital of the Republic (news taken from the Polish radio) . Hundreds of
kilometers away, Princess Martha Bibescu, a wise woman, who had seen a lot of
things in her life, surrounded by the comfort and the peaceful atmosphere of her
castle of Posada, honestly admitted, regarding the evolution of the war, „That
everyone believes only what he wants to believe, that everyone argues that it is
happening only what he wanted to happen”. In this way, all discussions about
this issue turned to be real „incantations”. Being convinced of the fact „the war of
illusions is much stronger than the one of the realities”, the princess brought as
argument her husband’s attitude, George Valentin, who was convinced (but how
did he know) of the fact that the German tanks were disarmed and rendered
30
unusable by the Polish cavalry .
Camil Petrescu was also seeing the war drama like Prince Bibescu, through
the lens of the convictions of his familiars, almost all of them mens of letters; his
26
Ibidem.
27
Idem, „Wawel”, in Cuget clar, IV, no. 16, 26.10. 1939, reproduced in the vol. Ultimele, p.
19.
28
Ignacy Jan Paderewski, a famous Polish pianist and composer in the first decades of the
th
20 century. He militated in favour of the movement for Poland’s independence and
made available his fortune and his relationships in Europe and America in order to
influence the political elite for the Polish state. In 1919, from January until December, he
ran the Government in Warsaw. In 1939, he took refuge in Switzerland and until his
death, in 1940, he activated in order to help the Polish government-in-exile.
29
E. D., op. cit., p. 19.
30
Martha Bibescu, Jurnal politic, 1939-1941 (Bucureşti: Editura Politică, 1975), p. 95.
201
confusion and more than this, his indignation broke out from here: it is well-
known that the great writer knew quite well the drama of the First World War
and, from that moment on, he became totally transformed by this event (like his
main character from Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război). The
novelist and the playwright, wandering on the 1st of September on Calea
Victoriei, claimed to be one of the few „sick of emotion”, when he read the
special edition of the lunch newspapers. Having lunch at „Capșa”, in a very select
company (among others, Al. Rosetti, M. Ralea, Constantin Vișoianu, G. M.
Cantacuzino, Păstorel Teodoreanu and Mihail Sebastian), he was surprised that,
while serving his dishes, he was listening to „jokes” and „memorable spiritual
words”, without any connection to the war. Answering to the funny jokes of
Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu became even sarcastic when he
sententiously wrote: „I can say that the war was no more present there than in a
31
superficial play” .
Despite all, the Romanians have been perfectly well-informed about the
evolution of the conflagration starting with the second day of September,
regardless of the censorship and the restriction of the freedom of speech. From
the first moments, the journalists, the men of letters and even the military
leaders were the creators of a one-sided opinion: while the great daily
newspapers of Bucharest published not even one file or article in favor of
Germany, one could count tens of writings regarding Poland and the Allies. This
way, Al. Gregorian started in „Universul” a series of articles about the main
32
historical regions of Poland, among which Silesia and Pomerania . He could not
keep his admiration referring to the fate of the harbor Gdynia, built entirely
during the interwar period and beset by the Germans: „building this harbor is
one of the greatest miracles of the human will and techniques, achieved in record
33
time” . It is not useless to recall that, in 1923-1924, Gdynia was just a village of
fishermen, whereas in 1939 it had become, next to Hamburg and Rotterdam, the
greatest harbor of Northern Europe. The esteemed daily newspaper also
published a statement of a Polish journalist where there were explained the
34
causes of the fast advancing of the German troops in Poland . The analyst stated
four major causes which would be decisive for the conflagration’s end: the
aviation (where the Germans were completely superior, using almost 5000
airplanes, comparing to the 1 500 of the Poles); the armored warfare; the
technical and numerical potential (the German predomination was obvious, but
M. Kowerski brings in discussion some other unusual aspects, like the fact that
31
Camil Petrescu, Note zilnice. 1927-1940 (Bucureşti: Cartea Românească, 1975), p. 149.
32
Universul, no. 247, 9.09.1939, and no. 252, 14.09.1939.
33
Al. Gregorian, „Asedierea Gdyniei”, in Universul, 14.09.1939.
34
România, II, no. 455, 4 .09.1939.
202
Florin Anghel
the first German airplanes which bombed the city of Lwów were not attacked
from the first moment by the anti-aircraft defense system of the city because
they were still wearing on the wings the old signs of the Czech aviation, red and
white, similar to those of the Polish aviation); the border configuration.
The officious of the regime, „România”, was still hoping (as a continuation of
the attitude of the Romanian political class) on 4th of September 1939 that
35
„nothing irremediable had happened” so that, confronted with the flow of the
events, it could adopt a neutral and patriotic provocative stance: „we have
nothing to give to anyone; we won’t give anything to anyone, we have decided to
better die on our land instead of betraying the covenant between us and it; so, we
36
are ready to protect it with our beings until the last drop of Romanian blood” .
But, at the same time, from a careful reading of the press (and overcoming the
censorship’s attention), we can bring the supposition that the pro-Poland and
pro-Allies sympathy manifests were quite numerous and loudly, having in
consideration that the regime decided, in order to maintain the strict neutrality,
to introduce measures that banned any kind of commentaries and waves „when
37
the personalities from the international public life appeared” during the
newsreels of the movie theaters.
In many press articles, beyond the authors’ sympathy – although the
censorship did not allow it, the editorial board managed to publish, in a showy
mood, photographs from the Polish cities - it was debated critically and
frequently „Poland’s division” operation, connected obviously to the action of the
Red Army from the 17th of September 1939 and, 11 days later, to the signing of the
38
German-Soviet Boundary and Friendship Treaty . But, surprisingly, the
justifications for the Soviet advance into the Eastern Polish regions were not a
few. Pamfil Șeicaru, either naïve, either from a deep conviction, embraced this
kind of stance when recommending to the Romanian authorities, after Molotov’s
statements of 17th of September, „a more frequent direct connection to Moscow”;
the journalist went even further arguing that the Soviets showed their good
intentions through the „attention” with which they tried to depict their actions
35
Ibidem.
36
Ibidem, 6 .09.1939.
37
Ibidem, 7 .09. 1939
38
See, for example, Romulus Seișanu, „Intervenția armată a Rusiei Sovietice”, in
Universul, no. 257, 19.09. 1939; Al. Gregorian, „Polonia, țara ispășirilor dureroase”, in
Universul, no. 260, 22 .09.1939; R. Seișanu, „Noua împărțire a Poloniei: 1772, 1793, 1795,
1814, 1939”, in Universul, no. 261, 23.09.1939; Dem. I. Dobrescu, „Pactul ruso-german”, in
Semnalul, no. 450, 27.09.1939; four maps of Poland with the divisions from 1772, 1793, 1795
and 1815, in România, nr. 474, 23.09.1939; Pamfil Șeicaru, „Acordul Ribbentrop-Molotov”,
in Curentul, no. 4 181, 1.10.1939 and Idem, „Rusia Sovietică și Polonia”, in Curentul, no. 4
169, 19.09.1939.
203
39
as nothing else than the reflex gesture towards the fall of the Polish state .
Contrary to the opinions of the journalists from „Universul”, „Timpul” or
„Semnalul”, Șeicaru thought that the British guarantee to Poland of April 1939
represented an „act of suicide” and because of it, because of the easy mode in
which the tragic end happened, the Polish Republic „will not come to life
40
again” .
In order to get the necessary answer to the problem connected to the
objectivity degree of the Romanian press, we used a criterion that could seem
unusual but which, in exceptional times such as war, would prove to be useful in
order to find out the mental state or the sympathy direction to which the public
opinion headed, at some moment.
How did the Romanians found in Poland live and report about the war
there? After a week of insecurity and seeing ruined her wish of returning home,
Eufrosina Dvoicenco went to a suburb of Warsaw. There, in the woods, in the
villa „Jadwiga” she witnessed so many human tragedies that her diary becomes at
a certain moment just a „faithful story”, ignoring the emotions and feelings. This
way, on a piece of land, when they were picking potatoes, the German planes
killed all the workers, only women and children. A few days later, accomplishing
fiercely the war laws, the German soldiers shot twenty women from a close
village because they went out of their houses after 6 o’clock in the evening, which
was strictly forbidden, and instead of stopping when they heard „Halt!”, they
41
started running in all directions . With no other words, those who did not hand
over the radio, those who were sheltering Polish military refuges, those who were
reading subversive materials (that is, Polish literature) were also shot. Not even
Chopin’s music was accepted, while a mazurka or a polka song too loudly or in
public places could have „assured” a place in a camp, if not a capital punishment.
The same thing applied to those who owned portraits of Poland’s figures, flags,
maps, badges, or everything that could remind of the history and the very
existence of the Polish state. Without having the intention of analyzing the
Polish–German relationships during the existence of the General Government,
we just want to emphasize a terrible phrase from the diary of Hans Frank, the
military and political leader of the administration created by Berlin; his words
explain, without any doubt, many of the cruel things and the destructions from
the war period: „If I had come in front of the Führer and I had reported to him
that I had killed again 150 000 Polish people, he would have said: «All right, if it
was necessary». In my opinion, once we won the war, we could make beef mince
39
Pamfil Șeicaru, „Rusia Sovietică și Polonia”, in Curentul, 19 .09.1939.
40
Ibidem; Curentul, 1.10.1939.
41
E. D., op. cit., p. 30.
204
Florin Anghel
from the Poles, the Ukrainians and whatever else is around” (mention from 14th of
42
January) .
The Ambassador Vasile Grigorcea left on 5th of September towards Lublin,
taking with him a part of the staff and the diplomatic archive. The next day, in
the afternoon, around 17 o’clock, the chargé d’affaires, left in Warsaw, was getting
a phone call from the Political Direction of the Polish Foreign Ministry where he
was informed of the fact that the Government of the Republic could no longer
assure the security of the diplomats. I. Dimitrescu was concerned because the
cars with which Grigorcea left to Lublin were not returning and, thus, he could
not obtain more gas. The counselor Paul Zănescu had also stayed along with
43
Dimitrescu . Not even the ambassador’s fate was any better: they have just
arrived on the 6th of September in Lublin, when a call from the count Jan
Szembek, secretary of state at the Foreign Ministry, was asking them to leave
immediately for Krzemieniec, a small town in Podolia, between Łuck and
44
Tarnopol . Arrived here, the diplomats from the missions of the U.S.A, Greece,
Sweden, the Netherlands, Switzerland and Belgium asked for a Romanian visa in
45
order to leave Poland . On 10th of September, the Polish government was
arriving at night in Krzemieniec, the city being placed at 30 kilometers far from
the Soviet border and having connections with the Romanian railway. At that
moment, there were also another 15 diplomatic missions there, all evacuated
46
from Warsaw . The members of the Dutch legation informed the German
government about the existence of neutral representatives in the city, but, to
everybody’s surprise, on 12th of September, the German airplanes violently
bombed the center of Krzemieniec, although the railway station was four
47
kilometers far, and the electric central station at three kilometers . Following
this action, the diplomats moved to Zaleszczyki, near the border with Romania.
V. Grigorcea, together with the ambassadors of Turkey, Italy, Japan and the
Apostolic Nuncio, remained on the spot and met on 13th of September with Józef
48
Beck, who was „terribly impressed” about the way the refugees acted . Only
42
Hans Frank apud Johannes Leeb, Joe Heidecker, Procesul de la Nürnberg (Bucureşti:
Editura Orizonturi, 2015), p. 57 and 416-417.
43 th
A.M.A.E., fond 71/1939, E 9, vol. 68, f. 225, telegram no. 3 322 from 6 of September 1939
from Dimitrescu, the Embassy in Warsaw, to the Foreign Ministry.
44 th
Ibidem, f. 226, telegram no. 3 517 from the 7 of September from the Ambassador V.
Grigorcea, from Krzemieniec to the Foreign Ministry.
45 th
Ibidem, f. 230, telegram no. 3 603 from the 9 of September from the Ambassador V.
Grigorcea, from Krzemieniec, to the Foreign Ministry.
46
Curentul, no. 4 162, 12.09.1939.
47
Universul, no. 254, 16.09.1939.
48 th
A.M.A.E., fond 71/1939, E 9, vol. 68, f. 234, telegram no. 4 089 from 14 of September
1939 from the Ambassador V. Grigorcea, from Krzemieniec, to the Foreign Ministry.
205
after this meeting, the Romanian diplomats decided to return to their country,
49
Grigorcea continuing to receive tasks near the refugee Polish government .
Still in Warsaw, the journalist V. Firoiu was impressed about the „perfect
calm” manifested by the Poles while being under attack. „On a preparing signal,
all the public, as if it was held by an electric resort, was staying in the great
buildings, in shelters or was going down in the trenches, dug in zigzag within the
50
public markets” . In the Polish capital, „the tram was the only way to move, and
the normal pulse of the commercial life had stopped long before”; the agents of
passive defense – mostly students – stayed, during the bombardments, at their
places, in the middle of the street. When he managed to get out of Warsaw’s
barrier, in a train full of refugees, V. Firoiu could notice the efficient organization
of the Polish Red Cross which was providing cups of tea and packets of five
cigarettes in each train station, by the means of groups of high school students –
51
boys and girls . After he managed to miraculously get rid of the bombardments
from Rozwadow, Lublin and Przemsysł, the journalist arrived in Lwów on 13th of
September and found shelter in the building of the Romanian consulate, being
helped by the consul Jean Popovici. He stayed there only one night, the
unceasing bombardments jeopardizing his life. While he was waiting for a train
towards the Romanian border in the station of Lwów, he had the feeling that he
was only one step away from death: „you could only feel your neighbor, you felt
him close and you knew that he, just like you, was trying to catch a place in the
train, that he was concerned by the same thoughts like you were, that it was
possible in any moment that his blood be mixed up with yours, on the pavement
where the soldiers in charge with the security were marching in cadence with
52
around 4 kilograms of boots” . One day before the entrance of the Soviet troops
in Poland, he managed to reach Chernovtsy (Cernăuţi).
The intervention of the Red Army was seen, by the entire Romanian public
opinion, as a concrete application of the Soviet-German agreements of 23rd of
August 1939 and the start of a new territorial division.
In parallel, there were voices within the public opinion, like the great daily
newspapers, which were asking for a bigger caution in speech: a bitter article by
Pamfil Șeicaru was reminding of the Jewish „invasion” of 1921 in Maramureș and
was requesting dreadful measures in order to stop the Galician Jews to enter
49
Florin Anghel, „Dictatura memoriei. Refugiaţi poloni în România (1939- 1945)”, in
Revista istorică, nr. 5-6, 2010, p. 409-431. Also, for a whole perspective: Polscy uchodżcy w
Rumunii, 1939- 1947. Dokumenty z Narodowych Archiwów Rumunii (Warszawa: Instytut
Pamieci Narodowej, 2013).
50
Semnalul, no. 489, 14 .09.1939.
51
Ibidem.
52
V. Firoiu, „Liniștea și bezna care ucid”, in Semnalul, no. 481, 16.09.1939.
206
Florin Anghel
Bucovina („Guards at Bucovina’s borders. The Christian kindness had deformed

53
our Maramureș and our Bucovina. And we had had enough”) .
How many Romanians were there in Poland during the events of that
September? We cannot say precisely: the embassy secretary (having the function
of counselor, given the circumstances), Paul Zănescu, trapped in Warsaw,
54
conveyed a list of 17 people found in the building , most of them being women.
Eufrosina Dvoincenco, having safely returned in Warsaw around the 20th of
September, tells how she met a woman doctor from Bessarabia, who took part in
the rescue operations of the injured people from the capital; she had also found
55
out about dead Romanians following the bombardments . To all this situation it
was added the lack of information about the members of the consulate of Lwów
after the date of 17th of September. After some insistent messages sent to Moscow
for a month and after the dynamic persistence of the Minister Gh. Davidescu, it
came the news from the Soviet Protocol Directorship that the military authorities
of the Red Army did not answer yet if they could get into contact with the
56
Romanian consulate . Only at the end of October, after a German intervention
in Moscow, the Minister Gh. Davidescu was informed that the members of the
57
mission of Lwów were alive and they were waiting to be repatriated .
A little bit luckier, the Romanians of Warsaw left on the 23rd of September
towards Königsberg, and from there to Berlin. Among them, the whole staff of
58
the Warsaw Embassy, counting 8 people . They stated that, when arrived in
Berlin on 25th of September, another 12 Romanian citizens, evacuated from
Poland, were in the capital of Eastern Prussia and were waiting to be repatriated.
The refugees stated that the Romanian building from the Polish capital was not
59
in a good shape, as a consequence of the four shells dropped in . In October
1939, an enquiry from Wilhelmstrasse was stating that the building was half
ruined, only the chancellery and parts of the furniture being intact. As a
consequence, the Romanian government managed to ask and to obtain that two
53
Pamfil Șeicaru, „În jurul unor măsuri de prevedere”, in Curentul, no. 4 162, 12 .09.1939.
54 th
A.M.A.E., fond 71/1939, E 9, volume 68, f. 254, telegram no. 697 from 20 of September
1939, from the councelor Paul Zănescu (Warsaw), by the means of the Romanian
Embassy in Paris, to the Foreign Ministry.
55
E. D., op. cit., p. 45-47.
56 nd
A.M.A.E., fond 71/1939, E 9, volume 68, f. 291, telegram no. 2 733 from 22 of October
1939 from the Romanian Minister in Moscow, Gh. Davidescu, to the Foreign Ministry.
57 th
Ibidem, f. 292, telegram no. 2 773 from 27 of October 1939 from the Romanian
Minister in Moscow, Gh. Davidescu, to the Foreign Ministry.
58
Universul, nr. 265, 27.09.1939.
59
Ibidem.
207
60
of its citizens remain in Warsaw in order to assure the security of the buildings
(Vasile and Petre Ignat, who managed to luckily escape from a serious air raid
near the Embassy).
The situation of those kept in the blockade was hopeless. Some Estonian
refugees, safely arrived in Tallinn, after an exhausting journey, were talking about
terrifying moments from the nightmare they lived in Warsaw: in order to get a
piece of bread, you had to wait for several hours in a queue longer than one
kilometer. The restaurants, those which were still working, were offering only
61
soups . Eufrosina Dvoicenco was confirming the stories of the Baltic refuges. As
long as she stayed in Warsaw, she experienced the hunger in its most cruel
forms. In the streets, during the raids, „you could see women and children and
even grown-ups darting at the killed horses and cutting pieces of their meat and
running to cook it wherever and however they could”. You could hear quite often
the mournings of those who remained: „zdrobili z nas nowa Abysinie!” (in Polish:
62
„they turned us into a new Abyssinia!”) .
After Warsaw was taken by the Germans, Eufrosina Dvoicenco returned
from the suburbs, and found an apocalyptical landscape, a disaster that an
unknown person, met at the gates of the ruined city, expressed in only two
words: „gruzy i trupy” (in Polish, „ruins and dead bodies”). The pestilent stink of
the dead bodies was the first thing that struck her. In her attempt to cross the
central streets (Marszałkowska, Nowy Swiat and Plac Zamkowy, all of them
ruined) she came across „a terrifying show: thousands of people half buried in
63
the waste of the ruins, thousands of rotted corpses” . The houses had collapsed,
the sidewalks had been pierced by splinters, there were piles of broken
telegraphic wires, remains of tram cars and buses pierced by bullets everywhere.
The great parks and gardens of Warsaw were turned into cemeteries „full of
improvised graves with white, simple crosses, sometimes decorated with small
64
statues, probably taken from churches in ruins” . Even the funerary urn with
Chopin’s heart kept in the Church of the Holy Cross, in front of the University, at
the crossing of the main streets Krakowskie Przedmieśćie and Nowy Swiat, was
hit by bullets. Eufrosina Dvoicenco managed to leave Warsaw and to head to
Berlin by the means of the first German trains that were taking the residents to
the neutral states. She left behind „a faithful story”, these words being the
60 th
A.M.A.E., fond 71/1939, E 9, volume 68, f. 284, telegram no. 3 885/ P. P. 4 from 7 of
October 1939 from the Romanian Legation in Berlin for Grigore Gafencu, Foreign
Minister.
61
Curentul, 27.09.1939.
62
E. D., op. cit., p. 43-44.
63
Ibidem, p. 71.
64
Ibidem, p. 39.
208
Florin Anghel
modest title of her account, one of the most terrible and suggestive pages of a
war report that can be found in the Romanian literature.
What image did the Romanians have regarding the Polish drama of
September 1939? This question can be approached from different points of view:
the common people, those who formed the public opinion, reacted immediately
and most feverishly. They were the ones who read the newspapers, who
consumed the different given information, they were the ones concentrated at
the borders; they were the ones who gave support as much as they could to
thousands of refugees. The political elite, in its attempt to avoid a conflict with
Germany and U.S.S.R., was relieved when the stipulations of the military and
political bilateral conventions did no longer apply, because of the flow of events –
the sudden retreat of the Polish Government. It is noteworthy to mention that,
even under these circumstances, there were no kind of obstacles from the
authorities as to obtaining refugee status even for some personalities which were
not well-regarded by the political class from Bucharest (like the Foreign Minister,
Józef Beck or the Supreme Commander of the Army, Marshal Edward Smigły-
Rydz). The journalists and the intellectuals supported, basically, a pro-Polish
attitude, closely tied to the traditional relationships with France and Great
Britain. The exceptions do not show an attitude of appreciation for Germany, but
rather serious reservations regarding the dysfunctions of the Polish republic,
which was incapable of solving a political and military problem vital for Europe’s
peace.
These two interwar decades, when the two countries had a common border,
were not enough for them to know each other and to get closer for a natural,
mutually beneficial understanding. The popular Romanian reaction to the Polish
tragedy was, rather, instinctive, marked by elements of the national psychology,
and did not have a historical, political or cultural basis (maybe, in a certain
degree, it was also a reaction of adversity towards Germany, attitude already
proved many times along the national history).
209
FROM CATALOI TO LEIPZIG: IN A HORSE-DRAWN WAGON, JUST

WITH A HANDFUL OF BELONGINGS. WHY DID THE GERMANS
LEAVE DOBROGEA?
CRISTIAN ANDREI LEONTE ∗
I
n 1940, of all our relatives, mother and we, the children, were the only
ones left. Father was fighting in the Romanian army. The rest of the
family had left for Leipzig, in Germany. My aunt had put a duvet in the
wagon, urged her children to climb up and left […] In 1940, it was only the Germans
who had married Romanians that remained in the village. The others left.”1.
The story is told in a solemn tone by Ion Mihai, known by all the people of
the Cataloi village (located 13 kilometres from the City of Tulcea2) as “the
German”. The old man, over 80 years of age, is one of the approximately 350
people who chose to stay in Dobrogea after the great exodus of the Germans
from Dobrogea in 1940.
What urged these people, alienated from their homeland for almost two
centuries, whose ancestors had lived their lives in Imperial Russia and whose
descendants were leading quite plentiful lives in a developing Dobrogea, to start
their journey of several thousand kilometres, heading for the remote Germany
that was involved in a war?
In that late Autumn of 1940, when Romania and Germany signed the
bilateral agreement on repatriation, no enemy plane was flying the sky of
Dobrogea and there were no bombs yet falling on the territory between the
Danube and the Sea.
∗
„Ovidius” University of Constanţa.
1
Cristian Andrei Leonte, Ce a mai rămas după un secol de conviețuire: urmele germanilor
în Dobrogea, in Florin Anghel, Gabriel Stelian Manea, Metin Omer coords., “Marea, loc al
memoriei și al desfășurărilor geopolitice” (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2014), p. 432. Our
interview was done on 25.11.2013, in the village of Cataloi, the county of Tulcea. Ion Mihai,
together with his brother Traian, are the last survivors of German origin in the village of
Cataloi. Their mother, Matilda Naiman, had German roots, and their father, Vasile Mihai,
was Romanian.
2
The administrative center and the biggest town of Tulcea county.
Cristian Andrei Leonte
Could it have been that they were home sick – Heimweh, as the Germans call
it –, could it have been the rumour that Romania would soon to be an occupied
territory or to surrender to the USSR3, or was it the compelling influence of the
Third Reich’s politics of bringing all its citizens within the German borders?
Most certainly, all of the above played an important part at the time when
approximately 14,000 Germans (some figures say 14,6064, others 13,3965) left
Dobrogea and set out on their journey to Germany in late 1940.
And still, why did the Germans leave Dobrogea?
In order to better understand what happened in 1940 with the Germans who
chose to head for the unknown, leaving behind an “orphan,” “rarefied” and
“weakened” community, we need to render in brief the history of the German
community in Dobrogea, and then draw several conclusions, having analysed
two basic documentary sources that are absolutely necessary for understanding
this topic – “Studii despre Dobrogea” (“Studies on Dobrogea”), a work by Paul
Traeger6, former German officer during the German military occupation in
Dobrogea in 1916-19187 and, equally important, “Raport despre călătoria lui Theo
Steinbrucker8 în comunele germane și așezări răslețe în Dobrogea de Nord de la
7 Iulie 1934 până la 18 August 1935” (“Report on Theo Steinbrucker’s journey in
the German communes and remote settlements in North Dobrogea between July
7th, 1934 to August 18th, 1935”).
3
Vasile Nicoară, „Coloniștii germani și satele lor din Dobrogea”, in Valentin Ciorbea
(coord.), Germanii dobrogeni, istorie și civilizație (Constanța: Muntenia, 2006), p. 88.
4
Horia Stinghe, Cornelia Toma, Despre germanii din Dobrogea (Constanța: Ex Ponto,
2007), p. 222.
5
Vasile Nicoară, op. cit., p. 88.
6
Paul Traeger was a German officer in the 1916-1918 campaign în Dobrogea. He had a
special interest in the German minority living in the territory between the Danube and
the Black Sea. The studies written by Professor Paul Traeger made him known as the
founder of German studies in Dobrogea.
7
Paul Traeger visited all the towns and villages in the province where the Germans lived,
asking the elderly about the days long gone, and researched all old documents and
writings. Dr. Paul Traeger “was the first to thoroughly deal with the research of the history
of the life of the Germans in Dobrogea”. See Hans Petri, Geschichte der deutschen
Siedlungen in der Dobrudscha, Südostdeutsches Kulturwerk, München, 1956, pp. 20-21.
8
Theo Steinbrucker was Professor Paul Traeger‘s disciple. After the demise of the former
German office in 1933, Theo Steinbrucker continued the research in order to finish the
book begun by Traeger, Germanii în Dobrogea (The Germans in Dobrogea). To this end,
sponsored by the German State, he travelled to Dobrogea, between July 7, 1934 and
August 18, 1935, and produced a report on the life of the Germans in Dobrogea.
211
From Cataloi to Leipzig: In a Horse-drawn Wagon, just with ….
From Leipzig to Cataloi, via the Kherson Province.

A short history of the Germans in Dobrogea
According to the latest 2011 census, Dobrogea still hosts 166 Germans: 143 in
Constanța and 23 in Tulcea9. Before the Second World War started, the territory
between the Danube and the Black Sea was inhabited by a community of
approximately 12,581 Germans of the 815,475 people living in Dobrogea
(according to the 1930 census10).
The history of the Germans in Dobrogea starts more than a century and a
half before, when the Germans left the provinces of Württemberg, Alsace, Baden,
Hessen, the Rhine region and Bavaria in order to colonize the areas recently
conquered by Russia11. The Germans came to the provinces in the south of
Russia, in Bessarabia and Kherson, Iekaterinoslav, Tauria and Volhynia, and
settled in hundreds of villages created for them alone12, urged by Empress
Catherine II, herself with German blood flowing in her veins, to break fresh and
render fertile the new territories recently annexed, given their farming skills.
These colonists, having left the most fertile farming land in Germany, were
accustomed to technical rules that would help them proficiently cultivate the
land.
After an initially favourable experience on the Russian land, exempted from
taxes and duties, military training and enjoying religious and cultural liberties,
the Germans in Russia had to look for new territories to express their Central
European spirit. The decision was made after a series of political and military
events and following a time of severe natural disasters that affected the entire
community: the poor crops in the first half of the 19th century and, in particular,
the consequences of the 1837 plague and the strong earthquake in 183813, all in a
context of a crisis at the heart of the Russian society. Another cause of the
German emigration from Russia to Dobrogea was “a new law that prohibited
«passport holders», that is all people having a foreign passport, not only to acquire
land, but also to «plough and sow it»”.14 Basically, the Germans in Russia became
exposed to the abuse of the tsar administration and, on the other hand, property
titles and all the rights deriving from them became questionable.
At the time of their settling in the Ottoman Dobrogea in 1840, during the first
of the three stages of their colonization, the German community coming from
9
www.recensamantromania.ro/rezultate-2/ (accessed on 09.09.2015)
10
Sabin Manuilă, „La population de la Dobrudja”, in the volume La Dobrudja (Dobrogea),
Academie Roumaine, vol. IV, Bucharest, 1938, p. 462.
11
Horia Stinghe, Cornelia Toma, op. cit., p. 14.
12
Paul Traeger, „Studii despre Dobrogea”, in the volume Bilder aus der Dobrudscha 1916-
1918 (Imagini din Dobrogea 1916-1918) (Constanța: Ex Ponto, 2011), p. 143.
13
Ion Georgescu, „Coloniile germane din Dobrogea”, in Analele Dobrogei,VII, 1926, p. 19.
14
Paul Traeger, op. cit., p. 176.
212
South Bessarabia and the Kherson region was already at its third generation since
the time they had left the Southern territories of Germany. Few were those who
remembered how fertile the German land was, how honest the people living
between the German borders were or how good or bad life in Germany was.
Almost none of them had ever set foot on German soil as they had all been born in
Russia. What they brought along to Dobrogea were only their parents’ or
grandparents’ stories of their homeland and, of course, the German human
qualities acquired in their family or genetically inherited.
Fate had brought these colonists (willingly or not) in a land that resembled
their homeland. The fertile soil, the hills, and the Danube separating Dobrogea
were all but a familiar landscape, similar to that in their native lands in remote
Germany. Having left the place where the great river originates, history brings
these German migrants, after a century of Russian experience, to the place where
the Danube flows into the sea. The circle of their history was drawing close to an
end and would be complete in 1940, when many of them would return, travelling
along the Danube, to Germany.
However, to a German traveller in mid-19th century, the German ethnic
minority would seem deprived of all spiritual connections to their homeland,
Germany. Wilhelm Hamm, travelling in the area of Tulcea, in the Summer of
1858, wrote about the forty German families in the Cataloi village, originating
from Württemberg and Baden: “their lives are harsh, the air is bad, and there is no
water; they do not own furniture, bed sheets; they shelter their pigs and hens inside
their homes […] they miss Russia, and as for their native country, it has been long
forgotten.”15
These allegations stating that the Germans in Dobrogea had grown even more
alienated from their native country, Germany, are the opposite of Paul Traeger’s
observation, who, almost seven decades later, following the visits paid to the
Germans in Dobrogea during the First World War, gave a clear and assertive
answer to the question “To what extent are they still German? How much their
character, traditions, and cultural background have changed?”: “They have
remained, despite their long living on foreign land, German in their blood, speech,
tradition and faith, they have only adopted some of the customs and organisation of
their Russian neighbours … Still, what was even more important was, most likely,
their inner resistance against the foreign environment, knowing they were culturally
superior to their Russian or Tartar neighbours. That was what strengthened their
sense of belonging to the German people. They did not only know they were
Germans, they felt they were German.”16.
15
N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. IV (Bucureşti: Casa Școalelor, 1929), p. 63.
16
Paul Traeger, op. cit., pp. 184-185.
213
After a long period of time when the Germans tried hard to find peace and
good farming land in Russia, it would have been impossible not to have adopted
some of the characteristics of the Slavic society. “They adopted from there part of
the Russian customs, such as the head scarf set tightly on their heads, with its ends
hanging loosely downwards … In terms of farming work, the way they thresh their
crops is particularly interesting… Just as in the wood-lacking Russian steppe,
preserved manure is moulded into bricks and let to dry, then used as fire
material…”17, says Paul Traeger in his detailed description of the German
communities living between the Danube and the Black Sea. The way of life in the
Russian steppe, with its peculiarities, was compatible with the new adoptive
territory of the Germans: the steppe in Dobrogea. In the late ‘20s, the Germans
here still had a German soul, they lived the German way and thought the
German way, which is shown in Traeger’s notes: “The various southern German
dialects have formed in time a mixed dialect. However, what is essential is that all
these peasants speak their native tongue totally unchanged. This is also true of the
young descendants of Dobrogea who had to go to the Romanian school. The elders,
most of them, fail to understand any other tongue. <<We’ve always held our
German language to the highest esteem>>, proudly assured me a peasant woman
at some point. The Russian words that they adopted are few. These words are
almost exclusively names of things typical of Russia, such as “tea”, “lavica” for shop
or “barn“ for the corn warehouse, to mention just a few of the foreign words that
they commonly use“18 […] From one village to another we could admiringly notice
the fact that mixed marriages were only a few and most often to Russians. In these
cases, though, the children were educated, with no exception, the German way and
in the Evangelic faith, whereas, it was the husband who, in general, would learn the
German language.“19
According to the Romanian historiography on the topic, there followed a
thriving period for the German minority in Dobrogea, overlapping the time when
the province, recently part of the country after the 1877-1878 Russian-Ottoman
War, began to develop at a fast pace in order to be able to keep up with the
Romanian Principality of Wallachia.
Still, there were voices saying that the life of Germans in Dobrogea was not
as plentiful and trouble free as some said. “If one is to believe the Klett Annual
Report where those who write their memoirs or verses idealize life in Dobrogea, one
would not see the shady parts of life here. Let them not forget that many were
imprisoned by the Romanian authorities during World War I only because they
17
Ibidem, p. 192.
18
Ibidem, pp. 186-187.
19
Ibidem, p. 191.
214
were German”20, says Eduard Forchert of Cogealac. “School was not completely
alright either … I do not wish injustice to be covered up by «the cloak of
oblivion»”21, adds the same Forchert.
Even Paul Traeger admitted that they suffered in order to adapt in Dobrogea
as some of the problems they faced were caused by the policies of the Romanian
State as well, adding to the difficulty of getting accustomed to a multicultural
space where their way of life did not fit that of the locals here (Turks, Tatars,
Romanians etc.): “The history of these younger colonies (i.e. the last wave of
German colonists in Dobrogea, coming here during the last decade of the 19th
century) is a chapter of sufferance, full of disappointment and misled hopes. They
were created at a time when there were no longer advantageous expectations of
owning land. The warm welcome and generosity under the Turks were now gone.”22
The work of the German officer Paul Traeger discussed the tendencies and
states of mind that he believed to be nationalist and xenophobic and that were
visible in Dobrogea, a region that had recently became part of Romania: “In the
first years after they got Dobrogea, the Romanians would give you the freedom to
choose farming land and its size. But this changed in time. However, the newly
arrived were given hope and were promised land. But, the ministries in Bucharest
would change and, with them, the attitude and spirit towards the German
peasants. They would be postponed with various pretexts, they were given a hard
time when they asked to be naturalized, and they were conditioned by a long
previous military training and other things alike. It all got even worse when the
Land Reform Commission was created. It was supposed to convene once every 10
years and the Romanians got the idea of having new homes built for the veterans of
the Russian-Romanian campaign against the Turks in the newly acquired
Dobrogea. These added to the nationalist and xenophobic tendencies and state of
mind that could be felt coming from the local authorities. The foreign peasant was
looked at with mistrust and ill-will and his progress led rather to envy than
appreciation.”23
Paul Traeger’s opinion is expressed against a background of a Romanian
society undergoing transition that also included a nationalist segment. However,
Dobrogea, known to date as an example of tolerance and multiculturalism, was
never a place of xenophobic or racist abuse. On the contrary, at the time – i.e. the
first half of the 20th century, there were two cities here symbols of modern
Dobrogea – Sulina and Constanța – that were two of the most cosmopolite places
in the whole Europe. It was impossible for things to be as such if Paul Traeger’s
20
21
Ibidem, p. 224.
22
23
Ibidem, p. 178.
215
allegations did not contain exaggerations. It is a fact that the German officer was
leading occupation troops in Dobrogea and was attempting to make the actions
of the German army seem legitimate in his discourse, thus deforming reality.
Traeger’s arguments were most often contradicted by facts.
It would be too difficult to present here in more detail the changing practices of
land distribution that would vary from one place to the next. When righteous
claims were accepted at times, this would, almost always, happen after many
complaints and much struggle, often only after King Carol’s24 and Petre Carp’s25
personal interventions. Most peasants did not get here in Dobrogea their tiny piece
of land they had been deprived of in Russia. All that was left for the German
peasant to do was rent land from the State or some land owner, against a half or a
third the production or against cash payment. This happened in some case in the
long run, most often, however, on an annual basis”26, upholds Paul Traeger his
idea saying that Dobrogea was not the “promised land” for the Germans.
In the late Autumn of 1940, approximately 14,000 Germans left Dobrogea
and headed for Germany after the Third Reich had signed, on October 22nd of the
same year, with Romania, an agreement on the repatriation of the German
minority living in South Bukowina and Dobrogea. The document stated the
emigration procedures and, inter alia, gave important indications to those who
chose to leave. Thus, the first article set forth that “Repatriation is voluntary;
hence, no direct or indirect pressure can be exerted to this end. The provider of the
family is entitled to make the repatriation statement for his entire family and those
living with him […]”.27
The next article of the Convention stated that “the persons mentioned in art. 1
of this Convention will take with them, when repatriated, all their belongings,
except for the farming assets, be them alive or dead. The available harvests will be
left as they are if they were not sold. If the representatives of the Romanian
Government do not take over the living assets, they will be free for export via the
German export companies […]. The export of Romanian currency (bank notes or
metallic coin), gold coins, as well as any sums of bank notes in U.S. dollars or Swiss
24
Carol I, born Prince Karl of Hohenzollern-Sigmaringen, was the ruler of Romania from
1866 to 1914.
25
Petre Carp was a conservative political figure and twice the Romania Prime Minister
(1900-1901, 1910-1912).
26
27
http://dediserver.eu/hosting/ethnodoc/data/RO19401022-1.pdf (Convention entered
into by Romania and Germany on the repatriation of the population of German origin in
nd
South Bukowina and Dobrogea to Germany, signed on October 22 , 1940, in Bucharest.
The signatory from the Romanian Royal Government was the Plenipotentiary Minister
Ioan Broșu, and the signatory from the German Reich Government was Consul General
Wilhlem Rodde, S.S. Oberführer).
216
francs, is prohibited. The export of precious stones, items and jewelry made of
precious metals, with or without precious stones, silver cutlery, art and handmade
oriental carpets may be exported. […] The German Government established in
Bucharest an Office responsible for settling all repatriation operations (DAS)”.28
Article 11 mentions the headquarters of the regional commissaries in
Bukowina and Dobrogea, generally located in towns and cities with important
German communities:
“The headquarters of the Führer’s delegate for re-colonization
matters are in Gura-Humorului. The headquarters of the regional
commissaries and their representatives are in: Rădăuţi, Gura-
Humorului and Constanţa. The headquarters of the local
commissaries and their representatives are in: Rădăuţi, Gura Putnei,
Iţcanii-Noi, Gura Humorului, Vama, Iacobeni, Satu-Mare, Voivodeasa,
Suceava, Plătinoasa, Câmpulung, Cârlibaba, Siret, Frătăuţii-Vechi,
Solca, Ilişeşti, Stulpicani, Pojorîta, Vatra Dornei, Malcoci29, Ferdinand
I30, Cobadin31, Atmagea32, Coşolia33, Tari-Verde34, Constanţa.”35
According to this agreement, the decision to leave Dobrogea was strictly
personal and “voluntary“, with no pressure exerted, including no pressure on
those who had settled between the Danube and the Black Sea a century before to
leave everything behind and head for Germany that was, at the time, at war. This
proved to be the agreement between the Romanian and German Governments.
Even if most German people decided to leave, there were community members
who stayed in these territories.
The moments preceding the great exodus of the Germans in Dobrogea are
evoked by many members of the community among whom the prelate Prof. Dr.
H. Menges: “As in the territory between the Danube and the Black Sea tomorrow
28
Ibidem.
29
Malcoci (Malkotsch) is a village in the county of Tulcea, created by 25 families of
Germans coming from Krasna, Basarabia.
30
Ferdinand I is the current Mihail Kogălniceanu village in Constanța. The first name of
the settlement was Karamurat. The largest Catholic community of over 1200 Germans
lived here.
31
Cobadin is a place 38 kilometers from Constanța, hosting in 1930 over 900 Germans.
32
Atmagea is the village in Tulcea where one of the first colonies of Evangelic Germans
settled in 1848.
33
The correct name is Colelia (Kulelie). The village is now gone. An Orthodox monastery
lies where it once was, built on the ruins of the Evangelic church by the Germans living in
Colelia.
34
The correct name is Tariverde, a village located 45 kilometers from the City of
Constanța.
35
http://dediserver.eu/hosting/ethnodoc/data/RO19401022-1.pdf.
217
was not safe and the germ of possible emigration had spread, many clerics were
assigned the mission of finding out the tendency among the German population.
The answer was:
- the peasants were almost ready to leave
- the German consul: emigration was out of the question
- the Romanian authorities: their leaving cannot be advantageous to the
State…
The only question some of them were asking themselves was how they would
cope without farming work and turn into workers. And the elderly who had
willingly given up their lifetime savings and belongings, how would they manage to
start all over again? Living pace, connections, collective memory, the sentimental
bonds of each and every one of them were all of a sudden torn apart.”36
Hans Petri of Bucharest also speaks about the time the Germans
left Dobrogea: “Saying goodbye to the graves of the loved ones was
emotional all over the place, all the people present had tears in their
eyes knowing that could be the last time they were standing by their
dead family and friends … It was the Autumn when the thriving life of
the Germans in Dobrogea came to an end … What followed were two
years without the satisfaction of their work and its results, spent in the
waiting territory, in camps, the men became soldiers and had to face
the risks of war, the others lived on, nourished by hope. The peaceful
life they had been dreaming of never came …”37.
Certainly, leaving for Germany in the Autumn of 1940, to a country absorbed

in war, of which they had only heard in their grandparents’ stories and the local
press, was not the easiest decision for the Germans in Dobrogea. And this was
due to a cultural and sentimental fact as well.
If, during the First World War, Paul Traeger wrote that the Germans of
Dobrogea “have remained, despite their long living on foreign land, German in
their blood, speech, tradition and faith“, a 1935 report by Theo Steinbrucker, the
apprentice of the German officer, depicted a completely different reality. About
one decade later, another German was travelling through Dobrogea, noticing an
acute loss of the German identity in the midst of the Dobrogea community.
The Germans of Dobrogea, an ideological goal for the Third Reich.

Official report to Berlin (July 7, 1934 –August 18, 1935)
Theo Steinbrucker scrutinized the German community in Dobrogea for
more than a year in his journey in the territory located between the Danube and
36
Paul Traeger, op. cit., pp. 218-221.
37
218
the Black Sea. A disciple of Professor Paul Traeger, known as the founder of
German studies in Dobrogea, Theo Steinbrucker continued his work. To this
purpose, which was financed and supported by the German State, Theo
Steinbrucker went on a journey to Dobrogea in 1934-1935, which would
eventually result in a complete report on the German community living here.
As said in Steinbrucker’s report, he received the support of several
institutions of the German State: “The issue of processing his book (Professor
Traeger’s) on «the Germans în Dobrogea» was resolved by my offer, as I set myself
at the disposal of Dr. Ulmann, the editor of the «German Work» newspaper and
volunteered to do the requested work. Urged by him, I spoke to the head of the
«Institute for the Germans Abroad» who ordered the Hessen-Darmsodf branch to
provide me with 400 German marks. In exchange, I undertook to fulfill any wishes
the branch may have. Another part of my travel expenses was covered from the
funds of the University of Berlin as ordered by Chancellor Prof. Dr. Eugen Fisher,
amounting to 300 German marks. The King of Bulgaria38 made a donation of 100
marks to me. I myself had personal funds of 50 marks. So, I had a total sum of 850
marks at my disposal. In order to create some reserve fund, I contacted several
German newspapers such as: «Hessiche Landeszeiturg», «Grenze mit Ausland»,
«Volk», «Staat», «Wertochapt» etc., that were willing to publish some of my
material, providing me with the amount of 400 marks. At the same time, I thought
of the gifts I was to offer the German communes in Dobrogea as tokens from their
homeland. The «Agfa» Company in Berlin gave me 100 paintings representing
regions of Germany. The headquarters of the German Railways company donated
120 paintings, the «Lloyd» Navigation Company donated 25 paintings of the ships
called «Bremen» and «Europe»; the «Agfa» Company donated 10 books and many
photographs. I was thinking that, for a region that has remained so far behind as
Dobrogea was, the greatest effect would come from the paintings as this region is
not that well connected to the homeland. The Darmstodf branch donated 200
books by Professor Traeger and «paintings of Dobrogea» to be distributed in the
German villages. In order to return from my voyage with rich photographic
material, the company in Leitz, in Wetzlor, provided me with a photographic
camera. Thus I could take pictures myself and I am determined to set this material
at the disposal of the Anthropology Institute. As my journey was prolonged, the
expenses were even higher. I must express my gratitude to the Embassy in
Bucharest, the German Consulates in Constanța and Varna that helped me. I
accumulated a 400 German mark debt in these places. I kindly ask those who
participated to help me pay said debts.”39
38
Boris III, Tsar of Bulgaria between 3 October 1918 – 28 August 1943.
39
www.revistatransilvania.ro/arhiva/2007/pdf/numarul4-5/art03.pdf (accessed on
09.09.2015).
219
In brief, Theo Steinbrucker had the complete support of the German State in
order to bring back precious information on the German community in
Dobrogea, given the perspective of implementing Adolf Hitler’s new politics of
bringing all Germans in Europe back within the German borders. Through the
University of Berlin, academic and research institutions, the press, state
institutions and private companies, embassies and consulates, the Third Reich
was supporting the young German in his endeavours of documenting and
reporting the situation of the approximately 14,000 Germans in Dobrogea. Did
Hitler need all these people?
“It was, of course, a utopia to believe that the German people could develop as
a pure race, with no assimilations”40, as the prelate Prof. dr. H. Menges noted.
Adolf Hitler’s new politics covered a vision gap that Paul Traeger had
criticized as early as the First World War: “They were indeed Germans, who spoke
German just as one would hear in Suabia, Eastern Prussia, Platt just as in
Mecklemburg and Pomerania. The surprise would not have been that big if the
great German homeland had not neglected so much to be interested in its emigrant
children spread in foreign countries. Nothing more is known about them than the
fact that millions of Germans crossed the big water and that, in the vast tsar
empire, there are German towns and villages. Otherwise, the attitude was rather
indifferent. They were forgotten brothers or, in other people’s view, lost brothers.
Let us hope that the war teaches us differently and opens the eyes of many that the
Germans abroad are still part of us and are valuable individuals of our people.”41
At that time, Romania and Germany were fighting each other during the
First World War. The Germans in Dobrogea shed their blood for Romania,
fighting their own countrymen. A living proof of that are their names engraved in
the stone of memorial monuments built for the heroes of the first world
conflagration, in many places in Dobrogea, such as Malcoci, Cogealac, Cobadin
or Mihail Kogălniceanu.
Back to Theo Steinbrucker’s visit, who had reached Dobrogea in the summer
of 1934, one year after Adolf Hitler had become head of the German State, we
notice that the young German brought to Dobrogea elements that were
supposed to revive in the Germans’ hearts and minds the love for their
homeland, a feeling of belonging to the German space or a rekindling of the
German spirit and culture: paintings, albums, photographs and books.
Hitler’s politics is manifest in Dobrogea not by means of cash, but by means
of the symbols of the German spirit. Both the Führer and the Nazi propaganda
network were well aware of the fact that the approximately 14,000 Germans in
Dobrogea had been deprived by history of many of the German values. Being a
40
41
220
closed community, with no relations to their homeland, the Germans in

Dobrogea felt less and less German, as compared, for instance, to the Saxons in
Transylvania or the Swabians in Banat. The latter had state schools in German or
German press while the Germans in Dobrogea did not enjoy such privileges.
Theo Steinbrucker’s conclusions, following an in-depth analysis of the
homes in Dobrogea where the German community lived and his study of the
documents in the Bucharest archives, were relevant. They did not emphasize
material issues, the professions or way of life of the Germans in Dobrogea, but
the precise number of the German community in Dobrogea, everything that
meant cultural life or elements of belonging to the German spirit; in short, what
was still German in the Germans in Dobrogea.
The analysis renders a clear parallel between the community between the
Danube and the Black Sea and the Germans living inside the Carpathian
mountains region, i.e. the Saxons of Transylvania and the Swabians in Banat.
“It was here that one could notice the difference between the
teaching staff coming from Dobrogea and that of Transylvania and
Bukowina, who were at a higher level […] the impression I got is mixed.
In terms of biology, we can admire the high number of children. We
should not overlook infant mortality either. In terms of spirituality,
matters of the soul, the perils are plenty. The influence of the
“Romanian spirit” is too marked. Education is insufficient to instill the
German spirit to the children. They give you the impression that they
are German in only that they speak German. They acquire more and
more Romanian customs. There is only one remedy that could be of
relevance and that is a German school to be created as soon as
possible following the model of the Saxons in Transylvania. Primary
schools should be controlled by Germans. For now, they exist only on
paper. An obstacle is the Swabian being too fond of material things. He
is not aware of the social issue in the new German spirit. He is poor
and lazy and to him it is all the same […] In the history of the
Transylvanian Saxons we noticed that a leader always showed up at a
significant point in time. We cannot say that of Dobrogea. They came
here in a disorderly fashion and this is how they still live in certain
villages. Each one does what one likes, without thinking of others …
Besides school education, there is also an issue of training good
farmers and craftsmen. The farmer in Dobrogea has to understand
that his way of working the land is outdated. The young Dobrogeans
should be sent to Transylvania, Banat or Bukowina for one year in
order to be taught systematic farming, in a different climate, with
221
different methods of work”42, concluded Steinbrucker in his report.+

The guidelines of the German State and the interest in his visit to
Dobrogea can be easily seen in Theo Steinbrucker’s report. As
concerns the various segments of daily life among the Germans in
Dobrogea, Steinbrucker obsessively reports the issue of the Jewish
people here who were involved in all activities:
“The school buildings are easy to erect as the peasants have their
own method of building them with adobe. They cannot build them
with bricks as all brick shops are held by the Jews and they work
against the Germans. The most difficult issue is the financial one. This
is the reason why the education should be looked at in close
connection with the commercial issue. The Romanian commerce with
Germany – as far as cereal is concerned – is today in the hands of the
Jews. The “Sarreth – Heilpern” joint-stock company in Brăila, Galați,
Constanța and Bucharest works with over 50% of the Prussian capital
and is the exclusive representative for cereals and apicultural products
of the German State. The significant earnings though are not used to
support German culture, but the propaganda aimed at boycotting the
Jews. Out of the said earnings, a large amount could be assigned to
education. As many German companies still have Jewish
representatives, we expect that in the nearest future “Arian
companies” to be opened as representatives of National-Socialist
Germany. The Constanța harbour will play an important part.”43
As this was a report with serious ideological implications, it is no wonder
that Theo Steinbrucker spoke of matters that were sensitive in Berlin, extensively
debated in Nazi Germany, that held the Jewish community and its leaders
responsible for the failed development of the German community.
However, all aspects of Steinbrucker’s report highlighted elements that
underline the issue of the lost German identity among the Germans in Dobrogea,
“affected” by the Romanization policies of the province and the adverse
influences of the other minorities on the German spirit:
“The situation of craftsmen is identical. They are unqualified. The
German craftsman has not earned any reputation for himself and is
not sought for. Many farmers work for foreign craftsmen. A remedy
would lie in that the relevant people should be sent to another
environment. For instance: the youth of the village usually gathers on
Sundays, after lunch, for a dance. They only dance Slavic dances,
42
Ibidem.
43
Ibidem.
222
which are nonetheless beautiful, yet have nothing in common with the
German spirit. The situation of their clothes is the same. The costumes
and songs are no longer German in nature. Of late, it has become
customary to include non-Germans in various religious ceremonies
(this is a hint to baptisms and weddings that had Romanians as
godparents). We do not ask of the peasant to isolate himself, yet the
pride of the German spirit must resurrect […] As concerns the religious
life, it may be stated that quite a few gave up their faith for a couple of
Romanian lei, as is the case of Baptists. The Catholics are more
organized. […] As far as politics are concerned, a temporary stay in
another province (of course, with German population) would be
beneficial. It is no longer tolerable that the German peasants fight for
the goals of the Romanian parties that work against them, for
example: in Ciucurova, the heads of two major Romanian parties are
German and hate each other to death.”44
Despite all that, the German community in Dobrogea has known
uninterrupted numerical population growth during its Dobrogean experience.
If, in 1895, when the waves of German colonists had stopped coming to
Dobrogea, 8,779 Germans, i.e. 3.38% of the Dobrogean population at the time45
lived here, the census of December 29th, 1930, shows that, among the 815,475
people living in Dobrogea, 12,581 were of German descent46 (the German
population in Dobrogea had increased by 43%). Thus, the county of Constanța
hosted the largest number of Germans in Dobrogea – 9,605 (3.8% of the total
population of the county). The Tulcea county was second in terms of the number
of Germans – 2,418 (1.3%), and 259 Germans lived in the Cadrilater47: in the
county of Caliacra there were 200 of them (0.3%), and in Durostor 58 (0.05%)48.
In 1940, at the time of their repatriation, approximately 15,000 Germans lived
in Dobrogea (of whom 14,60649 headed for Germany, and approximately 350
stayed in Dobrogea), and the community grew over a period of 10 years by 19%.
This growth of the German population in Dobrogea did not lead to a
consolidation and enhancement of the German spirit and values. Customary
44
09.09.2015).
45
Enache Tușa, Imaginar politic și identități colective în Dobrogea (Bucureşti: Editura
Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2011), p. 79.
46
Sabin Manuilă, op. cit., p. 462.
47
The Cadrilater is the Southern area of Dobrogea, which today is Bulgarian territory. It
was part of Romania after the Second Balkan War of 1913.
48
Anuarul statistic al României pe anii 1937 și 1938, Monitorul Oficial, București, 1939, pp.
58-62.
49
223
mixed marriages inside the community contributed, to a high extent, to this

dilution of the German identity. “The Germans are losing themselves because of
mixed marriages”50, noted Theo Steinbrucker as well.
Another obstacle that prevented the conservation of the German spirit was
the financial state of the community. Poorer in comparison to the German
communities in Transylvania and Banat, the Dobrogean community included
mostly farmers, people who had settled in rural areas and had modest incomes;
hence, the other shortcomings experienced by the Germans in Dobrogea in
terms of spiritual and cultural life. Churches and schools could not be
maintained due to the lack of funds. The same was the case of German schools or
libraries. Several notes in Steinbrucker’s report speak for themselves.
In Tulcea, “near the church, there is the abandoned German school as no one
is interested in it any longer”. In Cataloi, “the old Evangelic church is abandoned
[…], school is periodical as the people are poor and cannot pay a teacher […] they
have no newspapers and library”. In Atmagea “the books in the library are old and
only a few are good books”51. Still, Dobrogea also had some fortunate cases where
grand churches spoke honourably of the German community. One of the
examples was the Roman-Catholic church in the town of Ferdinand I52.
Consequently, just as in a mechanism where one flawed little wheel makes it
all fail, the lack of money “oxidized” the spiritual and cultural life of the Germans
in Dobrogea, which prevented the community from generating values and
leaders. For lack of a leader, the community could not last long. Thus, in the late
`30s, a quite colourful German community could be seen in Dobrogea, that was
financially and spiritually pauper. The German identity had, most of it, been lost.
Only the solid, beautifully painted adobe houses, built in a pure German
architectural style, with large yards (2000-4000 square meters), well organized,
aligned on both sides of the wide streets, in a typical rectangular arrangement
(chess board), survived from the German charm of Dobrogea53.
Thus, the visit in the mid-`30s of Theo Steinbrucker, a precursor of the
repatriation movement in the Autumn of 1940, had the role of filling a gap in the
very heart of the German community in Dobrogea. The paintings, albums, books
and all gifts the German traveller brought were meant to revive the German
identity and their sense of belonging to said identity in the souls of the Germans
in Dobrogea. The politics of the Third Reich consisted of re-teaching the
50
09.09.2015).
51
Ibidem.
52
Cristian Andrei Leonte, „Cum au ajuns germanii în Dobrogea și ce ne-au lăsat
moștenire?”, in Info Sud-Est, II, nr. 23, September 18-24, 2013, p. 5.
53
Vasile Nicoară, op. cit., p. 90.
224
Germans of Dobrogea to be Germans once again. Hence, given Hitler’s plans of

bringing all Germans within the German borders, it was a difficult task to talk a
community alienated for almost two centuries, that no longer felt German, into
returning to Germany at war.
And still, why did the Germans in Dobrogea leave after all?
The departure of the Germans in Dobrogea in the late 1940 is viewed
differently and supported by a whole range of arguments.
For instance, Lucian Boia, in one of his volumes called Cum s-a românizat
România (How was Romania Romanianized), associated the above-mentioned
departure to the politics of the Third Reich of bringing all Germans in Germany,
particularly those living in territories that would come under the Soviet influence
after the Ribbentrop-Molotov Pact: “In 1939-1940, Germany withdrew the German
minorities from the territories that would get or had already got under the Soviet
domination, as a result of the Ribbentrop-Molotov Pact: 12,000 from Estonia and
Latvia, 45,000 from Lithuania, 135,000 from occupied Poland. Next was, in the
autumn of 1940, the transfer of the Germans in Bessarabia (annexed to the Soviet
Union in the meantime), i.e. over 93,000, and, in parallel, those from North
Bucovina (around 44,000). On October 22nd, 1940, Germany entered into a
convention with the Romanian Government as well on the repatriation of the
German population from South Bukowina and Dobrogea. Thus, almost 55,000
Germans left Bukowina, that remained populated by Romanians, and 14,500 left
Dobrogea. Mention must be made that the main area of German colonization on
the Romanian territory, Transylvania (the Saxons) and Banat (the Swabians), was
not affected whatsoever and remained outside this ethnic regrouping
manoeuvre.”54
On the other hand, the prelate Prof. Dr. H. Menges, a member of the
German community, states that the departure of the Germans of Dobrogea to
their homeland was a feat of patriotism: “Their boarding in Cernavodă meant for
all of them, young or old, rich or poor, healthy or ill, a brave step on the path of
their destiny, and also a proof of patriotism through their sacrifice: when Vaterland
called, the country where their ancestors were born, they all left, young or old,
though many doubted their lives would be as carefree as they thought… Sadly, the
Germans of Dobrogea got to know Germany at the harshest of its times and
suffered despite their undeniable innocence …“55
Cornelia Toma, a member of the Democrat Forum of the Germans in
Romania, the Constanța department, and co-author of one of the most
comprehensive volumes on the Germans of Dobrogea, says their leaving in 1940
54
Lucian Boia, Cum s-a românizat România (Bucureşti: Humanitas, 2015), pp. 87-88.
55
Horia Stinghe, Cornelia Toma, op. cit., pp. 218-221.
225
was the result of the problems the Germans in Romania had to face: “Due to the
demographic growth in the German villages in Dobrogea, quite a few locals with
large families were in a position of not having enough land. To be rescued from
such a situation, their repatriation to the land of their ancestors, i.e Germany, was
spoken of. Even if there was good land left in Dobrogea in various areas, this would
have resulted in their being spread across the land and mixed with the other
populations, blocking their education in their native tongue that already meant
only two hours a day, religious initiations included.”56
Certainly, the arguments above also mentioned in the specialized literature
on the topic weighed heavily at the time of their exodus from Dobrogea. On the
other hand, none of these arguments can be so convincing as to have them make
such a radical decision.
The rumour that Dobrogea had got under Soviet influence after the
Ribentropp-Molotov Pact echoed profoundly in the hearts of the Germans in
Dobrogea, terrified by Stalin’s gulags. Except that the same Germans had had to
face the difficulties of war before, in the 1916-1918 campaign, and the territory
between the Danube and the Black Sea had not yet experienced, in 1940, the
troop movements of the Second World War, as it was happening in Germany,
the country where they were deciding to head to.
Hitler’s call addressed to the Germans outside the borders and the
convention signed with the Romanian Government were real though the actual
moving was a voluntary matter and a personal decision made freely by each
German. And the kindling of the German spirit in Dobrogea was no longer that
strong, as Theo Steinbrucker said in his report, five years before the great exodus
of the Germans in Dobrogea.
The living conditions in Dobrogea, difficult at places, could not be tougher
than the decision to abandon their belongings, relatives and friends, graves and
important moments experienced in more than one century of living together.
If we are to agree that the Germans in Dobrogea were a community that lost
its identity to a high extent, then it is very difficult to understand the choice they
made in 1940, i.e. leaving for a country they no longer identified with.
If we think that this community primarily includes people living in rural
areas, particularly people attached to their land and assets, as compared to the
mobile urban population, their leaving is completely incomprehensible.
In fact, something weighed more and was more convincing in the heart of
each German in order to make this decision. Still, their decision was common
and almost unanimous (though they had no political or spiritual leader at the
56
Ibidem, p. 218.
226
time that could catalyze the entire community), just as their ancestors had
decided to migrate from Russia to the Ottoman Dobrogea one century before.
In conclusion, I consider the Germans’ decision to leave Romania having
been mainly influenced by the international context of the time. In a Europe
struggling under totalitarian regimes, the Germans in Dobrogea had two options:
stay in Romania, rid of King Carol II dictatorship only two months before and
entering a discouraging political cycle that let the roar of the Red Army be heard
increasingly clearly, or head for a well-developed Germany, having a stable
economy, that was at war and led by a dictator, Adolf Hitler. Certainly,
Germany’s victory in the war with France (a country that represented a model of
progress for Romania in the late 19th century and early 20th century), that
surrendered to the Third Reich in the Summer of 1940, spoke decisively in favour
of the German minority’s decision to leave Dobrogea.
In this international context, favourable to Germany at the time, plenty of
other arguments typical of the German community in Dobrogea played an
additional part.
The poor living standard, an accelerated increase in the community
demographics in a context of poor perspectives of economic growth, sensitive
relations with the Romanian majority increasingly dominant and a soldierly state
of mind in a leaderless community, that was poorly educated as compared to
those in central and western Romania, all these aspects were arguments for the
Germans to leave Dobrogea.
And above all, the fear, deeply rooted in the German hearts, of completely
losing their national identity was decisive.
The Germans in Dobrogea chose, just like their ancestors, who had migrated
from Russia to Dobrogea, to risk it all in hope of a better life. And, as Germany
was calling them, they chose to leave and head for the unknown.
In the late Autumn of 1940, with a handful of their belongings, in open
horse-drawn wagons, 14,000 Germans of Dobrogea, husbands and wives, sons
and daughters, grandparents and grandchildren, were all abandoning Dobrogea
that had been their home for a century, in search for their long lost German
spirit.
227
ULTIMA SĂRBĂTOARE A RESTAURAŢIEI: INTELECTUALII ROMÂNI

ŞI CULTUL PERSONALITĂŢII REGELUI CAROL AL II-LEA
DANIEL CITIRIGĂ ∗
C
uvântul „cult” se referă, în general, la un grup religios sau, în acelaşi
domeniu, la evlavia faţă de sfinţi. Jan Plamper, co-editor, alături de
Klaus Heller, al unui provocator volum, urmărind genealogia formulei
„cultul personalităţii”, ne trimite în secolul al XIX-lea, referindu-se la influenţele
decisive ale Iluminismului şi Revoluţiei Franceze, care ar fi facilitat legătura
1
dintre terminologia religioasă şi cea seculară . La începuturi însă, aceasta nu era
folosită în termeni politici, cât într-o accepţiune romantică, cu trimitere la „cultul
geniului”. Prima utilizare a acestei formule în concepţie politică ar fi atestată
într-o scrisoare pe care Karl Marx i-o trimite muncitorului german Wilhelm Blos,
la 10 noiembrie 1877, în care ideologul comunismului afirmă că în perioada
Internaţionalei şi-a exprimat foarte clar aversiunea faţă de „cultul personalităţii”,
declarându-se total dezinteresat de publicitatea pe care voiau să i-o ofere
2
susţinătorii săi . Ca o ironie, formula ajunge în apogeu tocmai în regimurile
comuniste, fiind popularizată în 1956 odată cu discursul lui Nikita Hruşciov, de
denunţare a cultului personalităţii lui Stalin. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu
putem depista fenomenul cu mult înainte de aceste date istorice, însă este destul
de clar că utilizarea formulei nu avea conotaţiile negative pe care le-a dobândit
odată cu epoca stalinistă sau, mai exact, după.
O incursiune în istoria intelectuală ne arată că una dintre cele mai vechi şi
provocatoare legături este cea dintre spiritele înalte şi implicarea, într-o formă
sau alta, în politică în general, și în particular, relația acestora cu conducătorii
∗
**
O parte a acestui studiu a fost publicată și în Daniel Citirigă, Diplomația Coroanei. Casa
Regală a României în Europa Centrală și de Sud-Est în perioada interbelică, Academia
Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015.
1
Klaus Heller, Jan Plamper (eds.), Personality Cults in Stalinism- Personenkulte im
Stalinismus, Göttingen, V&R unipress, 2004, p. 22.
2
Pentru o copie a scrisorii originale, vezi
http://www.zeno.org/Kulturgeschichte/M/Blos,+Wilhelm+Joseph/Denkw%C3%BCrdigke
iten+eines+Sozialdemokraten/1.+Band/Anhang/Brief+von+Karl+Marx+an+Wilhelm+Blos
, site vizionat la 15 mai 2016.
Daniel Citirigă
autocraţi. În ciuda unei bibliografii foarte consistente, subiectul provoacă multe

angoase.
Despre Platon a circulat legenda că ar fi fost susţinătorul unui proiect
3
fantasmagoric de a institui în cetăţile greceşti domnia “regilor-filosofi” . Unul
dintre cele mai cunoscute episoade, pe care istoricii subiectului le consemnează,
este cel al iluziei trăite de Platon în Siracuza, când a crezut, la îndemnul
discipolului său Dion, că educaţia sa îl poate convinge pe Dionysios cel Tânăr să
fie drept şi să folosească filosofia ca artă a conducerii democratice. Din contră,
acesta a impus un regim autoritar, iar plecarea lui Platon din Siracuza este văzută
ca un simbol al înfrângerii filosofiei în faţă dorinţei de putere. Nu întâmplător,
când Martin Heidegger a fost ales rector al Universităţii din Frieburg, în 1933, iar
apoi a devenit membru al NSDAP, partid pe care îl susţinuse cel puţin din 1931,
mulţi au văzut în demersul său o abordare identică cu eşecul lui Platon în
Siracuza. Deşi Heidegger a renunţat la funcţia de rector în scurt timp, în mai
4
1934, unul dintre colegii săi îl întreba nu fără ironie: “înapoi din Siracuza”? . Pe de
altă parte, trebuie să subliniem faptul că intenţiile lui Platon erau pline de
idealism, în timp ce ale lui Heidegger, și de oportunism.
Studiul nostru îşi propune o analiză a adulaţiei intelectualilor pentru
conducător, urmărind câteva dintre cele mai importante publicaţii ce apăreau la
sfârşitul perioadei interbelice în România. Acestea reflectă fidel atitudinea
intelectualilor români faţă de persoana regelui Carol al II-lea într-un moment de
sărbătoare – 10 iunie 1940, Ziua Restauraţiei, pe de o parte, iar pe de alta, putem
observa cum aceştia au construit o imagine sacrală celui care desfiinţase
democraţia cu doar doi ani înainte. Mai mult, este interesant momentul, având
în vedere că războiul cuprindea o mare parte a Europei, sistemul securităţii
regionale era prăbuşit, iar luna iunie a anului 1940 avea să fie începutul sfârşitului
pentru România Mare.
România interbelică, cu o generaţie de intelectuali de elită, nu a făcut
excepţie privitor la relaţia acestor savanţi cu regele autoritar, Carol al II-lea. Nu
ştim dacă Petru Comarnescu avea cunoştinţă despre întâmplarea prin care
trecuse Heidegger, însă este cert că nu părea străin de spiritul acestui tip de
model. În cazul României, afirmă Comarnescu, „nici Plato, cel care vedea drept
conducător ideal al Statului său ideal doar pe un înţelept totodată fiu-de-Rege,
nu ar fi putut dori mai mult decât ceea ce Dumnezu a hărăzit ţării noastre”,
deoarece, dacă marele Platon a fost întâmpinat de-o mare deziluzie la Siracuza,
în România lui Carol al II-lea lucrurile ar fi stat altfel. “Noi, modeşti cărturari,
scriitori şi oameni de ştiinţă ai unui mare popor, am avut parte în această primă
şi fericită decadă de-o vrednică încântare şi însufleţire culturală, căci nouă pronia
3
Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 217.
4
Ibidem, p. 218.
229
Ultima sărbătoare a Restauraţiei: intelectualii români ….
cerească şi Ideea ce se vrea întrupată în mândre fapte ne-au hărăzit pe Înţeleptul

5
Fiu-de-Rege” .
Regele Carol al II-lea este, fără îndoială, unul dintre cei mai controversaţi
lideri ai României. Primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria avea să fie al
treilea rege al României (1930-1940), primul din dinastia de Hohenzollern născut
pe teritoriul ţării, la Sinaia, la 3/15 octombrie 1893. Deopotrivă apreciat pentru
calităţile sale, în special pentru implicarea în reformarea ţării şi susţinerea
culturii, şi denigrat pentru atitudinea superficială faţă de obligaţiile pe care le
avea în calitate de principe moştenitor, dar şi pentru instaurarea unui regim
6
autoritar, Carol continuă să suscite aprige controverse între istorici, şi nu numai .
Până să-l ocupe, principele moştenitor avea să renunţe de trei ori la tron, de
fiecare dată în urma unor relaţii amoroase. Totuşi, după moartea regelui
Ferdinand, survenită în 1927, şi după trei ani de regenţă, Carol avea să revină în
ţară şi, prin actul Restauraţiei, să fie instalat pe tron la 8 iunie 1930.
Fără îndoială, noul monarh se bucura la acel moment de o susţinere
extraordinară, atât din motive instituţionale, Regenţa nefiind o formulă care să
satisfacă aşteptările românilor, cât şi din motive subiective: regele era o persoană
inteligentă, charismatică, atletică şi o fire spirituală. Într-o formulă ce-i este
atribuită regelui Carol I, acesta ar fi spus despre tânărul nepot că „este un
adevărat român pentru că înjură şi face datorii”. Indiferent dacă formula este
exactă sau nu, este cert că regele Carol al II-lea era avantajat de poziţia sa de prim
monarh care vorbea fără accent limba română, botezat în religia ortodoxă, dar şi
integrat bine în spiritul dâmboviţean.
În acest context, după ce aventurile din tinereţe, în special cea cu Elena
Lupescu, din cauza căreia s-a şi despărţit de principesa Elena, i-au afectat
puternic imaginea, Carol al II-lea avea să fie un monarh preocupat de refacerea
7
acesteia . Pe de altă parte, urmărind memoriile publicate ale suveranului, este
evidentă tentaţia modelului liderului infailibil. Aflat la Istanbul, în 1938, regele
Carol nu se ascunde în a-şi arăta admiraţia, chiar cu un ton de invidie faţă de
5
Petru Comarnescu, Fundațiile Culturale Regale, în “Revista Fundațiilor Regale”, an VII, 1
iunie 1940, nr. 6, p. 803 (783-803).
6
O atitudine care a creat polemici interesante este cea a istoricului Adrian Cioroianu,
atât în cadrul dezbaterilor organizate de revista „Historia”, cât și în urma publicării
studiului Un nedreptățit: regele Carol al II-lea al României, în Liviu Brătescu, Ștefania
Ciubotaru (coordonatori), „Monarhia în România - o evaluare. Politică, memorie și
patrimoniu”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2012, p. 314- 320.
7
Deja în 1922, publicațiile americane prezentau informații conform cărora principele
Carol ar divorța de principesa Elena, știre negată cu putere de diplomația română de la
Washington. În 1923 a fost rândul ministrului român la Atena să combată o știre
asemănătoare, dar și a celui din Berlin sau Stockholm. Vezi în acest sens, Arhiva
Ministrului Afacerilor Externe (A.M.A.E.), fond 71/1920-1944 Dosare Speciale, vol. 61/2.
230
Daniel Citirigă
disciplina demnitarilor turci în relația cu preşedintele Kemal Atatürk: „frumos de

tot este cum aceşti doi miniştri vorbesc cu căldură, respect şi dragoste de şeful
lor. Pentru ei, şi ei zic Turcia întreagă, şeful este Dumnezeul lor. Pe Dumnezeu
poţi să-l discuţi, dar pe şeful nu. Tot ce porunceşte el este sfânt, dar ce
porunceşte este adânc chibzuit şi discutat. Se hotărăşte după ce chestiunea a fost
prelung dezbătută, după ce a luat toate avizurile cari le-a crezut de cuviinţă, dar
odată hotărârea luată, oricare ar fi ea, nu se mai discută, ci se execută, fără
8
şovăire” .
Pornind de la aceste premise, suveranul promova cultul personalităţii, în
premieră pentru un rege al României: ziua de 8 iunie (ziua Restauraţiei) avea să
fie sărbătorită cu mai mult fast decât Ziua Naţională (10 mai), apar manifestări
precum „Serbările Lunii Bucureştilor” „Săptămâna Cărţii” (începând cu 1935),
Ceferiada (1939), iar imaginea regelui „făuritor de suflete” se concretizează în
formule precum „regele ţăranilor”, „regele minerilor”, „regele muncitorilor”,
9
„regele culturii” etc . Mai mult, în anii `30, regele avea invitaţi din străinătate
pentru a da greutate sărbătorii Restaurației: în 1936, la Bucureşti avusese loc
prima întâlnire a şefilor de stat ai Micii Înţelegeri. Alături de regele Carol al II-lea
se aflau prinţul regent al Iugoslaviei şi preşedintele Cehoslovaciei; în anul
următor, la Bucureşti poposea preşedintele Poloniei, în vizită oficială.
Nu mai puţin important, în această perioadă, regele se străduieşte şi chiar
reuşeşte să devină un adevărat Mecena, iar, într-o societate în care intelectualii
aveau o strânsă legătură cu clasa politică, până la cultul personalităţii nu a mai
fost decât un pas. Cel care îşi propunea să devină un rege luminat, al culturii în
primul rând, şi-a făcut un țel în a ridica nivelul educaţiei în satele româneşti
10
aflate încă într-o stare precară în anii `30 , dar şi în a schimba abordările
clasicizante ale vechilor academicieni, promovând noua generaţie de scriitori, cu
11
o viziune modernă . Indiscutabil însă, regele era un partener interesant pentru
cei mai mari intelectuali contemporani, indiferent de generaţia din care
proveneau aceştia. Astfel, bun cunoscător al mentalului elitist, suveranului nu i-a
fost foarte dificil să şi-i atragă de partea sa, chiar în contextul instaurării unui
regim de autoritate monarhică, în 1938. Practic, se dovedea un parteneriat
prodigios: intelectualii beneficiau de intervenţia regelui pentru susţinerea ideilor
8
Carol II, rege al României, Însemnări zilnice. 1937-1951, volumul I 11 martie 1937- 4
septembrie 1938, Editura Scripta, București, 2001, p. 180.
9
Adrian Majuru, Regele Carol al II-lea și mitul „României veșnice”, în Liviu Brătescu,
Ștefania Ciubotaru (coordonatori), „Monarhia în România - o evaluare. Politică, memorie
și patrimoniu”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2012, p. 321 (320-338).
10
Pentru detalii, vezi Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor
economice (1500-2010), Editura Polirom, Iași, 2010, p. 310-312.
11
Vezi în acest sens, Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între
1930 și 1950, Editura Humanitas, București, 2011, p. 112-157.
231
lor, nu de puţine ori ajutorul venind chiar din caseta personală a acestuia, în timp
ce suveranul îşi construia o imagine care avea rolul, pe de o parte, de a face uitate
în ţară toate derapajele tinereţii, iar pe de alta, de a beneficia de imaginea
liderului providenţial pentru poporul său, misiune care trecea frontierele
României. O descriere relevantă a acestei situaţii ne este oferită de unul dintre
cei mai dedicaţi oameni ai regelui, Cezar Petrescu: „încă o dată, în cuvântarea de
la prăznuirea cărţii, Suveranul s-a adresat poeţilor, nuveliştilor, romancierilor,
eseiştilor şi criticilor, numindu-i în devălmăşie <<Scriitorii mei>>. E o declaraţie
de adopţiune. […] Scriitorii regelui, în anul 1938, nu mai trăiesc cu sentimentul că
n-au pentru cine scrie şi că nu se va găsi cine să le tipărească manuscrisul
nopţilor de migală. Un blestem ucigaş care ne-a urmărit de decenii, în ţara unde
volumul lui Eminescu se tipărea prin dania lui V.G. Morţun, a luat sfârşit”.
Concluzia era fără echivoc: „voievodatul culturii de aci începe şi cu aceasta
12
începe” .
În paginile presei din România şi ale revistelor de cultură, cei mai talentaţi
scriitori îşi dădeau concursul pe terenul laudelor intelectuale. Iar dacă fenomenul
a avut un ritm ascendent încă de la urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea, odată
cu instaurarea regimului de autoritate monarhică, moment în care suveranul
putea deveni vulnerabil în faţa atacurilor susţinătorilor democraţiei
parlamentare, „oamenii regelui” se dovedeau foarte utili pentru a contracara
aceste tendinţe. Apogeul avea să fie atins în iunie 1940 când, deşi România se afla
într-o situaţie geopolitică internaţională dificilă, se sărbătoreau cu mare fast cei
zece ani de la Restauraţie. Pentru construcţia acestei imagini, un întreg aparat de
13
propagandă avea să fie pus în funcţiune , având la bază cenzura presei şi
apariţia, concomitent, a unor publicaţii „de casă”. Imediat după instalarea
guvernului Goga-Cuza, în decembrie 1937, cotidianele „Adevărul”, „Facla” şi
„Lupta”, toate de stânga, au fost suspendate, iar „Cuvântul” lui Nae Ionescu
interzis în aprilie 1938, directorul fiind trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc,
alături de un grup de legionari. Nici publicaţii de mare tiraj precum „Curentul”
14
sau „Universul” nu o duceau strălucit, din cauza problemelor financiare . Pentru
o imagine relevantă a cultului personalităţii construit de intelectuali ne vom opri
la câteva exemple. În ţară, cele mai elocvente sunt cel al ziarului „România”,
publicat începând din 2 iunie 1938, sub direcţia lui Cezar Petrescu, dar şi „Revista
12
Cezar Petrescu, Scriitorii regelui în 1938, în „România”, an I, nr. 24, 23 iunie 1938.
13
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), ediția a II-a,
revăzută și adăugită, vol. III, Carol al II-lea, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 247-
249.
14
Ion Cristoiu, Un mogul: Carol al II-lea, în
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-mogul-carol-al-ii-lea
232
Daniel Citirigă
Fundaţiilor Regale”, pentru o clasă elitistă, în timp ce imaginea monarhului în

15
afara ţării era atent construită de aparatul de presă al Ministerului de Externe .
Studiu de caz: cotidianul „România” și „Revista Fundațiilor Regale”

În primul său număr, oficiosul „România” îi „acorda” regelui cuvântul pentru
un scurt „Legământ”, în cadrul căruia acesta explica nevoia unei noi viziuni în
misiunea presei româneşti: „programele nu se bucură de prea multă crezare. Şi
pe drept cuvânt. Viaţa fluidă, în evoluţia organică se alcătuieşte dela sine, din
elanuri şi popasuri, din dibuiri, din întoarceri, din rectificări, dintr-o elastică
adaptare la condiţiile mereu primenite, în pofida teoreticienilor care cred că au
rezolvat totul, punându-i misterul în ecuaţii uscate şi reci. Iar un ziar este
asemenea organism viu, cald, gâlgâind de dinamism lăuntric, nu un inert
16
inventariu al evenimentelor consemnate” . Era o premieră în istoria României:
suveranul îşi pregătea un spaţiu mediatic pentru a guverna, pentru a-și desăvârși
puterea şi a se folosi de ea în lupta politică.
Peste doar două zile, redând întregul program al Radioului, dedicat
„Săptămânii Restauraţiei”, publicaţia îşi demonstra din plin utilitatea şi
concordanţa de viziune cu cele spuse de rege. Astfel, luni, 6 iunie, Cezar Petrescu
vorbea despre Străjerii şi Dinastia Română; marţi, profesorul Dimitrie Gusti,
directorul general al Fundaţiei Regale „Principele Carol”, despre Iniţiativa regală
în viaţa satelor, iar, în prealabil, Ion Nistor, fost ministru, analiza Cultul muncii în
Restauraţie; miercuri, 8 iunie, programul urma să fie dedicat tineretului: între
8.30 şi 12.30 se transmitea de la Stadionul „Principele Carol”, Serbarea Străjerilor,
care se desfăşura în prezenţa regelui şi a Marelui Voievod Mihai. La orele 14 se
citea mesajul comandantului Străjii Ţării, mesaj care se difuza seara şi către
tineretul altor ţări, în limbile română, franceză, italiană şi engleză, după care
Societatea de Radiodifuziune făcea elogiul străjeriei şi al Marelui Străjer; joi,
profesorul Al. Rosetti vorbea despre M.S. Regele şi creaţia literară românească;
vineri, profesorul Ştefan Șoimescu, despre Majestatea Sa Regele, pedagog al
neamului, dar şi Gh. Ionescu-Siseşti, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, vorbea
despre Iniţiativa regală în agricultură; sâmbătă, vorbea Victor Iamandi, ministrul
Justiţiei, şi, în fine, Săptămâna Restauraţiei se încheia cu conferinţa generalului
Paul Teodorescu, ministrul Aerului şi al Marinei, despre Iniţiativa regală în
17
apărarea naţională .
15
Daniel Citirigă, Propaganda and the King`s Personality Cult in Interwar Romania, în
„International Multidisciplinary Scientific Conference on Social Sciences & Arts (SGEM
2015)- Anthropology, Archaeology, History, Philosophy”, 2015, p. 393-400.
16
„România”, an I, nr. 1, 2 iunie 1938.
17
233
Pe 9 iunie, pe prima pagină a oficiosului „România”, alături de o fotografie

mare a regelui Carol al II-lea, şi cu tema „După opt ani o ţară nouă”, Cezar
Petrescu semna editorialul „Minunea, totuşi, s-a împlinit”. „Fără îndoială, afirma
dedicatul scriitor, că sub semnul vieţii de partid, prin partide, toate ar fi astăzi în
ţară, cum au fost eri. Adică un haos de alegeri, desbateri parlamentare, cu
diurnele şi interpretările respective, drumuri desfundate, polemici, declaraţii,
satele pradă uitării, visteria pradă partizanilor – tot ce a fost şi nu mai este, nu va
18
mai fi” . De altfel, acelaşi Cezar Petrescu, se afirmase drept unul dintre cei mai
abili scriitori pe acest teren fertil, încă din 1935, când publicase volumul „Cei trei
regi”, capitolul dedicat lui Carol al II-lea fiind însoţit de subtitlul „Făuritorul
României veşnice” şi conţinând fraze patetice. Într-o formă romanţată, descriind
dialogul dintre doi ţărani transilvăneni, soţ şi soţie, scriitorul pune pe foaie
formule de genul „credinţa ne-a mântuit. Acuma iară avem un ocrotitor”, pe care
19
acești actori fictivi îl vedeau „coborât din cer, cum coboară minunile tăte” . Nu
mai era nicio surpriză că, în 1938, acelaşi Cezar Petrescu avea să semneze
capitolul dedicat anilor de domnie ai lui Carol al II-lea, în lucrarea monumentală
20
Enciclopedia României, publicată sub patronajul regelui .
Fără îndoială, cu un director precum Cezar Petrescu, suveranul ştia că
gândurile sale vor fi transmise fidel poporului. Astfel, în prima săptămână a
apariţiei sale, oficiosul prezenta principalele calităţi ale monarhului, cel mai
probabil cele preferate de acesta, având în vedere că ele se vor repeta ca un
leitmotiv în textele propagandistice. Cititorii descopereau un rege reformator, de
la Carol cel Mare la Petru cel Mare sau Friederich cel Mare, „adaptat, evident,
pentru tabla de valori a lumii moderne”. Desigur, în acest sens, „monarhul
luminat” nu putea să nu devină un „prieten al artiştilor, al gânditorilor şi
scriitorilor ţării sale”, care ar fi descoperit un „spirit august”. Şi care putea fi cel
mai bun exemplu, dacă nu cel al poetului transilvănean Lucian Blaga? Acesta ar fi
fost luat de la biroul său de ataşat de presă la Berna, făcut subsecretar de Stat al
Ministerului de Externe şi apoi trimis ministru plenipotenţiar. Concluzia era
certă: „ceea ce s-a întâmplat cu poetul Blaga se repetă cu orice om de valoare şi
21
de calitate din patria sa” .
Următorul subiect era dedicat relaţiei suveranului cu ţăranii români. După
criza economică mondială, situaţia acestora nu era una dintre cele mai fericite,
iar în acest sens regele ar fi fost persoana providenţială care „a tăiat nodul
gordian”, redând ţărănimii, sublinia autorul, proprietatea ogoarelor fără datorii.
18
Cezar Petrescu, Minunea, totuși, s-a împlinit, în „România”, an I, nr. 8, 9 iunie 1938.
19
Idem, Cei trei regi, Editura R.A.I., București, 1997, p. 149.
20
Enciclopedia României, București, 1938, p. 945-970, Capitolul Domnia Regelui Carol al
II-lea.
21
234
Daniel Citirigă
Şi în acest caz, concluzia era pe măsură: „am pierdut câteva mii de cămătari, dar
au fost salvaţi 14 milioane de ţărani”, motiv destul de serios pentru a afirma că
„ţărănimea adoră pe regele Carol al II-lea, care, asemeni regelui legendar, şi-a
22
exprimat adeseori dorinţa ca ţăranul să-şi aibă zilnic „găina-n oală” . Însă aceste
schimbări nu ar fi fost posibile fără un „rege-inovator”, pe care cititorii îl puteau
descoperi în următoarele rânduri ale oficiosului „România”: „în materie
economică şi socială, Regele Carol al II-lea aminteşte de spiritul hotărât al lui
Roosevelt. Experimentează o vastă operă de <<dirijare>> cu concursul unui
<<trust al creierului (brain trust)>>”, ceea ce se traducea prin faptul că suveranul
ar fi întemeiat un Consiliu Superior Economic, în care ar fi intrat majoritatea
foştilor miniştri de Finanţe şi Industrie, alături de tineri proveniţi din şcoala
românească, dar şi specialişti din centrele europene. Din acest proces de
modernizare, nu lipsea cel de întinerire a cadrelor militare, nu înainte, însă, de a
pensiona „cu toate onorurile şi o umană retribuţie” vechea gardă, şi păstrând
câţiva „sfetnici emeriţi”. Cumva previzibil, o secţiune specială era „Regele şi
cartea”. „În materie de ridicare culturală, sublinia autorul articolului, Regele
Carol al II-lea este cel mai de seamă editor şi tipograf al ţării”. Adevărat „patron al
cărţilor”, acesta ar fi distribuit straturilor largi ale societăţii, cu un preţ modic,
cele mai bune publicaţii, selecţionate după criterii „pur estetice”. Într-un
asemenea tablou, concluzia era formulată sub forma unei întrebări retorice: „să
ne mai mirăm, atunci, că poporul român face zid în jurul monarhului luminat pe
23
care-l consideră ca martor principal al Renaşterii sale?” . În această amplă
dedicaţie, nu lipsea nici unul dintre domeniile importante ale vieţii româneşti
interbelice unde regele să nu fi avut viziune, iniţiativă şi acţiune salvatoare.
Iar dacă cotidianul „România” era, în special, pentru popularizare în rândul
maselor, nu acelaşi lucru se poate spune despre „Revista Fundaţiilor Regale”. Cu
apariţii lunare şi intelectuali de cea mai bună calitate, publicaţia avea un tiraj
foarte ridicat (6000 de exemplare), mai ales dacă ne raportăm la publicul căruia i
se adresa şi la nivelul de alfabetizare din România interbelică. În cele peste 240
de pagini ale revistei semnau nume precum Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu,
Petru Comarnescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Mihail
Sebastian, Mihail Sadoveanu, George Călinescu şi alţii. Tematica era una foarte
diversă, iar caracterul revistei era ştiinţific, dezbătând teme de critică literară,
teatru, filosofie, istorie, dar nu politică partizană sau texte laudative la adresa
regelui. Totuşi, acestei din urmă tentaţii, de a-l omagia pe suveran, nu au rezistat
intelectualii şi în momente de importanță politică, cum ar fi perioada următoare
instalării regimului de autoritate monarhică sau împlinirea unui deceniu de la
Restauraţie.
22
Ibidem.
23
235
Spre exemplu, în numărul din decembrie 1938, al „Revistei Fundaţiilor

Regale”, Petre Comarnescu, al cărui talent scriitoricesc avea să fie folosit cel mai
24
bine, probabil, în notele scrise pentru Securitate, sub numele „Anton” , dedică
un studiu laudativ la adresa regelui Carol al II-lea. Sub titlul „Misiunea socială a
Fundaţiei Principele Carol”, eseistul considera că opera „întemeiată şi organizată
definitiv de Suveran” nu putea fi altceva decât un răspuns dat de „un înţelept şi
un om care-şi iubeşte neamul”, pentru că, afirmă Comarnescu, „cârmuitorul
luminat, înţeleptul voitor de bine obştesc este acela care constată virtualităţile şi
nevoile, însuşirile şi năzuinţele, şi el dăruește mulţimilor conştiinţa propriei lor
fiinţe – ceea ce sunt, ceea ce trebuie să aibă, ceea ce trebuie să fie – actualizând
25
astfel, cu mintea şi cu inima sa, sensul superior al realităţii” . Iar pentru a fi cât
mai credibil, autorul făcea referire la discursul suveranului din 6 iunie 1938,
susţinut cu ocazia inaugurării celei de-a patra Expoziţii a Echipelor Regale
Studenţeşti. „Noi nu am pornit la drum cu idei preconcepute, afirma regele cu
acea ocazie. Noi nu am venit în mijlocul satelor ca nişte dascăli cu intenţiunea de
a face şcoală cu elevii minori. Noi am venit să învăţăm noi înşine, şi învăţăceii
26
care au fost la început au devenit dascălii ţării” . Petre Comarnescu aprecia că
aceste cuvinte ar fi devoalat o „înţelegere ştiinţifică” a fenomenului, ele fiind,
totodată, „ecoul întărit şi purificat al unor cerinţe seculare”, care ar fi beneficiat
de o filtrare „printr-o înţelegere superioară” şi care se întorceau ca „nişte
chemări”. Atât de puternice ar fi fost aceste chemări, încât „minunează şi pe cei
27
care le-au murmurat într-o doară şi într-o nădejde” .
Iată că, folosind o revistă prestigioasă şi apelând la un subiect popular- regele
culturii, Comarnescu mută cultul personalităţii acolo unde şi regele îşi dorea: la
cei mai buni scriitori ai generaţiei interbelice. Şi după cum se va vedea, aceştia nu
erau nici puţini, nici reţinuţi în a se afirma în faţa monarhului. Numărul „Revistei
Fundaţiilor Regale” apărut la 1 iunie 1940, cu titlul generic “Restauraţia”, avea trei
secţiuni: „Regele”, „Ţara cea nouă” şi „Creaţia culturală”. Primele pagini
conţineau poezia lui Tudor Arghezi, „Carol II Rege”, care dădea tonul pentru
proslăvirea monarhului: „De-a pururea de-aci `nainte/ Au să ni-l ţie vremurile
minte. O să-şi aducă-aminte vântul/ Ce-l ce-i ascultă gândul şi cuvântul,/ Vântul
24
Vezi în acest sens, Lucian Boia (ed.), Dosarele secrete ale agentului Anton. Petre
Comarnescu în arhivele Securității, Editura Humanitas, București, 2014.
25
Petre Comarnescu, Misiunea Socială a Fundației „Principele Carol”, în „Revista
Fundațiilor Regale”, an V, nr. 12, Decemvrie, 1938, Imprimeria Națională, București, 1938,
p. 637 (636-644).
26
Discursul a fost publicat în volumul Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1934-
1938, 1938, cu prilejul celei de a IV-a Expoziţii a Echipelor Regale Studenţeşti, Atelierele
“Luceafărul” din Bucureşti, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală “Principele Carol”, p. VII
și următoarele.
27
Petre Comarnescu, op. cit., p. 638.
236
Daniel Citirigă
acela care dela cer/ L-a pogorât pe un vultur de fier. […] Şi tot ce fuse vis şi
răzvrătire/ Şi l-a `nsușit el sieşi moştenire/ Ce-au năzuit plugarul, cărturarul,/
Răbdarea, suferinţele şi harul./ Fusese scris să prigonească somnul/ Şi să-i alunge
beznă însuşi Domnul./ Răscoala lui a fost a tuturor, / Durerea lui a fost durerea
lor/ Iar biruinţa lor întreagă e`n izbânda/ Şi-n truda lui, care-a sfinţit osânda”.
Finalul poeziei era apoteotic, poetul adresându-se monarhului, folosind persoana
a doua: “Noi ştim, din cazna Ta, muncită de mai bine/ Că numai ostenelea-i
pentru Tine/ Căci slava Ta, Mărite Doamne, `ncepe/ De dincolo de unde se
28
pricepe/ Dar sufletele, inimile toate/ Bat lângă Tine, Doamne. Sănătate!” .
Camil Petrescu, pornind de la realităţile internaţionale din preajma anului
1930, argumenta „sensul Restauraţiei”, ale cărei beneficii, după zece ani, ar fi fost
evidente: “în această Europă bântuită de furiile pieirii, România stă cu privirea
încordată în afară, mai liniştită în interiorul ei decât a fost vreodată, cu finanţe
echilibrate, cu armata mai pregătită decât a fost oricând în istoria ei…”. Iar toate
acestea, în contrast cu ceea ce ar fi putut fi ţara, în eventualitatea continuării
agoniei Regenţei, „când iscălirea unui decret era o problemă”, “la guvern un
partid politic cu trei-patru grupări în disidenţă. În fiecare judeţ doi şefi ai
aceluiaşi partid în rivalitate unul cu altul”. Practic, venirea regelui Carol al II-lea
pe tron nu mai era doar un act de restauraţie. Destinul României ar fi fost
schimbat, în ciuda faptului că deasupra Europei se înălța „steaua nenorocirilor
viitoare”, tocmai pentru că „mai puternică decât ea, se ridică pentru noi,
acoperind-o cu lumina ei, steaua Regelui Carol II”. Astfel, verdictul scriitorului
era mai mult decât clar: „totul e regesc în această excepţională personalitate”,
caracterizată printr-un „măreţ prestigiu fizic, o inteligenţă genială, cu o putere de
muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii”. Analiza
trecea şi la o evaluare a rezistenţei psihice, suveranul fiind văzut aşa cum trebuie
să fie un adevărat lider, un om de stat model: „nervi tari, o răbdare fără margini,
luciditate, calm, atenţie când supraveghează, dar şi o putere de hotărâre
fulgerătoare şi sigură când e nevoie”. Evident, regele nu putea fi decât un
excelent conducător de oşti, „care ştie să pretindă mult şi să impue o severă
disciplină, dar în acelaşi timp e accesibil culturii, artei, frumuseţii”, toate acestea
fiind argumentele pentru care „toată românimea de azi crede în viziunea politică
29
a Regelui ei” . Practic, Camil Petrescu ne descrie un suveran vizionar, cu doar
câteva săptămâni înaintea cedărilor teritoriale ale României, un suveran perfect,
ale cărui calităţi le înglobau pe toate ale predecesorilor.
28
Tudor Arghezi, Carol II Rege, în „Revista Fundațiilor Regale”, anul VII, 1 iunie 1940, p.
483-484.
29
Camil Petrescu, Serii de semnificații și sensul istoriei, în „Revista Fundațiilor Regale”,
anul VII, 1 iunie 1940, p. 485-489.
237
După o astfel de introducere, volumul dedicat exclusiv celor zece ani de

domnie ai regelui Carol al II-lea continuă cu câte un text care avea rolul de a
descrie relaţia dintre monarh şi principalele instituţii din România. Mesajul era
unitar: Restauraţia de la 8 iunie 1930 a avut o rezonanţă puternică în rândurile
românilor, începând de la intelectuali şi până la ultimul sat din Bucovina sau
Basarabia, perioada de nesiguranţă provocată de anii Regenţei s-ar fi încheiat în
cel mai fericit mod cu putinţă, iar domenii precum educaţia, cultura, armata, şi
instituţiile, începând cu Academia Română și continuând cu Biserica Ortodoxă,
ar fi cunoscut o revigorare şi o dezvoltare fără precedent. Regele Carol al II-lea
era văzut ca un continuator al crezului în misiunea culturală a dinastiei, instituită
şi dezvoltată de suveranii Carol I şi Ferdinand. Constantin Rădulescu-Motru,
președinte al Academiei Române, considera că instituția pe care o conducea la
acel moment „a avut în M.S. Regele Carol II, nu numai un protector, care i-a
acordat atenţiune şi bunăvoinţă, dar, în multe împrejurări, un inspirator direct.
Gândul M.S. Regelui a fost ştiut şi ţinut în cumpănă, ori de câte ori a fost o
30
hotărâre importantă de luat în vederea viitorului” . Este adevărat, pe de altă
parte, nici suveranul nu era zgârcit în declaraţiile de susţinere a acestei
prestigioase instituţii: „un puternic stâlp al bunei tradiţii o formează scumpa Mea
oştire, celălalt stâlp sunteţi voi”, afirma Carol cu ocazia primului discurs susţinut
31
la Academie, la 25 mai 1931 . Iar relaţia dintre monarh şi Academie a devenit în
timp atât de strânsă încât acesta se implică „nu prea democratic”, în selectarea
32
noilor membri .
Însă această relaţie, până la urmă, era bazată şi pe acţiuni mai concrete din
partea suveranului. Dovedindu-se „înţelegător al nevoilor, numeroase şi atât de
variate la categoria socială cea mai expusă valurilor vieţii”, regele punea la
dispoziţia Societăţii Scriitorilor un cămin la poalele munţilor Caraiman, unde, pe
cheltuiala suveranului, Societatea trimitea în fiecare an trei serii de solicitanţi.
„Mâna de părinte a Regelui, scria N. I. Herescu, împarte scriitorilor Lui, ca pe o
bucată de pâine caldă, această scumpă, nepreţuită fărâmă de linişte şi aer, cu
suferinţe şi înfrângeri. Odihnă de aur, preţioasă prin ea însăşi, preţioasă prin
33
inima din care porneşte” . În termeni chiar mai concreţi, suveranul s-a îngrijit
ca scriitorii să beneficieze, după vârsta de 55 de ani, de pensie, prin Casa de
Pensii, „instituţie epocală, de o măreaţă îndrăzneală, pe care n-o putea înfăptui
decât un Rege. Nu oricare Rege, ci unul cum este al nostru”. În aceste condiţii, în
30
C. Rădulescu-Motru, Academia Română în ultimii zece ani, în „Revista Fundațiilor
Regale”, anul VII, 1 iunie 1940, p. 491 (490-502).
31
Ibidem, p. 495.
32
Lucian Boia, Capcanele istoriei…, p. 121-122.
33
N. I. Herescu, „Regele Scriitorilor”, în „Revista Fundațiilor Regale”, anul VII, 1 iunie 1940,
p. 521 (515-525).
238
Daniel Citirigă
care scriitorilor li se asigura o bătrâneţe liniştită, acelaşi N. I. Herescu considera

că „legea, care va rămâne pentru totdeauna, pentru scriitorii români, LEGEA
34
CAROL II, este un act monarhic” . Pentru autor, această opţiune nu este deloc
întâmplătoare, atâta timp cât regele Carol al II-lea şi-a propus să între în istorie.
Pornind de la o comparaţie cu „mărunta” cetate a Atenei care a cucerit prin
cultură şi inteligenţă, şi nu prin dimensiuni, tot aşa, consideră Herescu, nici
însemnătatea suveranilor nu trebuie judecată după mărimea popoarelor peste
care domnesc. Desigur, în acest sens, exemplele conducătorilor care s-au
remarcat prin susţinerea culturii erau numeroase, cel preferat de scriitorii români
fiind al regelui Ludovic al XIV-lea, a cărui epocă nu ar fi fost considerată „secolul
clasic, vremea de aur a Franţei”, dacă nu ar fi existat Corneille, Racine, Molière,
35
La Fontaine, Bolieau, Fénelon etc .
Ionel Teodoreanu prezenta imaginea suveranului sub forma unei poveşti ce
se dorea reprodusă peste veacuri, al cărei personaj principal, evident, era regele
Carol al II-lea. Doar că, neavând încredere în „tălmăcirea daltei şi a pietrei, a
bronzului, a pânzei zugrăvite şi a meşterilor fotografi”, scriitorul ne lasă o
descriere unică: „ochiul îl privea cu drag. Era croit şi zmălțuit regeşte. Înalt,
puternic, ager şi viteaz de viaţă, avea un zbor de vultur în profil, dominator,
frunte zvâcnită spre arcadele adânci care desfăşurau aripi de-asupra nasului, şi-n
ochi, azur înalt, cu arşiţe”. Iar în privinţa operei suveranului, totul era la
superlativ, în special pornind de la “Legea Casei Scriitorilor”: „până la El, în iubita
noastră ţară, scriitorii şi artiştii erau tare fericiţi după ce Dumnezeu îi strângea la
El. Până atunci, cu obştească duioşie, contemporanii lăsau pe scriitori şi pe artişti
să trăiască netrebnic: săraci, umiliţi, chinuiţi, sfâşiaţi”. Scriitorul şi artistul român
ar fi avut, până la Carol al II-lea, statutul „lăutarului ţinut la uşă în picioare în
timpul ospăţului; greer fără grăunţă şi de soare, la porţile închise ale furnicei, -
începând să existe numai în măsura în care ţărâna cimitirului devenea mai
compactă pe sicriul de brad”. Toate acestea îl determinau pe Ionel Teodoreanu să
concluzioneze că „Regele timpului meu, încremenit va sta, cu ale Sale fapte, în
36
îngheţul solemn al istoriei” .
În continuare, pe acelaşi ton laudativ, numărul special din iunie 1940 avea
articole referitoare la Biserica Ortodoxă Română în deceniul Restauraţiei, la
Biblia Regelui (Nichifor Crainic, despre noua traducere şi tipărire a Bibliei,
patronată de suveran), Aviaţia şi Marina, Armata, la Doctrina de Război în anii
Restauraţiei, la relaţiile suveranului cu Ardealul, Banatul, Basarabia şi Bucovina,
dar şi la evoluţia ştiinţelor exacte, a săpăturilor arheologice din anii `30, la viaţa
34
Ibidem, p. 522.
35
Ibidem.
36
Ionel Teodoreanu, Epistolă către un scriitor din anul 2200, în „Revista Fundațiilor
Regale”, anul VII, 1 iunie 1940, p. 561-565.
239
universitară, la mişcarea filosofică, arhitectură, Bucureştii înainte şi după

Restauraţie, la poezia, critica literară sau activitatea Fundaţiilor Culturale Regale.
Sărbătoarea celor zece ani de Restauraţie avea dedicată o secțiune și în următorul
număr al „Revistei Fundaţiilor Regale”, cel din iulie 1940. Interesant de observat,
acesta avea să fie distribuit imediat după cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord
şi a Ţinutului Herta, fiind însă, cel mai probabil, publicat înainte de
ultimatumurile sovietice. Astfel, la rubrica „Revista Revistelor” erau reluate
articole dedicate subiectului în alte publicaţii.
Din revista „Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic, era preluată o poezie a
lui Vasile Voiculescu. Poetul, ce avea să se remarce prin temele religioase, îl
vedea pe rege dincolo de oameni: „Scăparea ni-i la Domnul şi la Tine, / Din razele
voinţei de mai bine / Ne făureşti armurile la rând. / Peste noian stă sus furnalul
frunţii. / De cât cerbicia Dunării şi munţii / Mai tare-i stăvilarul unui gând. […] Şi
Dumnezeu cu noi e-atâta vreme / Cât Regele descătuşat de steme / Închipuind
trimisul din Ţării/ Va stăpâni, zămislitor de bine, / Aidoma Imaginii divine /
37
Călcând pe marile zădărnicii” . De altfel, acest poem nu era singular în revista
„Gândirea”. Întregul număr din iunie 1940 sărbătorea cei zece ani împliniţi de la
Restauraţie, fiind închinat temei „Regele şi Cultura” şi avându-i contributori pe
poeţii Radu Gyr, Donar Munteanu, Ştefan Baciu, Gh. Tules şi Iulian Vesper, care
au publicat versuri, în timp ce scriitori precum Nichifor Crainic, Dumitru
Stăniloae, Petru P. Ionescu, Pan Vizirescu, Virgil Zaborovschi-Florea, Ilariu
Dobridor şi Episcopul Vartolomei Stănescu au analizat în texte detaliate
„înflorirea pe care biserica şi concepţia ortodoxă a statului nostru, cultura şi
scriitorii, ţărănimea şi tineretul o datoresc Suveranului”. În acest context,
directorul Nichifor Crainic, în eseul “Regele şi Cultura”, vedea în suveran „înainte
de toate un sistem de idei noi, aprinse în centrul de unde pornesc orientările
38
vieţii naţionale” .
Omagiile aduse regelui nu se limitau doar la publicațiile din capitală, ele
regăsindu-se și în principalele oraşe culturale ale României. În „Însemnări
Ieşene”, poetul George Lesnea îi dedica suveranului un poem în care Carol al II-
lea era văzut drept persoană providențială: „Tu ne eşti Părintele/ Ţi-s de foc
cuvintele./ De prin toate luncile/ Îţi sfinţim poruncile/ Eşti podoaba ramului/
Răsăritul neamului,/ Voevodul munţilor/ Mirul sfânt al frunţilor/ Aurul
seninului,/ Regele Destinului. […] Ţi-s de aur faptele,/ Ţara, zi şi noapte, / Le
simte bine roadele / Bucurând noroadele. / Când Te lupţi cu relele, / Te ajută
37
Vasile Voiculescu, Ce-a plăsmuit Traian păstrezi azi Tu, în „Gândirea”, anul XIX, nr. 6,
Iunie 1940, poem preluat și în „Revista Fundațiilor Regale”, an VII, 1 iulie 1940, nr. 7, p.
213-214.
38
Nichifor Crainic, Regele și Cultura, în “Gândirea”, anul XIX, nr. 6, iunie 1940, preluat și
în „Revista Fundațiilor Regale”, an VII, 1 iulie 1940, nr. 7, p. 216.
240
Daniel Citirigă
stelele, / Stelele şi spicele / Scuturând colnicile, / Brazii, plopii, sângerii, / Flori

Ţi-aruncă îngerii”. / Că eşti bun ca ploile, / Spulberând nevoile; / Proaspăt ca
zăpezile, / Tânăr ca livezile, / Lin ca tihna somnului, / Cald ca raza Domnului, /
Nou ca primăverile, / Potolit ca serile, / Blând ca rugăciunile, / Crâncen ca
39
furtunile. […] .
Revista „Ţara Nouă” de la Cluj îşi dedică editorialul numărului din iunie
1940, de asemenea, unui deceniu de la Restauraţie. Domnitorul sau Suveranul ar
fi ținut de firea lucrurilor, de o ordine naturală, în timp ce domnia sau regalitatea
„au fost şi sunt la noi de natură profund umană; organicitatea lor nu derivă din
originea presupus divină a acestui mandat, din supranatural, ci din exigenţele
fireşti şi permanente pe care le are o societate organizată”. Pe acest fond, regele
Carol al II-lea era văzut, în primul rând, drept un educator, iar prima lui
prioritate ar fi fost educarea tineretului cu care ar fi avut o relaţie absolut unică:
„a iubit şi iubeşte mai mult tineretul României decât oricare dintre Domnitorii
acestei Ţări”. În aceste condiţii, nu era nimic surprinzător că „El este
pretutindeni, sugerează, iniţiază, susţine şi supraveghează enorm de multe
activităţi care toate la un loc sporesc puterile, prestigiul şi dinamismul Ţării”. Iar
un asemenea rege, cum ar fi putut fi dacă nu „deosebit de muncitor, scăpărător
40
de inteligent şi cu mare cultură”? .
După un „periplu” deloc exhaustiv în cultul personalității regelui Carol al II-
lea, sunt câteva întrebări care se impun când discutăm despre relaţia dintre
scriitori şi monarh/conducător: au nevoie intelectualii de această recunoaştere?
A fi în proximitatea regelui avea la bază interese pecuniare sau orgolii personale,
sau şi una şi alta? Dar el, regele/conducătorul, îşi legitimează mai uşor deciziile
nedemocratice dacă ele sunt argumentate şi promovate de intelectuali? Când
vorbim despre regimul instaurat de regele Carol al II-lea în 1938 trebuie să
subliniem că deşi era unul autoritar, viața politică și cotidiană era incomparabil
diferită de ceea ce au practicat regimurile totalitare românești sau din Europa.
Regimul autoritar al regelui Carol al II-lea a avut o dispută cu legionarii, care
erau, totuşi, o reală ameninţare la adresa statului, însă nu a recurs la eliminarea
fizică a reprezentanţilor altor partide, cum s-a întâmplat în comunism. Ceea ce
nu înseamnă că nu trebuie să căutăm răspuns la întrebările de mai sus. Este
destul de clar cum s-ar fi comportat aceiași intelectuali dacă regimul ar fi devenit
unul totalitar, mai ales că unii dintre ei nu au avut nici o problemă în a-l susţine
pe cel legionar sau pe cel comunist. Este evident că la originea unei astfel de
39
George Lesnea, Cântec pentru Regele Nostru, în „Însemnări Ieșene”, anul V, vol. XIV, nr.
6, 1 iunie 1940, preluat și în “Revista Fundațiilor Regale”, an VII, 1 iulie 1940, nr. 7, p. 212-
213.
40
“Țara Nouă”, anul II, nr. 56, Cluj, 9 iunie 1940, editorial preluat și în “Revista Fundațiilor
Regale”, an VII, 1 iulie 1940, nr. 7, p. 215-217.
241
atitudini au stat atât convingeri proprii bazate pe sinceritate, dar și interese

materiale sau poziții ce ţin de vanitatea intelectuală, cât şi o anumită opoziţie
faţă de democraţia liberală.
Poate unul dintre cele mai clare răspunsuri la aceste dileme îl regăsim tot în
„Revista Fundaţiilor Regale”, într-un text semnat de George Călinescu, intitulat
41
„Regele” . Urmărind discursul criticului, putem identifica posibile clarificări
pentru întrebările pe care nu ni le punem doar noi, ci sunt leitmotivul subiectelor
dedicate spiritului nesăbuit. Prima explicaţie: scriitorul şi regele sunt
complementari în actul conducerii luminate, iar absenţa unuia dintre ei ar fi
echivalentă cu eşecul afirmării superioare, ei fiind de nedespărţit şi
consubstanţiali. „Oriunde poate exista adulaţie, numai între principe şi artist,
nu”, afirmă răspicat scriitorul, şi aceasta pentru că legătura firească dintre cei doi
s-ar baza pe „un interes reciproc, care, în cele din urmă, reprezintă modul cel mai
sigur de promovare a marilor şi eternelor valori”. Artistul nu ar fi adulat, în fapt,
nimic, ci ar fi mers „natural la acela care îl înţelegea, la Prinţul rafinat, bucuros de
emoţiile rare”, în timp ce principele „e şi el interesat în sensul înalt al cuvântului
să cultive valorile reale ale epocii, fiindcă el trebuie să dorească Gloria, ce nu se
poate căpăta prin artişti mărunţi”. Glorie ce era necesară principelui fiindcă ea
simboliza permanența unui Stat, „iar fără carte şi artist nu este glorie şi deci nici
istorie”, sublinia George Călinescu.
A doua explicaţie: pentru a intra în istorie, era important cum se scria
prezentul. Regele era dispus să investească atât în cultură, ceea ce a şi făcut, dar
şi în promovarea operei sale măreţe. Autorul Istoriei literaturii române de la
origini până în prezent consideră că pentru a decripta o astfel de legătură trebuie
privit în trecut, în special la „Regele-Soare”, Ludovic al XIV-lea, care s-ar fi
remarcat tocmai prin susţinerea artiştilor, în ciuda criticilor legate de cheltuieli:
„vulgul crede că marele rege a ruinat Franţa, fiindcă a risipit câteva milioane, în
vreme ce aceste monumente sunt un izvor infinit pentru Franţa artistică”. Şi nu
doar Franţa devenise ceea ce era datorită artei. „De ar fi fost ceva mai bigoţi
papii, sublinia Călinescu, şi n-ar fi adăpostit crimele zălude ale lui Benvenuto
Cellini şi capriciile lui Michelangelo, azi n-ar mai exista marea Italie a artiştilor”.
Pornind de la aceste premise, George Călinescu, prin ochii scriitorului român
„onest şi clar văzător”, sublinia că suveranul român „a făcut mai multe decât
oricare altul”. Începând cu publicaţiile „Fundaţiilor Culturale Regale”, („Ce beţie
de tipăritură frumoasă, ce de drumuri deschise!”, se minuna autorul) şi
continuând cu liniştea pe care o resimţeau scriitorii, care nu ar mai fi fost nevoiţi
să se preocupe cu compromisuri pentru a-şi publica opera, George Călinescu era
mândru că trăia într-o ţară în care pentru întâia oară se inaugura „cultura de mod
41
George Călinescu, Regele, în „Revista Fundațiilor Regale”, an VII, 1 iunie 1940, nr. 6, p.
543-548.
242
Daniel Citirigă
regal”. În opinia lui Călinescu, numărul etern XIV nu a fost cumpărat de Ludovic,
ci câştigat cu geniul lui. După 13 Ludovici, el ar fi înţeles că adevăraţii lui secretari
de stat erau Molière şi Racine, iar adevăratele interese ale Franţei tot prin ei le-ar
fi rezolvat, „prin sinecure, protecţii şi toate acele mărunte practici curteneşti,
42
inutile când ochiul e nesigur, măreţe când principele vede” .
Nu în ultimul rând, cea de-a treia explicație constă în atitudinea
intelectualilor români față de democrație, în perioada interbelică, fenomen
întâlnit chiar la savanţi proveniţi din ţări cu tradiţie liberală, şi anume, dezgustul
faţă de ceea ce în epocă era definit drept „mediocritatea democratică”. Stalin şi
Mao sau, într-o măsură mai mică, Hitler şi Mussolini, au fost sprijiniţi nu doar de
intelectuali din ţările lor, ci chiar de intelectuali occidentali care condamnau
43
lipsa de eficientă a democraţiei . Aşa cum observă Ian Buruma şi Avishai
Margalit, în fascinantul volum dedicat obsesiei anti-occidentale, poate numele
cel mai surprinzător, care ajungea să deplângă lipsa „grandorii aristocraţiei” în
democraţie, este cel al lui Alexis de Toqueville. Deşi liberal convins, cu ocazia
călătoriei în America, la mijlocul secolului al XIX-lea, acesta nu se arăta încântat
şi de poziţia faţă de spiritele superioare într-o astfel de societate: „…dacă vi se
pare util să direcţionaţi activitatea intelectuală şi morală a omului către
necesităţile vieţii materiale şi să-l folosiţi pentru a produce bunăstarea; dacă
raţiunea vi se pare mai profitabilă pentru oameni decât geniul; dacă scopul
vostru nu este crearea de virtuţi eroice, ci de obiceiuri normale […], dacă, în
sfârşit, scopul principal al unei guvernări nu este, după voi, să oferiţi întregii
naţiuni cea mai mare putere sau glorie posibile, ci să procuraţi tuturor indivizilor
care o alcătuiesc cât mai multă bunăstare […] atunci egalizaţi condiţiile şi
constituiţi o guvernare democratică”. În acest context, nu era surprinzător că De
Tocquville remarcă „numărul mic de ambiţii mari care se remarcă în mijlocul
44
acestei mişcări generale a ambiţiei” .
În același sens, George Călinescu pornea de la aserţiunea conform căreia
valoarea artei era unică, nefiind accesibilă decât spiritelor superioare, iar pentru a
fi înţeleasă avea nevoie de „o minte receptivă tot atât de rară ca şi geniul”. Iar o
astfel de legătură nu putea fi construită cu masele atâta timp cât “între artă şi
sufragiul public este prăpastie”, marele artist refugiindu-se “acolo unde încetează
domnia gloatei”, fiind conştient că „Academiile bizuite pe vot nu-l primesc […].
Concursurile şi premiile n-au descoperit niciodată un mare autor, deoarece nu se
pot întâlni (ca să eliminăm chestiunea invidiei) atâţi înţelegători de frumos într-o
adunare”. Soluţia pentru aceste spirite superioare, în aceste condiţii, nu putea fi
42
Ibidem.
43
Ian Buruma, Avishai Margalit, Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului. O
scurtă istorie a urii față de Vest, Editura Humanitas, București, 2016, p. 71.
44
Ibidem, p. 70.
243
decât la principe, singurul care ar fi înţeles „fiindcă era crescut ereditar în

noţiunea unicului şi e scutit de orice subiectivitate”, în timp ce cultura era văzută
drept locul cel mai potrivit ca „interesele mulţimii să fie înfăptuite prin
45
prerogative, înlăturându-se oarba judecată a opiniei publice imediate” .
Domnia regelui Carol al II-lea s-a încheiat în urma pierderilor teritoriale din
vara anului 1940, prin plecarea acestuia de pe tron. Există, desigur, o tentație a
istoriei contrafactuale în general, dar parcă în acest caz cu atât mai mult. Ce s-ar
fi întâmplat dacă Franța ar fi rezistat în fața Germaniei în vara lui 1940? Ar fi avut
o șansă în plus România dacă ar fi fost o democrație? Destinul României ar fi fost
altul dacă regele nu ar fi apelat la un regim autoritar? Desigur, dacă la timpul
trecut este un exercițiu cu variante de răspuns aproximative. În istorie un mic
detaliu poate schimba fondul. Ceea ce este cert însă, este că regele Carol al II-lea
poate fi făcut responsabil doar de o parte a acestei situații, o alta, însă, a depins
de contextul internațional, cu o Europă incapabilă să facă față Germaniei lui
Hitler. Cultul personalității construit de intelectualii amintiți mai sus ne oferă, pe
de altă parte, o nuanță importantă în aflarea adevărului. Astfel de manifestări
demonstrează slăbiciunea regimului și conștientizarea acesteia. Interzicerea
partidelor politice și diminuarea pluralității ideilor au trebuit înlocuite cu o voce
acreditată, pentru a da legitimitate deciziilor regelui, iar pentru un astfel de
demers intelectualii au umplut golul cu mult talent. Profesionalismul științific,
însă, și în cazul savanților români, la fel ca în alte cazuri celebre, nu a fost
garanția unei abordări politice corecte. „Prestația politică a intelectualității
(începând cu aceea a lui Platon, care a dat gir metafizic <<filozofului rege>>) e,
adeseori, precară, utopică, dacă nu de-a dreptul periculoasă”, afirmă Andrei
46
Pleșu , observație pe care atitudinea savanților români în slujba regelui Carol al
II-lea o confirmă.
45
George Călinescu, op. cit.
46
Andrei Pleșu, Păcatele şi inocenţa intelectualilor, în „Obscenitatea publică”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 101.
244
INTELECTUALUL ȘI PUTEREA: CONSTANTIN KIRIȚESCU

ȘI ISTORIA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
BOGDAN POPA ∗
C
entenarul războaielor balcanice a dat științei istorice românești
prilejul de a cerceta cu mai multă atenție un episod asupra căruia, din
motive diverse, s-a stăruit prea puțin și, îndrăznesc să spun, destul de
necritic. Ofensiva românească din vara anului 1913 a generat o cantitate
extraordinară de lucrări memorialistice, scrise la foarte scurt timp de la
campanie, așadar fără o distanță ce ar fi permis, cel puțin teoretic, o abordare mai
critică față de evenimentele trăite de autorii proveniți din medii sociale, politice
sau militare diferite. Ceea ce este remarcabil în privința acestor scrieri despre cel
de-Al Doilea Război Balcanic este pluralitatea judecăților exprimate: cunoaștem
varianta politicienilor conservatori, a celor liberali, a ofițerilor de carieră, a
rezerviștilor, a intelectualilor, a preoților. Tăcuți au rămas soldații înșiși, trupa
formată în cea mai mare parte din țărani. Cercetările întemeiate pe această
literatură vastă, inegală ca valoare documentară și stil documentar, înlesnesc mai
buna înțelegere a participării României la Al Doilea Război Balcanic. Un fenomen
similar a generat și participarea României la Primul Război Mondial.
Ceea ce a lipsit însă după campania din vara anului 1913 a fost o lucrare a
unui contemporan, civil sau militar, care să fie considerată, atunci ca și acum,
drept sinteza definitivă a evenimentelor politice, militare și sociale ce au marcat
participarea României la cel de-Al Doilea Război Balcanic.
Cu totul diferit a fost cazul Primului Război Mondial: în 1922 a apărut cartea
lui Constantin Kirițescu (1876-1965), Istoria războiului pentru întregirea
României. În 1925-1927, lucrarea inspectorului din Ministerul Instrucțiunii a
cunoscut o ediție completată cu informații noi, apărută în Editura Casei
Școalelor. O a treia ediție, definitivă prin forța împrejurărilor, a apărut în 1989,
deși, aparent, autorul lucrase la îmbunătățirea operei sale doar până în anul 1959.
Cartea lui Constantin Kirițescu a cunoscut și o ediție populară, dar și o traducere
în limba franceză1. Foarte repede, Istoria războiului pentru întregirea României de
∗
1
Constantin Kirițescu, La Roumanie dans la guerre mondiale, Payot, Paris, 1934.
Intelectualul și puterea: Constantin Kirițescu ….
Constantin Kirițescu a devenit o lucrare canonică, la care aveau să se raporteze

chiar și foști participanți la operațiunile militare2.
În contextul actual, al redeschiderii dezbaterilor istoriografice și al
identificării unor noi direcții de cercetare asupra participării României la Primul
Război Mondial, o lectură nouă a istoriografiei problemei se impune aproape de
la sine. Este ceea ce îmi propun în paginile ce urmează: o re-evaluare a operei
fundamentale a lui Constantin Kirițescu, pornind de la datele sumare, pe care le
regăsim risipite în diversele surse edite și unilaterale de care dispunem în acest
moment.
Constantin Kirițescu: note biografice

Istoriografia românească datorează una dintre cele mai influente sinteze ale
sale unui zoolog care, timp de decenii, a lucrat ca inspector și secretar general în
Ministerul Instrucțiunii (în 1927-1928, 1932, 1936-1937)3. Născut în 1876 la
București, într-o familie modestă, Constantin Kirițescu a studiat la Facultatea de
Științe a Universității din București. După absolvire a intrat în învățământul
secundar și a profesat la diferite licee din Iași și București; la 15 martie 1907 a fost
numit inspector în minister de către Spiru Haret. Cariera sa birocratică a fost
legată clar de direcțiile impuse de Spiru Haret, dar și de perioadele în care
Partidul Național Liberal a deținut puterea, deși Constantin Kirițescu a susținut
faptul că nu a făcut niciodată politică militantă liberală, mărturisind în schimb
faptul că a simpatizat, în studenție, cu ideile socialiste4.
Nici în 1913, nici în 1916, Constantin Kirițescu nu a fost mobilizat. Scutit, de
altfel, de serviciul militar („din cauza unei infirmități fizice – anchiloza unui
braț”), el a preferat ca în timpul războiului balcanic să facă muncă de caritate în
București. Trei ani mai târziu, Constantin Kirițescu a rămas în București, sub
ocupația germană, pentru a gira problemele curente ale ministerului. Conform
memoriilor sale, doar faptul că s-a îmbolnăvit de tifos și, mai ales, intervențiile
lui Grigore Antipa, l-au salvat de la a fi luat ostatic de trupele germane de
ocupație5.
De la catedră a plecat însă doar în 1919, pentru a reveni în 1930, chemat de
Francisc Rainer, ca profesor la Institutul Superior de Educație Fizică, de unde a și
fost pensionat în 1941. Motivele acestei numiri, mărturisite de el însuși, au fost
experiența ca autor de lucrări de istorie, mai exact impactul Istoriei războiului
2
Cf. Alexandru Socec, Zile de restrişte din anii 1916-1918 şi episodul din bătălia de pe Argeş,
ediţia a II-a, Tiparniţa, Bucureşti, 1928, p. 21.
3
Costin C. Kiriţescu, Călător prin secolul XX. Memoriile unui bancher fără bani, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 302-303.
4
Constantin Kiriţescu, O spovedanie, Bucureşti, 1937, p. 6, 9.
5
Idem, O viaţă, o lume, o epocă, Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 213-214, 218-220.
246
Bogdan Popa
pentru întregirea României, și, de asemenea formația științifică. Deși a ocupat

catedra de istorie a educației fizice din 1930 până în 1941, Constantin Kirițescu și-
a publicat opera fundamentală în domeniu, Palaestrica. O istorie universală a
culturii fizice, abia în 1943. În 1964, în vederea pregătirii României la Jocurile
Olimpice de la Tokio, a apărut o ediție radical modificată. O lectură atentă arată
că lucrarea are structuri diferite și, mai ales, conținuturi ce răspund unor cerințe
ideologice și științifice diferite6.
Cariera de înalt funcționar de stat a fost întreruptă, aparent, de divergențele
cu Armand Călinescu, în timpul în care acesta a deținut portofoliul instrucțiunii
publice. În cele aproape trei decenii petrecute în Ministerul Instrucțiunii Publice,
Constantin Kirițescu a servit sub nu mai puțin de șaptesprezece miniștri7.
Marginalizat după 1945, acuzat chiar de colaborare cu legionarii și considerat un
exponent al istoriografiei burgheze, Constantin Kirițescu a ieșit din viața publică.
În 1965 a încetat din viață la București.
Activitatea profesională a lui Constantin Kirițescu a stat, din punctul său de
vedere, în slujba educației tineretului. Opiniile sale erau inflexibile și într-o
oarecare neconcordanță cu mersul epocii: dorea curățarea repertoriului teatrelor
de piese considerate frivole, o literatură pură, educativă (pe care o numea „arta
adevărată”), cenzura filmelor, mai cu seamă a celor de aventuri; deși profesor de
istorie a educației fizice, avea o atitudine foarte reticentă față de sportul modern,
pe care îl considera prea comercial. Semnificativă este conferința pe care a ținut-
o și tipărit-o în 1929, Literatura împotriva educației?, unde afirma că a trata critic
desfășurarea războiului din 1916-1918, a scrie despre „fenomene” colaterale –
precum lașitatea sau îmbogățirea de război – înseamnă, de fapt, a desconsidera
idealul național, a nesocoti valori și planuri ce depășeau nevoile, limitele și
importanța individului izolat8. Paradoxal, Constantin Kirițescu însuși nu a trecut
sub tăcere aceste aspecte în lucrarea sa despre Primul Război Mondial.
Istoria războiului pentru întregirea României:

de la liberalism la național-comunism
În 1934, la câteva luni după asasinarea sa pe peronul gării din Sinaia,
Constantin Kirițescu îl omagia în fața profesorilor din București pe Ion Gheorghe
Duca, al cărui prim mandat de ministru fusese tocmai la Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice (1914-1918). Elogiile aduse fostului său ministru devin cu atât
6
Vezi, pe larg, Bogdan Popa, Istoria culturii fizice: între pozitivism şi istoria socială şi
culturală, în „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, vol. XX, 2007, p. 61-73.
7
Constantin Kiriţescu, O viaţă..., p. 233-234.
8
Idem, Literatura împotriva educaţiei? Generaţia războiului de întregire şi scriitorii noştri,
Cartea Românească, Bucureşti, 1929, p. 51-54.
247
mai interesante pentru istorici, cu cât acesta i-ar fi înlesnit, după apariția primei
ediții a istoriei sale, o serie de trei întâlniri cu Ion I. C. Brătianu9.
Cele trei întâlniri cu „autorul” „scenariului” participării românești la Primul
Război Mondial ridică, așa cum au fost rememorate de către Constantin
Kirițescu, probleme interesante asupra metodei de care s-a folosit în scrierea
cărții sale: „ce ușurată ar fi sarcina istoricului, dacă mâna care poartă condeiul ar
fi ajutată chiar de aceia cari au stat în mijlocul evenimentelor pe care el le
descrie! Cât de lesnicioasă devine descifrarea documentelor, adesea ori obscure și
contradictorii, când apare însuși eroul înaintea mesei de lucru a istoricului, ca să
spue: Iată cum a fost; asta am vroit; asta am vorbit”10.
Portretul lui Ion I. C. Brătianu nu a suferit nicio modificare în niciuna dintre
cele trei ediții ale lucrării: „el era conștient de pregătirea incompletă a armatei
noastre: o constatase personal în campania din Bulgaria, la care participase ca
ofițer rezervist. Mai știa că – stat mic și cu resurse limitate – nu eram în stare să
suportăm un război de lungă durată, așa cum se prevedea a fi războiul actual”11.
Anumite părți ale relatărilor omului politic ar fi fost menite doar
reconstituirilor de atmosferă, fără a putea fi publicate de către Constantin
Kirițescu. Dintre episoadele de război văzute din perspectiva ulterioară a prim-
ministrului, cele referitoare la relațiile cu Rusia, „coșmarul permanent al
războiului nostru”, au fost atent subliniate de către autorul Istoriei războiului
pentru întregirea României12.
În „Postfața” ediției a treia, academicianul Costin Kirițescu menționa
dificultățile de care se lovise tatăl său în documentarea primei ediții. Doar buna
primire făcută acesteia de cercurile intelectuale, politice, militare, îi deschisese
calea spre acte de arhivă, atât instituționale (arhiva istorică a Marelui Stat Major),
cât și particulare. S-ar fi depășit, doar în acest mod, încercările individuale de
auto-prezentare într-o lumină favorabilă, tentativele de a masca incompetența
sau deciziile impuse de meschine diferende personale13. Ceea ce nu se reitera în
1989 era tocmai chestiunea, făcută publică de către autor, a întâlnirilor succesive
cu Ion I.C. Brătianu și a importanței acestora în obținerea accesului liber la
materiale încă neprelucrate din arhivele militare.
9
Idem, Ion G. Duca, Cartea Românească, Bucureşti, 1934, p. 13-14.
10
Idem, Ascultând pe Ion I.C. Brătianu despre conducerea răsboiului de întregire, în Idem,
„În slujba unei credinţe. Campanii – figuri – mărturisiri”, Cartea Românească, Bucureşti,
1933, p. 326.
11
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, volumul I, p. 130. Text similar cu cele din 1922
și 1925-1927.
12
Ibidem, p. 329.
13
Ibidem, volumul al II-lea, p. 513.
248
Bogdan Popa
Într-o altă evocare a părintelui său, apărută la scurt timp de la căderea

regimului comunist, academicianul Costin C. Kirițescu rememora un eveniment
petrecut după instaurarea regimului comunist: arestarea intempestivă și detenția
de două săptămâni a lui Constantin Kirițescu. Deși anul exact nu este menționat,
arestarea s-ar fi datorat atitudinii anti-sovietice a autorului Istoriei războiului
pentru întregirea României. Eliberarea, la fel de intempestivă ca și arestarea, a fost
condiționată de „dovada că este un cetățean leal și folositor poporului din care s-
a ridicat”14. Dar rolul acestei drame personale în re-scrierea operelor
fundamentale nu este discutat în lucrarea amintită.
De altfel, abia în ultimele luni ale regimului naționalist-comunist avea să
apară a treia ediție a lucrării lui Constantin Kirițescu. Aceasta menținea ideea
trădării României de către aliați, inclusiv prin referirile directe la politica ezitantă
și la lipsa de coordonare a unităților militare aliate în decursul luptelor de la
Turtucaia și, mai târziu, pentru apărarea Dobrogei. Nu lipseau nici referirile la
Basarabia, care „a fost și ea parte întregitoare a Moldovei. Ținuturile Hotinului,
Sorocăi, Orheiului, Lăpușnei, Tighinei, Ismailului, au fost dintre cele mai vechi și
mai curate așezări românești15”.
O lectură comparată a variantelor textului lui Constantin Kirițescu arată că
în timp ce în 1922 și 1925 atitudinea sa era vădit anti-rusească, trecerea timpului
făcuse ca aceasta să crească. Scriind despre evenimentele politice ce au însoțit
evoluțiile militare, Constantin Kirițescu arăta că „demonstrațiile rusești de
prietenie” erau primite la București doar cu „rezervă”16.
În același spirit, ediția revăzută în 1959 și republicată în 1989 introducea un
subcapitol despre „Armata română și corpul de ajutor rus”, iar concluzia era
zdrobitoare: „Acesta era ajutorul pe care Rusia îl trimitea aliaților săi”17.
În această atitudine fățișă, Lucian Boia a văzut rațiunea republicării operei
lui Constantin Kirițescu în chiar ultimele luni ale regimului comunist românesc
în naționalismul de sorginte interbelică al autorului. În felul acesta, observa
Lucian Boia, chiar dacă în anii 1920 autorul exprimase vădite atitudini anti-
sovietice, în contextul politic și intelectual al ultimului deceniu ceaușist s-a
permis o reeditare importantă tocmai pentru valențele naționaliste ale acesteia,
evidente în portretizarea foștilor inamici maghiari sau bulgari18. În fond, ultimele
cuvinte ale prefeței semnate de Mircea N. Popa trimiteau, la fel de fățiș, tocmai la
14
Costin C. Kirițescu, Călător prin secolul XX, p. 311-312.
15
Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea ...,volumul I, p. 74. În
variantele din 1922 și 1925, apărea „așezări moldovenești” în loc de „românești”.
16
Ibidem, p. 102. În edițiile din 1922 și 1925, „oricât de puțin preț se putea pune pe
sinceritatea demonstrațiilor de prietenie rusești”.
17
Ibidem, p. 315.
18
Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război
mondial, București, Humanitas, 2009, p. 18.
249
ideea apărării unității naționale și la dezavuarea oricăror adversari ai integrității

țării19.
O lectură personală a scrierilor lui Constantin Kirițescu m-a condus către
următoarea „schemă” a participării României la Primul Război Mondial. Astfel,
Constantin Kirițescu a afirmat deschis că România era nepregătită de război, de
unde ezitările, justificate, ale lui Ion I. C. Brătianu. Alianță cu Antanta era
nesigură, căci Rusia, mai cu seamă, avea interese ascunse. La intrarea în război,
România avea un ideal – unitatea națională, pentru care trebuie să lupte cu vecini
„barbari”, respectiv Austro-Ungaria și Bulgaria. Doar intervenția militară
germană a înclinat decisiv balanța în defavoarea României. Armata română, deși
vitează, nu a putut face față erorilor de comandă din primele luni de campanie (și
mai ales dezastrului de la Turtucaia), astfel că momentele de înfrângere și
degringoladă au fost mai mari, mai vizibile, și mai dureroase decât actele de
eroism.
Dintr-un anumit punct de vedere, dezastrul de la Turtucaia concentrează
toate elementele acestei scheme. Înfrângerea suferită dincolo de Dunăre a fost
socotită în epocă drept cauza morală, mentală, iar nu neapărat militară a
pierderii războiului din 191620. Deși a criticat deschis neajunsurile armatei
române, Constantin Kirițescu nu a ezitat să concentreze o serie de clișee
naționaliste evidente: rușii aveau interese ascunse, iar bulgarii, descriși drept
barbari înrudiți cu ungurii, au învățat de la germani regulile distrugerilor; în plus,
aliații franco-britanici au ezitat să vină în sprijinul armatei române. Dincolo de
toate aceste judecăți prea severe, concluzia, exprimată mai degrabă pe un ton
poetic, viza îndeosebi erorile Marelui Cartier General al armatei române, precum
și pe cele ale factorilor politici: „pare că toate defectele neamului s-ar fi
concentrat într-un punct și într-un moment, ca să pregătească o catastrofă
menită să ne slujească chiar de la început de sever avertisment”21.
În deceniile 1920-1930, obsesia dezastrului național și uman de la Turtucaia a
fost recurentă. Instaurarea regimului comunist a însemnat o re-scriere nu doar a
istoriei, ci și a miturilor istorice asociate întâlnirilor sportive. Turtucaia a dispărut
astfel din memoria colectivă. Apărută în 1987, lucrarea colectivă România în anii
primului război mondial. Caracterul drept, eliberator al participării României la
război arăta că, din punct de vedere militar, Silistra, Turtucaia și Bazargic
fuseseră bine fortificate și bine apărate. Doar lipsa de cooperare cu armata rusă și
încetineala acesteia ar fi provocat înfrângerea unei armate care luptase cu vitejie
19
C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea ..., volumul I, p. 19.
20
Cf. Mircea Vulcănescu, Răsboiul pentru întregirea neamului, în „Enciclopedia României.
I. Statul”, Bucureşti, 1938, p. 892.
21
C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea ..., volumul I, p. 317.
250
Bogdan Popa
și patriotism și provocase pierderi importante trupelor germano-bulgare,

considerau autorii22.
Dar atitudinea anti-bulgară a lui Constantin Kirițescu, oricât de influențată
de experiențele personale și generale ale evenimentelor din vara și toamna anului
1916, s-a regăsit în toate edițiile consultate. Capitolul despre relațiile româno-
bulgare, scris pe un ton departe de rigorile științifice, a fost, surprinzător,
augmentat ca limbaj în ediția din 1989:
„Între Bulgari și Români. Popor de rasă uro-altaică, rudă de
aproape cu Ungurii, Bulgarii s-au manifestat ca popor așa cum sunt și ca
indivizi. Sobri până la avariție, puțin comunicativi și ascunși până la
falsitate, invidioși până la dușmănie, egoiști și cruzi până la ferocitate, ei
și-au păstrat, sub haina modernă, sufletul primitiv [...]. Vecinătatea unui
astfel de popor este o primejdie permanentă pentru o țară. […] După 36
ani, la apusul vieții sale, el <Carol I> trebuia să o facă din nou ca să dea o
lecțiune vecinului ingrat și să asigure liniștita desvoltare a țărilor
balcanice, amenințate de planurile agresive ale turburătorului și rău
nărăvitului popor bulgar”23.
„Antagonismul româno-bulgar. Popor de rasă uro-altaică, rudă de
aproape cu Ungurii, Bulgarii s-au manifestat ca popor așa cum sunt și ca
indivizi. Sobri până la avariție, puțin comunicativi și ascunși până la
falsitate, invidioși până la dușmănie, egoiști și cruzi până la ferocitate, ei
și-au păstrat, sub haina modernă, sufletul primitiv [...]. Vecinătatea unui
astfel de popor este o primejdie permanentă pentru o țară. [...] După 36
ani, la apusul vieții sale, el <Carol I> trebuia să o facă din nou ca să dea o
lecțiune vecinului ingrat și să asigure liniștita desvoltare a țărilor
balcanice, amenințate de planurile agresive ale turburătorului și rău
nărăvitului popor bulgar”24.
„Antagonismul româno-bulgar. Politica statului bulgar era
expresia sufletului poporului însuși. Popor de rasă uro-altaică, cu
infiltrații slave, bulgarii s-au prezentat în arena istoriei cu mari calități
etnice, umbrite de defecte temperamentale. Sunt oameni muncitori,
sobri, tenaci, practici, însuflețiți de un patriotism arzător. [...] Pe planul
politicii externe, patriotismul orgolios și exaltat al acestui popor mic, abia
înfiripat în stat, s-a tradus în ambiții nemăsurate și nejustificate,
22
România în anii primului război mondial. Caracterul drept, eliberator al participării
României la război, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 342, 346, 363.
23
C. Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, volumul I,
Bucureşti, 1922, p. 46, 58.
24
Idem, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, volumul I, Bucureşti, 1925,
p. 90, 103-104.
251
devenind o primejdie amenințătoare pentru liniștea și siguranța

popoarelor vecine. [...] După 36 ani, la apusul vieții sale, el <Carol I>
trebuia să o facă din nou ca să dea o lecție vecinului ingrat și să asigure
liniștita dezvoltare a țărilor balcanice, amenințate de planurile agresive
ale tulburătorului și rău nărăvitului popor bulgar”25.
Concluzii: avatarurile (politice) ale unei sinteze (intelectuale)
În Enciclopedia României din 1938, capitolul despre „Răsboiul pentru
întregirea neamului”, scris de un alt înalt funcționar al statului, nimeni altul
decât Mircea Vulcănescu, urma, mărturisit, schema propusă în 1922 și 1925-1927
de către Constantin Kirițescu. Mircea Vulcănescu arăta că lui Constantin
Kirițescu i se datora „cea mai completă lucrare apărută” până în acel moment,
„singura care studiază războiul din toate punctele de vedere”, pe baza celei mai
complete bibliografii26. În acest mod, cartea lui Constantin Kirițescu devenea
varianta unificatoare, aproape oficială, a participării României la marele război.
Acest elogiu impune două observații. Mai întâi, nici Constantin Kirițescu, nici
Mircea Vulcănescu nu erau istorici profesioniști. Din inițiativă personală (cel
dintâi) și dintr-o însărcinare oficială (cel de-al doilea), aceștia au oferit variante
descriptive, foarte emoționale, ale participării României la Primul Război
Mondial. A doua observație este că autoritatea lui Constantin Kirițescu ca istoric
al evenimentelor politice și militare ale anilor 1916-1919 era, la sfârșitul anilor
1930, deja atât de puternică, încât (de)scrierea definitivă, oficială, a României lui
Carol al II-lea făcea se baza nemijlocit pe ediția a doua a cărții sale.
Fără a fi fost format ca istoric, Constantin Kirițescu este astăzi autorul a două
lucrări pe care nu le pot ignora nici cercetările despre Primul Război Mondial,
nici cele despre domeniul mai degrabă marginal al istoriei culturii fizice. Dar,
având în vedere precedentul Palestricii, al diferențelor mari dintre edițiile din
1943 și 1964, întrebarea fundamentală la care trebuie cel puțin încercat un
răspuns este: avem în Constantin Kirițescu un autor atât de deschis și de atent la
nou, încât a simțit că nu a terminat niciodată contribuțiile sale majore la
istoriografia românească? Sau ne confruntăm cu un autor care a simțit nevoia de
a se alinia permanent la cerințe politice, la ingerințele exterioare rigorilor
științifice?
Cărțile lui Constantin Kirițescu despre „războiul reîntregirii” trebuie re-citite
în contextul general al operei sale și al sistemelor politice în care s-a regăsit, mai
mult sau mai puțin voit. Cu avantajul istoricului „ne-profesionist” (fără un sistem
coerent de trimiteri bibliografice, cu multe judecăți de valoare și abordări mai
25
Idem, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, volumul I, Bucureşti, 1989,
p. 85, 95.
26
Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 936.
252
Bogdan Popa
degrabă sentimentale), Istoria războiului pentru întregirea României arată, pe de

o parte, relația evidentă între autor și regimul politic, în speță între intelectualul
inclus în sistemul birocratic și factorii de decizie democratică sau totalitară.
Văzută prin prisma trecerii de la interesele național-liberale din anii 1920 la cele
naționalist-comuniste din deceniul 1980, opera lui Constantin Kirițescu pare să
poarte în sine avatarurile istoriei intelectuale a României din secolul al XX-lea.
Pe de altă parte, în condițiile în care istoriografia românească de astăzi este
în situația de a edita surse, de a revedea contribuțiile deceniilor anterioare și, mai
ales, de a se alinia la noile tendințe teoretice și științifice generale, deschizând
teme noi de cercetare, faptul că la centenarul izbucnirii Marelui Război suntem
încă legați de opera lui Constantin Kirițescu – apărută în 1922, revăzută și
adăugită în 1925-1927 și din nou în 1959, pentru a fi tipărită abia în anul căderii
regimului comunist – ne arată limpede cât de hotărâtoare pentru soarta
interpretărilor științifice pot fi colaborările și coliziunile dintre sfera intelectuală
și sfera politică.
253
POLITICIENII ȘI MASACRELE DIN 1915.

CHESTIUNEA ARMEANĂ ÎN PARLAMENTUL ROMÂNIEI:
1991-2015
ANDREEA PAVEL ∗
U
itarea unei tragedii devine parte a tragediei înseşi şi ceea ce este
poate cel mai rău, uitarea unei tragedii justifică acte similare
ulterioare. Astfel, în momentul invadării Poloniei, Hitler afirma în
faţa conducătorilor armatei germane: «Am pus detaşamentele morţii în alertă cu
ordinul să ucidă fără milă şi compasiune orice bărbat, femeie sau copil de origine
sau limbă poloneză. Numai aşa vom cuceri spaţiul vital. În definitiv, cine mai
vorbeşte azi de anihilarea armenilor?» Acesta este motivul pentru care ce s-a
întâmplat într-un trecut care pare îndepărtat trebuie cunoscut, recunoscut şi
1
rememorat” – discurs în ședința Camerei Deputaților – 26 aprilie 2005, Varujan
Pambuccian, deputatul Uniunii Armenilor din România.
„Într-adevăr, au existat astfel de fapte regretabile. Într-adevăr, este un lucru
discutat și această comunitate a armenilor din România încearcă să promoveze an
de an ideea că în Turcia s-a petrecut un genocid. Dați-mi voie să am o altă părere,
cunoscând faptul că statul turc are o deschidere deosebită în ceea ce privește acest
subiect, un subiect de altfel delicat. Istoriografia trebuie să consemneze fapte reale.
Haideți să lăsăm istoricii să stabilească care este adevărul sau să stabilească care
sunt faptele reale. Pentru că altfel, cred eu, vom intra într-o confuzie regretabilă.
2
Haideți să lăsăm istoricii să judece faptele care s-au petrecut” – discurs în ședința
Camerei Deputaților - 22 aprilie 2009, Amet Aledin (istoric), deputatul Uniunii
Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România.
România este unul dintre primele state unde s-a refugiat un număr
impresionant de armeni după evenimentele din 1915. Totodată, România a fost
printre primele state care au recunoscut proclamarea independenței și înființarea
Republicii Armenia, atât în 1918, după destrămarea Imperiului Rus, cât și în 1991,
după prăbușirea URSS. Cu toate acestea însă, România nu a recunoscut existența
∗
1
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno2015.stenograma?ids=5853&idm=1,07&idl=1
2
Andreea Pavel
unui genocid armean. După anul 1989, cea mai importantă declarație a unui
oficial român referitoare la evenimentele din 1915 i-a aparţinut președintelui
României Klaus Iohannis care, la împlinirea unui secol de la evenimentele din
Imperiul Otoman, a vorbit într-un comunicat publicat de Administrația
Prezidențială despre necesitatea recunoașterii „unei tragedii istorice de
proporțiile celei petrecute acum 100 de ani” pentru a trage „un semnal important
și necesar pentru eradicarea urii, intoleranței, rasismului și xenofobiei”, dar și
despre „comemorarea și conștientizarea dramei prin care a trecut poporul
armean” ca fiind „demersuri obligatorii pentru ca lumea noastră să-și însușească
3
lecția trecutului” . Practic, președintele României a asociat ura, intoleranța,
rasismul și xenofobia cu evenimentele petrecute în Imperiul Otoman în Primul
Război Mondial, dar evită să folosească termenul de ”genocid”. Klaus Iohannis a
invocat unii dintre cei mai importanți factori de la rădăcina unui genocid, dar nu
şi-a asumat termenul propriu-zis, atât de controversat. Și asta pentru că, de-a
lungul secolului care s-a scurs din 1915, atunci când un sfert din populația
4
armeană a dispărut , acest episod s-a transformat dintr-o problemă a istoricilor,
într-una a politicienilor.
În Parlamentul României această problemă a fost abordată de deputații
comunității armene și dezbătută intens cu precădere după aderarea României la
NATO și Uniunea Europeană și deci, implicit, după schimbarea politicii externe
de la Est la Vest. Se cuvine deci să analizăm această dispută dintre parlamentarii
comunității armene și cei ai comunităților turcă și tătară prin cheia geopoliticii
regionale, jucată, în acest caz, de cinci actori: SUA și Turcia, versus Rusia și
Armenia, via România.
Este lesne de remarcat cum declarațiile parlamentarilor comunității armene
despre evenimentele din 1915 sunt cvasi-absente înainte ca România să întoarcă
spatele Rusiei, aliatul istoric al Armeniei, dar și cum aceiași parlamentari au
devenit tot mai vocali și au înaintat pretenții extrem de îndrăznețe în ședințele
Camerei Deputaților și Senatului după ce România a intrat în sfera de influență a
SUA, a devenit un partener de nădejde al acestora în NATO și, implicit, un aliat
apropiat al Turciei. La fel s-a întâmplat și cu deputații comunității turco-tătare
care şi-au nuanţat declarațiile și şi-au domolit pornirile în Parlament după ce
România s-a îndepărtat de Moscova și şi-a consolidat relațiile cu Turcia și SUA
3
http://www.presidency.ro/ro/media/mesaje/mesajul-presedintelui-romaniei-domnul-
klaus-iohannis-transmis-cu-prilejul-comemorarii-a-100-de-ani-de-la-tragedia-istorica-a-
armenilor
4
Conform procentajului înaintat de oficialii armeni, după evaluarea numărului de
victime din 1915.
255
Politicienii și masacrele din 1915. ….
În 21 septembrie 1991, pentru a doua oară în istoria modernă, Armenia şi-a

5
proclamat independența . Trei săptămâni mai târziu, România s-a numărat
6
printre primele țări care au recunoscut noul stat . Acest interval de timp poate fi
considerat scurt în raport cu importanța evenimentului, dar și suficient de lung
prin comparație cu cele câteva ore care s-au scurs de când Republica Moldova și-
a proclamat independența și până când România a recunoscut-o.
Contextul în care armenii şi-au proclamat independența este, în ambele
cazuri, același: destrămarea Rusiei, fie ea imperiu sau confederație. În
contemporaneitate, poporul armean şi-a proclamat independența pentru prima
dată pe 28 mai 1918, după destrămarea Imperiului Rus. Însă Armenia nu a rămas
mult timp în afara administrației sovietice și foarte curând, pe 12 martie 1922, a
devenit parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Transcaucaziene, iar pe
5 decembrie 1936 aceasta a devenit Republica Sovietică Socialistă Armenia,
7
membră a URSS . Poporul armean şi-a declarat pentru a doua oară independența
8
pe 21 septembrie 1991, abia odată cu destrămarea URSS . Practic, Armenia s-a
vrut independentă abia în momentul în care nu a mai existat Rusia, indiferent
dacă vorbim de fostul imperiu sau de fosta uniune. Fie lipsa unei mișcări
naționale, fie un atașament greu de explicat, care transcende rațiunile de ordin
religios și cultural, fie ambele motive au ținut armenii în strânse legături cu Rusia
de-a lungul secolelor.
Proclamarea independenței în 1991, eveniment deosebit de important pentru
regiunea caucaziană, dar şi la nivel internaţional, mai ales coroborat cu
prăbuşirea URSS, a fost, însă, trecută cu vederea în Parlamentul României. Nicio
declaraţie politică, interpelare ori luare de cuvânt nu este păstrată în arhiva
Legislativului. Lipsa de reacție ar fi de înţeles doar prin prisma contextului socio-
politic dificil din România proaspăt trezită în democraţie la începutul anilor ’90.
Să nu uităm că în România, momentul independenţei Armeniei a coincis cu
demisia guvernului Petre Roman şi cu învestirea guvernului condus de Theodor
Stolojan.
Pe de altă parte, pentru armeni, ziua de 28 mai 1918 păstrează o încărcătură
emoțională și o valoare simbolică mult mai însemnate. Așa se face că, atât în
Parlamentul României, cât și în revista „Ararat”, editată de Uniunea Armenilor
din România, data de 21 septembrie este umbrită de ziua de 28 mai, atunci când a
avut loc proclamarea primei republici. Și la acea vreme, Regatul României s-a
9
numărat printre primele state care au recunoscut independența noului stat . Pe
5
http://romania.mfa.am/ro/history/
6
Ibidem.
7
http://romania.mfa.am/ro/bilateral/
8
Ibidem.
9
Ibidem.
256
Andreea Pavel
10 august 1920 ”s-au stabilit rapid relații diplomatice cu acesta”10 și, o lună mai
târziu, în septembrie 1920, Alexandr Hatisian,”ministrul plenipotențiar pe lângă
Marile Puteri ale Antantei”11 și-a prezentat scrisorile de acreditare, devenind
primul Consul General al Republicii Armenia la București12.
De subliniat este însă și contextul în care România a recunoscut, în ambele
cazuri, statul armean. În prima situație, avem de-a face cu o țară aflată sub
ocupația Puterilor Centrale, implicit sub influența Germaniei. În a doua situație,
o țară abia ieșită din comunism se afla încă sub influența Moscovei, prin
președintele Ion Iliescu. Altfel spus, atât în 1918, cât și în 1991, România nu a
recunoscut statul armean și nu a consolidat relațiile cu acesta din proprie
inițiativă, ci aflată fiind sub influența externă a doi actori politici importanți în
perioadele respective: Germania, respectiv Rusia.
Relațiile româno-armene au fost reluate imediat după a doua proclamare a
13
republicii Armenia , atunci când cele două state stabilesc și legături diplomatice,
14
pe 17 decembrie 1991 . Ambasada Armeniei la București este deschisă trei ani
15
mai târziu, pe 24 aprilie 1994 , adică exact în ziua în care armenii comemorează
genocidul.
Într-o altă zi importantă pentru aceștia a avut loc și prima vizită a unui
președinte armean în România: Levon Ter Petrosian a venit la București pe 19
septembrie 1994, cu doar două zile înainte de celebrarea independenței statului
armean. Acesta a ţinut un discurs în Parlamentul României, în prezența
premierului român și, ulterior, l-a întâlnit pe omologul său, Ion Iliescu, ocazie cu
16
care s-a semnat Tratatul de prietenie româno-armean, pe 20 septembrie 1994 .
17
Acesta a fost ratificat de Parlamentul României pe 26 aprilie 1995 , adică imediat
după comemorarea a 80 de ani de la masacrarea armenilor din Primul Război
Mondial.
Totodată, în pofida faptului că Tratatul privind relațiile de prietenie și
18
colaborare dintre România și Republica Armenia face referire la o serie largă de
segmente în care sunt astfel consolidate relaţiile dintre cele două state, în
documentul semnat şi ratificat în momente cu o simbolistică aparte nu apare
vreo menţiune despre evenimentele din 1915, despre o eventuală colaborare între
10
Ibidem.
11
http://www.araratonline.com/wp-content/uploads/bsk-pdf-manager/2012_Ararat_11-
12_iunie_199.pdf
12
Ibidem.
13
România a recunoscut noul stat pe 11 octombrie 1991.
14
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=15637
18
Ibidem.
257
cele două state în elucidarea acestei controverse ori de vreun angajament

bilateral de gestionare a eventualelor evenimente conexe. Liniile de bază ale
documentului trasează elemente generale despre securitate, dezvoltarea și
diversificarea raporturilor economice bilaterale, colaborarea în domeniile
industriei, agriculturii, științei și tehnicii, ori protejarea cetățenilor români din
19
Armenia și a cetățenilor armeni din România . Singura intervenție din
Parlamentul României în care se vorbește despre acest eveniment i-a aparţinut
20
premierului Adrian Năstase . Scurtei intervenții a acestuia i-a urmat amplul
21
discurs susținut de președintele armean în plenul Parlamentului .
Ulterior, relațiile româno-armene au fost consolidate constant și puternic
printr-o serie de vizite bilaterale ale miniștrilor, premierilor, liderilor
parlamentelor și președinților români și armeni. Câteva dintre cele mai
importante au avut loc în 1995, când au sosit în România Babken Ararkțian,
Președintele Adunării Naționale, Hrant Bagratian, primul ministru al Armeniei și
22
Gareghin I, Catolicosul Suprem al Tuturor Armenilor . În anii următori, sosesc
în vizite oficiale Gaghik Harutiunian, președintele Curții Constituționale,
Vagharșak Harutiunian, ministrul Apărării, Karlos Petrosian, ministrul Securității
23
naționale și Zaven Ghevorghian, ministrul Agriculturii .
Un moment de cotitură în relațiile româno-armene a fost anul 2004 atunci
când România a devenit membru al NATO şi când românii l-au ales președinte
pe Traian Băsescu, care a schimbat politica externă a României dinspre Est spre
Vest, iar turneul vizitelor liderilor politici armeni filoruși s-a oprit brusc.
Întâlnirile dintre reprezentanții celor două state s-au rezumat la câteva episoade
fie formale, fie integrate în cadrul unor întâlniri regionale sau internaționale,
cum ar fi summit-ul NATO, summit-ul Forumul Mării Negre pentru dialog și
parteneriat sau Congresul Partidului Popular European. Un alt exemplu ar fi acela
că din 43 de tratate, acorduri, declarații comune și acorduri bilaterale semnate
între Armenia și România, 36 sunt semnate până în anul 2003 inclusiv și, după
24
anul 2004, doar 7 astfel de documente oficiale au mai fost semnate între cele
25
două state .
19
Ibidem.
20
Ibidem.
21
http://www.ispmn.gov.ro/node/minoritatea-armean-1994
22
23
Ibidem.
24
Documentele bilaterale semnate între Armenia și România după anul 2004 sunt:
Memorandum de înțelegere reciprocă între Ministerul Afacerilor Externe al României și
Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Armenia privind cooperarea europeană și
euroatlantică - semnat la 4 octombrie 2006, la Erevan.
258
Andreea Pavel
Cifrele acestei scurte statistici ne arată cât se poate de limpede că, după
aderarea României la NATO, ieșirea acesteia de sub influența rusească și,
implicit, apropierea de aliații nord-atlantici, între care și Turcia, relațiile româno-
armene au intrat brusc într-o altă etapă, care poate fi caracterizată prin
pragmatism în ce privește România și frământare în ce privește Armenia. Aceste
aspecte se observă și în discursurile parlamentarului armean Varujan
Pambuccian, referitoare la evenimentele din 1915, ținute după aderarea României
la NATO și, mai ales, după summit-ul NATO organizat la București, în anul 2008,
și ale cărui concluzii au afectat profund interesele Rusiei în fostul spațiu sovietic.
România, cu fața la Est. 1991 – 2004

Începutul anilor `90 îi găsește pe comunitatea armeană și pe reprezentanții
acesteia într-o colaborare foarte strânsă cu guvernul și președintele României. În
primul deceniu după Revoluție, această țară se mai ghidează încă după
îndemnurile Moscovei, chiar dacă, oficial, la sfârşitul anului 1991, Uniunea
Sovietică se spulberase definitiv. Politica externă a României sfârșitului de secol
XX, profund ataşată în cele mai multe cazuri ideilor Kremlinului, i-a încântat
nespus pe armenii filoruși prin tradiție istorică. Așa se face că, începând cu anul
1990, atunci când armenii și celelalte comunități minoritare au început să fie
reprezentante în Parlamentul României, deputații Uniunii Armenilor din
26
România abia dacă şi-au făcut auzit glasul atunci când venea vorba de existența
sau comemorarea unui genocid armean.
Pe fondul acestei bune colaborări româno-ruse și, implicit, româno-armene,
până în momentul de răscruce 2004, nu s-a făcut auzită nici vocea lui Varujan
Protocol adițional la Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Armenia

privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor semnat la 20 septembrie 1994, la
București - semnat la 4 octombrie 2006, la Erevan.
Protocol de amendare a Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii
Armenia cu privire la relațiile comercial-economice și colaborarea tehnico-științifică
semnat la 4 octombrie 1991 - semnat la 4 octombrie 2006, la Erevan.
Program privind colaborarea în domeniile culturii, educației și științei între Guvernul
României și Guvernul Republicii Armenia în perioada 2006-2010 - semnat la 4 octombrie
2006, la Erevan.
Declarație comună a președinților României și Republicii Armenia - semnată la 4
octombrie 2006, la Erevan.
Program privind colaborarea în domeniile culturii, educației și științei între Guvernul
României și Guvernul Republicii Armenia în perioada 2011-2015 - semnat la 21 aprilie 2011, la
București.
Acord între Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică din România și Ministerul
Educației și Științei din Republica Armenia privind cooperarea științifică și tehnologică -
semnat la 7 septembrie 2011, la București.
25
26
Prescurtat, UAR.
259
27 28
Vosganian , nici cea a lui Varujan Pambuccian , nici în vreo dezbatere politică
pe marginea evenimentelor din 1915, nici în vreun discurs politic menit să
amintească celorlalţi colegi masacrele comise împotriva armenilor în Imperiul
Otoman.
O singură intervenţie timidă a parlamentarului Pambuccian, în 2001, a fost
retezată scurt de mai fermii săi colegi, reprezentanţi ai altor comunităţi
29
minoritate: Metin Cerchez, deputatul Uniunii Democrate Turce din România și
Sali Negiat, deputatul Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din
30
România . Ulterior acestui episod, Varujan Pambuccian, parlamentarul Uniunii
Armenilor din România, nu va mai aduce vorba în Parlamentul României despre
episodul 1915, decât abia în 2005, când, vom vedea, au existat şi alte considerente,
31
distincte de împlinirea unui număr „rotund” de ani de la eveniment .
Aşadar, în cea de-a doua legislatură, din perioada 2000-2004, deputatul
armean Varujan Pambuccian a avut o singură intervenţie atunci când a vorbit, pe
rând, de la tribuna Parlamentului, despre „pogromul armenilor”, „masacru” și
„genocid”. Deputatul armean a menţionat, corect, că nu actualul popor turc se
face vinovat de ororile din 1915, la fel cum nu a uitat să scuze armenii acuzaţi de
trădare în timpului Primului Război Mondial:
„Armenii, cetăţeni loiali ai Statului Otoman. Subliniez asupra
acestui cuvânt: cetăţeni loiali ai Statului Otoman, pentru că armenii
au acceptat atunci să meargă până la un război fratricid între armenii
27
Președintele Uniunii Armenilor din România începând cu 1990 și deputatul UAR în
perioada 1990-1996. Totodată, începând cu 1990 a deținut următoarele funcții: Senator
(1996-2000, 2004-2016), Membru în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (1990),
Lider al Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale (1992-1995), Preşedintele
Uniunii Forţelor de Dreapta (1996-2003), Membru al Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei (2004-2006, 2012), Preşedintele Comisiei de Buget, Finanţe, Activitate bancară şi
Piaţă de capital din Senatul României (1996-1998, 2004 – 2006), Vicepreşedinte al
Partidului Naţional Liberal (2007-prezent), Ministrul Economiei si Comertului (2006-
2007), Ministrul Economiei si Finantelor (2007 – 2008), Presedinte Comisia economica,
industrii si servicii Senat (2008-2012).
28
Vicepreședintele Uniunii Armenilor din România începând cu 1990 și deputatul UAR
din 1996 și până în prezent. În perioada 2000-2008 a fost președintele Comisiei pentru
tehnologia informației și comunicațiilor din Camera Deputaților, iar în perioada 1996-
2016 a fost liderul Grupului Parlamentar al Minorităților Naționale.
29
Prescurtat, UDTR.
30
Prescurtat, UDTTMR.
31
De parcă ar fi avut nevoie de o ocazie specială ca să vorbească despre cel mai negru
episod din istoria poporului său, în finalul declarației din anul 2001, deputatul Varujan
Pambuccian şi-a justificat decizia de a vorbi despre masacrele armenilor în Parlamentul
României, deşi „nu se împlineşte o cifră rotundă”. Vezi:
260
Andreea Pavel
din armata imperială otomană şi armenii din armata imperială

32
ţaristă, fiecare dintre ei fiind loiali statului în care au trăit” .
Deşi intervenţia parlamentarului armean din ședința Camerei Deputaților de

pe 24 aprilie 2001 a fost decentă, pertinentă, justificată, lipsită de patimă şi deloc
33
ofensatoare la adresa poporului turc , Metin Cerchez, parlamentarul UDTR din
legislatura 2000-2004, a replicat imediat, folosind un limbaj dur. Răspunsul său la
cele afirmate de Varujan Pambuccian a fost extrem de agresiv și, pe alocuri,
incoerent. Cu toate acestea, însă, reprezentantul comunității turce a reușit să
transmită un mesaj care avea să se propage în anii următori ca o replică generală
a comunităților turcă și tătară. Acesta susținea că istoricii sunt cei care trebuie să
rezolve această controversă și că poporul armean a avut de suferit exclusiv din
cauza războiului și nu în urma unor intenții ale Imperiului Otoman clar
îndreptate către populația armeană: „Sunt nevoit să iau cuvântul pentru că aşa
cum a spus domnul Pambuccian dumnealui a luat cuvântul pentru că astăzi, a
34
afirmat dânsul, se împlinesc nu ştiu câţi ani de la un aşa-zis genocid (...)” .
Ulterior, deputatul Uniunii Democrate Turce din România a avertizat, pe un
ton ameninţător, că voia să „atragă atenţia (...) celor care au ceva de ascuns că nu
e bine să implice România într-un joc de interese, care ar putea dăuna imaginii
parlamentarilor români, în primul rând, şi, bineînţeles, ar strica imaginea
35
României, repet, în prag de aderare la Uniunea Europeană ”. Luând cu el
aplauzele anemice, acesta s-a îndreptat agale spre Varujan Pambuccian căruia i-a
strâns mâna şi pe care l-a îmbrăţişat puternic. Această intervenţie vulcanică a lui
Metin Cerchez a fost uitată rapid datorită intervenţiei din aceeași zi,
incomparabil mai responsabilă şi matură, a colegului său de la Uniunea
Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România, Sali Negiat. În
alocuțiunea sa, acesta a pus accentul pe contextul istoric în care, în fostul
Imperiu Otoman, „au avut loc evenimente de tristă amintire”, atacând dur
totodată şi „imperialismul rus” sub „mască sovietică”, dar vorbind şi despre actele
„teroriste” din anii 60, organizate de ruși, la care au contribuit și armenii:
32
http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.mp?idm=329&cam=2&leg=2000.
33
Cu excepţia folosirii termenului de „genocid”, cel care, de fapt, este considerat ofensator
de turci.
34
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5101&idm=1,12&idl=2.
35
La vremea aceea, deputatul Metin Cerchez a previzionat incorect viitoarele decizii ale
„părinților fondatori” ai UE, Germania şi Franţa. În prezent, acestea recunosc existenţa
unui genocid al armenilor. Ba mai mult, Franţa pedepseşte cu închisoarea
nerecunoaşterea acestuia, iar unul dintre pretextele amânării tratativelor cu Turcia este
tocmai refuzul acesteia din urmă de a recunoaşte evenimentele din 1915 ca fiind un
genocid.
261
„(...) În momentul când Imperiul Rus deschide frontul caucazian

împotriva Imperiului Otoman este clar că în acele regiuni în care
trăiau armenii au avut loc răzvrătiri susţinute de către imperialismul
rus, au avut loc omoruri împotriva populaţiei musulmane, au fost date
foc moscheelor şi geamiilor musulmanilor şi ca replică la aceste
atrocităţi comise de către populaţia armeană, de către unele cete
armene, bineînţeles că (...) au fost, în replică, deportări ale unor
segmente ale populaţiei de origine armeană din acele zone unde exista
36
front, deci exista război (...)” .
Tranziția la Vest. 2004 – 2008

În anul 2004 se rescrie istoria României și a politicii externe a acesteia. Este
anul în care fostul aliat de bază al URSS devine membru NATO. Doar Marea
Neagră și Ucraina mai despart Rusia de trupele NATO. Fostul colos de la
marginea Europei se simte tot mai amenințat de noul cordon de state înnodat, de
data aceasta, de SUA la Est.
Tot în anul 2004, în România au avut loc alegeri prezidențiale. Adrian
Năstase, candidatul susținut de Partidul Social Democrat, a pierdut în fața lui
Traian Băsescu, candidatul opoziţiei și purtătorul unui discurs pro-Occident în
campania electorală. Odată ce acesta din urmă şi-a preluat atribuțiile de
președinte, politica externă a României a intrat într-o perioadă de tranziție
accelerată, în care şi-a întors fața radical de la Est, la Vest. Tranziția din politica
externă poate fi considerată ca fiind finalizată în 2008, dacă luăm ca punct de
reper organizarea la București a celui mai important summit NATO din ultima
37
perioadă .
Este de remarcat, în acest context, că imediat după integrarea României în
NATO, în Parlamentul României au început adevăratele dezbateri între
reprezentanții comunităților armeană, turcă și tătară, pe marginea evenimentelor
din 1915. Altfel spus, începând cu anul 2005 comunitatea armeană a devenit
foarte vocală în Parlamentul României și nu putem să nu remarcăm faptul că
acest lucru s-a petrecut de-abia după ce România şi-a întors fața către Vest, s-a
abătut tot mai mult de la o politică externă pro-rusă, a căpătat statutul de
partener strategic al NATO și a devenit, implicit, aliat al Turciei.
Tot în anul 2005 s-au împlinit 90 de ani de la evenimentele din timpul
Primului Război Mondial. Poate și pentru că se împlinea o „cifră rotundă”,
36
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5101&idm=1&sir=&sep=and&idv=33
48&idl=2
37
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_8443.htm
262
Andreea Pavel
armenii au găsit de cuviință ca în ședința Camerei Deputaților de pe 25 aprilie

2005 să deschidă seria unor dezbateri pe acest subiect.
În replică, deputatul Iusein Ibram, reprezentantul Uniunii Democrate Turce
din România, din 2004 și până în prezent, a contracarat de fiecare dată cu un
discurs ferm și bine argumentat, amintind cu fiecare ocazie importanța
consolidării noii relații dintre România și Turcia, dar punctând și posibilitatea ca
aceste legături să se rupă în eventualitatea în care noul aliat al NATO va
recunoaște genocidul armean. Totodată, discursul mult mai dur al lui Amet
Aledin, reprezentantul Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Mulsulmani din
România, în perioada 2004-2012, nu a făcut decât să sublinieze adversitățile de
neclintit dintre tătari și ruși, principalii aliați politici, militari și economici ai
armenilor. Este de înțeles ofensiva mai aprigă a tătarilor împotriva rușilor și
partenerilor armeni, dacă analizăm relațiile ruso-tătare prin cheia episodului din
1944, atunci când Stalin a decis deportarea tătarilor din Peninsula Crimeea, de
teama rezistenței și răzvrătirii acestora împotriva bolșevismului. Practic, din
cauza deciziilor luate la Kremlin, în cel de-Al Doilea Război Mondial, tătarii din
Crimeea au fost deportați și au murit în condiții greu de închipuit la fel cum, tot
atunci, au pierit și evreii deportați de germanii naziști în drum spre lagărele de
exterminare, sau cum s-au stins, în Primul Război Mondial, armenii „conduși”
spre deșertul sirian de turcii otomani.
Revenind la anul 2005, tot atunci a fost și pentru prima oară când Varujan
Vosganian, președintele Uniunii Armenilor din România, a luat cuvântul în
Parlament, în ședința Senatului de pe 29 aprilie, vorbind despre evenimentele
38
din 1915, în calitate de senator din partea Partidului Național Liberal . Așadar, la
împlinirea celor 90 de ani de la evenimentele din secolul trecut, discursurile celor
doi parlamentari de etnie armeană, susținute în cadrul ședințelor din luna aprilie
2005, par trase la indigo. Atât Varujan Vosganian, cât și Varujan Pambuccian au
vorbit încă din primele fraze despre rolul foarte important pe care l-a jucat
România în anii `20, atunci când sute de mii de armeni s-au refugiat luând calea
Europei. Ulterior, ambii parlamentari au justificat celelalte evenimente
abominabile ale secolului al XX-lea, dând exemplu Holocaustul, drept o urmare
firească a faptului că, imediat după încheierea Primului Război Mondial, nu a fost
recunoscută și condamnată ca atare existența unui genocid armean. De
asemenea, aceștia consideră că Holocaustul ar fi fost împiedicat dacă tragedia
38
În ediția din luna mai 1995 a Revistei „Ararat”, editată de Uniunea Armenilor din
România, a fost publicat un text cu titlul „In memoriam: 24 aprilie 1915. În Parlamentul
României: Cuvântarea deputatului Varujan Vosganian”. Cu toate acestea, în arhiva
declarațiilor politice susținute în 1995, în Parlamentul României, nu a fost înregistrată o
declarație politică, pe această temă, a deputatului Varujan Vosganian.
263
prin care au trecut armenii ar fi fost făcută publică și condamnată de guvernele

celorlalte state.
În același discurs, senatorul liberal de etnie armeană a susținut faptul că
declararea independenței și formarea statului armean reprezintă două
39
evenimente importante . Cu toate acestea însă, Varujan Vosganian nu a luat
niciodată cuvântul, după această declarație politică, pe 21 septembrie, pentru a
marca importanța acestei zile, simbolul independenței și al proclamării celei de-a
doua republici armene. Același lucru este valabil și pentru Varujan Pambuccian
care nu a considerat important să marcheze Ziua Armeniei și în Parlamentul
României.
Revenind la reacția din aprilie 2005 a parlamentarului Uniunii Democrate
Turce, acesta a catalogat revendicarea armenilor drept o „obsesie” și o dovadă de
„fanatism”. Agresivitatea termenilor aleși a fost justificată de parlamentarul
Iusein Ibram prin faptul că, din poziția de „urmași naturali ai turcilor otomani”,
turcii de astăzi sunt obligați, chiar dacă reprezintă o comunitate minoritară într-
un alt stat, să ia atitudine „împotriva oricărei acuzații pentru liniștea și odihna
strămoșilor noștri”. De asemenea, acesta a subliniat că data de 24 aprilie 1915 „se
referă la cu totul altceva decât fenomenul presupus de armeni” și că, în fapt, a
fost vorba de o strămutare a unei părți a populației armene, din cauza faptului că
armenii se alăturaseră armatei ruse căreia îi erau fideli și astfel, în Anatolia de
40
Nord, turcii otomani erau nevoiți să lupte și împotriva armenilor .
Totodată, în același discurs, acesta a invocat un argument foarte puternic în
apărarea teoriei turcești asupra evenimentelor din 1915 și anume faptul că
genocidul nu a fost demonstrat din punct de vedere juridic de armeni. Un alt
argument al parlamentarului UDTR este reprezentat de toleranța și drepturile de
care s-au bucurat armenii pe teritoriul Imperiului Otoman, dar și de faptul că
aceștia erau „scutiți” de serviciul militar în vreme de război. În fapt, toate
comunitățile minoritare s-au bucurat, fără excepție, de drepturi și de o toleranță
ridicată a turcilor otomani, până la instalarea guvernului Junilor Turci, iar
„scutirea” de serviciul militar în cadrul imperiului nu era un privilegiu ci, mai
41
degrabă, o rușine .
Deputatului Uniunii Democrate Turce din România i s-a alăturat deputatul
comunității tătare, Amet Aledin, care va fi, pe parcursul ambelor sale mandate de
39
http://senat.ro/FisaSenator.aspx?ParlamentarID=97777d28-0403-4f65-b5b8-
08c71516c9ad
40
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5853&sir=&sep=and&idv=4681&idl=
1&prn=1
41
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ultimul-rasarit-al-semilunei-
imperiul-otoman-intra-razboi#
264
Andreea Pavel
parlamentar, un susținător puternic al teoriei turce și al demontării ideii de

genocid armean. În întărirea afirmațiilor sale, deputatul tătar este sprijinit tocmai
de calitatea de doctor în istorie și, implicit, de bun cunoscător al istoriei
comunităților turco-tătare de-a lungul secolelor. De asemenea, Amet Aledin va
cere aproape în fiecare an de la tribuna Parlamentului României ca această
chestiune sensibilă să fie lăsată în grija istoricilor și nu a oamenilor politici. Acest
argument este des invocat de reprezentanții turci și tătari care propagă adesea
ideea că recunoașterea existenței unui genocid armean este, de fapt, un
instrument politic strategic prin care se încearcă slăbirea Turciei și a poziției sale
pe plan regional și internațional. Tocmai de aceea, în rândul comunității turco-
tătare din România s-a împământenit și ideea că, dacă de această chestiune
armeană s-ar ocupa o comisie de istorici mixtă internațională sau chiar și o
comisie formată din istorici turci și armeni, fără interese sau ramificații la nivel
politic, atunci ar avea câștig de cauză turcii și teoria acestora conform cărora
evenimentele din 1915 pot fi definite drept masacre, dar nicidecum genocid.
Așadar, parlamentarul istoric Amet Aledin ne invită „să judecăm istoria așa cum
este” încă de la prima sa intervenție pe această temă, de pe 26 aprilie 2005:
„Istoricii nu trebuie să fie părtinitori şi trebuie să scrie istoria pe
baza documentelor existente. În luna mai a anului 1915, guvernul
otoman ordonă strămutarea populaţiei armene din estul imperiului, ca
răspuns la gestul similar făcut de Rusia ţaristă (…) În studiile "The
Ottoman Archives", publicate la Ankara, în anul 1988, este explicat
faptul: «Necesitatea primordială de a asigura liniştea internă şi
apărarea externă a Imperiului a făcut indispensabilă îndepărtarea
armenilor din locurile în care prezenţa lor era dăunătoare. S-a impus,
astfel, strămutarea lor în locuri mai sigure, în afara influenţelor
42
străine, pentru a deveni buni cetăţeni otomani»”
Deputatul din partea comunității tătare şi-a încheiat repede prima
intervenție pe acest subiect pe un ton împăciuitor, dar părtinitor guvernului
Junilor Turci care conducea Imperiul Otoman în momentul comiterii ororilor din
43
Primul Război Mondial : „Cu siguranţă, incidentele petrecute nu pot fi negate.
Mulţi armeni au murit pe drum. La fel de adevărat este, însă, că, în această
42
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5853&idm=1,14&idl=
43
De menționat ar mai fi și faptul că, în același an, deputatul tătar a ținut discursuri
politice atât cu ocazia Zilei Republicii Azerbaidjan, cât și cu ocazia Zilei Republicii Turcia
și, mai ales, cu ocazia Zilei României. Ziua Armeniei însă este ignorată de parlamentarul
istoric Amet Aledin care nu felicită comunitatea armeană pe 21 septembrie. Nu este un
lucru de condamnat, însă, având în vedere că nici măcar deputatul Uniunii Armene nu
ține un discurs în Parlamentul României prin care să marcheze importanța acestei zile
pentru statul armean.
265
perioadă, aproape 3 milioane de turci au murit datorită vicisitudinilor războiului

(…) Guvernul Junilor Turci a fost nevoit să ia hotărâri în timpul unui război
dureros. Au murit turci. Au murit armeni. Au murit oameni. Războiul nu iartă pe
44
nimeni” .
Faptul că în mandatul 2004-2008 parlamentarul comunității armene,
Varujan Pambuccian, a continuat să țină discursuri în preajma zilei de 24 aprilie,
comparativ cu lipsa declarațiilor politice pe această temă în mandatele
precedente, poate fi explicat și prin ideea că se apropia cu pași repezi momentul
în care România avea să fie gazda celui mai important eveniment din acel an la
nivel internațional și, cu siguranță, al patrulea cel mai important din istoria
României postdecembriste, după căderea comunismului, aderarea la NATO și
integrarea în UE: summitul NATO care s-a desfășurat la Palatul Parlamentului
din București în perioada 2-4 aprilie 2008.
Lipsa unei confirmări a participării până în ultima zi a întâlnirii și întârzierile
nepermis de lungi la conferințele de presă din cadrul summitului au fost
principalele accente de prost gust al spectacolului rusesc oferit de Vladimir
Putin, spre deliciul cohortelor de jurnaliști prezenți la eveniment și care, în
momentul apariției președintelui rus, după ore de întârziere, au făcut un gest
greu de înțeles și de explicat: s-au ridicat în picioare și l-au aplaudat îndelung pe
liderul de la Kremlin. Replicile categorice și dure ale acestuia la adresa NATO, pe
care a caracterizat-o ca fiind o amenințare pentru Rusia, au fiert la foc mic
întreaga Europă și au determinat Germania și Franța să dea înapoi atunci când s-
45
au discutat poate cele mai fierbinți puncte de pe agenda summitului :
extinderea NATO spre Rusia prin acordarea Planului de Acțiuni pentru Aderare
46 47
(MAP ) pentru fostele republici sovietice Georgia și Ucraina , dar și amplasarea
48
scuturilor antirachetă pe teritoriile Poloniei și Cehiei .
Este lesne de înțeles astfel de ce specialiștii au considerat ulterior summitul
din 2008 ca fiind „summitul cu cea mai mare participare și cu cea mai complexă
49
agendă din istoria NATO” . Totodată, să ne reamintim că acest foarte important
summit pentru extinderea și viitorul NATO a fost organizat la București, iar acest
lucru poate fi perceput drept o dovadă de încredere a aliaţilor în politica externă
44
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5853&idm=1,14&idl=
45
http://www.nytimes.com/2008/04/05/world/europe/05nato.html?_r=0
46
Membership Action Plan.
47
Reprezentanţii acestor state au fost invitaţi la summit.
48
În final, membrii NATO au decis ca relațiile cu Georgia și Ucraina să fie păstrate la
nivelul Dialogului Intensificat, nepunându-se problema integrării acestora în spațiul
euroatlantic.
49
http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_136.html
266
Andreea Pavel
a României. Acesta este un alt motiv care ne permite să considerăm anul 2008 ca
fiind reperul încheierii tranziției României de la Est la Vest.
De la dezbaterile parlamentare din perioada 2004-2008 a lipsit, în mod
inexplicabil, senatorul liberal de etnie armeană Varujan Vosganian, cel care, să ne
reamintim, conduce neîntrerupt Uniunea Armenilor din România de la
reînființarea acesteia, din anul 1990.
Trebuie subliniat faptul că, în această perioadă, pe lângă alte funcții, Varujan
Vosganian este și ministru și vicepreședintele Partidului Național Liberal care
conduce Guvernul României. Așadar, o declarație a acestuia pe marginea
evenimentelor din 1915 ar fi fost una oficială, iar problema armeană ar fi fost
abordată și dezbătută la cel mai înalt nivel. Constrângerile politice l-au
împiedicat pe Varujan Vosganian să se abată de la poziția oficială a României
care nu recunoaște existența unui genocid armean.
Altfel spus, atunci când era în apogeul carierei sale politice și când, în lumina
reflectoarelor mass-media, se bucura de un capital de imagine ridicat,
președintele Uniunii Armene din România a ales să nu profite de ocazia și
conjunctura ivite și să nu deschidă calea unor dezbateri oficiale, la nivel înalt, pe
marginea evenimentelor din 1915. Acest lucru ar fi însemnat că, față de această
problemă delicată, președintele Uniunii Armenilor din România ar fi adoptat o
poziție diferită față de cea a guvernului din care făcea parte. Încălcarea, de către
un ministru în funcție, a poziției oficiale a României, față de un subiect atât de
sensibil și controversat, ar fi stârnit reacții dure din partea comunității turco-
tătare și s-ar fi încheiat, cel mai probabil, cu remanierea lui Varujan Vosganian
din Executivul românesc.
Declarațiile politice ale lui Varujan Pambuccian se aseamănă foarte mult în
mandatul 2004-2008 și se rezumă la a descrie cum au fugit rudele sale, a
enumera statele care au recunoscut existența unui genocid și de a insista pe
recunoașterea acestor evenimente ca fiind un genocid, fără a aduce mai multe
argumente concrete în afara unor evocări emoționale și a câtorva precizări cum
ar fi: „Evenimentele tragice al căror subiect au fost armenii din teritoriile
Imperiului Otoman se înscriu în definițiile unanim acceptate în dreptul
internațional ale genocidului și crimei împotriva umanității” prin „amploare,
50
metodă, cruzime și durată” .
În mod surprinzător, în anul 2006, declarația politică a deputatului Iusein
Ibram a fost încropită din câteva fragmente copiate fidel din declarația acestuia
51
din anul 2005 , semn că, de această dată, deputatul UDTR se afla mai curând
50
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6089&idm=1,32&idl=2
51
De precizat ar fi că în primul său mandat de reprezentant al comunității turce, Iusein
Ibram a luat cuvântul în Plenul Camerei doar cu ocazia zilei de 24 aprilie și cu alte puține
267
într-o poziție defensivă. Ideile reluate frază cu frază au făcut referire la

simbolistica zilei de 24 aprilie, adică la strămutarea armenilor și nu la uciderea
acestora, la drepturile armenilor în Imperiul Otoman, la „scutirea” acestora de
serviciul militar în timpul războiului, dar și la relațiile bune dintre minorități pe
teritoriul României.
Un alt aspect ce trebuie remarcat este faptul că declarația politică a
52
deputatului comunității tătare din anul 2006 este considerabil mai amplă
comparativ cu declarația politică a deputatului comunității turce din același an.
Ba mai mult, comparativ atât cu deputatul comunității armene, cât și cu cel al
comunității turce, Amet Aledin, reprezentantul comunității tătare, a prezentat,
într-un discurs sec, lipsit de patimă și emoție, citate concrete din documente
oficiale, nume, date, cifre și surse exacte care, pentru prima oară în dezbaterile
parlamentare pe acest subiect, pot fi considerate argumente credibile și clare în
susținerea argumentelor comunității turco-tătare. Ba mai mult decât atât, în
același an 2006, cu doar trei zile înainte de Ziua Națională a Republicii Turcia,
deputatul UDTTMR, parcă asemenea unui mesager al păcii, a revenit în fața
colegilor săi parlamentari cu o declarație intitulată „O mai mare responsabilitate
în abordarea unor probleme sensibile ale istoriei”, în care a vorbit de necesitatea
rezolvării neînțelegerilor dintre turci și armeni prin înființarea unei comisii
internaționale de istorici care să cadă de comun acord asupra evenimentelor din
1915:
„În condiţiile în care există atâtea semne de întrebare privitoare la
această problemă, cea mai corectă soluţie poate fi o analiză
competentă din partea unei comisii internaţionale (…). Trebuie să
existe o studiere complexă a întregului caz, tocmai pentru a se aplana
53
un diferend istoric (…)” .
Un an mai târziu, pe 24 aprilie 2007, exact în ziua-simbol a evenimentelor
din 1915, considerată de armeni drept cea mai neagră zi din istoria poporului lor,
același deputat al UDTTMR, Amet Aledin, alege să facă o declarație politică
atipică, în care nu a adus vorba nici măcar o dată despre masacrele din Imperiul
Otoman, nici despre poporul armean și trecutul dureros al acestuia, nici măcar
despre tensiunile turco-armene. Minimalizând brutal prima semnificație asociată
de istorici cu ziua de 24 aprilie, Amet Aledin a susținut o declarație cu titlul
„Istoria Turciei, o istorie bogată în fapte”. Acesta și-a început discursul spunând
excepții, printre care Ziua României, Ziua Turciei, relațiile dintre Turcia și UE, relațiile
turco-române ș.a.m.d. Vezi:
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno2015.lista?idv=4681&leg=2004&idl=1
52
53
268
Andreea Pavel
că pe 24 aprilie s-au petrecut „anumite evenimente” și subliniind că Turcia are „o

54
istorie bogată în fapte” .
România cu fața la Vest. 2008 – 2015

Politica externă a României se schimbă treptat, de la Est la Vest, începând cu
2004 și, odată cu aceasta, se schimbă și discursurile deputatului din partea
Uniunii Armenilor din România și al senatorului liberal de etnie armeană care
este și președintele UAR, în ce privește chestiunea evenimentelor din 1915.
Aceste schimbări se observă cel mai bine în perioada ce a urmat summitului
NATO și care coincide și cu replicile tot mai agresive ale președintelui României
Traian Băsescu, cel care a trasat fără echivoc noua politică externă a țării tot mai
categoric din anul 2009, atunci când a fost reales în funcție. Ieșirile publice ale
acestuia la adresa Federației Ruse au început încă din anii 2005 și 2006, atunci
când l-a criticat pe Vladimir Putin pentru că tratează Marea Neagră asemenea
unui lac rusesc. Tot atunci, președintele României i-a răspuns dur unui
parlamentar rus îngrijorat de prezența trupelor NATO pe teritoriul României:
„Pot să garantez că trupele americane pe teritoriul României nu fac rău niciunei
55
țări. Voi ați stat 30 de ani în România și nu v-am întrebat niciodată de ce” .
Acesta a continuat în 2008 cu declarații la fel de acide, cum ar fi „Nu o să
stau în genunchi în fața răsăritului, oricâți analiști ar plânge (...)”, explicând
56
faptul că „Rusia trebuie să iasă din logica Războiului Rece” .
Dar dincolo de războiul diplomatic dintre România și Rusia din timpul
mandatelor președintelui Traian Băsescu, acesta din urmă a pus pe jar și
diplomația armeană, poziționându-se ferm în detrimentul Armeniei în conflictul
din Nagorno-Karabah57: „Rezolvarea conflictului trebuie să plece de la principiile
dreptului internațional, respectiv integritatea teritorială a Azerbaidjanului și
58
respectarea drepturilor minorităților, dar în interiorul statelor suverane” .
Replicile acide ale președintelui pro-american au culminat cu ultimul său an de
mandat, 2014. Una dintre aceste replici s-a regăsit într-un interviu acordat de
Traian Băsescu jurnaliștilor de la Associated Press, citat de Radio France
International, în care acesta a declarat că Rusia a creat o serie de conflicte în jurul
Mării Negre „pentru a grăbi atingerea obiectivului președintelui Vladimir Putin de
54
55
http://www.timpul.md/articol/basescu-si-deputatii-rusi-19942.html. Aici trebuie
precizat că retragerea trupelor sovietice din România a avut loc în anul 1958.
56
http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/schimbarea-la-fata-a-lui-traian-basescu--
de-ce-nu-vrea-presedintele-sa-supere-rusia-327748
57
Provincie autonomă din Azerbaidjan, cu populație majoritar armeană. În conflictul din
Nagorno-Karabah, armenii sunt susținuți de Federația Rusă.
58
http://karadeniz-press.ro/kara/category/stiri/romania/page/191/
269
reconstruire a Uniunii Sovietice”, subliniind că Republica Moldova este „într-un

mare pericol”59.
Totodată, în aceeași perioadă 2008-2015, relațiile turco-române s-au
consolidat foarte mult, mai ales pe fondul unor investiții semnificative ale
statului turc în România. Ne referim aici mai ales la sumele considerabile de bani
investite de turci în susținerea instituțiilor, administrațiilor publice locale și
evenimentelor tot mai diverse, cu precădere ale celor culturale sau artistice
românești sau turce, prin sponsorizări și acordare de facilități, Turcia fiind
principalul partener economic al României din afara Uniunii Europene.
Un moment important pentru confirmarea și consolidarea relațiilor dintre
cele două state l-a reprezentat prima vizită în România în calitate de președinte
60
al Republicii Turcia, pe 31 martie 2015, a lui Recep Tayyip Erdoğan . Segmentul
căruia cei doi șefi de stat i-au acordat un spațiu amplu în cadrul întâlnirii a fost
reprezentat de colaborarea economică și dezvoltarea relațiilor comerciale dintre
România și Turcia, două domenii extrem de importante în evoluția relațiilor
româno-turce de-a lungul ultimului deceniu. În anul 2014, între cele două state s-
au derulat schimburi de mărfuri în valoare de 6 miliarde de euro, iar 13.000 de
firme cu capital turc au adus bugetului României, în ultimele două decenii, peste
61
5 miliarde de euro . Pentru România, Turcia reprezintă cea mai mare piață de
export din afara Uniunii Europene, dar în același timp, poate reprezenta și
drumul către piețele de export din Asia Centrală și Caucaz.
În România, zona în care trăiește cea mai mare comunitate turco-tătară din
țară este Dobrogea, singura regiune cu ieșire la Marea Neagră, formată din
județele Constanța și Tulcea. Nu degeaba deci, Dobrogea a fost menționată în
aproape toate discuțiile dintre cei doi șefi de stat pe tema relațiilor economice
dintre Turcia și România.
Încercând să impulsioneze investițiile bilaterale și schimburile comerciale
dintre România și Turcia, oamenii de afaceri români și turci au organizat
impresionante forumuri de dialog atât la București, cât și la Constanța. Pe plan
cultural, comunitatea turcă și-a propus implementarea unui proiect amplu,
finanțat de guvernul de la Ankara, care urmărește recuperarea memoriei istorice
otomane. Proiectul vizează reabilitarea, consolidarea și punerea în valoare a unor
62
clădiri construite înainte de 1877 în judeţele Tulcea şi Constanţa. Totodată,
59
http://www.rfi.ro/politic-62820-b-sescu-rusia-creeaz-conflicte-pentru-c-putin-vrea-s-
reconstruiasc-urss
60
http://www.info-sud-est.ro/erdogan-la-bucuresti-nimic-despre-rusia-totul-de-marea-
neagra/
61
Ibidem.
62
În urma războiului ruso-otoman, Dobrogea a ieşit de sub influența Imperiului Otoman
și a intrat în granițele României.
270
Andreea Pavel
preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a insistat asupra rolului pe care Institutul

Cultural Turc „Yunus Emre” din Constanţa trebuie să îl aibă într-o regiune unde
se regăsesc peste 70.000 de etnici ai comunităţilor istorice dobrogene turcă şi
tătară şi a salutat exemplul de convieţuire din provincia dintre Dunăre şi Marea
63
Neagră .
Așadar, susținerea și aportul comunității turce sunt extrem de importante
pentru România, mai ales în Dobrogea. O rupere a relațiilor de prietenie între
turci și români și o retragere a acestor finanțări ar avea repercusiuni inclusiv la
nivelul regiunii, puțin însemnat însă comparativ cu efectele economice nedorite
de la nivel central cu care s-ar confrunta România în acest caz.
Una dintre solicitările îndrăznețe ale comunității armene din România, după
anul 2008, este chiar necesitatea unei rezoluții parlamentare prin care deputații
și senatorii României să voteze recunoașterea existenței unui genocid armean.
Comparativ cu declarațiile mult mai docile din anii precedenți, Varujan
Pambuccian a vorbit în 2009, pentru prima oară clar și răspicat despre o rezoluție
care ar trebui votată în Parlamentul Românei și prin care aleșii din Camera
Deputaților și Senat să recunoască existența unui genocid armean, precizând însă
64
că „pentru România nu este încă un moment potrivit să facă acest lucru” . În
argumentarea sa, parlamentarul Uniunii Armenilor din România a invocat din
nou că dacă existența unui genocid armean ar fi fost recunoscută imediat după
comiterea acestuia atunci „ar fi fost mult mai greu, poate chiar imposibil ca
65
Holocaustul să se întâmple” .
Cât despre o posibilă rezoluție votată în Parlamentul României, prin care s-ar
putea recunoaște existența unui genocid armean, parlamentarul Uniunii
Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani şi-a exprimat, fără echivoc,
66
dezacordul : „Eu, ca reprezentant al unei comunități turce, sunt împotriva unei
astfel de rezoluții aici, în Parlamentul României, pentru că, știți foarte bine, s-a
67
încercat așa ceva și în Parlamentul Franței și nu a fost posibil ”. De punctat ar
mai fi și că Iusein Ibram, deputatul Uniunii Democrate Turce, nu a avut nicio
intervenție pe această temă în anul respectiv. În 2010, discursul deputatului
comunității armene Varujan Pambuccian a fost mult mai dur și ferm, comparativ
cu anii precedenți. Acesta a vorbit despre „prima încercare de eradicare a unui
întreg popor din teritoriile locuite neîntrerupt de acesta” și menționează că „mai
63
http://www.info-sud-est.ro/erdogan-la-bucuresti-nimic-despre-rusia-totul-de-marea-
neagra/
64
65
66
67
Ulterior, un an mai târziu, Parlamentul Franței a recunoscut existența genocidului
armean.
271
târziu, un act politic de acest fel avea să fie definit în sistemul juridic internațional
68
și denumit genocid” .
Cât despre colegul său armean Varujan Vosganian, președintele Uniunii
Armenilor din România de peste două decenii, acesta s-a remarcat în 2010 printr-
un lucru rușinos: declarația politică este o copie a declarației susținute în aprilie
69 70 71
2005 . De asemenea, declarația din anul 2011 este o copie a celei susținute în
aprilie 2010 și, implicit, a declarației prezentate în Parlament în anul 2005. Altfel
spus, Varujan Vosganian nu numai că nu a depus un minim efort în calitate de
președinte al UAR de a ține un discurs comemorativ în fiecare an de la tribuna
Parlamentului, dar și când a decis să amintească despre evenimentele din 1915, s-
a rezumat la a folosi un mesaj anterior, schimbând sau inversând doar câteva
cuvinte din conținutul acestuia. Următoarea intervenție parlamentară a lui
72
Varujan Vosganian pe această temă are loc odată cu împlinirea unei alte „cifre
rotunde”: împlinirea unui secol de la evenimentele din 1915. În 2015, președintele
Uniunii Armene a venit la tribuna Parlamentului pentru a povesti o întâmplare
din trecutul familiei sale și pentru a reitera ideea că dacă genocidul armean ar fi
fost recunoscut la timp, atunci „multe din ororile care i-au urmat nu s-ar fi
73
petrecut” .
74
Pe de altă parte, deputatul turc, prin declarația sa foarte scurtă , a încercat
să demonstreze că Armenia și Turcia sunt pe cale să își reia relațiile diplomatice,
invocând cele două vizite efectuate de președintele Turciei, Abdullah Güll, în
Armenia, respectiv președintele Armeniei Serj Sarkisian în Turcia. Prima vizită a
unui președinte turc în Armenia a avut loc în septembrie 2008, atunci când
Abdullah Güll a acceptat invitația omologului său armean de a participa la
partida tur a unui meci de fotbal disputat de Armenia și Turcia. Un an mai târziu,
în octombrie 2009, președintele Armeniei, Serj Sarkisian, a acceptat invitația
omologului său turc de a participa la returul meciului dintre Armenia și Turcia în
75
preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal 2010 . Cele două evenimente
68
69
http://senat.ro/FisaSenator.aspx?ParlamentarID=8e96f9ce-0cef-468e-a4d3-
be8b65dbf5f4
70
http://senat.ro/FisaSenator.aspx?ParlamentarID=8e96f9ce-0cef-468e-a4d3-
be8b65dbf5f4
71
În 2011, senatorul de etnie armeană nu a primit niciun răspuns din partea
parlamentarilor turc și tătar și nici măcar Varujan Pambuccian nu a avut nicio declarație
pe această temă.
72
http://senat.ro/FisaSenator.aspx?ParlamentarID=380ccd4e-1089-408a-be0f-
871fa564c3af
73
Ibidem.
74
75
http://www.europalibera.org/archive/news/20091012/445/445.html?id=1849979
272
Andreea Pavel
istorice au marcat începutul unui nou capitol în relațiile turco-armene deschis

prin semnarea, pe 10 octombrie 2009, a unui acord „pentru normalizarea relațiilor
76 77
bilaterale” dintre Turcia și Armenia . La evenimentul care a avut loc la Zürich,
în prezența secretarului de stat american Hillary Clinton, nici președintele
armean și nici cel turc nu au mai rostit discursurile pregătite pentru ceremonie
din cauza „formulărilor considerate inacceptabile” de ambele părți și care făceau
referire la evenimentele din 1915. Mai mult decât atât, până să se ajungă la un
consens, delegațiile armeană și turcă erau pe punctul de a refuza semnarea
acordului. Doar negocierile intense conduse de Philip Gordon, secretarul de stat
adjunct pentru afaceri europene și eurasiatice al SUA, au făcut posibilă semnarea
acordului într-un final, la trei ore mai târziu decât ora stabilită inițial.
Astăzi, după un veac de controverse, dezbateri, ură și uitare, chestiunea
armeană este tratată atât în România, cât și la nivel internațional, tot din
perspectivă geopolitică și în cheia relațiilor dintre SUA, Rusia și ceilalți actori de
pe scena internațională.
Sprijinul de care se bucură Armenia în rândul celorlalte state a fost limpede
reflectat la evenimentul care a marcat împlinirea a 100 de ani de la masacrele din
Imperiul Otoman și care a fost organizat la Erevan. În 24 aprilie 2015, Armenia a
fost izolată de liderii europeni și americani din cauza legăturilor tot mai strânse
pe care Erevan le cultivă cu Moscova. Mesajul SUA și al Europei a fost cât se
poate de clar: Rusia înseamnă carantină. La împlinirea unui veac de la tragedia
care a deschis secolul al XX-lea, președintele armean Serj Sarkisian a fost flancat
de Vladimir Putin, în dreapta, și François Hollande, în stânga. Nici un alt lider
78
marcant al Europei nu a participat la comemorarea tragediei armenești . După
ceremonie, însă, cei doi lideri politici au trecut la discuții despre lucruri mai
pragmatice de pe agendele de la Moscova și Paris. Așa se face că, în plină criză
ucraineană, liderul francez era mai degrabă interesat de soarta navelor de tip
79
Mistral pe care Rusia le comandase Franței .
Nu este de mirare, deci, că relația dintre Armenia și Rusia pare să se
consolideze pe zi ce trece tot mai puternic, mai ales în contextul escaladării
conflictului dintre Turcia și Rusia, dar și a încordării relațiilor dintre statul rus și
Occident. Astfel, după ce armata turcă a doborât un bombardier rus în 24
76
http://www.mfa.gov.tr/relations-between-turkey-and-armenia.en.mfa
77
Ibidem.
78
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/International/VIDEO+Comemorarea+genoci
dului+armean+Ceremonia+a+avut+loc+la+100
79
http://www.rfi.ro/special-paris-77580-francois-hollande-la-erevan-pentru-
comemorarea-genocidului-armean
273
80
noiembrie 2015 , Rusia a început să-și consolideze prezența militară la granița cu
Turcia și a trimis șase elicoptere de asalt în baza militară rusă Erebuni, amplasată
la periferia din Erevan, la doar 20 de kilometri de frontiera Armeniei cu
Turcia81. Totodată, în luna decembrie 2015, miniștrii Apărării din Armenia și
Rusia au semnat un acord prin care s-a stabilit construirea unui sistem antiaerian
82
comun în regiunea Caucaz .
Tensiunile de ordin politic dintre cele două state s-au reflectat și în
poziționarea Rusiei față de chestiunea armeană. Prezență de seamă la
comemorarea a 100 de ani de la evenimentele din 1915, Vladimir Putin a catalogat
faptele comise în Imperiul Otoman ca fiind un genocid comis împotriva
83
armenilor și a declarat că „nimic nu poate justifica masacrele în masă”,
încheind prin a-și asigura vecinii că poporul rus „se reculege alături de poporul
armean”84.
Replica oficialilor de la Ankara nu a întârziat să apară, ba dimpotrivă.
Ministerul Afacerilor Externe din Turcia a reacționat dur printr-un comunicat de
presă: „Respingem și condamnăm calificarea evenimentelor din anul 1915 drept
genocid de către președintele Putin, în pofida apelurilor și avertismentelor
noastre”85. Punctul de vedere oficial al Ministerului Afacerilor Externe din
Turcia, cu privire la poziția Rusiei în chestiunea armeană, se încheie abrupt și
foarte categoric: Turcia îi reproșează Rusiei „practicile inumane” adoptate de-a
86
lungul istoriei „împotriva popoarelor turc și musulmane” și, totodată,
concluzionează: „Considerăm că, luând în considerare masacrele, exilurile și
atrocitățile comise în Caucaz, Asia Centrală și Europa de Est, Rusia este
probabil cea mai în măsură să știe ce este un genocid și ce înseamnă această
dimensiune juridică”87.
După 100 de ani

Astăzi, amenințările, pericolele, problemele de securitate și prioritățile de pe
agendele actorilor internaționali sunt mult diferite comparativ cu secolul trecut.
80
http://www.huffingtonpost.com/sheldon-filger/turkey-attacks-russia-
sar_b_8649366.html
81
http://www.dw.com/en/russian-military-helicopters-stationed-near-turkey/a-18902803
82
https://www.rt.com/news/326869-russia-armenia-airdefense-caucasus/
83
http://www.revista22.ro/vladimir-putin-califica-actiunile-de-acum-un-secol-asupra-
armenilor-drept-genocid-turcia-reactioneaza-dur-55266.html
84
Ibidem.
85
http://www.agerpres.ro/externe/2015/04/24/turcia-condamna-dur-afirmatiile-lui-putin-
despre-genocidul-armean-20-37-09
86
http://www.hurriyetdailynews.com/russia-knows-genocide-well-turkey-fires-
back.aspx?pageID=238&nID=81545&NewsCatID=510
87
Ibidem.
274
Andreea Pavel
Recunoașterea existenței unui genocid armean în 1915 nu mai poate fi demult o

problemă a istoricilor. O astfel de inițiativă nu poate reveni acum decât
politicienilor, adică acelora care construiesc sistemul relațiilor diplomatice și
care, implicit, fac politica externă a statelor. Nu poți recunoaște existența unui
genocid armean dacă te numești Israel și, în regiune, singurul tău aliat se
numește Turcia. Totodată, numindu-te Germania, nu poți fugi de asumarea unui
genocid armean când, în urmă cu două generații, ororile comise de poporul tău
au dat definiția genocidului.
Oficialii Turciei, dar și o parte a politicienilor și istoricilor turci din România
consideră că acest episod controversat de la începutul secolului al XX-lea poate fi
elucidat exclusiv de specialiștii în domeniu. Aceștia știu însă că timpul va trece în
favoarea lor pentru că o comisie mixtă, formată din istorici armeni și turci, nu se
va înființa în viitorul apropiat. Iar un secol a trecut deja. Cel mai elegant mod de
a tergiversa o dispută între două popoare este să invoci formarea unei comisii
mixte de specialiști care să rezolve acel diferend. Un alt exemplu de tergiversare a
rezolvării unui conflict este tezaurul românesc care nu a fost restituit de Rusia
nici până în prezent. Ironia exemplului face ca în 2016 să se împlinească tot un
secol din momentul în care cele 93 de tone de aur ale României au ajuns în
88 89
Imperiul Rus . Tratatul româno-rus semnat în anul 2003 a fost acceptat
imediat de oficialii ruși tocmai pentru că această modalitate de pasare a
responsabilității către o comisie mixtă de istorici români și ruși este cea mai facilă
modalitate de a amâna soluționarea diferendului. La mai bine de un deceniu de
la semnarea tratatului privind tezaurul românesc și care propunea înființarea
unui grup mixt de analiză nu există nici măcar premisele înființării unei comisii
de specialitate, darămite vreo decizie comună, asumată de ambele tabere și care
să soluționeze conflictul româno-rus. Precum problema aurului românesc aflat în
90
„custodia” Rusiei începând cu august 1916 , putem presupune că nici problema
armeană nu va fi soluționată în urma deciziei unei comisii mixte de istorici, ci
doar în urma unei decizii venind din sfera politică.
Au murit un milion de armeni în Primul Război Mondial în urma unei
intenții de exterminare a acestui popor? Și-a propus Guvernul Junilor Turci să
ucidă armenii din Imperiul Otoman sau a vrut doar să-i facă „buni cetățeni
otomani”? A fost sau nu genocid în 1915? La aceste întrebări și altele asemenea
pot răspunde, cu siguranță, doar istoricii. Însă, decizia recunoașterii sau negării
88
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-anse-mai-are-rom-nia-s-i-
recupereze-tezaurul-pozi-ia-rusiei-n-aceast
89
http://www.zf.ro/politica/se-intoarce-tezaurul-romaniei-de-la-moscova-ministrul-de-
externe-vorbeste-de-o-agenda-concreta-a-unei-comisii-mixte-10996697/
90
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-anse-mai-are-rom-nia-s-i-
recupereze-tezaurul-pozi-ia-rusiei-n-aceast
275
existenței unui genocid armean va aparține, în final, oamenilor politici. Este

elocventă însăși dubla poziție a președintelui Uniunii Armenilor din România, în
calitate de deputat al comunității și senator din partea unui partid politic, apoi de
ministru în Guvernul României. Pe măsură ce Varujan Vosganian mai urca o
treaptă în sfera politică, discursul său despre evenimentele din 1915 a început să
lipsească în Senatul României. De asemenea, odată cu întoarcerea României
dinspre Rusia, aliat de nădejde al Armeniei, către SUA și Turcia, comunitatea
armeană a devenit tot mai vocală în Parlamentul României, iar pretențiile
acesteia de-a dreptul îndrăznețe.
O sută de ani reprezintă o perioadă suficient de lungă pentru ca
recunoașterea unui genocid armean, un episod oricum puțin cunoscut și
mediatizat, să nu mai reprezinte o prioritate pe agendele politicii externe ale
actorilor internaționali. Pe de altă parte, o recunoaștere a genocidului de către
Guvernul de la Ankara este aproape imposibilă pentru că ar presupune, în primul
rând, retrocedări și despăgubiri colosale pentru urmașii victimelor din 1915, dar și
posibila retrasare a granițelor. Nu în ultimul rând, și prin prisma disputelor
parlamentare pare că înşişi armenii își evocă trecutul mai degrabă în funcție de
schimbările geopolitice din regiune.
276
HIMERELE EXTREMEI DREPTE
“POLITICS AND DOGMA”.

THE CASE OF FATHER ILIE IMBRESCU (1909-1949)
IONUȚ BILIUȚĂ ∗
The present contribution aims to map the fascist theology of Fr. Ilie
Imbrescu (1909-1949), one of the leading voices of the Iron Guard. A member of
the reputed intellectual circle gathered around the legionary newspaper “Axa”
and later on a fanatical propagandist, Fr. Imbrescu was one of the few
theologians capable of integrating the legionary palingenetic view into the
conceptual garments of the Orthodox theology.1 By accommodating apparently
contradictory categories such as nation and God into a theological nationalist
discourse, Fr. Ilie Imbrescu was one of the most intellectually-sophisticated
representatives of the Iron Guard. Nevertheless, as a member of the Legionary
government, Fr. Imbrescu attempted to materialize his fascist, regenerative
vision into state policy meant to revolutionize the Romanian state. I argue that
Fr. Ilie Imbrescu serves as the perfect case-study of “clerical fascist”, exemplifying
the process of “synthesis” of Orthodox theology with secular nationalism.2
According to this “synthesizing, syncretic mode of ‘clerical fascism’”, the fascists
and the clergy altered the Church ritual, canon law and doctrine and
reinterpreted Orthodox theology through their nationalist lenses in order to
establish their own understanding of theology.3 In order to construct this
∗
„Gheorghe Şincai” Institute for Social Sciences and the Humanities of the Romanian
Academy, Târgu-Mureş.
1
For fascism as palingenetic (regenerative) myth of modernity as associated with fascism
see Roger Griffin, The Nature of Fascism (London: Routledge, 1993), p. 32-36, 38-39.
2
The term was coined by Walter Laqueur, Fascism. Past, Present and Future (New York:
Oxford University Press, 1996) and it was applied to the Islamic fundamentalists. Also,
see Matthew Feldman, Marius Turda, “’Clerical fascism’ in Interwar Europe: an
Introduction” in Matthew Feldman, Marius Turda, Tudor Georgescu (eds.), Clerical
Fascism in Interwar Europe (London: Routledge, 2008), p. xiii-xiv.
3
I use Roger Griffin’s idea of synthesis. See Roger Griffin, “The ‘Holy Storm’: ‘Clerical
Fascism’ through the Lens of Modernism” in Totalitarian Movements and Political
Religions, Vol. 8, no. 2 (June 2007), p. 220. Nevertheless, Roger Griffin’s heuristic
approach of the “clerical fascist” came under heavy criticism from James Mace Ward,
Priest, Politician, Collaborator. Jozef Tiso and the Making of Fascist Slovakia (Ithaca, NY:
Cornell University Press, 2013), p. 352, footnote 13: “Griffen has argued for restricting
theological expression of the nation, the theological acculturation between the

Iron Guard and the Romanian Orthodox Church continued the 19th century
process of nationalizing the Orthodox Church, a process developed in multiple
stages along the years.
The present article will be shaped into three parts. The first focuses on the
incipient legionary activities of the young Ilie Imbrescu, following his fascist
conversion occurred while undertaking his graduate studies in Theology at the
University of Bucharest. I will argue that Fr. Imbrescu’s conversion to fascism as
represented by the Iron Guard was related with the events from the Tomb of the
Unknown Soldier in January 1933, which determined a change of perspective for
a large number of Orthodox clergymen and Theology students. Also, his articles
from Calendarul led by Nichifor Cranic, at that time the main ideologue of the
Romanian fascist movement, and from Axa, the leading intellectual newspaper of
the Legionary movement prove that his allegiance with the Romanian fascism
turned to be a consciously and permanent option for the young clergyman.
After the assassination of Prime Minister I. G. Duca (29th of January 1933), the
imprisonment of the Legion’s leadership and the political re-organization of the
party, Fr. Imbrescu undertook his clerical post in southern Dobrogea and
continued to extensively publish in the legionary press in favor of the
movement’s political goals. Despite his initial militant propaganda for the
movement, while in Bazargic, where he had his parish, he preferred a more
intellectual take on the legionary phenomenon, in a continuous pursuit of a
theological justification of the legionary antisemitic ultranationalism. Although a
constant presence in the legionary leadership and a gifted public speaker, Fr.
Imbrescu remained a second rank figure of the movement, deliberately choosing
to focus his attention to the regional organization of the Caliacra County as a
form of national missionary work. I argue that in pursuing a double agenda as
religious and national missionary Fr. Imbrescu considered there was no
opposition between the two, but rather viewed them as parts of the same
pastoral agenda.
The last part will deal with his contribution to the implementation of the
religious state policy during the short-lived National Legionary State (14th of
September 1940-21st/23rd of January 1941). As a director in the Department for
Religious Denominations, Fr. Imbrescu brought forth his contribution to the
legionary project of reforming the Orthodox Church according to the fascist
principles of the totalitarian state.
‘clerical fascism’ to clerics who range from tactically supporting fascism to internalizing
its values. While a welcome intervention for bringing analytical clarity for the concept,
Griffen’s approach to my mind still fails to capture Tiso’s characteristically ambivalent
relationship with revolution.”
280
Ionuț Biliuță
The Events from the Unknown Soldiers’ Tomb.

The Moment of Fascist Conversion?
Ilie Imbrescu4 stands as an example of the young generation from newly
acquired territories by the Romanian Kingdom after the Versailles Peace
Settlement (1920) who intended to pursue a career in the newly formed
Romanian national state.5 Eager to secure a career as lawyers, professors, priests,
officers or bureaucrats in the Romanian administration in the newly acquired
territories or to walk in the footsteps of their fathers and ancestors numerous
youngsters, especially with a traditional background and a modest social
condition, decided to pursue a University diploma meant to secure financially
their future.
Attending the University of Cernăuți in order to follow in his father’s
footsteps as a priest, Ilie Imbrescu got embroiled in the early nationalist and
antisemitic developments taking over Romanian universities in the early 1920s.6
The ethnically-mix academic environment and xenophobic prejudices presenting
the Jewish presence on the University’s benches as an alien “invasion” insured
the rapid radicalization and violent rioting of the Romanian students as an act to
their colleagues from other universities manifesting against the increasing Jewish
presence.7 The fear of the “Judeo-Bolshevik” world-wide conspiracy to subdue all
4
Born in 1909 in the village of Dalboșeț in the Romanian Banat in the family of an
Orthodox priest he will pursue his studies at the Hungarian High School in Caransebeș
and from October 1926 he will enroll as a student in the prestigious Department of
Orthodox Theology of Cernăuți University. For more details see Adrian Nicolae Petcu,
Paul Corneliu Imbrescu (eds.), “Ilie Imbrescu-intinerar biografic în date” in Fr. Ilie
Imbrescu, V-am scris vouă, tinerilor! Gândurile și încercările unui preot mărturisitor
(Bucureşti: Bonifaciu, 2011), p. 11.
5
Dragoș Zdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și
radicalizare politică a tineretului și radicalizare politică a tineretului în România interbelică
(Iași: Polirom, 2015), p. 84-97.
6
For Cernăuți and the process of Romanization achieved by the Bucharest government,
see Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina: die Durchsetzung des
nationalstaatlichen Anspruchs Grossrumäniens 1918-1944 (München: Oldenbourg, 2001);
Victoria Popovici, Wolfgang Dahmen, Johannes Kramer (eds.), Gelebte Multikulturalität:
Czernowitz und die Bukowina (Frankfurt am Main; New York: Lang, 2010). For the Jewish
memory of the city in the post-Communist context, see Marianne Hirsch & Leo Spitzer,
Ghosts of Home. The Afterlife of Czernowitz in Jewish memory (Berkeley: University of
California Press, 2010). For the Jewish cultural and academic life in Romanian
Czernowitz see Susanne Marten–Finnis and Markus Winkler, “Location Memory versus
Space of Communication: Presses, Languages, and Education among the Czernovitz Jews,
1918-1941”, Central Europe, Volume 7, Issue 1 (2009), p. 31.
7
Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania. Regionalism, National Building
and Ethnic Struggle, 1918-1930 (Ithaca: Cornell University Press, 1995), p. 211-244. Lucian
281
Western societies to the perils of the Communist ideology taking over Tsarist
Russia (1917), Hungary (1919), and Germany (1919) and relentless persecutions
inflicted by the Bolsheviks against the Russian Orthodox Church and its clergy as
presented by the Romanian nationalist press made an indelible impression on
the minds of the Romanian students.8 People like A. C. Cuza and Nicolae
Paulescu launched a vicious press campaign heralding the constant exposure of
the Jews as the imaginary plotting enemies of the Christian nations by spreading
among them the harmful ideology of Communism. Also by fueling antisemitic
prejudiced ideas representing the autochthonous Jews as the social “viruses”
infecting Romanian nation with imagined “diseases” leading to the moral and
economic decay of the Romanian nation, the forefathers of Romanian
antisemitism sparked mistrust and sheer hate towards this particular minority in
the ranks of university students and Orthodox clergymen alike.9
Leuștean, “‘For the glory of Romanians’: Orthodoxy and Nationalism in Greater Romania,
1918-1945”, Nationalities Papers, Vol. 35, no. 4 (September 2007), p. 720. Lucian Nastasă,
“Antisemitismul universitar în România (1919-1939)”, in Lucian Nastasă (ed.),
Antisemitismul universitar in România (1919-1939. Mărturii documentare (Cluj-Napoca:
Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale/Kriterion,
2011), for Faculty of Law, p. 64, for Department of Letters and Philosophy, p. 75 and for
Faculty of Sciences, p. 80. The statistics prove without a shadow of a doubt that numbers
related to the Jewish presence in Romanian universities provided by the legionaries in the
early years of their existence were unrealistically exagerated. For the legionary figures, see
Legiunea “Arhanghelul Mihail,” Memoriu adresat tuturor țărilor – cu privire la situația
românilor și jidanilor din România (Iași: Biblioteca “Generația nouă”, 1928), p. 9. For
Codreanu’s fear of Jews “invading” Romania and his fear of world domination by the Jews,
see Corneliu Zelea Codreanu, Scrisori studențești din închisoare (Iași: Biblioteca Generația
Nouă, 1925), p. 12-13, p. 15-16. In many respects he was voicing the same antisemitic
concerns and apocalyptical fears just as his father before him did. See Ioan Zelea
Codreanu, Răvașul unui țăran către frații săi din județul Suceava (Vălenii de Munte:
Neamul românesc, 1911), p. 16-17.
8 th
“Bolșevismul este Judaism!” in Apărarea Națională, Year I, no. 2 (15 of April 1922), p. 8.
Virgil Arifeanu, Socialism. Bolșevism. Falimentul Bolșevismului (Bucharest: Berbecaru,
1919), p. 15, 34-35. Leonard Paukerow. Experimente Bolșeviste. Ce am văzut în Ungaria
comunistă (Cluj: Tipografia “Ardealul”, 1920), p. 14.
9
Paul Shapiro, “Faith, Murder, Resurrection: The Iron Guard and the Romanian
Orthodox Church” in Kevin Spicer (ed.), Antisemitism, Christian Ambivalence, and the
Holocaust (Bloomington: Indiana University Press, 2007), p. 136-172. Lucian Butaru,
Rasism românesc. Componența rasială a discursului antisemit din România până la Al
Doilea Război Mondial (Cluj-Napoca: Editura Fundației pentru Studii Europene, 2010), p.
117. According to John-Paul Himka, “The Importance of the Situational Element in East
Central European Fascism” in East Central Europe, Volume 37, Issue 2-3 (2010), p. 356 the
elements describing the ideology of the Iron Guard were “anti-Semitism,
anticommunism, and self-discipline”.
282
Ionuț Biliuță
The so-called revolt of the “generation of 1922” impacted also on Cernăuți

Department of Orthodox Theology, determining the antisemitic radicalization of
its student body.10 As Kevin P. Spicer in the case of the German “brown priests”
and Derek Hastings in the case of the Catholics associated with the early rise of
Nazism in Bavaria, the Romanian Orthodox clergymen saw in the revolutionary
violent nationalism and rabid antisemitism on the agenda of different radical
movements (the Iron Guard included) common vantage points, providing them
with meaning to deal with the feeling of social anomie engulfing both the
Orthodox Church and the Romanian society, but also with imagined ethnical
enemies for the economic backwardness they were experiencing in the early
1920.11 From the constant urgency to envisage the Jewish minority as an internal,
imagined enemy allegedly responsible for the economic underdevelopment and
sheer poverty of the rural Orthodox priests to Theology students’ decisive and
violent action against the Jewish business and their fellow-colleagues in the
Romanian universities there were just a few steps.12
10
For the 1922 generation, see Constantin Papanace, Destinul unei generații. Geneza și
urmările lui 10 Decembrie 1922 (Bucureşti: Scara, 2002), initially published in 1952.
Lorenzo Baracchi Tua, Garda de Fier (Bucharest: Editura Mișcării Legionare, 1940), p. 36-
37. See Traian Sandu, Un Fascisme Roumain. Histoire de la Garde de fer (Paris: Perrin,
2014), p. 43-47. Roland Clark, Holy Legionary Youth. Fascist Activism in Interwar Romania
(Ithaca: Cornell University Press, 2015), p. 28-31. For a theological relevance of Cernăuți
Faculty of Theology in the context of Romanian interwar theology, see Vladimir Trebici,
“Facultatea de Teologie din Cernăuți (1875-1940) și importanța sa ecumenică,”
Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă. Momente aniversare în Biserica Ortodoxă Română
1995 (Bucharest: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1995), p. 360-367. For the nationalist radicalization in Cernăuți Faculty of Theology, see
Mardarie Popinciuc, Pentru Sfânta Cruce Pentru Țară (Freiburg: Coresi, 1985), p. 55-75.
Radu Florian Bruja, Extrema dreaptă Bucovina (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2012), p. 45.
For the Nazi infiltration in the faculties of Theology in Germany, see Geoffrey J. Giles,
Students and National Socialism in Germany (New Haven: Princeton University Press,
1985), p. 250-265. Steven Remy, The Heidelberg Myth. The Nazification and Denazification
of a German University (Cambridge: Harvard University Press, 2002), p. 12-49. Susannah
Heschel, “For ‘Volk, Blood, and God’: The Theological Faculty at the University of Jena
during the Third Reich,” in Anson Rabinbach and Wolfgang Bialas (eds.), Nazi Germany
and the Humanities (Oxford: Oneworld Publications, 2006), p. 365-394. For Göttingen’s
Faculty of Theology, see Robert Ericksen, Complicity in the Holocaust. Churches and
Universities in Nazi Germany (Cambridge: Cambridge University Press, 2012), p. 61-93.
11
Kevin P. Spicer, Hitler’s Priests. Catholic Clergy and National Socialism (DeKalb:
Northern Illinois University Press, 2008), p. 9. Derek Hastings, Catholicism and the Roots
of Nazism. Religious Identity and National Socialism (Oxford: Oxford University Press,
2010), p. 77-106.
12
Tudose Popescu, one of the proeminent leaders of the nationalistic antisemitic youth in
the early 1920s, was a student in Theology in Cernăuți. See “Un an de la moartea lui
Tudose Popescu” in Garda Bucovinei, Year I, No. 1 (18 November 1932) p. 2. In 1926 Fr.
283
One major influence on Imbrescu’s nationalistic conversion had Domițian

Spânu, his mentor and professor of Moral Theology, who got elected by the
student center as the president of the 1922 generation group.13 According to a
document preserved in the archives of the former Securitate, as a young student
Ilie Imbrescu converted to the highly nationalistic direction of the 1922
generation, standing as one of the most important propagandist of the
movement in Cernăuți.14 Eventually, his eager propagandistic zeal in favor of the
antisemitic and nationalist ideals of the young generation paid off handsomely
for young Imbrescu, elected in 1930 as the President of the Student Center from
the University of Cernăuți and as member of the executive committee of UNSCR
[The National Union of the Romanian Christian Students], the leading
nationalist organization emerged after the 1922 riots from the student body.15 In
the same year he graduated his BA studies in Orthodox Theology with a
dissertation about the relevance of the divine grace in the national and Christian
redemption.16
Eager to continue his theological training and to turn his BA diploma into a
PhD in Theology Ilie Imbrescu enrolled as a PhD student in Bucharest in 1931.
Following his departure for Bucharest the fascist drive led him to visit Cernăuți
again and to engage in stern legionary propaganda among Theology students
from his Alma Mater.17 Nevertheless, according to Imbrescu’s own statements, it
was during these months of summer of 1933 that he engaged in close-relations
with the Iron Guard’s leadership while working voluntarily in Casa Verde
construction site.18 Although already in the vicinity of Codreanu and a regular
Nicolae Georgescu led in Edineț (Bessarabia) an antisemitic revolt of the seminary

students. See William I. Brunstein, Roots of Hate. Antisemitism in Europe before the
Holocaust (Cambridge: Cambridge University Press, 2004), 68-69.
13
Fr. Ilie Imbrescu, Apostrofa unui teolog. Biserica și Mișcarea legionară (Bucureşti: Cartea
Românească, 1940), 20. Fr. Domițian Spânu (1892-1936) was trained in Theology in
Cernăuți with specialization studies in Vienna, Strassbourg and Paris. From 1925, he was a
lecturer of Moral Theology in Cernăuți and exerted a profoundly nationalistic influence
on the young generation of students. For details related to his biography, see Fr. Dumitru
Păcurariu, Dicționarul teologilor români (Bucureşti: Enciclopedică, 2002), p. 445. For Fr.
Domițian Spânu’s relevance for Imbrescu’s intellectual and nationalist development see
th
Fr. Ilie Imbrescu, “Domițian Spânu” in Porunca vremii, Year V, no. 552 (25 of October
1936), p. 2.
14
Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității [onwards ACNSAS],
fond Penal, file no. 000324, vol. 11, p. 54.
15
Fr. Ilie Imbrescu, V-am scris vouă, tinerilor! Gândurile și încercările unui preot
mărturisitor (Bucharest: Bonifaciu, 2011), p. 49, 51.
16
Adrian Nicolae Petcu, Paul Corneliu Imbrescu (eds.), “Ilie Imbrescu-intinerar biografic
în date” in Fr. Ilie Imbrescu, V-am scris vouă, p. 11.
17
ACNSAS, fond Penal, file no. 000324, vol. 7, p. 376.
18
Fr. Ilie Imbrescu, V-am scris vouă, p. 65.
284
Ionuț Biliuță
contributor to the legionary press, the graduate student in Theology and

candidate for priesthood hesitated in officially joining the Iron Guard’s ranks.
I argue that in Ilie Imbrescu’s breaking point towards his fascist conversion
what changed his perspective on nationalism was the rather prosaic ceremony
organized by the student body of the University of Bucharest in order to place a
cross at the tomb of the Unknown Soldier and thus to Christianize the tomb.19
The ceremony was meticulously organized by the students, the cross being
sanctified in the student’s church of St. Anthony from Bucharest and kept in the
altar for several days.20 Ilie Imbrescu, at that time a PhD student in Theology in
Bucharest, was to be the second to carry the cross on his shoulders in the
procession. All the students present were Iron Guard’s members.21 The
procession took place on the 24th of January 1933 when the legionaries from
Bucharest led by the Orthodox priest Nicolae Georgescu-Edineţ, the chaplain of
the University of Bucharest and the students of Bucharest student center
affiliated with the Legion headed by Mihail Stelescu22, a young member of the
19
Constantin Petculescu, Mișcarea legionară. Mit și realitate (Bucureşti: Noua Alternativă,
1997), p. 86. For the significance played by the Tomb of the Unknown Soldier in
Romanian History, please see Maria Bucur, Heroes and Victims. Remembering War in
Twentieth-Century Romania (Bloomington: Indiana University Press, 2009), pp. 119-125.
For legionary conversion, see Gh. Arghiropol, “Pe șantierul de la Buga” in România
th
creștină, Year I, no. 9 (15 of July 1935), p. 1. George Beza, “Mărturisire de credinţă”
[Confession of faith] in Revista mea, Year I, no. 9-10 (September-October 1935), p. 7. This
was confirmed by the legionary priest Vasile Boldeanu “Ce-am văzut în tabăra Legionară
la Carmen Sylva” in Braţul de Fier, Year I, no. 4 (September 1935), pp. 1-2. See also Ion
Fleșeriu, Amintiri (Madrid: Artes Gráficas Benzal, 1977), pp. 64-77. Also, see the testimony
of Fr. Liviu Stan about his legionary conversion. ACNSAS, fond Informativ, file no. 211444,
vol. 1, p. 119. These texts and testimonies contradict Roland Clark, Holy Legionary Youth,
p. 250-254 casts doubt about the validity of a legionary conversion. For religious
conversion, see Lewis R. Rambo, Understanding Religious Conversion (New Haven: Yale
University Press, 1993), p. 124-142. Christopher Lamb, M. Darrol Bryant (eds.), Religious
Conversion. Contemporary Practices and Controversies (London: Cassel, 1999), p. 1-22.
Henri Gooren, Religious Conversion and Disaffiliation. Tracing Patterns of Change in Faith
Practices (Houndmills: Palgrave, 2010), p. 43-53. For a historical account of spiritual
conversions and their narration as a missionary weapon see the case-study of Russian
Baptists in Heather Coleman, Russian Baptists and Spiritual Revolution, 1905-1929
(Bloomington: Indiana University Press, 2005), p. 47-66. For fascist conversion see Peter
Fritzsche, Life and Death in the Third Reich (Belknap: Harvard University Press, 2008), p.
25-37. Matthew Feldman, Ezra Pound’s Fascist Propaganda, 1935-1945 (Houndmills:
Palgrave, 2013).
20
21
Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”. O contribuție la problema fascismului
internațional (Bucureşti: Humanitas, 1999), p. 414.
22
Mihai Stelescu (1907-1936) was a legionary commander and the youngest member of
the Romanian Parliament (1932). Unsatisfied with the 1933 admission of the Axa, group of
285
Romanian Parliament attempted to put a cross on the tomb of the Unknown

Soldier23 and were brutalized by the Romanian police.24
According to an eye-witness, after a short speech by Fr. Georgescu-Edineţi,
the students left in procession for Carol Park, where the tomb of the Unknown
Soldier was, but found it closed. Present at the scene, the first prosecutor Procop-
Dumitrescu told the students that he had governmental orders to prevent the
cross on the tomb. Some of the students forced the police barriers and entered
the park but they were stopped with police batons and the priest’s ritual
vestments and the cross were torn apart. Retreating from the park, after a short
speech by Mihail Stelescu, the students kneeled and sang “God is with us!” The
police replied with a volley of fire, seriously wounding student Gogu Stănescu.
The students left in procession for Calendarul editorial offices where a
demonstration took place. Stelescu and Nichifor Crainic talked to the students,
encouraging them to continue the protest.25 According to Ilie Imbrescu, after the
speeches of Stelescu and Crainic, Codreanu and his father came to thank the
students for their sufferings for the Cross.26
intellectuals in the Legion and their increasing influence on Codreanu, he left the party in
1934 and founded Cruciada Românismului. Because of his attacks in the press against
th
Codreanu and the movement, on the 16 of July 1936 a commando of ten Theology
students, members of the Iron Guard, went to the hospital where he was recovering from
an operation and killed him with 120 bullets. Still, he is considered the archetype of the
traitor in legionary environments.
23
A reaction on the significance of this action comes from Mircea Vulcănescu, “O Cruce
pe Mormântul Eroului Necunoscut” in Dreapta, Year II, No. 5 (1933), p. 3. Re-printed in
Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie (Bucureşti:
Humanitas, 2004), p. 358-360.
24
The information comes from the staunchest opponent of the Iron Guard who at that
time was State Secretary in the Ministry of Interior. Armand Călinescu, Însemnări Politice
1916-1939 (Bucureşti: Humanitas, 1993), p. 140. According to Maria Bucur, Heroes and
th
Victims, pp. 110-111 the date of 24 of January was not chosen randomly by the Iron Guard.
The celebration of the unification between Moldavia and Walachia in 1859 was also
followed by religious services which were performed in the memory of those dead in
WWI.
25
„Creştinismul în conflict cu masoneria” in Calendarul, Year I, no. 280 (27th of January
1933), p. 3. For the importance of this edition, see United States Holocaust Memorial
Museum Archives [onwards USHMM], Ministerul de Interne, fond Diverse, file no. 1/1933,
p. 46.
26
Fr. Ilie Imbrescu, V-am scris vouă, tinerilor! p. 123. Fr. Imbrescu was sent afterwards to
th
Cernăuți where in 29 of January 1933, after a short religious service in the Orthodox
th
cathedral, he spoke to 100 nationalist students about the 24 of January events from
Bucharest. See USHMM, Ministerul de Interne, fond Diverse, file no. 1/1933, p. 56.
Imbrescu’s actions resulted in the adherence of mostly of Bukovina students to the Iron
Guard. See USHMM, Ministerul de Interne, fond Diverse, file no. 1/1933, p.62.
286
Ionuț Biliuță
Immediately after the demonstration was over and the students in

procession took the broken cross back to the student’s chapel, Fr. Georgescu-
Edineţi was arrested and a delegation led by Mihail Stelescu, the leader of the
students and a member of the Parliament went to the Police to ask for their
priest’s release.27 Three hundred students remained in the church to pray for
Georgescu-Edineţi’s freedom. Corneliu Codreanu came to the church, asking
them to retire and to refrain from any act of provocation against the police.28
The police brutality and the tearing apart of the cross scandalized Nichifor
Crainic who wrote several articles in support of the legionary students.29 In his
articles, Crainic criticized the violence of the police as means of occult
freemasonry to prohibit a manifestation of Romanian nationalism and saw this as
a direct attack on the Orthodoxy of the Romanian nation. He defended the
students from the Police’s accusation of provoking chaos during the skirmish
with the authorities in Carol Park and during the demonstration from Calendarul
headquarters and accused freemasonry for causing chaos.30
Nichifor Crainic did more than just write articles in favor of the legionary
students savagely beaten by the Police in the events from Carol Park. As a
professor in the Bucharest’s Faculty of Theology, on the 25th of January (the day
of St. Gregory the Theologian, the patron-saint of the theological school) he
attended the traditional lunch with the professors and Patriarch Miron Cristea.
He raised the problem with the Patriarch and his fellow colleagues from the
faculty. The Patriarch reacted positively to Crainic’s position and condemned
Police brutality against the students and promised Crainic that he will do all the
necessary inquiries at the Ministry of Internal Affairs to allow the cross on the
Unknown Soldier’s tomb and to drop the charges against Fr. Georgescu-Edineţi
and the students arrested by the Police. The Patriarch’s speech was followed by
Fr. Ioan Mihălcescu, the future Metropolitan of Moldavia, who condemned the
sacrilege of tearing up the cross and the impiety of not having a cross on the
Unknown Soldier’s tomb. Crainic summarized the two speeches and asked for a
27
A manifesto of UNSCR asked for the same thing. See USHMM, Ministerul de Interne,
fond Diverse, file no. 1/1933, p. 41.
28
„Creştinismul în conflict cu masoneria” in Calendarul, Year I, no. 280 (27th of January
1933), p. 3.
29
Nichifor Crainic, „Cavalerii sfântului mormânt” in Calendarul, Year I, no. 280 (27th of
January 1933), p. 1; Idem, „Sacrilegiul împotriva Crucii” in Calendarul, Year I, no. 281 (28th
of January 1933), p. 1 this article was re-written in a new version: Idem, “Steaua polară” in
th
Cuvântul studenţesc, Year 8, no. 1 (25 of February 1933), p. 1; Idem, „Ţara se mişcă” in
Calendarul, Year II, no. 282 (29th of January 1933), p. 1.
30
Idem, „Cine a provocat dezordinea?” in Calendarul, Year II, no. 284 (4th of February
1933), p. 1.
287
procession of Bucharest’s Orthodox priests headed by the Patriarch to place the

cross on the tomb, a proposal accepted by all those present.31
The decision of the Patriarch and his speech was followed by a communiqué
of the Orthodox priests in Bucharest in which they condemned the act of 24th of
January when an Orthodox priest was beaten, expressed their solidarity with the
legionary students that were brutalized and with the Patriarch’s decision to
preside a procession of the Bucharest Orthodox priests to the grave of the
Unknown Hero to place a cross there.32 The author of the statement, Fr. D.
George-Duşumea, and representatives of Bucharest priests such as Fr. Grigore
Cristescu and Fr. Haralamb Rovenţa both professors at Bucharest’s Faculty of
Theology handed their written protest to Patriarch Miron and later on paid an
official visit to the Minister of Internal Affairs, G. G. Mironescu to protest about
what happened in Carol Park.33 The legionary clergy was not alone in petitioning
the Patriarch. The representatives of the legionary student organizations Ştefan
Câmpineanu, the president of UNSCR [The Union of the Christian Students from
Romania], Mihail Stelescu , the leader of Bucharest Student Centre and M.
Ştefan, the president of the Society of Theology Students paid a visit to Patriarch
Miron Cristea to share their point of view.34
The Iron Guard’s intellectuals from Axa speculated the favorable movement,
even after the official conclusion of the events with the placement of a wooden
cross on the grave of the Unknown Soldier by a procession of the legionary youth
and Bucharest clergy.35 They followed the story about the Patriarch’s promise
that he will do all the diligences to the authorities and he will place the cross
personally on the grave of the Unknown Soldier. Fr. Georgescu-Edineţi36 was
praised and advertised as a martyr for the Cross.37 Mihail Stelescu, the student
leader who participated in the 24th of January events defined the students’ action
and the Axa campaign in the following terms
31
All the information is taken from „Protestul împotriva sacrilegiului de la Parcul Carol.
th
Cuvântarea Părintelui Patriarch” in Calendarul, Year II, no. 281 (28 of January 1933), p. 5.
32
„Comunicat” in Calendarul, Year I, no. 282 (29th of January 1933), p. 5.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”, p. 211.
36
Fr. Georgescu-Edineţi replied to the nice words said about him by eulogizing the
young, Christian generation of the Iron Guard. Please see Fr. N. T. Georgescu (Edineţ),
“Cinste Studenţimei creştine! Slavă lui Dumnezeu!” in Cuvântul studenţesc, Year VIII, no.
th
1 (25 of February 1933), p. 3.
37
„Fr. Georgescu-Edineţi” in Axa, Year I, no. 6 (5th of February 1933), p. 2. The priest
Nicolae Georgescu-Edineţ was defended in by A. Vântu, „Duhovnicul studenţilor şi
Patriarhia” in Axa, Year I, no. 7 (19th of February 1933) when the Patriarchy intended to
take disciplinary actions against him for inciting the students to violence.
288
Ionuț Biliuță
The fight for the cross… will lead to placing the holy cross on the
frontispiece of the Romanian state…. From now on the battle has
begun. Who will be the stronger will triumph and maybe those who
will suffer the most will triumph.
According to Stelescu, the action from 24th of January 1933 was the beginning
of the legionary Christianization of the Romanian state, but also the
commencement of the movement’s sufferings in its fight for the cross.38 The
tomb of the Unknown Soldier became a place to be Christianized, a point from
where the legionary revolution could start enveloping the country. The campaign
ended with two articles praising Fr. Georgescu-Edineţi and the legionary youth
and beholding Patriarch Miron Cristea responsible for the delay in placing the
broken stone cross on the tomb of the Unknown Soldier:
There is someone in this Christian country, made by people, yet
sanctified by God to see the preserving the Heaven’s way and the
defending of Christ’s cross. He blessed the 24th of January action and
the blood spilled by the Priest and he promised that a monumental
cross worthy of our national Hero’s tomb will be placed there without
delay. Following his intervention, everybody complied and waited.
From that moment until now five months passed, the deadline has
passed a long time ago and we see no positive achievement except the
judicial action on charges of rebellion filed against the Priest and the
students.39
The year 1933 marked the apogee of the movement and witnessed political
changes in terms of strategy. For the first time, the Orthodox clergy felt that a
political movement is taking their side against the state. The presence of the
Orthodox priests in this particular phase in the movement’s political expansion
has ensured that the Iron Guard’s political message was well received in the
ecclesiastical structures and by so doing ensured the penetration of its political
message in the sermons and the teachings of the Orthodox clergymen. By
covering in minute details the events from 24th of January and 5th of March, the
editorial staff of Calendarul paid a huge service in transmitting the message of
Codreanu’s movement towards the Orthodox clergy. For the first time, the clergy
38
The press campaign was also supported by Fr. Dumitru Stăniloae, “Partidele politice şi
th
crucea” in Telegraful român, Year LXXXI, no. 13-14 (11 of February 1933), pp. 1-2.
39
“O provocare şi o întrebare” in Axa, Year I, no. 14 (15th of June 1933), p. 8. For a
complete overview of the 1933 events from the Tomb of the Uknown Soldier, see Ilie
Imbrescu, Lupta de la mormântul fără cruce. Povestirea faptelor. Declarația Înaltului
patriarh. Comunicatul preoțimii din capitală. Articolele d-lui Nichifor Crainic comunicate
studențimii. Ce spun ziarele (Bucureşti: Institutul de Arte Grafice “Bucovina”, 1933).
289
felt that a political movement was taking interest in its problems and undertook
steps in to represent it in front of the authorities. Also, Calendarul was the public
rostrum where all the issues of the clergy (the remuneration problem, the danger
of a Communist, atheist revolution, the unjust character of the State’s legislation
regarding the clergy, the intrusion of the bishops and of the political parties in
the life of the Church, etc.) were brought to light by Nichifor Crainic and his
fellow-editors.
In this quality of Iron Guard member, Ilie Imbrescu made his debut40 in the
prodigious newspaper Axa, seen as the rostrum of legionary secular
intellectuality.41. He published one of the programmatic texts about the relation
between Orthodox theology and the Iron Guard, between Orthodoxy and
fascism.42 In the pages of his text, Fr. Imbrescu speaks about the Legion as the
embodiment of the Church’s doctrines considering the legionaries as
‘fools for Christ’ who, because of their love to see the heavens on
earth, live of the legitimate enthusiasm of work, under a single slogan,
that is Sincerity conditioned by the only means to succeed: Sacrifice.
Their resilience towards the world’s mockery and temptations, their
power to change clay into valuable, useful pots are the heritage of the
beneficial thrust in the Saints’ example and the their consequent
following… their courage to bear any contempt and any hatred made
them pillars and accomplishers of the hierarchy of values, which is
molded into shape according to ‘celestial Hierarchy’s prototype.43
40
His first text was published in another place. Ilie I. Imbrescu, “Hristos” in Cuvîntul
th
studenţesc, Year VIII, no. 2 (12 of March 1933), p.1-2. He also published before this text
as a PhD candidate in Theology another text: Ilie I. Imbrescu, “Spre un front al
th
studenţimii ortodoxe” in Calendarul, Year II, no. 380 (29 of May 1933), p. 3.
41
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica Ultranaționalismului (Bucharest:
Humanitas, 1993), pp. 159-161. For “Axa” circle of intellectuals and its importance for the
shaping of a unitary legionary ideology, see Valentin Săndulescu, “Generation,
Regeneration and Discourse of Identity in the Intellectual Foundations of Romanian
Fascism. The Case of AXA Group” in Diana Mishkova, Balász Trencsényi, Marja Jalava
(eds.), ‘Regimes of Historicity’ in Southeastern and Northern Europe, 1890-1940. Discourses
of Identity and Temporality (Houndmills: Palgrave Macmillan, 2014), p. 210-232.
Nevertheless, when speaking about the professional categories publishing in the pages of
the Axa there is no mention of the theologians such as Nichifor Crainic or Fr. Ilie I.
Imbrescu (p. 211). In the aforementioned contribution Valentin Săndulescu quotes twice
Nichifor Crainic’s texts published in Axa (p 216-217), without any reference to his
profession.
42
Ilie Imbrescu, „Teologii şi ‚Garda de Fier’” in Axa, Year I, no 14 (15th of June 1933), p. 3.
43
Ibidem.
290
Ionuț Biliuță
In Fr. Imbrescu’s passionate description of the Iron Guard’s youth he

identifies it with the sacred people of God, the Russian “fools for Christ”44, similar
to the Orthodox saints and earthly embodiment of the celestial hierarchy from
the Orthodox theology. Because in the Orthodox theology influenced heavily by
Dionysius Areopagite’s Mytical Theology God’s grace towards his creation comes
through the mediation of the celestial hierarchy45, it means that in the Legion’s
case through this mediation the archangelic theology of the Iron Guard becomes
a normative according to the Orthodox canons. This is the starting point of the
Christian fused hagiography of the movement in which the myth of sainthood
and that of sacrifice would constitute the ideological linchpin for shaping the
movement’s sacrament of death, pivotal for the legionary theology. A virtuous
people of God, the Legion becomes the true Church, the realization of the
Orthodox Church’s own commandments, an action which should be embraced
and cultivated by the Orthodox priests and theologians.
But for Ilie Imbrescu the reality of the Orthodox Church’s reaction fell
behind his expectations:
What about the servants of the Holy Altar?!... Some anathematize
these young people because probably they attempt ‘to serve two
44
Nicholas Lossky, Nebunii lui Hristos (Timişoara: Amarcord, 1995), p. 55 and passim.
44
Fr. Ilie I. Imbrescu, “Teologii şi ‘Garda de Fier’,” Axa, Year I, no 14 (15th of June 1933), 3.
For definition about the “fouls for Christ” (in Greek, saloi, in Russian yurodivyi), “fools in
Christ” or “fools for the love of Christ” see Michael Prokurat, Alexander Golitzin, Michael
D. Peterson (eds.), Historical Dictionary of the Orthodox Church (Lanham: Scarecrow
Press, 1996), 133: “This phrase signifies a class of saints and a type of asceticism. … As a
type, the holy fool seeks humility by feigning madness, thus exposing him- or herself to
ridicule and, often, to physical abuse. Even before its advent as a discernable category of
asceticism, such behavior was not unknown among the early practitioners of
monasticism. Just as other great ascetics, the holy fools have been perceived as gifted
with extraordinary charismata, e.g., clairvoyance, the spirit of prophecy, healing, etc. On
the one hand, their deliberate rejection of the social status – similar to other notable
ascetics (e.g., the stylites) – often accorded them a paradoxical access to and influence on
the leaders of Church and state. On the other hand, this category of saint has been a
controversial one over the centuries. At time the Church has questioned whether of not
to recognize it. The basis of the controversy regarding the holy fools may be summarized
too say (possible, to simply) that the saints could not be easily distinguished from the
retarded, the demented, or the others.” One possible source for the theology of the “fools
for Christ” for Fr. Ilie I. Imbrescu might be the book by Fr. Nicholas Arseniev, Russian
Piety (Crestwood: St.Vladimir Seminary Press, 2001), p. 110-112. For a theological
interpretation of this type of holiness, see Lennart Rydén, “The Holy Fool” in Serghei
nd
Hackel (ed.), The Byzantine Saint 2 edition (Crestwood: St. Vladimir Seminary Press,
2001), p. 106-116.
45
See Paul Rorem, Pseudo-Dionysius. A Commentary on the Texts and an Introduction to
their Influence (Oxford: Oxford University Press, 1993), pp. 47-83.
291
Masters: God and Mammon.’ Others are content with the

denunciation of the tempter, forgetting that our Savior said ‘who is not
against us is with us.’ What is the most important thing the
theologians are forgetting or not taking into account is the fact that
the legionaries do not falsify the teaching of the Holy Church, they
obey completely its canons, therefore keeping them away from heresy.
To subdue the political to the spiritual in as much as to transform the
purpose of the struggle and sacrifice for a Christian Romania of the
Romanians in religious faith, this is what is left over by the majority of
those who the legionnaires want to defend in this particular moment
when the dread caused this power of their struggle betrays the ‘occult’
through everything that it unleashes with infamy and terror against
the Iron Guard.46
Ilie Imbrescu criticized the clergy for both its apathy, the reluctance to
perceive the Iron Guard’s role and for continuing its obedience towards the State
or the “occult” organization, a pseudonym for freemasonry. Fr. Imbrescu accused
the Romanian Orthodox Church of being incapable of reaching out to the people
and grasp the reality of the transformation of politics into a religious activity.
According to this article, as an already sacralized political embodiment due to
the Christian message embedded in the legionary political narrative, the Iron
Guard stands not just as a simple party or a religious heresy, but rather as a
political expression of Orthodoxy itself, coming from within the Orthodox
Church defending it against any threats. The public sought by Fr. Imbrescu was
not the Iron Guard’s intelligentsia which already came back to the values of
millennial Orthodoxy, but rather the high-clergy of the Romanian Orthodox
Church, reluctant to even consider collaborating with the Romanian fascists.
Ilie Imbrescu wrote another article in the same journal in order to clarify his
positions and make them more explicit for the Orthodox clergy.47 After sketching
a parallel between the life of Jesus Christ and the fact that he was nailed on the
cross because of the alliance between the political factor (in this case Pilate) and
the occult factor (the Jewish synagogue), Imbrescu considers that this scenario
can be very well applied “in the midst of every nation.”48 A party to be able to
govern, the author thinks, needs “divine grace, especially when it comes to the
political leader of a nation.” His critical assessments were addressed both to the
political class of interwar Romania, but also to King Carol II himself. According
46
Fr. Ilie I. Imbrescu, “Teologii”, p. 3.
47
Idem, „Politică şi Dogmă” in Axa, Year I, no. 16 (1st of August 1933), p. 5.
48
Ibidem.
292
Ionuț Biliuță
to Imbrescu, the political leader, the political arena had to be regenerated from
scratch and the solution was at hand, namely the Iron Guard.
Missionary-priest in Bazargic and legionary leader of Caliacra County

On the 10th of December 1933 the Iron Guard was dissolved by the
government of I. G. Duca in order to prohibit the movement running in the
upcoming general elections.49 Many of the Iron Guard’s leaders, including the
Orthodox Dean of Orăştie, Fr. Ioan Moţa were imprisoned as precaution.50
Others like Fr. Ioan Dumitrescu-Borşa went into hiding51 or were expelled from
the University as Ilie Imbrescu.52 Corneliu Codreanu gave a final order to his
followers and disappeared immediately after the dissolution fearing his life.53
General Gheorghe Cantacuzino, left in charge of the movement’s leadership by
Codreanu, sent threatening letters to all the members of government, including
prime-minister I. G. Duca.54 According to a confidential document, a legionary
commando gathered in the house of General Cantacuzino on the 28th of
December to receive the benediction of an Orthodox priest for their attempt to
assassinate I.G. Duca in Sinaia, while he was being received in a private audience
by King Carol II.55 The following day, the commando succeeded in its mission
and it seemed that the wave of arrests and public condemnation of this radical
gesture set the tombstone and the final epitaph for Codreanu’s movement.
Despite the fact that most of the legionary leadership went to prison, in
February 1934 Ilie Imbrescu was consecrated as a priest for St. George Church in
Bazargic by Bishop Gherontie Nicolau of Tomis.56 Although closely supervised by
the Police and monitored by the authorities of the Orthodox Church in the
region, Fr. Ilie Imbrescu continued to publish extensively in the legionary press
and to organize the county on legionary basis.57 It was in 1937 that in the wake of
49
Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”, p. 211.
50
„Preotul Ioan Moţa în închisoare!” in Telegraful român, Year LXXXVII, no. 48 (16th of
December 1933), p. 3.
51
Fr. Ioan Dumitrescu-Borşa, Cal troian intra muros. Memorii legionare (Bucureşti:
Lucman, 1999), p. 97.
52
53
Nicholas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România (Bucureşti: Hasefer, 1996),
p. 392.
54
Duiliu Sfinţescu, Răspuns la întrebările tinerilor care doresc tot adevărul despre
mișcarea legionară (Bucureşti: Crater, 1996), p. 84.
55
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, p. 146.
56
Fr. Ilie Imbrescu, V-am scris vouă, p. 73. For Bishop Gherontie Nicolau’s biography see
Fr. Alexandru Moraru, Dicționarul Ierarhilor Români și Străini Slujitori ai Credincioșilor
Bisericii Ortodoxe Române (Bucureşti: Basilica, 2015), p. 322-323.
57
ACNSAS, fond Penal, file no. 000324, vol. 11, p. 31. For Orthodox clergymen’s fascist
activism during this time, see Oliver Jens Schmitt, “Der orthodoxe Klerus in Rumänien
293
the general elections and as a reward for his unshaken belief in the legionary
creed and his unremitted legionary propaganda among the villages near Bazargig
he was appointed as the legionary leader of Caliacra County.58 Also, the decision
to promote in rank Fr. Imbrescu appointing him as a legionary county leader was
based on the positive feedback received from students and the colonists by the
legionary center in Bucharest related to Fr. Imbrescu’s unshaken belief in the
legionary victory and his unceasing legionary propaganda aiming precisely these
particular social groups.59
His 1937 promotion was also due to his publishing activity in favor of the
Legionary movement. Acting according with the established tradition of
publishing in the leading legionary intellectual newspaper, Fr. Ilie Imbrescu
published in one of the most ambitious attempts to present a legionary point of
view relating to an Orthodox “theology of nation” suited to accommodate the
legionary ultranationalist perspective with the traditional Romanian theology.60
In this article Fr. Imbrescu claimed that
Endowed with a historical purpose assigned to a geographical
boundary the nations must subordinate their earthly purpose to a
soteriological (redemptive) finality which, in their continuous search
for God, will end up as BEING ONE WITH HIM, allowing God to fulfill
in the nations their own inner aim: their resurrection, which is their
eschatological finality, them reaching the divine as a supreme step of
perfection. Who is worthy of the final resurrection and the divine
perfection? Only those nations who identify themselves with the deeds
of the heavenly salvation and the absolute obedience to the divine
grace!61
und die extreme Rechte in der Zwischenkriegszeit,” in Aleksandar Jakir and Marko
Trogrlć (eds.), Klerus und Nation in Südosteuropa vom 19. bis zum 20. Jahrhundert
(Frankfurt: Peter Lang, 2014), p. 187-214. Radu Harald Dinu, Faschismus, Religion und
Gewalt in Südosteuropa. Die Legion Erzengel Michael und die Ustaša in historischen
Vergleich (Wiesbaden: Harrassowitz Verlag, 2013), p. 208-214. Roland Clark, Holy
Legionary Youth, p. 190-199.
58
59
Ibidem, p. 31.
60
For “theology of nation” see Brian Porter-Szücs, Brian Porter-Szücs, Faith and
Fatherland. Catholicism, Modernity and Poland (Oxford: Oxford University Press, 2011),
pp. 4-15, 167.
61 th
Fr. Ilie Imbrescu, “Chemarea neamurilor” in Vestitorii, Year I, no. 1 (13 of March 1936),
p. 5. There were other legionary theologians who incessantly preached the virtue of the
nation’s ultimate resurrection. See Liviu Stan, “Învierea ‘legii românești’,” in Iconar, Year
I, no.8 (1936), 1-2.
294
Ionuț Biliuță
In envisaging the resurrection of the nations as a legionary dogma according

to the principles of the Orthodox doctrine Fr. Imbrescu accommodated in his
writing the controversial and highly-nationalistic ideas as expressed by the Iron
Guard’s leader, Corneliu Zelea Codreanu.62 The legionary belief in the final
resurrection of the nations as the ultimate fulfillment of the Romanian
Volksgemeinschaft’s was one of the most important legionary tenet, obviously
rooted in the common fascist imaginary.
Speaking about the origins of this fascist concept Emilio Gentile
noticed that
The resurrection image was a commonplace in the cult of the
Great War and its accompanying patriotic rhetoric, but it now
acquired a special significance by giving a specific Fascist tinge to the
myth of war. It became the founding myth of the Fascist symbolic
universe, both in the ritual aspects of the cult of the lictor and its epic
aspects, developed during the creation of a ‘sacred history’ for the
Fascist religion.63
Accordingly, in his task to shape the Iron Guard as the militarist, ascetic elite
of the Romanian nation Codreanu envisaged the finality of his national
community project in a quasi-religious rhetoric, meant to attract the sympathy of
the clergy and to catch the eye of the young generation.
[…] the final goal of the nations is not life, but Resurrection, the
resurrection of the nations in the name of Jesus Christ. Creation and
62
For the Patristic understanding of resurrection see Outi Lehtipuu, Debates over the
Resurrection of the Dead. Constructing Early Christian Identity (Oxford: Oxford
University Press, 2015), p. 23-66 and Fr. Théodore Papanicolaou, La Vision de la Mort À La
Lumière des Pères de L’Église. Essai sur la Spiritualité Orthodoxe (Paris: Parole et Silence,
2012), p. 97-116. For a modern approach of the concept of resurrection see Kevin Madigan,
Jon D. Levenson, Resurrection. The Power of God for Christian and Jews (New Haven: Yale
University Press, 2008), p. 1-23. For Imbrescu another fundamental source of centrality of
resurrection was Nikolai Arseniev, Biserica Răsăriteană (Bucureşti: Cartea Românească,
1929): in its pages the Russian theologian asserting that Christ’s resurrection from the
dead was the main dogma of the Orthodox Church. The book appears as one of Imbrescu
most favorite readings. See Fr. Ilie Imbrescu, V-am scris vouă, p. 187.
63
Emilio Gentile, The Sacralization of Politics in Fascist Italy (Cambridge: Harvard
University Press, 1996), p. 39. For the intricate semantics intertwining the national with
the religious “resurrection” as a subversion of death, see Mark Noucleous, “Long live
death! Fascism, resurrection, immortality” in Journal of Political Ideologies, Vol. 10, no. 1
th
(February 2005), pp. 31-49. For the secularization of the resurrection idea in the late 19
century Italy, a change that impacted on the early development of fascism see Simon
Levis Sullam, Giuseppe Mazzini and the Origins of Fascism (Houndmills: Palgrave, 2015),
p. 11-30.
295
culture are nothing more than means, not a purpose to achieve this
resurrection. It is the fructification of the talent that God planted in
our nation and for which we are responsible. There will be a time when
all the nations of the earth will resurrect, together with their kings and
their dead. Every nation has its place before the throne of God. This
final moment, the resurrection from the dead is the highest and the
most sublime goal to which a nation can reach. 64
The final resurrection of the nation surpassing that of the individual clearly
showed that in spite of other varieties of European fascism, Romanian version
tended to achieve a synthesis between the religious traditional mindset and the
ultranationalism of the young generation, distancing itself from other variants of
European fascist with more secular aims and means.65
Fr. Ilie Imbrescu continued to extensively publish in nationalist newspapers
such as Porunca vremii66 and Legionarii67 but also his own publications relating
to the nationalist activity as a missionary of the nation and his missionary work
as a missionary of the Orthodox Bishopric of Constanța in the colonized
territories from southern Dobrodja.68 In emphasizing the public role of the
legionary priest as a nationalistic and religious missionary in both of his writings
Imbrescu pointed out that fighting against the spread of religious minorities such
as the Christian neo-Protestant churches but also against the Jews and their
64
Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari (Timișoara: Gordian, 1994), p. 425.
65
John Pollard, “Fascism and religion” in António Costa Pinto (ed.), Rethinking the
Nature of Fascism. Comparative Perspectives (Houndmills: Palgrave, 2010), p. 148. Roger
Griffin, “An Unholy Alliance? The Convergence between Revealed Religion and
Sacralized Politics in Inter-war Europe” in Jan Nelis, Anne Morelli, Danny Praet (eds.),
Catholicism and Fascism in Europe 1918-1945 (Hildersheim: Olms Georg Verlag, 2015), p.
53.
66
In Porunca vremii who was intended by its editors to resemble with Calendarul and
Cuvântul the most prestigious newspapers of the nationalist press, Fr. Imbrescu’s
assignment was to prepare almost every Sunday the “Dumineca” column, a short
religious meditation on the Sunday\s Gospel, a life of a saint or an important aspect from
the current life of the Orthodox Church. In the pages of Cuvîntul the aforementioned
column was signed by Gheorghe Racoveanu and in Calendarul by Fr. Grigore Cristescu,
both reputed legionary theologians.
67 st
Fr. Ilie Imbrescu, “Cuvinte de început” in Legionarii, Year IV, no. 4 (1 of February
1936), p. 1.
68
Idem, Apostrofa unui teolog (Bucharest: Tipografia Copuzeanu, 1935). Idem, Misionarul
eparhial al Tomisului. Gânduri după un an de încercări (Bazargic, 1935) re-printed in Idem,
V-am scris vouă tinerilor!, p. 389-414.
296
Ionuț Biliuță
“tools” from the Romanian political life and the Orthodox Church was the
foremost duty of any priest.69
Besides his missionary activity, as other “clerical fascists” overtly supporting
the Iron Guard Fr. Ilie Imbrescu persisted in his early 1920s antisemitic views at a
time when the main legionary leadership moved away from its anti-Jewish
mindset to a more anthropologically-regenerative project, a much softer
perspective and more attractive to the young generation.70 In one of his writings
he claimed that
While biblical Judaism was nothing more than a feeble
resemblance of the ultimate Revelation received through the Church,
the force of the civilizing Latinity aims to perpetuate its existence and
relying on the newly established fascist corporatism together with
Hitler’s racism, both perceived as echoes of the Nations’ culture, an
emulation from which the Jews as the most guilty and the most
condemned nation are completely excluded. Adopted as well by Hitler
the fascist corporatism appears as an embodiment of St. Paul’s
teaching that nations and individuals are “members of Christ’s body”
and Hitler’s racism as an expression of the mystery of the humankind’s
blood, cleansed up to the full recovery from all illnesses that prevent
the human’s liberty to fulfill God’s will “on earth as it is in heaven”.
Therefore, corporatism and anti-Judaism are rooted in the Holy
Scriptures and the Holy Tradition which are the ideal examples of the
spiritual development but also acting as living proofs against blind
guides.71
In wholeheartedly praising German racism and Fascist corporatism as valid

political systems from a Christian and national perspective and able to prevent
the spread of “biblical Judaism” Fr. Imbrescu picked up some of the questions
already raised by other Orthodox theologians. As an example, Fr. Dumitru
Stăniloae warmly highlighted the fascist experiment from Italy and the Nazi
take-over of power as means to restore Christian churches to their well-deserved
social prestige, to block the spread of Bolshevism and to counter the Jewish
alienation inside the national community.72 Fr. Imbrescu supported for Romania
69
Idem, Apostrofa unui teolog, p. 64. Fr. Ilie Imbrescu, Misionarul eparhial al Tomisului.
Gânduri după un an de încercări, p. 409-414.
70
For other antisemitic clerical fascists, see Fr. Emilian Cucuetu, “Către frații mei!” in
th
România creștină, Year I, no. 5 (10 of May 1935), p. 1. For the Iron Guard’s antisemitism
see Lorenzo Baracchi Tua, Garda, p. 99-105.
71
Fr. Ilie Imbrescu, Apostrofa unui teolog, p. 50.
72
Fr. Dumitru Stăniloae, Catolicismul după războiu (Sibiu: Tiparul Tipografiei
Arhidiecezane, 1933), p. 112-118; p. 139-155.
297
one of the radical solutions as put forward by the “paradigmatic” fascist

movements from Germany and Italy as far as in their due process of replacing
democracy kept fighting against the Jewish minority.
The legionary electoral victory à la Pyrrhus from November 1937 and the
instauration of the royal dictatorship of Carol II (9th of February 1938) to prevent
the advent of the fascist parties to power determined the legionary priests to
reconsider their allegiances with the Iron Guard.73 His vivid propaganda in favor
of the legionary electoral list and his position as a county leader determined the
Police to evacuate him from his parish in on the 1st of January 1938. On the 12th of
January 1938 he will address a letter to the Ministry of Arts and Religious
Denominations, asking for his release and to be reinstated as a priest to his
former parish.74 Receiving a positive sanction from Constantin Tomescu, a
university professor of Orthodox Theology and a member of the fascist National
Christian Party, Fr. Imbrescu regained his parish.
Shortly afterwards, when the legionary leadership headed by Corneliu
Codreanu went to prison in April 1938, the Police detained Fr. Ilie Imbrescu as
well and imprisoned him in Miercurea Ciuc camp for legionaries until 30th of
January 1939, when after signing a statement of public denunciation of his
membership in the Iron Guard he was released from Sadaclia Hermitage, a camp
specially designed for the legionary priests.75 At the request of Fr. Ilie Imbrescu,
once returned from the detention camp of Sadaclia, Fr. Liviu Stan hid the
manuscript of Imbrescu’s future book “Biserica și Mișcarea Legionară” and his
personal papers in the Library of the Sibiu’s Faculty of Theology.76
73
For the royal dictatorship please see Al. Gh. Savu, Dictatura regală 1838-1940
(Bucharest: Politică, 1970); Maria Bucur, “Carol II of Romania” in Bernd J. Fischer (ed.),
Balkan Strongmen: Dictators and Authoritarian Rulers of South-Eastern Europe (London:
Hurst, 2007), 87-118; Constantin Iordachi, “A Continuum of Dictatorships: Hybrid
Totalitarian Experiments in Romania, 1937-1944” in António Costa Pinto, Aristotle Kallis
(eds.), Rethinking Fascism and Dictatorship in Europe (Houndmills: Palgrave, 2014), p.
246-253. For the violent impact of the royal dictatorship curbing the political ascension of
the Iron Guard culminating with Corneliu Codreanu’s imprisonment in April 1938 and his
assassination at the orders of King Carol II by the Romanian authorities, see Adevărul în
procesul lui Corneliu Zelea Codreanu – Mai 1938 (Sibiu: Editura Oastea Domnului, 1938);
Constantin Papanace, Fără Căpitan. Conducerea în a doua prigoană (Bucureşti: Elisavaros,
1996); Ilarion Țiu, Mișcarea legionară după Corneliu Codreanu. Dictatura regală (februarie
1938-septembrie 1940). Mecanismul schimbului de generații (Bucureşti: Vremea, 2007), p.
38-64.
74
Arhivele Naţionale ale României [onwards ANR], fond Ministerul Cultelor si Artelor,
file no. 50/1938, p. 89.
75
ACNSAS, fond Penal, file no. 000324, vol. 11, p. 36. For the 34 legionary priests’ letter of
th
public statement of condemnation of the Iron Guard signed on 7 of December 1938, see
Fr. Ilie I. Imbrescu, Biserica, p 14-16.
76
ACNSAS, Fond Informativ, file no. 211444, vol. 1, 114.
298
Ionuț Biliuță
Fr. Ilie Imbrescu as Bureaucrat of the State. Rise and downfall

On the 6th of September 1940, after the hasty abdication of King Carol II in
favor of his son, Mihai I, a new government led by General Ion Antonescu was
put in place.77 Shaped as a coalition between the Army and the Iron Guard as the
sole political movement officially acknowledged by the state, the government
was a bicephalous power-structure, with different ends and means of action for
General Antonescu and Horia Sima, the newly appointed commander of the
resurrected Iron Guard.78
The reaction in the Orthodox Church after the establishment of the National
Legionary State (14th of September 1940) with the Iron Guard as the political
driving force behind Antonescu’s regime seemed enthusiastic. Reputed
theologians that held moderate views up until that time, personalities that
distanced themselves previously or even adversaries of the movement like Fr.
Dumitru Stăniloae79 or Nichifor Crainic80 saluted the change of regime
considering the new government as an expression of a positive revolutionary
radicalization of Romanian nationalism in a legionary key (Românism)
undertaken with the enthusiasm of the youth.81
After the 6th of September 1940 the life of Fr. Imbrescu changed completely.
Due to his friendship with Fr. Liviu Stan and Horia Sima he was appointed as
Inspector General in the Department of Religious Denominations and as a parish
priest in one of Bucharest most central churches.82 For his sufferings and
imprisonment before the legionary take-over the legionary leadership appointed
him as the legionary leader of the priests in the Department of Religious
Denominations, the Orthodox seminaries and Bucharest’s priests as the
commander of the legionary Răzleți 1st Corp.83 It was after his appointment as a
state bureaucrat that he engaged in legionary propaganda and in extensively
publishing in favor of the Legionary movement.84 Promoted for their sufferings
77
Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally. Ioan Antonescu and His Regime, Romania,
1940-1944 (Houndmills: Palgrave, 2006), p. 52.
78
Dragoș Zamfirescu, Legiunea Arhanghelului Mihai, p. 221.
79
Fr. Dumitru Stăniloae, “Restaurarea românismului în destinul său istoric” in Telegraful
nd
român, Year LXXXVIII, no. 39 (22 of September 1940), p. 1.
80
Nichifor Crainic, “Revoluţia legionară” in Gîndirea, Year XX, No. 8 (1940), p. 1.
81 th
Victor Ioan Pavelescu, “Creştinism şi legionarism” in Cuvântul, Year XVII, no. 52 (4 of
82
83
84
He closely collaborated with the newly created legionary newspaper Înălțarea from
st
Sibiu. See Fr. Ilie Imbrescu, “Credincioșia Ardealului” in Înălțarea, Year I, no. 1 (1 of
th
January 1941), p. 1. I. I., “Funcționarii și Mișcarea legionară” in Înălțarea, Year I, no. 4 (5
th
of January 1941), p. 3, 6. On the 15 of January, together with other intellectuals of the
Iron Guard, he was sent to Tg. Jiu to lecture about the ideology and the future political
299
endured during King Carol II’s personal dictatorship and sometimes despite their
intellectual and institutional abilities the Orthodox clergymen appointed to the
Department of Religious Denominations succeeded to raise their superiors’
concerns about their professionalism and dedication to the administrative work
carried out by the state administration.85
Also, besides his newspaper articles and public appearances in favor of the
Iron Guard’s ceremonies, in November 1940 he penned the catechism of the
relations between the Legionary movement and the Romanian Orthodox
Church. Entitled Apostrofa unul teolog. Biserica și Mișcarea legionară the book
reunited some of his earlier writings aiming to prove that Iron Guard was
actually “the political expression of Orthodoxy” and acted according to the divine
precepts of the Holy Scriptures and Holy Tradition.86
Although Fr. Ilie Imbrescu placed an important weight on the divine grace as
the driving force behind politics the real focus of his book was the foundation of
a Christian society as an intermediary space in achieving the heavenly salvation
for every nation.87 Fr. Imbrescu understood the Legion’s aggressive ideas as the
state’s official ideology as a first step of a longue-durée historical process of
societal remodeling of the society’s moral and political foundations through
Christian love and according to fascist and, most important, according to
Christian principles, an initiative eventually leading to the collective of the
Romanian nation in the beyond.88 Through a intricate process of symbiotic
aims of the Romanian fascist movement. See “Lista fruntașilor legionari cari vor vorbi la
th
marile adunări de Duminică,” in Înălțarea, Year I, no. 13 (19 of January 1941), p. 3.
85
This is the case of Vladimir Dumitrescu, the secretary of state in charged with the
supervision of the department. See Vladimir Dumitrescu, Mărturisirile unui “criminal
politic” (Bucureşti: Babel, 2013), p. 180.
86
Fr. Ilie I. Imbrescu, Apostrofa unui teolog. Biserica și Mișcarea Legionară (Bucureşti:
Cartea Românească, 1940), p. 105. He quotes from Gheorghe Furdui, “Orientarea politică
a studențimii” in Congresul General Studențesc ținut în zilele de 17, 18, 19 Aprilie 1935 la
Craiova (Bucureşti: Biblioteca Eroică ‘Generația nouă’, 1935), p. 45. Fr. Imbrescu even
claims that just Orthodox nations can nurture true nationalism. See Fr. Ilie Imbrescu,
Biserica și Mișcarea legionară, p. 187. The same argument was formulated by Victor Puiu
Gârcineanu, Din lumea legionară (Munich: Colecția Omul nou, 1951), p. 5: “Not only that
he [Codreanu] believes in God, but also believes that politics should render unto God.”
87
Fr. Ilie Imbrescu, Biserica și Mișcarea legionară, p. 180. For Constantin Iordachi, “God’s
chosen worriors: Romantic palingenesis, militarism and fascism in modern Romania” in
Constantin Iordachi (ed.), Comparative Fascist Studies. New Perspectives (London:
Routledge, 2009), p. 348-350 “charismatic nationalism” describing by Alexandru
Cantacuzino and Fr. Ilie Imbrescu was defined as “the superiority of the Legionary
ideology over the Orthodox dogma, underscoring the Legionaries’ divine mission and
proposing an alternative road to collective ‘national salvation’ through violent sacrifice.”
(p. 347).
88
Fr. Ilie Imbrescu, Biserica și Mișcarea legionară, p. 174-175.
300
Ionuț Biliuță
spiritualization and nationalization of the Romanian masses “the generation of

grace” represented by the ascetical elites of the Iron Guard had overcome the
“satanic generation” by building churches, inculcating love for the fatherland and
Christian spirituality among the young generation, by instilling among the
legionary ranks the virtue of the redemptive martyrdom for fatherland, and by
obeying the divine commandments of both the Holy Scriptures’ and
Codreanu’s.89 Only through “nationalism of divine grace” the final resurrection of
the nation and the individual will be achieved in the glory of the Kingdom of
Heaven.90
In accommodating the earthly nationalist agenda of the Iron Guard with the
spiritual principles of Orthodox doctrine as a “syncretic clerical fascist” Fr.
Imbrescu walked in the footsteps of Byzantine political theology according to
which there was a “symphonic” harmony between the spiritual and the political
and held dear by most of the Romanian Orthodox Church’s theologians up to the
present day.91 No wonder that Iron Guard had three tasks to fulfill according to
Fr. Imbrescu: to serve as a foretaste of a new age, to act as a theologian-nation
serving the Cross of Christ and urging other nations to embrace his theological
metaphor of sacrificial nationalism, and as an apostle, missionary nation by
spreading the nationalist word to other national churches which eventually will
culminate with the gathering of an ecumenical council of the Christian Church.92
While fusing together extremist nationalism and Orthodox theology,
eulogizing the Iron Guard’s pro-Christian worldview and sheer criticism of high-
ranking clergymen as represented by the Holy Synod in the same framework of
an ultra-sophisticated rhetoric Fr. Ilie Imbrescu’s book should be perceived as
both a public manifesto but also as a form of utopian Orthodox fascism
stemming from the clerical fascists (lay priests, professors of theology, monks,
etc.). Imbrescu’s book offered theological justification for the legionary secular
clergy’s blueprint to institutionally reform the decentralized, ossified structures
of Orthodox Church according to a legionary revolutionary worldview.
89
Ibidem, p. 167. Sometimes, Imbrescu speaks about the “satanic generation” as the
“generation of politicians” (generația politicianismului). See Fr. Ilie Imbrescu, Biserica și
Mișcarea legionară, p. 199.
90
Fr. Ilie Imbrescu, Biserica și Mișcarea legionară, p. 214.
91
J. M. Hussey, The Orthodox Church in the Byzantine Empire (Oxford: Oxford University
Press, 2010), p. 299-304. Thomas Bremer, Cross and Kremlin. A Brief History of the
Orthodox Church in Russia (Grand Rapids: Eerdmans, 2013), p. 71. For the Romanian case
see Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religion and Politics in Post-Communist Romania
(Oxford: Oxford University Press, 2009), pp. 20-25. Christian Romocea, Church and State.
Religious Nationalism and State Identification in Post-Communist Romania (London:
Continuum, 2011), pp. 77-78.
92
Fr. Ilie Imbrescu, Biserica și Mișcarea legionară, p. 185.
301
It is no wonder that when the Legionary movement took power in

September 1940 there was a feeling of relief and sheer enthusiasm among the
Orthodox clergymen. The positive position of the legionary clergy towards the
September events and the Christian nature of Romanian fascism were expressed
in the ecclesiastical press by Fr. V. Popa-Nicoară and Fr. Ilie Imbrescu. The first
praised the movement and found that
…in its essence [the Iron Guard] is and remains a religious

movement, a religious-Orthodox movement. Its founder was and
remains a visionary and a God-bearing fool for Christ. […] the
legionary triumph is also the Church’s triumph.93
The Legion was regarded as an Orthodox expression, “the most martyrized
nationalist movement in Europe, but also the most deep-rooted in Christian
spirit.”94
This idea of a martyr movement with an ideology inspired by Christian
values makes the legionary case exceptional among other fascist cases, including
those with a significant clerical element in their ranks. The two aforementioned
priests were not alone in believing Codreanu’s movement a Christian political
expression. Other theologians and clergymen stated that the Iron Guard was a
Christian revolution organic to Romanian history. Fr. Ilie Imbrescu picked up
ideas stemming from the Iron Guard’s milieus deeply affected by the large count
of victims from its ranks and he radicalized their statements and declared that
Any true priest will be also a legionary just as much as any
legionary will be in the same time the best son of the Church. … if the
legionaries have been favored with becoming Christ’s martyrs because
of the persecution unlashed against them by the Jewish-freemasonry
and the satanic generation of our age, the priest must burn
permanently on the pyre of martyrdom, prayer, tears and self-sacrifice
for Christ. Among the legionaries that remained in the triumph day,
the priest stands as the living uninterrupted remembrance of
martyrdom.95
93
Fr. V. Popa-Nicoară, “Legiunea şi Biserica Ortodoxă” in Mitropolia Moldovei, Year XX,
no. 11 (1940), p. 601. The quote can be found in Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română:
stat şi societate în anii ’30 (Iași: Polirom, 2007), pp. 230-231.
94 th
Deacon Nicolae Mladin, “La icoană!” in Telegraful român, Year LXXXVIII, no. 48 (24
of November 1940), pp. 2-3. The title comes from an article of Ion I. Moţa published in
1927.
95
Fr. Ilie Imbrescu, “Preotul şi Mişcarea legionară” in Ilie Imbrescu, Biserica şi Mişcarea
legionară (Bucureşti: Gutenberg, 2011), pp. 221, 223. The words of Fr. Imbrescu were taken
seriously by the low clergy. See a review by Fr. M. Constantinescu, “Biserica nouă
st
legionară. Cartea părintelui Imbrescu” in Înălţarea, Year I, no. 1 (1 of January 1941), p. 2.
302
Ionuț Biliuță
In Imbrescu’s opinion the Church had to become legionary itself in order to

fulfill its evangelical duties. The Legion served as foundation for the creation of
new exemplary Christian people, providing the Church with martyrs and urged
the clergy to change its ways in a Christian manner. The Legion became the
inner censor for Christian life, a model of living the Gospel in a world inhabited
by the “satanic generation”.96
In late November and beginning of December 1940 a group of legionary
theologians and priests hired by Traian Brăileanu in the Ministry for Religious
Denominations started working on a project of reforming the Romanian
Orthodox Church. The fascist clergymen’s initiative to curb the Orthodox
bishops’ embroilment in state politics, to increase state’s supervision in the
ecclesiastical finances with a special emphasis on the remuneration of the clergy,
to compress small monasteries into much larger ones, to centralize the church by
placing in the Patriarch’s hands from Bucharest the authority to speak for the
entire Orthodox Church in front of the state’s authorities, to increase the state’s
academic requirements for the clergy to climb the ladder of ecclesiastical
promotions, and to reform the ossified administrative structures of the church
making them much more dependent of the state, initiatives already requested to
change by the parish priests and theologians throughout the interwar period.97
Although imagined as a comprehensive project of institutional reform meant to
improve the functioning of the church’s administration the reformist drive from
Romania was not a singular attempt in the fascist world to reform the national
church. It was a project dear also to their Nazi counterparts. As Doris Bergen and
Kyle Jantzen previously showed, the Protestant theologians and clergymen
affiliated with the Nazi movement envisaged such an initiative to re-shape their
church according to Nazi principles.98
In preparation for the upcoming sessions of the Holy Synod there were three
directors appointed by General Antonescu and Minister Traian Brăileanu to
attend the religious affairs and to maintain the State’s control over the Orthodox
Church wrote a project draft ready to be submitted to the bishops’ assembly for a
resolution. Fr. Ilie Imbrescu, Fr. Liviu Stan, Fr. Ştefan Palaghiţă together with
Nichifor Crainic started their work on the religious legislation, a brainchild of the
96
97
The project was actually already there, when the legionary clergymen inside the
Department began working on the draft. See ACNSAS, fond Informativ, file no. 000701,
vol. 1, p. 16.
98
Doris Bergen, Twisted Cross. The German Christian Movement in the Third Reich
(Chapel Hill: North Carolina University Press, 1996), pp. 1-20. Kyle Jantzen, Faith and
Fatherland. Parish Politics in Hitler’s Germany (Minneapolis: Augsburg Fortress Press,
2008), pp. 43-66.
303
low clergy and the Legionary movement designed to control the activity of the
Church and to limit the influence of the Orthodox bishops in the public sphere
and inside the Orthodox Church while elevating the position of the low clergy
and the laymen.99
The Legion attempted to put pressure on the hierarchy through a series of
articles signed mainly by Gheorghe Racoveanu in order to force the Holy Synod
to adopt the law project as designed by the legionary clergy.100 Other legionary
priests serving in state’s Department for Religious Denominations had the same
critical stand frantically spurring the bishops to agree with the Iron Guard’s law
project restraining their privileges.101
On the 5th of December 1940, in the context of a distancing in the relations
between the Iron Guard and the General, a project of religious legislation was
handed out to the Holy Synod for attention and approval. Written by the four
aforementioned directors in the Ministry at the express wishes of the Legion and
the low clergy represented by it, the project stated that there was a need of more
educated clergymen, the need for closing small monasteries and merging them
with bigger ones, restrictions for those intending to join monastic orders and the
imperative that the church should refrain from any involvement into politics.
The project was produced by the backbone of the Legion’s theologians and
reflected not just the will to control the Church, but rather the dissatisfaction of
the low clergy towards the pretensions and the unjustified revenues of the top-
hierarchs. It was a sign of discontent, present for a long time among the
Orthodox clergy, coming from theologians and priests associated with the Iron
Guard, who, at one time or another, had their own specific problems with the
Orthodox hierarchy.102
The Orthodox high clergy via Patriarch Nicodim Munteanu had already
initiated a discussion with General Antonescu about a future reorganization of
the Romanian Orthodox Church. In a letter exchange between the General and
the Patriarch, the collaboration and the unchanged status of the Romanian
Orthodox Church was insured.103 Encouraged by this correspondence with the
99
For an overview of the law project see Adrian Nicolae Petcu “Slujitorii altarului şi
Mişcarea legionară. Studiu de caz: Preotul Ilie Imbrescu” in Partidul, Securitatea, Cultele
(Bucharest: Nemira, 2005), pp. 65-71.
100 th
Gheorghe Racoveanu, “Sfântul Sinod la lucru” in Cuvântul, Year XVII, no. 54 (6 of
101
Liviu Stan, “Biserica în statul legionar,” Însemnări sociologice, Year IV, no.8 (15th of
December 1940), 9.
102
Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română, pp. 236-237.
103
The reply of General Antonescu’s to Patriarch Nicodim Munteanu reassuring the high
clergy that nothing will change can be found in “Răspunsul Dl. General Antonescu la
th
scrisoarea I.P.S.S. Patriarch Nicodim” in Telegraful român, Year LXXXVIII, no. 41 (6 of
304
Ionuț Biliuță
Patriarch, General Antonescu appealed to the Romanian clergy asking them not
to involve themselves in politics and to continue to preach the doctrine of the
Gospel in the newly created legionary state.104
After the project was discussed in the Holy Synod and reports were drawn up
by different hierarchs in order to present the risks of adopting such a law
unfavorable to the future of Romanian Orthodoxy, the final vote was held.
Metropolitans Nicoale Bălan of Transylvania and Tit Simedrea of Bucovina
protested against this intrusion in the churchly affairs and voted against its
implementation, thus determining the Holy Synod to unanimously reject the
project of law.105
As in the case of other fascist movements, the Iron Guard was not content
just to revolutionize the state or to create a different perception of reality for its
citizens, but intended to involve itself into the life of the Church, to listen to the
clergymen’s grievances against the hierarchy and to revolutionize the Church by
controlling the involvement of the hierarchy in the public life and by curbing its
demands towards the lower clergy. From this point on, the Orthodox bishops
started to see the Iron Guard as fully responsible for this reformist law-project
and began to distance themselves from the movement. Confronted with a clergy
revolution from below wanting to reform the Church and disappointed with the
movement’s encouragement of this revolutionary drive, the high clergy headed
by Patriarch Nicodim turned to General Antonescu and disowned the
movement.
It is no surprise that Fr. Imbrescu criticized the high clergy for not defending
the legionary clergymen by stating that
October 1940), p. 2. The opinion of Nicodim Munteanu was criticized here “Biserica
th
Ortodoxă în noul regim” in Telegraful român, Year LXXXVIII, no. 41 (6 of October 1940),
pp. 1-2. Again the same problem appears in Fr. Grigore T. Marcu, “Biserica şi preoţimea
ortodoxă în statul român legionar” in Revista Teologică, Year XX, no. 11-12 (November-
December 1940), pp. 590-594 where the author comments on an appeal of General
Antonescu to the Romanian clergy.
104
“Apelul Generalului Antonescu către toţi slujitorii altarelor româneşti” [The appeal of
general Antonescu to all the servants of the Romanian altars] in Telegraful român, Year
th
LXXXVIII, no. 42 (13 of October 1940), p. 2.
105
“Importante hotărâri luate ieri în şedinţa Sf. Sinod” [Important decision taken
th
yesterday in the working sessions of the Holy Synod] in Cuvântul Year XVII, no. 54 (6 of
December 1940), p. 5. For a complete text of the official statement, please see
“Comunicatul Sfântului Sinod” [The Official Statement of the Holy Synod] in Telegraful
th
român, Year LXXXVIII, no. 50 (8 of December 1940), p. 1.
305
…the doctrinal and canonical leading forum [the Holy Synod] of

the Romanian Orthodox Church is not heading in the same doctrinal
and canonical direction of the Saint Ecumenical Orthodox Church.106
This particular act coming from the legionary movement represented the
last attempt for a dialogue with the Orthodox Church. However, the law-project
on the reformation of the church ended the relationship between the two
negotiating entities. The Church of the hierarchy turned to a more flexible and
less fanatical leader in General Antonescu, with his dream of internal order and a
state-controlled Church rather than the zealous, chaotic and revolutionary
approach of the Guard. By losing the sympathy of the hierarchy yet still
maintaining the support of the lower clergy the movement was preparing itself
for its last moments on the scene of the Romanian history, bringing down with
them a whole generation of nationalist priests that will populate the communist
prisons due to their allegiance to the movement.
Instead of Conclusions
Constantly imprisoned and persecuted after the failed legionary rebellion
against General Antonescu from January 1941 and after the communist take-over,
Fr. Ilie Imbrescu stands out as a clear example of clerical fascist. Despite some of
his friends, also clerical fascists using their ability to politically readjust their
views and become successful fellow-travelers to any regime, Fr. Imbrescu paid
the ultimate prize for his fascist creed by dying in a Communist prison.
Nevertheless, although not as successful during Communist times as other
clerical fascists such as Fr. Liviu Stan, Fr. Ilie Imbrescu enjoyed a better image in
post-communist Romania, when Iron Guard’s members surviving communist
imprisonment and young people, converted to a nostalgic image of the
Romanian fascist movement, praised his memory as an exemplary priest and a
martyr of the Romanian nation.
106
Fr. Ilie Imbrescu, “Descifrarea unui sens” in Mitropolia Moldovei, Year XX, no. 12
(1940), pp. 697-699.
306
THE CLIMAX OF AN ELECTIVE AFFINITY:

NICOLAE IORGA'S ATTITUDE TOWARDS
THE ITALO-ABYSSINIAN WAR (1935-1936)
GEORGIANA ȚĂRANU ∗
O
n October 2nd 1935 Italian troops invaded Abyssinia, one of the two
independent African states of the time (the other one being Liberia)
and a member of the League of Nations. A vigorous debate began
over this action of Benito Mussolini’s dictatorship among intellectuals of almost
every European capital. The right wing conservatives, the extremist movements,
the moderates, the nationalists, the socialists, the revolutionary syndicalists,
almost every one of them took a stance, one way or another, on the matter of the
Italo-Abyssinian conflict.
Just two days after the start of the military intervention, on October 4th, in
France, Le Temps published the Manifesto of the French Intellectuals for the
Defense of the West and Peace in Europe, meant to support the Fascist initiative.
The text was written by Henri Massis and it was joined by the signatures of 64
French intellectuals, among which Charles Maurras and his Action Française.
Their core message was to equate the Italian move to a „civilising” enterprise, in
line with the narative on colonisalism as an overall „civilising mission” of the
European West1. In other words, such an „advanced” people like the Italian
would have helped a „backward” one like the Abyssinian to reach a higher level
of development. Anyone who refused to admit this evidence and sustained the
sanctioning of Italy would have threatened, according to the signatories, the very
peace on the continent, since it would have pushed Rome towards Berlin and,
∗
PhD at „Nicolae Iorga” Institute of History of the Romanian Academy, Bucharest.
**
A version of this study was previously published in Romanian as „Apogeul legitimării
regimului fascist: Nicolae Iorga şi războiul din Abisinia (1935-1936)”, in Georgiana Țăranu,
Nicolae Iorga şi Italia lui Mussolini. Studii (Cluj-Napoca: Editura Academia Română.
Centrul de Studii Transilvane, 2015), pp. 79-92.
1
Michel Winock, Le Siècle des Intellectuels (Paris: Seuil, 1997), p. 265, apud Sven Stelling-
Michaud, „Préface à la civilisation de Saint-Gal”, in Alain Corbellari (ed.), Charles-Albert
Cingria (Lausanne: Éditions L’Âge d’Homme, 2004), pp. 428-429.
The Climax of an Elective Affinity:….
thus, towards war in the heart of the Western world and all of this for the sake of
some „savages”. Moreover, in a simplistic way, the sentence that the right and
the far right were giving was expressed as a dichotomy between civilization and
barbarism. This first manifesto was followed by other, more moderate, from the
left wing. One was signed by Louis Aragon, Jules Romains and Luc Durtain and
appeared in L’Œuvre, on October 5th 1935. It defended international law, the role
of the League of Nations and race equality. Another one, inspired by Christian
socialist ideas, belonged to François Mauriac and was published by L’Aube,
supporting the same principles of the law to which it added specific aspects of
the doctrine: Christianity should not be confused with Western civilization,
while being a part of the latter did not confer automatically „superiority” to its
2
members over the others .
In Bucharest, the intervention in the Horn of Africa was closely watched, like
any other new event happening in the West that could endanger the balance of
power or the diplomatic relations among the main international actors and,
implicitly, among these and their smaller Eastern allies. Although the Romanian
political elite, with the exception of extremist groups, was, basically, a promoter
of the League of Nations and of respecting the obligations stipulated by
international law, there was a dilemma rapidly contouring itself in the public
space regarding Rome’s colonial-like action. The situation was similar to the
Romanian reactions to the same country’s Libyan campaign of 1911: neither with,
nor against Italy.
On the one hand, Romania’s official stance, through its energetic minister of
Foreign Affairs, Nicolae Titulescu, kept itself in line with Geneva’s condemnation
of Italy as the aggressor, who had undermined the international law and thus had
to be treated accordingly. On the other hand, it was clear that such an attitude
would have antagonized even more the Fascist government, especially its
relations with Great Britain and France, a situation which would have only
benefited Nazi Germany, in search for anti-system allies. In addition, among the
Romanian politicians there was also a preoccupation that a Fascist Italy already
using for some years now a revisionist rhetoric, once criticized by Bucharest for
the Abyssinian war, could be turned into an even more sympathetic advocate of
Budapest’s claims.
Therefore, it is very interesting to analyse Nicolae Iorga’s standpoint on the
matter. Did his understanding of Romania’s national interest coincide with
sanctioning Italy and solidarizing with Paris and London, the pillars of postwar
Europe, or with supporting the Fascist cause?
2
Ibidem, p. 429.
308
Georgiana Țăranu
It has to be said from the very beginning that the Romanian historian had
positioned himself among those who chose to defend Mussolini’s African
adventure. The aim here is to understand what were the reasons behind this
option of Iorga. Was it because of risk to push even more Italy into the arms of
Hungary or out of admiration for Il Duce’s great power politics, emphatically
promoted as a legitimate heir of Roman imperial traditions?
Ernst Nolte, for example, when discussing in his famous work – Fascism in
Its Epoch – Charles Maurras’s point of view towards the Italian war in Africa, has
argued against the French intellectual’s declaration that the national interest was
what made him stand so vigorously in favour of Rome. Instead, Nolte advanced
another possibility for what might have been the reasons behind Maurras’s
actions, starting from a reassessment of the above-mentioned Manifesto. The
argument thus provided could be useful also for Iorga’s case: „the obvious
admiration nurtured for Italy’s new social system and the equally clear repulsion
for everything that was «anti-fascist», as well as the justification of the aggression
as a «battle of civilization against barbary»”3.
For the Romanian intellectual the approval of the Italian intervention in
Africa was eased too, just like in the case of Maurras, by a prior appreciation of
the Fascism regime and its dictator. However, Iorga did not have any aversion for
the anti-fascism of those opposing the African war, since himself could have
passed for an anti-fascist, in some respects, especially towards those trying to
replicate Mussolini’s movement and his assumption of power in Romania. He
was rather irritated by the fact that his country, through Nicolae Titulescu’s
intransigent attitude, was in the forefront of those demanding for sanctions
against Italy. Strongly fighting to reverse this official hostile climate of Bucharest
towards Rome, Iorga willingly put himself at the service of the Italian
propaganda in a historical, cultural, but also political manner. Besides, similar to
the French intellectuals’ viewpoints already mentioned, Iorga too considered
Mussolini’s African enterprise as an opposition between „savages” and
colonizers-civilizers.
Even though in his speech from this period the historian wanted to counter
the trend of the Romanian official political circles who were condemning
Mussolini’s actions, by placing himself voluntarily as a supporter of the Fascist
goals, some of the arguments he used on this occasion revealed a racist
background quite suddenly reactivated. His view of otherness, at its heighest in
1907 in the „Jewish question”, reached once again a degree of intensity with the
Abyssinians, a black race people, and determined him to take some regrettable
stances considering his exceptionally high-profile as one of the most important
3
Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa (Bucureşti: Editura Vivaldi, 2009), pp. 225-226.
309
European intellectuals of his time. Just like Carlyle’s controversial writings from
the Occasional Discourse on the Negro Question, where the British author, so
important for Iorga’s own intellectual parcours, expressed his endorsement for
the use of black slaves as manpower, the Romanian historian left behind some
hard to explain pages on the inferiority of Abyssinians in the context of the 1935
war.
Describing in Neamul Românesc pentru popor the conflict Rome had started,
two weeks after its outbreak, Iorga opposed Africa to a Europe „where there are
so many achievements gathered across centuries and where the price of the
enlightened man is bigger than that of the savage”. The Italians were „our
4
brothers” in comparison to that „benighted people of Abyssinia or Ethiopia” .
The reason for invading the African country was identified by the historian in the
circumstances provided by its underdeveloped civilization, thus transferring the
guilt upon the occupied themselves, namely the Abyssinians, since „they did not
know to reach that height towards which anyone shows respect, instead
they remained, despite all their Christian law, rather very thin – and they aren’t
even all Christians –, in the same benightment of their ancestors [emphasis
5
added]” .
This was a true pirouette of somebody who considered, along with the entire
public opinion of the country, that Mussolini’s Four Power Pact proposal was a
serious affront against small but independent states. A „great power concert” of
France, Italy Germany and Great Britain would have decided on European affairs
and on issues like revision of the peace treaties, at the expense of the minor
states, which would have had to accept, without any consultation, the decisions
of the four6. The final pact, signed on July 15th 1933, „was so far away from what
Mussolini and Hitler thought they will obtain” that it remained unratified and
thus ineffective7. In spite of the failure of the Four Power Pact, in order to better
manage the revisionism expressed in an increasingly outspoken manner by Rome
and Berlin, Bucharest had an important role in the Pact of Organisation of the
Little Entente (February 1933), as well as in the Balkan Entente (February 1934)8.
Iorga was however very interested that Italy did not fall completely by the side of
4
Nicolae Iorga, „Războiul a început”, in Neamul Românesc pentru popor, Year XXIII, no.
th
20, 16 of October 1935.
5
Ibidem.
6
Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale (Bucureşti: Editura Știinţelor
Sociale şi Politice, 2006), vol. I (1919-1947), p. 121.
7
Ioan Chiper, România şi Germania nazistă. Relaţiile româno-germane între
comandamente politice şi interese economice : ianuarie 1933-martie 1938 (Bucureşti :
Editura Elion, 2000), p. 56.
8
Keith Hitchins, România: 1866-1947 (Bucureşti: Editura Humanitas, 2013), pp. 502-504.
310
Georgiana Țăranu
the revisionists, at that point led by Hitler, closely followed by Gyula Gömbös,
the Hungarian prime minister, a Fascist enthusiast coming from the far right
9
wing . To this purpose he averted against what he perceived to be „the danger of
an anti-Italian action”10. What is more, even before February 1935, so before the
outbreak of the conflict, while being in Paris in a selective entourage at the
Byzantinist Charles Diehl’s home, Iorga expressed support for the idea that
France could give up a part of its colonies in favour of Italy, in order to avoid the
latter’s radicalization. Such being the case well before the beginning of the war, it
is much less suprising his adherence to Rome’s colonialist propaganda.
At the end of October 1935, annoyed by a biased summary of one of his
speeches elaborating on the Italo-Abyssinian question, published by the
newspaper „Dimineaţa”, Iorga rushed to manifest his discontent in a letter to the
publication’s manager, Constantin Graur. His statement was categorical:
I am in favour of Italy. I have defended her wholeheartedly.

Even last night, on the radio, I explained her politics in the
colonies with the highest praises. After the extract you reproduce
underlined, I have added that it did not concern Italy, who has been
provoked. You can find in my possession two large volumes on the
Abyssinian brigandage [emphasis added]11.
Maybe Iorga’s attitude towards the African war would not have developed
into such a passionate commitment if had not been for an obstacle he
encountered and which he turned into a question of pride and ethics. What
happened? On November 7th 1935, Iorga received a letter – he called it a
„sanctionist” letter – from the International Committee of Historical Sciences
which announced him that, as head of the Romanian delegation, his attitude
favouring Italy bothered his British colleagues. The Italian propaganda, alerted
by the minister in Bucharest, to whom Iorga confessed the same day he got the
„reprimand”, quickly set itself in motion. Ugo Sola, the head of the Italian
diplomatic mission in Romania, proposed to Ussani, the head of his country’s
delegation to the International Committee, to confirm his participation in the
future International Congress on condition that Iorga participate too, just to give
satisfaction to the latter for all the inconveniences he had suffered for having
9
Stefano Santoro, L’Italia e l’Europa orientale: diplomazia culturale e propaganda. 1918-
1943 (Milano: FrancoAngeli, 2005), p. 208.
10
N. Iorga, Memorii, vol. VII - Sinuciderea partidelor 1932-8 (Vălenii-de-Munte:
Aşezământul Tipografic „Datina Românească”, 1939), p. 72.
11
Idem, Corespondență, edition by Ecaterina Vaum (Bucureşti: Editura Minerva, 1984),
vol. II, p. 147.
311
defended the Fascist cause in Africa12. However, the unexpected reprovals, far
from making Iorga restrain himself, persuaded him even more of being right and
made him more inclined to continue his actions. Therefore, he started to
intensify his expressions of support in favour of the Italian war in Abyssinia.
There was a significant number of such personal initiatives that succeeded
one another. Iorga went on the radio and talked about „the Latin vitality” and
shortly afterwards obtained from his fellow historians from the Romanian
committee their solidarization with his stance in the case of the British
discontent. On November 15th Iorga personally conveyed to Titulescu his
dissatisfaction with the latter’s diplomacy, meant to antagonize Rome, while the
next day he delivered the inaugural speech at the opening of the Italian Institute
of Culture of Bucharest, symbolically called What binds us to Italy. Two days
afterwards, he participated to a „large gathering for Italy”, while on November
27th he managed, during his speech in Parliament, to determine the audience to
13
applause at the mention of the name of Italy.
He went further on, this time at the specific request of the Italian minister,
Ugo Sola, to promote Fascist Italy’s arguments at the top level of the political
leadership, speaking even to King Carol II, on December 9th, without success.
The sovereign opposed to him from the very beginning his Anglophile
convictions.
Iorga did not stop justifying Mussolini’s foreign policy even when, while in
Paris for his annual lectures at the Sorbonne, he saw himself „forced to take the
fight” of a controversial discussion regarding the Italo-Abyssinian war, alone
against all, over a dinner with other French intellectuals: „They are all leftist,
fanatics for the League of Nations and in favour of England and against Italy”, he
14
noted visibly irritated in his memoirs . Not even on the occasion of his audience
to the president of the French Republic he could not refrain from promoting the
justness of the Italian colonial expansion in the Horn of Africa15. All of these
represented, no doubt, a real tour de force explicable in different ways. To some
extent, there was the intention of sending a message of non-compliance to any
foreign „directives” – namely, British –, others than those dictated by this own
conscience.
Besides that, there was his „elective affinity” for Italy, but also his belief it
deserved the destiny of a great power, thus being preferable that Rome’s
12
Archivio Storico-Diplomatico del Ministero degli Affari Esteri, Roma (A.S.D.M.A.E.),
th
Fondo Archivio Scuole (1929-1935), pacco nr. 862, telespresso nr. 2507/626/11 of
November 1935.
13
N. Iorga, Memorii, vol. VII, p. 287-293.
14
Ibidem, p. 309.
15
Ibidem, p. 317.
312
Georgiana Țăranu
revisionism manifest itself oltre mare (beyond the sea) and not in the Adriatic
Sea, towards Yugoslavia or Albania. Undoubtedly, Iorga hoped that once the
victory would have been obtained in Africa, Italy would have exhausted its
„appetite” for expansion and for European territorial modifications.
In one of the newspapers he edited, Neamul Românesc pentru popor, Iorga
felt again the need to take the part of the Fascist colonial policy in Africa, in an
editorial of November 1935, devoid of intellectual rigor and hence much more
explicit than other, since it was addressing simple, common people, mainly in
the rural areas:
The Italian people are going through hard times. Not fitting
anymore in their country, they are searching overseas a home for
those hard-working people. But all kinds of obstacles have been put
forward by others, especially the wealthy and greedy England. In a
moment of despair, the Italians took up arms against the Abyssinians,
mostly Negroes, an old people, but still living in wilderness, who, under
an Emperor who had risen by overthrowing his predecessor and
holding him locked up even today, was not able to keep in order the
tribes only formally subordinated to him and daringly mocked a nation
so worthy and so proud like the Italian one. In the name of peace,
which must not rely upon injustice, the countries that at Geneva stood
together against the war are now rendering Italy pooored and are
insulting her on a daily basis. We, tied to her by ancestry and
language, by the help we got from it, we must wish her victory. 16
Iorga’s arguments were obviously emotional. His belief that the states
condemning the Italian intervention – led by Great Britain – represented the
embodiment of the fratricidal betrayal („the mark of Cain of the sanctions” 17),
while Rome represented the victim, serves as an example of how well the
historian had managed to interiorize the very essence of Mussolini’s official
colonial narrative: namely, the argument made by Simonetta Falasca-Zamponi in
Fascist Spectacle (1997), according to which the Abyssinian conflict was carefully
depicted by the Fascist propaganda as a melodramatic „struggle between good
and evil”, which offered only „a choice between moral alternatives: light and
darkness, salvation and damnation, white and black”18.
16 th
Idem, „Pentru Italia”, in Neamul Românesc pentru popor, Year XXIII, no. 22, 15 of
November 1935.
17
Idem, „Ce se vede în Italia”, in Sfaturi pe întunerec. Conferințe la radio (Bucureşti:
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”, f.a.), vol. I, pp. 349-350.
18
Simonetta Falasca-Zamponi, Fascist Spectacle: The Aestethics of Power in Mussolini’s
Italy (London: University of California Press, 1997), p. 170.
313
Not even in the December edition of the same publication, Neamul

Românesc pentru popor, among other modest seasonal articles related to Nativity
and Christmas traditions, Iorga did not abandon his main focus of international
politics: Italy. Explaining once more, in simple words, why was it suffering in the
context of the very war it had started in Africa, the Romanian intellectual briefly
resumed the causes for Rome’s internal difficulties: the culprit was „the rich and
staunch England”, the means by which the evil had been caused was „the
gathering” of more states in Geneva, while the goal was „to hurt Italy’s domestic
19
daily life” so as to force stop the military intervention . Despite all these
obstacles, Iorga was however convinced that „the Italian people had in its soul a
treasury of inner strenght able to resist this unjust and savage attempt. Let us
wish this country that suffers for her highest aims good luck and success!
[emphasis added]”.
Also in December 1935 the Italian documents reveal how the Romanian
intellectual was asking Bruno Manzone, the director of the Institute of Italian
Culture in Bucharest – or better the Institute of Fascist Culture, as it appeared in
Rome’s diplomatic correspondence – a series of diapositives illustrating the
civilizing work carried out by Italy in Eastern Africa in order to use them in his
20
lectures.
The confrontation barbarism versus civilization was taken further also by
others of Iorga’s collaborators, published by the above-mentioned publication.
For example, in an article of May 1936, Aurel G. Stino, a provincial contributor,
was depicting the war in Africa as „the struggle of civilization and hard work
against laziness and savagery”, while imagining „the Italian victory in Africa no
21
other than a victory of light over darkness” .
Another episode of the Abyssinian affair involving Iorga was colourfully
narrated by Pamfil Șeicaru, showing not only Iorga’s continued concern for
arguing Italy’s just cause in Africa, but also the „pittoresque” of his vocation - first
and foremost, that of an historian. It seems that, while in the Hague for some
lectures, in January 1936, right at the moment when the League of Nations was
discussing economic sanctions against Rome, Iorga intended to make new
statements of public support in favour of Italy. He was keen to demonstrate that
19 th
N. Iorga, „O ţară care sufere”, in Neamul Românesc pentru popor, Year XXIII, no. 23, 16
of December 1935.
20
Archivio Centrale dello Stato, Roma (A.C.S.), Fondo Ministero Cultura Popolare,
Direzione Generale per i Servizi della Propaganda, Romania (1935), busta 189, fasc. Prop.
I/61/3.
21
Aurel G. Stino, „Italia, ţara muncii şi a stăruinţii”, in Neamul Românesc pentru popor,
st
Year XXIV, no. 9, 1 of May 1936.
314
Georgiana Țăranu
not the entire Romanian public opinion agreed with N. Titulescu’s policy of
standing by Geneva’s side:
[seeing that] the legation panicked (…). A solution had to be found

in order to prevent any contact with the press. And it was indeed
found: the invitation and the access to research the archives of the
House of Orange have been obtained. At that point, Iorga forgot about
the sanctions, about the League of Nations and for a few days he
plunged into the research of the documents of the House of Orange.
(…) The lectures were a big success and N. Iorga was leaving the
Netherlands in high spirits. Only when he was about to get on the
train he remembered the sanctions, the statements he intended to
make to the press and he realised that the young diplomat – Dan
Geblescu, chargé d’affaires – had set him a trap, by tempting him to
search the archives. 22
Although Șeicaru’s point herein was to illustrate how „the historian was
permanently sacrificing the politician” since the interest for the past was always
favoured by Iorga over the latest developments, to us it seems important to note
how, everywhere he went in Europe, Iorga was a tireless promoter of Rome’s
African expansion.
Turning now to the two famous conferences he held on the subject,
published in a single booklet, For Italy and What binds us to Italy, the speaker
did not refrain himself from anything to justify the Fascist military
23
intervention . Iorga tried to legitimize the colonial policy both historically as
well as culturally. He did not abstain himself from calling the Abyssinians an
inferior people, which should have welcomed the export of civilization brought
along by the Italians:
That [colony] which the Italians are now working for with their
weapons seems to envision one of another kind, more worthy of
Christianity and of the culture of our times. The new colony only
leads and prepares the locals. It raises them to a level to which they
cannot raise themselves. (…) It abolishes slavery and it punishes the
22
Pamfil Șeicaru, Politica aistorică a României. Eseuri şi medalioane (Bucureşti: Editura
Elion, 2002), p. 265.
23
N. Iorga, Pentru Italia și Ce ne leagă de Italia, Cuvântările d-lui profesor N. Iorga rostite
la Ateneul Român (17 Noembrie 1935) sub auspiciile „Ligei Culturale” și la inaugurarea
cursurilor Institutului de Cultură Italiană (Vălenii de Munte: Editura Ziarului „Neamul
Românesc”, f.a.), p. 30.
315
cruelty of the previous masters. It opens hospitals for the sick and it
feeds the starving [emphasis added].24
Iorga did not want to see in Mussolini’s colonial politics other than Italy’s
right or, even better, its mission of civilizing the entire Mediterranean Basin,
following in the footsteps of Ancient Rome’s cultural spreading throughout the
region. Il Duce’s portrayal received on this occasion new attributes likely to
amplify his profile as man of Providence:
Mussolini’s Italy is proclaiming to us which is the duty of
creation, of founding, of initiating. And we must be grateful to
the country’s founder and to the reformer of authority, who
inspired us with the sense of duty towards our own people
[emphasis added], both in the bad sense for those who do not
think enough, as well as in the right way for those who have mature
and thorough judgement.25
And resorting again to flattering analogies, Iorga chose to see, in the
aftermath of the Fascist proclamation of victory in Abyssinia, how „in Mussolini’s
Italy there is certainly something Roman that, more than so many others, the
people of our language can understand. But there is (..) also something, the
next day after victory, of Francis of Assisi’s mercy for mankind [emphasis
26
added]” . The extract reminded coincidentally with what Mussolini himself
once declared: „The Roman sword is full of significance, as it was especially a
sword of justice. Rome fought hard to defeat, but after victory she was
inspired by justice, she subjected people to make them citizens, by combining
27
force and mercy [emphasis added]” .
Another important point was that Iorga mobilized, with all that energy he
could so well muster in critical moments, his entire system of personal and
institutional contacts in favour of the Fascist cause. For example, the Cultural
League department of Vălenii de Munte (whose president of the Central
Committee was Iorga) launched a series of lectures on 20th of October, among
which the inaugural one was held by a close associate of the historian, N. N.
Lenguceanu, discussing the Abyssinian situation. Between Italy and Great Britain
24
Idem, „Ce este o colonie”, in Sfaturi pe întunerec…, vol. I, p. 310.
25
Idem, Pentru Italia…, p. 30.
26
Idem, Ce este o colonie…
27
Benito Mussolini, Scritti e discorsi (Milano: Ulrico Hoepli Editore, 1934), vol. III, p. 212.
316
Georgiana Țăranu
was the title of his lecture, but the alternative was somehow misleading since one
could have easily guessed whose side the speaker was on28.
Iorga’s entire stance from this period represented the climax of his
commitment in favour of Mussolini’s Italy. Historical, cultural and political
arguments and initiatives on the matter succeeded with an unusual speed from
his part towards the Romanian public, even for the prolific author and public
speaker that he was. So great was his dedication to the Fascist cause that it
caused susceptibility among the diplomatic representatives of the so-called
„sanctionist” states in Bucharest. Obviously, the most bewildered of them was
the British legation secretary, as the official of the most interested power in the
events, with the exception of Italy, of course. The diplomat started even to
inquire among his other colleagues accredited in the Romanian capital „how
much was remunerated none other than the ex-president of the council
[of ministers] professor Iorga, who almost daily published articles marked
by the utmost approval for Italy and frequent and poignant allusions to British
selfishness [emphasis added]”29. The very idea, found in an Italian diplomatic
account written from Bucharest to Rome, rather amused the author of the notes,
who did not believe necessary to detail it, using it only as an illustration of the
increasing success of the Fascist propaganda in Romania and of the fact that the
general mood was more and more distant from the official policy line pursued by
Titulescu. Based on the analysis of some of the documents of the Direzione
Generale per i Servizi della Propaganda, however, among the various Romanian
publications this one stipended in 1935 in order to encourage the publication of
articles favourable to the Fascist war in Abyssinia, Iorga’s Neamul Românesc was
not to be found, unlike periodicals such as Porunca Vremii, Țara Noastră,
Curentul, Argus etc.30
If in the interval 1935 to 1936 the Italo-Romanian bilateral relations were at
their lowest point of the interwar period, in contrast, the same period
represented the peak of Iorga’s personal diplomacy towards Rome. In this
respect, Iorga remained however a prisoner of the „factory of consent”/„fabbrica
del consenso”31 set in motion by Mussolini’s regime, interiorizing many of the
ideas produced by the latter’s propaganda machine. Still, it is important to recall
that the Romanian historian was by no means an isolated case of eagerness in
28
***„Secţia Vălenii-de-Munte”, in Buletinul Ligii Culturale/Neamul Românesc pentru
th
popor, Year IV, no. 22, 15 of November 1935.
29
A.C.S., Fondo Ministero Cultura Popolare, Direzione Generale per i Servizi della
Propaganda, Romania (1935), busta 189, fasc. Prop. I/61.
30
Ibidem, passim.
31
I herein paraphrase the title of Philip V. Cannistraro, La fabbrica del consenso: fascismo
e mass media (Roma-Bari: Editori Laterza, 1975).
317
defending the Italian action among the elites in Bucharest. On the contrary, he
was just one of the intellectual voices in favour of Fascist Italy, probably the most
qualified of all, judging by his high profile as a renowned international scholar, a
moral leader and a respected public figure.
Let us cite only two examples. In January 1936, an open letter signed by 109
prominent personalities of the Romanian public life32 – Iorga included – was
being mailed from Bucharest to Mussolini, containing the signatories’
„unwavering confidence in the destiny and the rights of Fascism” and in „the
victory of the Italian cause”33. On the other hand, another moderate but blue
blood admirer of Il Duce was King Carol II himself, who was sending to the
dictator, at around the same time (March 1936), a newly instituted royal
decoration in recognition of his contribution in promoting the moral and
physical uplift of the youth. Mussolini thus became the first foreign personality
to whom the decoration was conferred34.
And yet, notwithstanding all these proofs of ideological appreciation, Italy
has seriously deteriorated its relations with Romania because of the latter’s
official standpoint towards the war in Abyssinia. As early as August 1936, the
Italian minister in Bucharest, Ugo Sola, started even spreading a rumor among
the intellectual and political circles of the Romanian capital which contained a
highly suggestive revisionist threat if one considers what would the next years
bring: „because of the way we behaved with Italy, we will lose everything so far as
the Carpathians, whom the very Italy will preserve for us” 35. When Iorga asked
the diplomat to confirm this unverified account he had heard of from a third
party, Sola has not denied: „Italy is the keystone. We should not have touched
it. The consequences automatically follow [emphasis added]”36.
Of course, Romania did not have anyone of the importance of the British
press baron, Lord Rothermere, to whom Mussolini could feel the need to
personally write to thank for the work done by his publication, Daily Mail, in
support of the Fascist intervention in Abyssinia, „the cause of truth and
32
The initiators were Ovid Densușianu and Alexandru Bacaloglu, followed by the most
notable Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, A. C. Cuza, together with other 23
ex-ministers, 13 members of the Romanian Academy, 34 members of Parliament and 34
university professors.
33
Arhivele Naționale ale României, Fond N. Iorga, dos. 18, f. 191 (Vibrante messagio al
Duce di alte personalità romene, in „Ottobre”, 18th of January 1936, Roma).
34
Ibidem, f. 31 (Re Carol al Duce. Mussolini primo ad essere insignito di una nuoa
rd
decorazione romena, in Il Piccolo Trieste, 3 of March 1936, Trieste). In fact, the
Romanian monarch had already founded Straja Ţării, a royal youth organization inspired
by the Fascist and National-Socialist models.
35
N. Iorga, Memorii…, vol. VII, p. 352.
36
Ibidem.
318
Georgiana Țăranu
justice”37. And yet, if there was someone from Romania who stood out in this
respect and whose name was favorably noted by all the Italian diplomatic
accounts, this was, as we have seen, Nicolae Iorga.
37
A.C.S., Fondo Ministero Cultura Popolare, Gabinetto, Autografi del Duce, busta 43,
fasc. 257.6.
319
BULGARIAN FASCISM AND THE INTELLECTUALS (1927-1941)

VOIN BOJINOV ∗
T
he results of the First World War completely reshaped the political
map of Europe and radically changed public perceptions on the old
continent. Thus, after many years of almost cloudless existence as a
leading socio-political system, bourgeois democracy faced an extremely serious
challenge. The word is about the rise of the extreme left and right ideologies,
which at the end of the war not only threatened the old order but clearly showed
potential and capacity to become a leading political factor. The state which was
first confronted with the new realities was Tsarist Russia. In 1917 the Russian
Bolsheviks made a revolution and seized power, which led to the outbreak of a
serious civil conflict in the vast empire and took millions of lives.
Almost simultaneously with Bolshevism, another political phenomenon
appeared in Italy – Fascism. It was an antithesis of Lenin’s ideas and his founder
was Benito Mussolini – a former socialist who established Fascio di
Combattimento (1914), which in 1921 turned into Partito Nazionale Fascista. In
1922 the latter organized the famous “March on Rome” which put Mussolini on
the prime-minister chair. Thus, for the first time, Fascism became a ruling factor
as it visibly started to increase its influence on the Old Continent. This rapid rise
of the extreme right’s ideas drew the attention on them, as the Bulgarian
kingdom made no exception of this trend. Apropos, Mussolini’s concepts found
good ground for development in the Balkan country for several reasons. The
Bulgarians lost the First World War which brought the nation to the so-called
Second national catastrophe and put a cross on the long-craved idea of national
unity. Furthermore, the loss caused a severe moral blow to the Bulgarian people.
Bulgaria was humiliated, placed in a complete isolation from its neighbours with
no real potential for any social and economic development. This logically led to a
heavy political and economic crisis in Bulgaria. During the government of the
Bulgarian Agrarian People’s Union (1920-1923), due to the undertaken reforms,
the country was moving along the edge of a serious social conflict. These reforms
aimed at minimizing the influence of the bourgeoisie, the military and the
intellectuals, pointed by the agrarians as the main culprits for the defeat in the
∗
Institute of History of the Bulgarian Academy of Sciences, Sofia, Bulgaria.
Voin Bojinov
World War. At the same time, communist ideas were earning the sympathy of
more and more people in the Kingdom, turning the Bulgarian Communist Party
into the second political force in the country after the Agrarian Union. All this
caused the response of those circles in the Bulgarian society who feared the most
from the intensification of the agrarian and communist movement. So the fascist
doctrine was that ideological ferment which gave them the opportunity for rapid
legitimation on the Bulgarian political scene. Thus, in 1922 the first (pro) fascist
organization in the country was established – the Bulgarian People’s Union
“Kubrat”. Its founders were a group of military men who laid the foundations of a
paramilitary organization with its own rituals and symbols. They announced that
they would fight to spiritually unify the nation, to discipline democracy and to
terminate the professional and class struggle that separated the Bulgarian nation.
Within several years “Kubrat” managed to promote its name and in 1926 it
already had around 15000 members. Thus it was legitimized in the society as the
1
prototype of Bulgarian fascism.
Similar to “Kubrat”, at the end of 1923 and the beginning of 1924, the
“Bulgarian native protection” Union was established, which was also a
paramilitary organization, filling its ranks from the military. Unlike “Kubrat”,
however, “Native protection” had clearly styled a fascist face which followed
closely the Italian prototype. The group was xenophobic, anti-masonic and with
2
definitely emphasized nationalist inclinations. That is why, in the times of grief
that followed the defeat in the First World war the organization quickly gained
momentum. At the zenith of its existence at the end of the ‘20s of the twentieth
3
century, it reached a membership of 45000-50000 people. Here is the place to
underline that both “Kubrat” and “Native protection” bet on present and former
military to recruit new members and to further develop their structures. This was
one of the many reasons for the popularity of the two organizations, especially of
“Native protection”, which undoubtedly relied on its massiveness in order to be
at the center of public attention and hence to remind of its ambitions for power.
An entirely different path of development took the political circle “Zveno” –
the first totalitarian organization in Bulgaria, which sheltered representatives of
Bulgarian intellectuals. “Zveno” was founded in 1927 by Dimo Kazasov – a former
Social Democrat and a minister in the government of prof. Alexander Tsankov
1
Поппетров, Н. Фашизмът в България. С., 2008, с. 21-24 [N. Poppetrov, Fasizmat v
Bulgaria, Sofia, 2008, s. 21-24].
2
Величкова, Г. Пропаганда на фашизма в България 1922-1934 г. С., 2002, с. 194-252 [G.
Velichkova, Propaganda na fasizma v Bulgaria 1922-1934, Sofia, 2002, s. 194-252].
3
Поппетров, Н., В. Божинов. Национално могъща и обединена България. С., 2014, с.
79 [N. Poppetrov, V. Bojinov, Natsionalno mogushta i obedinena Bulgaria, Sofia, 2014, s.
79].
321
Bulgarian Fascism and the Intellectuals (1927-1941)
(1923-1926). On the following year he started publishing the magazine “Zveno”

which promoted the circle’s ideas and legitimized the organization before the
Bulgarian society. What theses did “Zveno” advocate? What was its ideology?
According to the circle’s understandings, as a result of the war and the
“promiscuous” activity of Bulgarian governors, the country was in a difficult
political and economic crisis. The outcome of this situation was seen by “Zveno”
in the gathering of all “good and enlightened wills in the country” around one
ideological center which would have to look for solution to the pressing
problems. Thus “Zveno” outlined six points which could have determined the
development of the country: 1) economic; 2) political; 3) administrative; 4)
cultural and educational; 5) social; 6) foreign policy.
In the economic area the aim of “Zveno” was to outline the major financial
paths which Bulgaria should follow led by a competent leadership. Among the
political tasks stood out the desire to thwart the grouping of the political forces
into two rivaling camps which would bring the nation to a new separation. Along
with that, the circle asked for a greater involvement of the parties in social,
economic and cultural issues. The organization wanted more reforms in the state
and local administration which would increase their functionality and limit the
expenses of their activities. “Zveno” stated that changes were also needed in the
cultural and educational sphere so that “a common state-civil worldview” and an
educational system that would serve the real needs of the country be established.
Therefore, the state should actively support the development of Bulgarian
literature, art and theatre. Regarding the foreign policy, “Zveno” stated that the
efforts of the Bulgarian society in the foreign political sphere should comply with
the real abilities of Bulgaria, which was indeed situated in a serious isolation
4
imposed by its neighbours.
Presented in this way, the ideas of “Zveno” clearly pointed the path taken by
the organization. The circle evidently advocated comprehensive reforming as a
5
way out of the crisis Bulgaria was in. That is why the group became a center of
attraction for that part of the Bulgarian intellectuals who readily adopted right-
wing totalitarian ideas for the revival of statehood as a panacea for better and
healthier public life. So “Zveno” managed to enlist in its ranks bankers and
traders, lawyers and public figures, journalists and scientists, thus becoming an
elite political club not exceeding 300 people. Apropos, the strength of the circle
was not in its numbers but in the high public positions that its sympathizers
occupied. These were people with experience in governance, enjoying a
reputation among the political elite. Using their influence they managed to form
4
Задгорска, В. Кръгът „Звено” 1927-1934. С., 2008, с. 24-25 [V. Zadgorska, Krugut
“Zveno” 1927-1934, Sofia, 2008, s. 24-25].
5
Ibidem, s. 25.
322
Voin Bojinov
public attitudes, to channel the attention of the people interested in politics

towards a certain group of problems and then to point out their solution based
on its own positions.
“Zveno” quickly managed to gain momentum. Due to its active position on
current political and economic issues, it earned the name of a formation
composed of experts who were looking for a way out of the crisis through
Mussolini’s recipes tailored to Bulgarian specifics. Thus, in the summer of 1930,
the circle came out with its own program which analyzed the overall situation in
the country and demonstrated the intentions of the Zveno members. This
document crucial for the organization indicated that the state authorities in
Bulgaria were “timid, lazy and devoid of a sense of national dignity”. That is why,
6
state sovereignty was not spread over the entire territory of the country, and the
gap between the city and the village, the common people and the intellectuals
was increasing. Moreover, the national economy was “primitive, disorganized and
deprived of experienced and enlightened leadership” and the state administration
was “mired in routine and formality” while “corruption and prey have slipped into
the veins of the entire state organism”. Therefore, according to Zveno members,
the development of the Bulgarian state was held back by: its unstable
international position; poorly organized state administration; the anarchy that
reigned in the economic policy; poor care for the village; the bad educational
system; the political parties which repelled the society; the neglect of the
spiritual values of the Bulgarian people and so on. The way out from this difficult
situation “Zveno” saw it in limiting the political parties; solidarity in the society;
the emergence of new morality and spirit; rapprochement with the neighbouring
peoples; support for the agricultural labour; encouraging of lending, industrial
companies and initiatives; radical reorganization of electoral institutions and
administration; taking care of the Church, education, culture and physical
education; raising the prestige of the army; strict control on the expenses and so
7
on.
Styled in this way, the program of “Zveno” fitted to a great extent to one of
8
the most influential organizations in Bulgaria – the Military Union. In the
6
It is about the activity of the Internal Macedonian Revolutionary Organization, which
fought for freedom of the Bulgarians in Aegean and Vardar Macedonia. In order to carry
out its actions, the Organization turned Southwest Bulgaria in its base directed against
the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes/Yugoslavia and Greece. By putting under its
control that part of the Bulgarian territory, IMRO created a kind of “state within the
state”, which was not approved by Zveno members, who claimed a strong state power.
7
Из личния архив на Кимон Георгиев. Том първи. С., 2005, с. 501-508 [Iz lichniya
arhiv na Kimon Georgiev. Tom purvi, Sofia, 2005, s. 501-508].
8
The Military Union was founded after the First World War by officers of the Bulgarian
army who wanted to protect it from the influence of Bolshevism and left-wing ideas in
323
beginning of the 1930s the Bulgarian military started to think more and more
about carrying out a coup d'état which would put an end to the party squabbles
and would bring the country's development on a new trail. Therefore, the
Military Union began looking for a political facade for the realization of its plans.
Thus, exactly the views of “Zveno” for raising the prestige of the army, limiting
the political parties and undertaking comprehensive reforms in the country drew
together the military and Zveno members, which resulted in the formation of a
political alliance between them. The alliance became apparent to the public on
May 19th, 1934 when the military carried out a bloodless coup, overthrowing the
government of the National Bloc and replacing it with a cabinet formed by Zveno
members and the military. Thus, literally, a new era began in the social
development of Bulgaria. Why?
Immediately after their empowerment, the government of “Zveno” and the
Military Union began implementing radical political and economic reforms. The
plotters dissolved the Parliament and suspended the constitution as they started
issuing special regulations having the force of law. A new administrative system
was quickly built. The country was divided into seven regions led by regional
directors with broad powers, appointed personally by the Minister of Interior.
Rural municipalities were consolidated and from 2552 they were reduced to 800.
At the head of each municipality was placed a mayor appointed indefinitely,
again by the Minister of Interior. A new municipal council, similar to that in
Italy, was introduced, which included the important officials of the municipality,
directly subordinated to the central government. Furthermore, the new
governors cancelled all bourgeois freedoms in the country by imposing strict
censorship on the press. A directorate of renewal was established, which had to
closely monitor public life in the country, to guide and channel it and prevent all
attempts to return to the old bourgeois regime. The heaviest blow, however, was
brought down on the political parties. With a special decree-law, all political
organizations in Bulgaria were banned, which gave rise to the so-called non-
party regime. Being an initiator of this radical change, “Zveno” set an example by
dissolving itself. This was not the end of the new government’s actions. The
crucial moment in its activity was the disintegration of the IMRO, which
officially allowed Sofia to go towards an improvement of the relations with
Belgrade in order to overcome the isolation of the country. With the same
general. The Union initiated and carried out the coup of June 9th, 1923, overthrowing the
government of the agrarians led by Alexander Stamboliyski, which catalyzed the bloody
civil conflict in Bulgaria that lasted until 1926.
324
Voin Bojinov
purpose, the government established diplomatic relations with the Soviet Union,
as certain economic benefits for the kingdom were also sought.9
All this extensive activity was carried out in a few weeks, which clearly
demonstrated the intention of Zveno members and the military to act with verve.
The radical changes, however, encountered resistance from the head of state -
King Boris III, who involved himself into a serious conflict for power with
“Zveno” and the Military Union. Eventually, through shrewd political
maneuvering, the monarch came out victorious in the clash. At the outset of 1935
the government was overthrown, as the king appointed new cabinet without the
participation of Zveno members, which was far more acceptable to him. Thus
was put an end to the government of “Zveno”, which came to power with the
ambition to stand the test of time, but lasted only 9 months. However, it should
be noted that the formation was the only totalitarian organization dominated by
intellectuals, which, although only for a while, managed to come to power and
had the opportunity to force its views upon the state government. The result was
more than visible - an attempt to centralize the state system after the Italian
(fascist) model, the revocation of bourgeois democracy, laying the foundations of
a totalitarian (sole) control of the tsar, who took advantage of all the activities
conducted by the plotters and thus strengthened his own power in the next
years.
Similar to “Zveno”, in 1932 and 1934 young intellectuals created two elitist
(ideological) circles, “Young Bulgaria” and “Nation and policy” respectively.
These two groups gathered people born after 1900, the so-called “third
generation” after the restoration of the Bulgarian state (1878), who were
infatuated by the success of Fascism and National Socialism. Basically these were
people with legal education, with active social positions, occupying an important
place in the touristic and sports movement. They were well known to the public,
and the important positions they occupied in the state administration made
them even more popular among the political elite.10 What ideas did “Young
Bulgaria” and “Nation and policy” advocate, what influence did they have among
the public?
Since its establishment “Young Bulgaria” was formed as an elitist formation
numbering about 50 activists, 30 of whom lived and worked in Sofia. In other
words, the “Young Bulgaria” members did not seek mass support? – what is
more, they even tried to avoid it. Their desire was to turn the “Young Bulgaria”
9
Георгиев, В. Буржоазните и дребнобуржоазните партии в България 1934-1939. С.,
1971, с. 72-75 [V. Georgiev, Burjoaznite I drebnoburjoaznite partii v Bulgaria 1934-1939,
Sofia, 1971, s. 72-75].
10
Поппетров, Н., В. Божинов. Национално могъща…, с. 136 [N. Poppetrov, V. Bojinov,
Natsionalno mogushta…, s. 136].
325
movement into a unifying center for young intellectuals, who sympathized the
right-wing totalitarian tendencies. Therefore, the circle brought fascist ideas to
the fore by giving its negative assessment for parliamentarism, by rejecting
Liberalism and advocating state intervention in the economy.11 For “Young
Bulgaria” members, Bulgarian statehood in its bourgeois-democratic form “has
lost all legal, economic and moral value - there is no law in it, no prosperity, and
no justice”. Therefore, according to them, a new “Bulgarian state, built on the
principles of a new social and economic organization” should be created.
Furthermore, “Young Bulgaria” denied the party system. As stated in the theses
of the organization, it was leading to a “mutual physical extermination” and
impeded the “honest and capable citizens - young in spirit and understanding” to
participate in the governance. Therefore, bourgeois democracy should be
replaced by “a system of open path for all talented, honest and hard-working
Bulgarians”. Moreover, “Young Bulgaria” members wanted to change
parliamentarianism in Bulgaria, which “is unable to perform its functions as
supreme legislator and guardian of the laws”. The Parliament “must be
completely repaired” because Bulgaria needed a legislative body composed of
people “free and independent in spirit, filled with knowledge.” Apropos, here is the
place to mention that “Young Bulgaria” strongly criticized the Bulgarian
intellectuals, who seemed to be unable to provide the necessary individuals to
carry out the changes requested by “Young Bulgaria” members. According to the
group, “the intellectuals have forgotten their duty, or, as far as they are aware of
it, they cannot perform it”. They were “a victim of the doctrine, passive, without
folkish feeling, losing more and more the right that belonged to them - to lead
the people”. For this reason, “the intellectuals of the towns and villages need to
understand the simple truth - that people crave their knowledge, brotherhood
and compassion”.12 This criticism of the intellectual elite was not accidental. For
“Young Bulgaria” the traditional Bulgarian intellectuals were outdated and
inadequate to adapt to the new conditions in Europe. Therefore, they had to be
replaced by the new intellectuals - the third generation, who were the carriers of
modern political thinking. Namely it was the guarantee of successful social
development, at the moment when big changes were being made on the Old
Continent.
“Young Bulgaria” members did not stop there. A few months before the coup
of May 19th they summarized the reasons that had led Bulgaria to a severe
political and economic crisis. These were the historical mistakes of the old
11
Социално наляво, национализъм напред. С., 2009, с. 485 [Sotsialno nalyavo,
nationalizam napred, Sofia, 2009, s. 485].
12
Ibidem, s. 491-492.
326
Voin Bojinov
Bulgarian elite; the Neuilly peace treaty13; the wrong system of state structure
and government. The “Young Bulgaria” movement offered the following
solutions to overcome these difficulties: a new Parliament; creative autonomy of
the municipalities; volitional and responsible central authority; working and
conscientious administration; an education system subjected to national
idealism; care for the agriculture; subordination of economic life to the
nationwide goals.14 Similar theses drew the attention of the May 19th putschists
to “Young Bulgaria”. For some time the formation was even considered as a
reserve by them.15 Over time, however, the “Young Bulgaria” members
depersonalized themselves, as part of the more prominent names among them
transferred to other fascist organizations or pro-government positions, which
provided them with various posts in the state administration.
In many respects the fate of the other intellectual circle of the third
generation - “Nation and policy” was similar. It was founded in 1934, but his first
appearances were from the beginning of 1935, when the royal regime in Bulgaria
was already paving its way. Just like “Young Bulgaria”, “Nation and policy” was
also an elitist political circle (no more than 30-40 people), which consisted of
young intellectuals, mainly lawyers and economists. They had clear anti-
communist and anti-liberal inclinations, with evident affinity for right-wing
totalitarian tendencies.16 Moreover, the circle idolized Bulgarian nationalism.
The circle’s opinion was that Nationalism was “the source of mystical belief, that
nowhere else but here – on dear homeland, under bright Bulgarian skies - life is
best”.17 Along with that “Nation and policy” turned its attention to the era of
Bulgarian Revival.18 It had bequeathed to the Bulgarian people ideas which
should not be overridden so that to allow the new Bulgarian generation to build
13
The Neuilly peace treaty was signed on November 27th, 1919 in Paris. It took Bulgaria
out of the First World War, suffering heavy territorial losses, accompanied by huge
reparations prohibitive for Bulgarian economy. The treaty was the main reason for which
the Bulgarian society felt into severe moral crisis.
14
Ibidem, s. 494-495.
15
Поппетров, Н. Фашизмът в България…, с. 76. [N. Poppetrov, Fasizmat v Bulgaria…, s.
76].
16
Социално наляво,…, с. 667-668 [Sotsialno nalyavo…, s. 667-668].
17
Ibidem, s. 670.
18
Bulgarian Revival began at the beginning of the 18th century, leading to economic
affluence among some of the Bulgarian population that used the large markets of the
Ottoman Empire for the development of production and trade. In parallel with this was
going there was a process of national awakening going on, that led, ultimately, to the
rejection of the Greek spiritual influence in church and school affairs as well as to the
birth of the Bulgarian national liberation movement, whose actions raised the Bulgarian
issue before the European public.
327
a “young and powerful folkish front”.19 This call to the youth was not accidental.
It was in the young people where “Nation and politics” saw that public segment
which could realize the necessary changes, leading to a better condition of the
state. “Bulgarian field - considered the circle - is hungry for new young and
inspired forces”.20
When the Second World War began, “Nation and policy” came out with its
own platform, which became the last important document of the organization.
In it the group declared itself in favour of a “supreme and pure nationalism”; a
wise, but a bold foreign policy of Bulgaria aiming at the unification of the
Bulgarians; a state monopoly, where necessary; the fostering of agriculture and
rural intellectuals; educating „healthy and inspired Bulgarians”, but against
Communism. However, the organization had no potential for something more,
because its leaders succumbed to political conformism. By transferring towards
pro-government positions they condemned the organization to oblivion and
dissolution, as its supporters became the intellectual reserve of the royal regime.
Far more vital turned out to be the last fascist organization, which had a
strong presence of representatives of Bulgarian intellectuals. It is about “The
Union of fighters (ratnik) for the progress of the Bulgarian spirit”, founded in
1936 by Professor Asen Kantardzhiev – an agronomist and the lawyer Petar
Gabrovski.21 Ever since their emergence on the political scene the “Union of
fighters (ratnik)” defined themselves as a nationalist group, with clear anti-
communist inclinations. The organization had inherent and clear desire for
revenge in regard to Bulgaria’s neighbours, and the main pillar of its ideology was
anti-Semitism. Hence came the main demands of the Union. It asked for: a
systematically planned territorial and ethnic unification of Bulgaria; renunciation
of the Treaty of Neuilly; compulsory sports, labor and preliminary military
training for Bulgarian youth; the eradication of foreign propaganda; a governance
performed only by Bulgarians; care for the agriculture; capital punishment for
corrupt officials; uncompromising struggle against Communism and all other
leftist elements and so on.22 This radical platform turned out to be a magnet for
many Bulgarian citizens. Students and a large number of intellectuals became
members of “Ratnik”, so that a special organizational unit was established for
them. Thus, until 1939 the organization expanded on a really large scale and
reached a membership of 12 000 people. All these people were attracted by the
strong sympathies “Ratnik” had for Nazi Germany and its success on the
19
Ibidem, s. 673.
20
Ibidem, s. 675.
21
Поппетров, Н. Фашизмът в България…, с. 91-92 [N. Poppetrov, Fasizmat v Bulgaria…,
s. 91-92].
22
Социално наляво,…, с. 690-692 [Sotsialno nalyavo…, s. 690-692].
328
Voin Bojinov
international political scene. They saw in Germany a destroyer of Versailles

status quo, and hence the possibility for Bulgaria also to raise this question and
carry out its intentions for a revision of the Treaty of Neuilly. Thus, supporters
and members of the organization turned out to be a number of prominent
Bulgarian intellectuals such as the writers Emmanuel Popdimitrov, Fani Popova-
Mutafova, Dimitar Talev, the artist Rayko Alexiev, the professors Stefan Konsulov
and Lubomir Vladikin and others.
The serious quantitative and qualitative expansion of “Ratnik” gradually
began to worry the authorities, moreover that the organization did not hide its
Republicanism, which was considered a serious political challenge to the
monarchical institution. In the autumn of 1939 the organization was banned,
although it continued to lead an illegal existence until the entry of the Soviet
troops in Bulgaria on September 9th, 1944. The above mentioned ban evoked
manifestations of the well-known political conformism among the chief persons
of “Ratnik”. Some of them started seeking cooperation with the state authority,
and they were also looking for benefits from this interaction. Thus, in 1939 the
founder of the formation Gabrovski became minister of the Interior and he
retained this post until 1943. Another famous “Ratnik” member who occupied
important government positions was Aleksander Belev - the head of the famous
Commissariat for Jewish Affairs, which was supposed to solve the Jewish
“problem” in Bulgaria, similar to the German experience. Only the reaction of the
Bulgarian public and the last word of the Bulgarian tsar prevented this from
happening.
In summary, during the Second World War, the organization completely
sided on pro-German positions, being seen by Berlin as one of the pillars of
national-socialist ideas in the kingdom. With the change of the political regime
in the country, which occurred on September 9th, 1944, “Ratnik” ceased its
existence, and people like Gabrovski and Belev were punished with death by the
new authorities.
This is the short story of the linkage of the Bulgarian intellectuals with the
extreme right political trends. Several conclusions can be made from here.
Overall, the Bulgarian intellectuals regarded Fascism or National Socialism as a
means of removing the unjust Versailles peace system and as a model for social
development. The two extreme ideologies carried out a kind of state order that
impressed part of the Bulgarian intellectual elite. Removal of the political parties,
upbringing in the spirit of national values, a strong state power, a society united
in its goals: these were the pillars that attracted the intellectuals, particularly the
younger generation. Except for “Ratnik”, in no other organization with active
participation of intellectuals, ideas of xenophobia or racism were there present. It
is true that the problem of the renunciation of the Neuilly Peace Treaty was
329
clearly standing out, but this question can be related to the old bourgeois parties
in Bulgaria as well, which also put it on their agenda. Overall, Bulgarian
intellectuals did not stand behind the worst aspects of Fascism and National
Socialism, which can be testified by the salvation of the Bulgarian Jews from the
death camps.
330
ROMANITÀ FOR ITALIAN INTELLECTUALS FROM THE

RISORGIMENTO TO FASCISM
JUN YOUNG MOON ∗
It is well known that Fascism was obsessed with the Roman Empire.
Mussolini’s regime not only glorified and worshiped the Roman past but also was
eager to present itself as a historical and spiritual heir of Ancient Rome. The
Fascists adopted Roman symbols -Fasce (lictor) and eagles- as their own, and the
regime ‘restored’ supposedly Roman behaviours like the Roman salute, Latin
style inscription of ‘U’ and the goose-steps etc., as Fascist routines in daily life.
Yet it is not merely in visual symbols, rituals and behaviours that Fascism tried to
identify itself with Ancient Rome. Also numerous Fascist leaders and
intellectuals appropriated the Roman past in their writing, speeches and
conversations. In April 1922, for example, Mussolini wrote in his newspaper,
Popolo d’Italia celebrating the day of the foundation of Rome:
Rome and Italy are in fact two inseparable words. […] Certainly
the Rome that we honour is not only the Rome of monuments and
ruins, […]. The Rome that we honour, above all, desire and prepare is
another one: it is not about famous stones but about living souls: it is
not nostalgic contemplation of the past but tough preparation of the
future. Rome is our point of departure and of reference; it is our
symbol, […] our Myth. We dream the Roman Italy which is wise and
strong, disciplined and imperial.1
∗
PhD at Royal Holloway, University of London, United Kingdom.
1
“Roma e Italia sono infatti due termini inscindibili. [...] Certo, la Roma che noi
onoriamo, non è soltanto la Roma dei monumenti e dei ruderi, [...]. La Roma che noi
onoriamo, ma soprattutto la Roma che noi vagheggiamo e prepariamo, è un’altra: non si
tratta di pietre insigni, ma di anime vive: non è contemplazione nostalgica del passato,
ma dura preparazione dell’avvenire. Roma è il nostro punto di partenza e di riferimento;
èil nostro simbolo, [...] il nostro Mito. Noi sogniamo l’Italia romana, cioè saggia e forte,
disciplinata e imperiale.” Benito Mussolini, „Passato e Avennire”, in Il Popolo d’Italia, 21
Aprile 1922; quoted in his Scritti e discorsi di Benito Mussolini, 12 vols., II (Milan: Hoepli,
1934-39), pp. 277-78.
Where did this Fascist concept and use of Rome come from? How was it
formed? Is it completely a new and revolutionary idea as the Fascists have usually
claimed? And why did the Fascist regime need to identify itself with Romanità?
To answer these questions, this study will investigate the origins and evolvement
of perceptions of Rome in Italian literary or discourse tradition from the
Risorgimento to the beginning of the Fascist era.
The Fascist idea of Romanità, its image, perception and symbolism of Rome
and Roman history was descended from cultural traditions in the Risorgimento
and Liberal Italy. Since the late eighteenth or early nineteenth century when the
Italian consciousness of nationhood was born, Rome had been regarded as the
spiritual epicentre of the nation by many patriots and intellectuals. So, it was not
a coincidence that the lyric of Fratelli d’Italia (Brothers of Italy) conveyed its
message in the allegory of Rome’s greatness and instantly became popular in the
apex of the Risorgimento.2 But, the most representative and influential figure in
the cult of Rome during this period was Giuseppe Mazzini. He neither concealed
his admiration of Rome –its glorious past and great symbolic meaning- nor
ceased insisting that the Eternal City must be an Italian territory. For instance, he
said:
“Rome is your metropolis. You cannot have a Fatherland without
her. Without Rome, no Italy is possible.”3
“Rome was the dream of my young years, the mother-like idea of
[my] mental conception, and the religion of [my] soul [...]. For me,
Rome was and is [...] the Temple of humanity; from Rome will come
out the religious transformation destined for the third time to bestow
moral unity on Europe.”4
2
Fratelli d’Italia (official title is Il canto degli Italiani/The song of Italians) is the current
national anthem of Italy since 1946. Its lyric was written by a young Genoese patriot
Goffredo Mameli in 1847 and its music was composed by Michele Novara in the same
year. During the Risorgimento, this song was widely sung throughout Italy and remained
popular among republicans and anti-monarchists after the Unification. To see the full
lyric of the song with English translation, refer to
https://en.wikipedia.org/wiki/Il_Canto_degli_Italiani (accessed on 10. 09. 2015).
3
“Intanto Roma è la vostra metropolis. Voi non potete aver Patria se non in essa e con
essa. Senza Roma non v’è Italia possibile.”; Giuseppe Mazzini, Jessie White Mario (eds.),
Scritti scelti di Giuseppe Mazzini (Florence: Sansoni, 1901), p. 265.
4
“Roma era il sogno de’ miei giovani anni, l’idea-madre nel concetto della mente, la
religione anima [...]. Per me, Roma era ed è [...] il Tempio dell’umanità; da Roma escirà
quando che sia la trasformazione religiosa che darà, per la terza volta, unità morale
all’Europa.”; Giuseppe Mazzini, Roberto Pertici (eds.), Note autobiografiche, (Milan:
Rizzoli, 1986), p. 382 (first published in 1864); English translation from Giuseppe Mazzini,
Nagendranath Gangulee (eds.), Giuseppe Mazzini: selected writings (London: Drummond,
1945), p. 43.
332
Jun Young Moon
Of course, it was not only Mazzini who believed that Rome must be the
capital of the unified Italy when the nation united. Also Garibaldi and his
legionaries fought to ‘liberate’ the Eternal City from theocracy of the papal state;
their famous battle cry, “Roma o morte! (Rome or death!)”, became a symbolic
phrase to express Italians’ yearning for making the city a territory of the unified
Italy.5 Even neo-Guelfs, like Vincenzo Gioberti, who preferred a rather loose form
of political federation to the unified sovereign state, agreed that Rome should be
the spiritual centre of all Italians though they believed that the city must remain
in the hands of the Holy See.6 The glorious past of the Roman civilisation and the
city’s symbolism as the ‘Caput Mundi’ was immeasurable. It was therefore an
irresistible idea for those who longed for the resurgence of Italy, to make Rome
the capital of the unified nation-state. Even Camillo di Cavour, one of the most
pragmatic and realistic politicians in the Risorgimento, was unable to ignore the
power of the myth of Rome although he was never enthusiastic about it. For the
morale of the nation, he declared the Eternal City as the capital of the new
Kingdom in 1861 even though it was still under papal rule.7
The myth of Rome – the symbolic image or meaning of the city to the nation
and the cult of its greatness – did not disappear after the Unification (1861) nor
after the Italian army’s occupation of Rome (1870). In 1881, Quintino Sella, who
was a Piedmontese engineer and had served as the Minister of Finance three
times, delivered a speech in the Chamber of Deputies. He said:
Who made us what we are? Who taught us to want a fatherland?
Rome, nothing but Rome. […] we owe everything we know, everything
we think, everything we feel regarding patriotism, to ancient Rome.
[…] I had not been to Rome, but the cult we had for this town was
immense; we are Italians by virtue of Rome. […] It was Rome that kept
Italy alive.8
5
Joshua Arthurs, Excavating Modernity: The Roman Past in Fascist Italy (Ithaca, NY:
Cornell University Press, 2012), pp. 10-12; Emilio Gentile, La Grande Italia: The Myth of the
Nation in the Twentieth Century, trans.: Suzanne Dingee and J. Pudney (Madison, WI:
University of Wisconsin Press, 2009), pp. 40-47. For more about the meaning of Rome
and its psychological effect on Mazzini, Garibaldi, and other patriots in the Risorgimento,
see Andrea Giardina, André Vauchez, Il mito di Roma: Da Carlo Magno a Mussolini
(Roma-Bari: Laterza, 2000), pp. 177-92, or Daniel Pick, „«Roma o morte»: Garibaldi,
Nationalism and the Problem of Psycho-biography”, in History Workshop, 2004, no. 57,
pp. 1-34.
6
Joshua Arthurs, op. cit., pp. 11-12; Emilio Gentile, op. cit., pp. 41-43.
7
Joshua Arthurs, op. cit., p. 12.
8
“Chi dunque ci ha fatto quali siamo, chi c’insegnò a volere una patria? Roma, niente
altro che Roma. [...] ma noi, tutto ciò che sappiamo, tutto ciò che pensiamo, tutto ciò che
sentiamo in fatto di patriottismo, lo dobbiamo all’antica Roma. [...] Io non ero stato a
333
As this speech testifies, the myth kept growing, evolving, and transfiguring
itself in Liberal Italy. At first, the myth functioned as a positive inspirational
force. Rome, the only unified state in the peninsula before the Kingdom of Italy,
was considered as the incarnation of the nation’s unifying force. Also the city’s
symbolism of universality and absence of strong regional particularism appealed
as an antithetical force against regionalism and factionalism to those who were
concerned about Italians’ lack of national identity.9 Furthermore, together with
the optimism and youthful energy of the new independent state, the nation’s
pride in its glorious Roman past nourished aspirations to make the country
healthy, prosperous, and great again.10
However, the myth of Rome had an unintended side-effect as well. When
the motivation to catch up with advanced neighbours like Britain, France and
Germany became an obsession, the admiration of the past glories created a
national inferiority complex. As a result, pride of the Italian nation and its
glorious past was used to support aggressive expansionism and colonialism in the
name of Italy’s historical mission and practical needs. In other words, from the
last decades of the nineteenth century, with Francesco Crispi government’s
colonial enterprises in Africa, liberal nationalists in Italy mobilised Romanità to
justify the country’s expansionist policy; now Mazzini’s Rome in the unified Italy
-the harbinger, exemplar and teacher of democracy, fraternity, liberty and
humanity- transmuted into a symbol of power, domination, and hegemony in
the Mediterranean as the nationalists hailed ‘mare nostrum’.11 In this regard, it
may be difficult to find a better example than Enrico Corradini, a renowned
journalist and one of the founders of the Italian Nationalist Association
(Associazione Nazionalista Italiana). Already in his early days of the nationalist
movement, Corradini was famous for his cult of Roman imperialism. Also later in
1923, he delivered a speech to celebrate the birth of Rome in which the imperial
conquest and the will of domination were considered as the truthful nature of
Rome, and the Roman Empire was praised as “better than any other [empires in
history].”12
Roma, ma il culto che si aveva per questo paese era immenso; siamo italiani per virtù di
Roma. [...]; fu Roma che la [Italia] tenne viva.” Sella gave this speech on 14th March 1881.
Quotation and translation in Emilio Gentile, op. cit., p. 44. The original Italian text of this
speech is quoted in the same book’s Italian edition; Emilio Gentile, La Grande Italia: il
mito della nazione nel XX secolo (Rome-Bari: Laterza, 2006), p. 48.
9
Joshua Arthurs, op. cit., p. 12; Andrea Giardina, André Vauchez, op. cit., pp. 177-192.
10
Andrea Giardina, André Vauchez, op. cit., pp. 185-199.
11
Joshua Arthurs, op. cit., pp. 23-25; Emilio Gentile, op. cit., pp. 47-48 (English edition).
12
For early examples of Corradini’s cult of Roman imperialism, refer to Enrico Corradini,
„Sindacalismo, nazionalismo, imperialismo”, in his Discorsi politici 1902-1923 (Florence:
Vallecchi, 1923), pp. 51-69 (originally delivered in Accademia Olimpica, Vicenza in 1909),
334
Jun Young Moon
We have seen positive receptions of Rome so far, whatever effect it had. Yet
the connotation of the Eternal City was not always positive in Liberal Italy. There
were also negative receptions of Rome. For many, especially northern Italians,
Rome seemed to be a counter symbol or an obstacle to the country’s
modernisation and improvement. For over a millennium, the city had been the
centre of the papacy which was regarded to represent the oppression of freedom
and democracy. Its inhabitants, therefore, seriously lacked the tradition of
municipal autonomy or self-governance. Economically, in this view, Rome
symbolised backwardness as well. The city did not have a considerable
manufacturing industry; for centuries the city relied on income from foreign
tourists or on the ecclesiastical beneficence. So, its inhabitants were scorned as
fraudulent inn keepers, stall sellers, tour guides, lazy custodians of museums, or
beggars. This negative image of Rome, in fact, existed even before the
Risorgimento. Hence, in the age of the Risorgimento and the early years of the
unified Kingdom, there were some who opposed making Rome the capital of
Italy.13 For instance, a liberal reformist Stefano Jacini once criticised the idea of
making Rome the capital saying:
The idea of Rome as the seat of the Government […] does not
respond to the need of new Italy; [Rome] is just the concealing
cosmetic of the decrepit Italy, […] and it is not the ornament of the
Italy we want which must march on the ways of liberty and progress.14
Such a negative symbolism of Rome and the opposition to it, like its positive
counterpart, stayed alive in Liberal Italy. In particular, when the government’s
ambitious plans went seriously wrong –military disasters in Dogali (1887) and
Adowa (1896), the collapse of urban re-development bubbles in Rome, failing to
redress the Mezzogiorno problem etc.- this negative perception of Rome was
used to highlight the failure of liberalism and parliamentary democracy. Rome,
for many critics of liberal politics, signified impotence, corruption, decadence,
deficiency, and inefficient bureaucracy; Rome for them became the embodiment
of Italietta (Little Italy), i.e., shameful aspects of the present Italy rather than a
or Enrico Corradini, Sopra le vie del nuovo impero: Dall’emigrazione di Tunisi alla guerra
nell’Egeo (Milan: Treves, 1912), passim. For the 1923 speech, see Enrico Corradini,
„Celebrazione del Natale di Roma”, in Discorsi politici, pp. 475-488 (delivered in Palazzo
Vecchio, Florence on 21st of April 1923; quotation in p. 480).
13
Joshua Arthurs, op. cit., pp. 12-15; Andrea Giardina, André Vauchez, op. cit., pp. 187-188.
14
“L’idea di Roma sede di Governo [...] non risponde ai bisogni dell’Italia nuova; è il
belletto di un’Italia decrepita [...], e non l’ornamento di quell’Italia che vagheggiamo e che
deve percorrere le vie della libertà e del progresso [...].” This speech was delivered in the
Senate on 23th January 1871. Quotation in Andrea Giardina, André Vauchez, op. cit., pp.
187-188.
335
source of inspiration to reclaim Italy’s greatness in the future. Futurists and the
Florentine avant-gardes such as Filippo Tommaso Marinetti, Giuseppe
Prezzolini, and Giovanni Papini insisted on forgetting or even destroying the
city’s monuments and museums in order to make Italy a forward-looking
nation.15 In his famous Futurist Manifesto (1909), Marinetti said that Italians
must demolish museums and burn down libraries to erase their past.16 Moreover,
he once urged romans to surround the ancient Roman ruins with a huge wall to
protect modern citizens from these “contagious and deadly plagues?”.17 Also
Prezzolini, like Marinetti, expressed his anti-Romanism, as follows:
Rome is the principal leech of Italy, the least productive part of the
country, where one can find all the do-nothings and exploiters, the
centre of the corruption and immiseration of the spirit […]. Rome
represents the fundamental cause of our every deficiency –economic,
moral, intellectual- and, at the same time, demonstrates the imbecilic
tribute that we insist on paying to our traditions of rhetoric and hot
air. […] Rome is the city that exploits Italy, and the best way of
celebrating Italian unity would be to take away three quarters of its
Mafioso power […].18
15
Joshua Arthurs, op. cit., pp. 14-23.
16
“Noi vogliamo distruggere i musei, le biblioteche, le accademie d’ogni specie […] perchè
vogliamo liberare queste paese dalla sua fetida cancrena di professori, d’archeologhi, di
iceroni e d’antiquarii. [...] l’ammirabile passato è forse un balsamo ai loro mali, poichè per
essi l’avvenire è sbarrato. [...] Suvvia! Date fuoco agli scaffali delle biblioteche! Sviate il
corso dei canali, per inondare i musei!”; Filippo Tommaso Marinetti, Fondazione e
Manifesto del futurismo, in Luigi Scrivo, Sintesi del futurismo: Storia e documenti (Rome:
Mario Bulzoni, 1968), pp. 2-3 (originally published in Le Figaro, 20 February 1909).
17
“Ed io gridai ai romani, [...]: ‘Si salvi chi può! Voi dovete isolare i ruderi dell’antica
Roma, più epidemici e più mortiferi della peste e del colera! Bisogna che voi scaviate un
profondo fossato e innalziate un gran muro circolare per chiudere in un recinto
impenetrabile tutti quei resti di mura romane, vendicativi e pieni di rancore. E poi andate
a stendere i vostri corpi assai lontano, [...] per garantirvi dalla più tragica delle malarie.”;
Filippo Tommaso Marinetti, Contro Firenze e Roma piaghe purulente della nostra
penisola, in L. Scrivo, op. cit., p. 23 (originally published in 1910).
18
“Roma è la sanguisuga centrale dell’Italia, il paese meno produttivo, il ritrovo di tutti i
fannulloni e gli sbafatori, il centro della corruzione e della meschineria di spirito [...].
Roma raprresenta la causa fondamentale d’ogni nostra deficienza economica, morale e
intellettuale, e rappresenta, nella sua stessa origine, il tributo d’imbecillità che noi
paghiamo alla nostra tradizione retorica e bagolona. [...] Roma è la città che sfrutta tutta
l’Italia, e il miglior modo di festeggiare l’unità italiana sarebbe quello di togliere a Roma
tre quarti del potere mafioso [...].”; Giuseppe Prezzolini, „I fatti di Romagna, Giovanni
Borelli, la rettorica di Roma e il nazionalismo”, in La Voce, 11 Aug 1910, anno 2, no. 35, p.
376 (English translation in Joshua Arthurs, op. cit., pp. 21-22).
336
Jun Young Moon
The ambivalent conception of Fascist Romanità in the early years of the

movement was formed under the influence of these two contradictory
perceptions of Rome in the Risorgimento and Liberal Italy. Fascists on the one
hand worshiped Rome not only as a reminder of the nation’s glorious past but
also as the historical evidence of quintessential Italian virtues such as discipline,
military capacity, intelligence and industriousness. On the other hand, they did
not conceal their hatred of the city as an epitome of liberalism, clericalism, and
the bourgeois inertia. As many historians have demonstrated, it is well known
that Mussolini had fiercely criticised Rome as a ‘blood-sucking city of the nation’
in his socialist years and was not reluctant to express, albeit in an indirect and
moderate way, his negative conception of the city even after becoming leader of
the Fascists.19 Yet Mussolini was not the only Fascist who had such an
ambivalent perception of the Eternal City. Giuseppe Bottai, a native roman, and
later the Mayor of Rome and the Minister of Education in the Fascist regime,
wrote as early as 1920:
Rome, [...] in the spirit of its residents, in the passion of its citizens
today, in the conscience of its living people, is the dirtiest city of Italy.
‘I don’t give a damn!’: this is the ultimate motto of its intelligence; but
its carelessness is sterile, its mordant vein destructs without
recreating, its arrogance vainly spouts in the void. [...] We, its true
sons, [...] prefer whipping Rome, till it bleeds, with the words of hatred
which are also the words of love.20
19
Mussolini in 1910 called Rome as “enorme città-vampiro che succhia il miglior sangue
della nazione”. Twelve years later, a month before March on Rome in Udine, he stated
“noi [Fascists] pensiamo di fare di Roma, [...] cioè, depurata, disinfettata, da tutti gli
elementi che la corromponoe la infangano.”; quoted in Andrea Giardina, André Vauchez,
op. cit., p. 213 and Mussolini, op. cit., II, p. 309. On Mussolini and other Fascists’
ambivalent reception of Rome, see (or listen) Antonio Cederna, Mussolini urbanista: lo
sventramento di Roma negli anni del consenso (Rome-Bari, Laterza, 1980), pp. 29-36;
Andrea Giardina, André Vauchez, op. cit., pp. 212-20; Emilio Gentile, 9 maggio 1936:
L’impero torna a Roma [Laterza lecture series: lezioni di storia, 2007] available at
http://www.laterza.it/index.php?option=com_laterza&Itemid=97&task=schedalibro&isbn
=9788849100259 (accessed on 31. 08. 2015)
20
“Roma, [...] nell’animo della sua gente viva, nella passione dei suoi cittadini di oggi,
nella coscienza del suo popolo in carne ed ossa, ell’è la più porca città d’Italia. Se ne frega:
e questo è l’ultimo motto della sua saggezza; ma il suo menefreghismo è sterile, la sua
vena caustica distrugge senza ricreare, la sua strafottenza parte dal vuoto per zampillar
venamente nel vuoto. [...] Noi, i suoi figli veri, [...] preferiamo staffilarla a sangue con
parole di odio, che sono anche parole d’amore.” This writing was first published in
L’Ardito, 29 February 1920 and later reprinted in Bottai’s journal, Critica fascista.
Quotations in Giuseppe Bottai, F. M. Pacces (eds.), Pagine di Critica fascista (1915-1926)
(Florence: Le Monnier, 1941), pp. 80-81.
337
It was, however, not solely discourses of politicians and writers in the

Risorgimento and Liberal Italy which left clear marks on the Fascist Romanità.
Professional scholars in Liberal Italy and subsequently in the Ventennio also
contributed to the formation and dissemination of Fascist Romanità. During and
after the First World War, Italian academic culture increasingly became
conservative and nationalistic. It is therefore unsurprising that many scholars in
history, archaeology, and antiquity had no difficulty to embrace, or at least
passively concede to, Fascism when Mussolini seized power.21 Prior to the March
on Rome, there had already been a number of academics who were publicly
supportive or sympathetic to the Fascist movement. Many others were not as
faithful to Fascist ideology but willingly cooperated with the regime in academic
activities.22 No matter how much they were involved in politics and no matter
how firmly they believed in Fascism, their scholarly works left imprints on Fascist
Romanità and helped to boost its ‘scientific’ credibility and popular reception. In
return, these scholars enjoyed the patronage and honour given by the regime
Ettore Pais’s writing and editorship in his academic journal, art historian
andarchaeologist Corrado Ricci and antiquarian Antonio Muñoz’s energetic
involvement in the projects to excavate or ‘restore’ ancient monuments in central
Rome, and archaeologist Giulio Quirino Giglioli’s directorship of the Mostra
Augustea della Romanità (Exhibition of the Augustan Rome, 1937-38) are good
examples.23
What was the consequence, then, of these influences on the Fascist
Romanità discourse? In other words, what does Fascist Romanità in the narrative
form look like? Fascist exaltation of Rome mingled with their hatred of the city’s
mediocrity and inferiority. This love-hate psyche of Fascists made them obsessed
with the Italian greatness; as the one who blamed liberalism for Italietta and
21
Joshua Arthurs, op. cit., p. 32; Mariella Cagnetta, Antichisti e impero fascista (Bari:
Dedalo, 1979), pp. 15-33; Gabriele Turi, Lo stato educatore: Politica e intelletuali nell’Italia
fascista (Rome: Laterza, 2002), pp. 18-21.
22
Joshua Arthurs, op. cit., pp. 32-33. Also there is a very recent and detail study on
academic collaborations under Fascism regarding the question of Italian ethnic origins;
see Antonino De Francesco, The Antiquity of the Italian Nation: the Cultural Origins of a
Political Myth in Modern Italy, 1796-1943 (Oxford: Oxford University Press, 2013),
especially chapter 6 and 7.
23
On Pais and his journal Historia, see Jan Nelis, From ancient to modern: the myth of
Romanità during the ventennio fascista (Brussel-Rome: Belgian Historical Institute in
Rome, 2011), pp. 161-168. For Ricci and Muñoz’s role in archaeological projects in Rome,
refer to Antonio Cederna, op. cit., pp. 121-156, 167-232. Joshua Arthurs studied Mostra
Augustea della Romanità under Giglioli’s directorship; see Joshua Arthurs, op. cit., pp. 91-
124. For more examples refer to Ibidem, pp. 29-49 and Alessandro Guidi, „Nationalism
without a Nation: the Italian case” in Margarita Diaz-Andreu,Timothy Campion (eds.),
Nationalism and Archaeology in Europe (London: UCL Press, 1996) pp. 108-118.
338
Jun Young Moon
came to power as the alternative, Fascism had to propose a different vision for
Italy. The answer was to highlight the Roman greatness and to promise its
restoration, particularly the Roman Empire. Fascists, however, also needed
respectability to secure and stabilise their regime. Embracing established
scholars and their academic work was one of the ways in which the Fascist
regime not only added plausibility into its own version of Romanità but also
reached a compromise with the old ruling blocks (the Monarchy, the Church, the
business sector, and the conservative political groups) of the country.24 Certainly,
this Fascist Romanità in the 1920s and the early ‘30s evolved and transformed
itself as the regime gradually secured its grip of power (though it turned out a
misjudgement later), and launched the full drive for a totalitarian state.
In the study of Fascism, there has been a much discussed question: “Is
Fascism reactionary or revolutionary?” Nowadays most scholars might agree that
Fascism has both traits -conservative and radical. How can it be reactionary and
at the same time revolutionary? Fascist Romanità is one example to show how it
was possible. As this paper has demonstrated, the Fascist conception of
Romanità – itssymbolism, languages, trope, metaphor and connotations not only
in positive but also in negative senses – stemmed from Italy’s cultural political
traditions which were formed and evolved during the Risorgimento and the post-
unification era. Unlike many Fascists’ insistence, Fascism’s Romanità, therefore,
was not a revolutionary divorce from the past practice. On the contrary, it stood
on liberal (nationalist) ideas of Rome and distorted these ideas in a more
chauvinistic and militant way. For Fascists, the motivation and message of
Romanità was domination and power. Nevertheless, there was a radical side in
the appropriation of the Fascist Romanità as well. The Fascist regime
revolutionised the way of using the past. Mixing existing (both positive and
negative) notions and images of Rome with its own ideological values, Fascism
managed to interpret the Roman past as the story of conquest and dominance.
By relentlessly distributing this Fascistised Romanità, with the help of the
academic establishment’s willing compromise and collaboration, the regime, to
some extent, could give Italians the illusion that the nation was going towards
the right historical path and the country would be great again under Fascism.25
Fascism in the end was a reactionary ideology in its aspiration and messages but
conveyed them and pursued them in a revolutionary way. Fascist Romanità, its
formation, development and use, is a good example to verify this.
24
Joshua Arthurs, op. cit., pp. 32-33.
25
Robert Mallett, „Consent or Dissent? Territorial expansion and the question of political
legitimacy in Fascist Italy” in Totalitarian Movement and Political Religions, 2000, vol. 1,
no. 2, pp. 27-46.
339
PROVOCĂRILE MODERNIZĂRII
AGENDA POLITICĂ A UNUI INTELECTUAL DIN TURCIA

KEMALISTĂ: HAMDULLAH SUPHI TANRIÖVER,
TURCİSMUL Șİ GĂGĂUZİİ
METIN OMER ∗
Introducere. Biografia lui Tanrıöver
H
amdullah Suphi Tanrıöver este un orator, scriitor, diplomat și
politician care prin opera și activitățile sale a contribuit într-un mod
semnificativ la crearea și redescoperirea identității etnice turce nu
numai în Anatolia, ci și în alte teritorii locuite de populații turcice. Tanrıöver s-a
format ca intelectual într-un Imperiu Otoman care se afla în defensivă și care
căuta soluții pentru recuperarea terenului pierdut în fața Marilor Puteri, dar a
avut posibilitatea să își pună în aplicare teoriile și dezideratele într-o tânără
Republică turcă aflată în plin proces de construcție identitară. Hamdullah Suphi
Tanrıöver nu a fost un simplu teoretician.
Și-a apărat și promovat de fiecare dată ideile, uneori chiar împotriva
curentelor și tendințelor existente în societate. A contribuit la fondarea
Republicii Turcia și a fost unul dintre cei mai fervenți susținători ai lui Mustafa
Kemal Atatürk. În ciuda acestei relații apropiate, când ideile sale au devenit un
subiect sensibil, a fost trimis într-un soi de exil, într-o misiune diplomatică la
București. Poate că cea mai importantă „descoperire” pe care a făcut-o în
1
România a fost cea a găgăuzilor, „turcii creștini” . Acesta constituie și obiectivul
principal al studiului de față: să pună în lumină rolul pe care l-a avut Tanrıöver în
„câștigarea” găgăuzilor pentru lumea turcică și în ce măsură descoperirea unei
comunități creștine vorbitoare a unei limbi turcice a influențat concepția despre
2
turcism a acestuia.
∗
Universitatea Hacettepe, Ankara, Turcia
1
Aceasta este denumirea pe care preferă să o folosească Hamdullah Suphi Tanrıöver în
rapoartele sale diplomatice pentru a-i desemna pe găgăuzi.
2
Relația lui Tanrıöver cu găgăuzii a fost tratată în mai multe lucrări: Kemal Karpat, „The
Emigration of Turks from Romania to Turkey and Hamdullah Suphi Tanrıöver”, în Stoica
Lascu, Melek Fetisleam (editori), Contemporary Research in Turkology and Eurasian
Studies. A fetschrift in honour of professor Tasin Gemil on the occasion of his 70th
birthday, Presa Universitară Clujeană,, 2013, p. 529-548; Nuri Yavuz, „Hamdullah Suphi
Agenda politică a unui intelectual din Turcia kemalistă: ….
La fel ca în cazul mai multor intelectuali din perioada primilor ani ai

Republicii Turcia, Tanrıöver era descendentul unei familii care făcuse parte din
elita conducătoare a Imperiului Otoman. Acesta s-a născut în anul 1885 la
Istanbul.3 Bunicul său, Sâmi Pașa (1795-1878), a fost primul ministru al
Învățământului din Imperiul Otoman. Tatăl său, Abdullâtif Suphi Pașa (1818-
1886), a fost și el ministru al Învățământului (al șaselea).4 Când, la 4 martie 1925,
Tanrıöver a ajuns să ocupe pentru a doua oară același post ca al ascendenților săi,
l-a făcut pe Mustafa Kemal să exclame: „Hamdullah este ministru al
Învățământului din naștere!”5.
Pe linie maternă nu se știu foarte multe despre strămoșii săi. Mama, Ülfet
Hanım, avea origini cercheze, fiind cumpărată în Caucaz și apoi adusă la
Istanbul. Tanrıöver, cu excepția celor care au murit la naștere, a avut 12 surori și
11 frați, el fiind mezinul familiei.6
Din povestirile părintești, Tanrıöver a cunoscut și problemele cu care se
confruntau comunitățile musulmane rămase în statele creștine care își câștigau
independența față de Imperiul Otoman. Avea un exemplu chiar în familia sa. În
timpul Revoluției din Grecia (1821-1830), bunicul, Sâmi Pașâ, fusese nevoit să
părăsească orașul din Peloponez, Tripoli, unde se stabiliseră înaintașii, deoarece
tatăl său, străbunicul lui Hamdullah Suphi, Hacı Ahmed Necib Efendi fusese
omorât.7 Mai târziu, acesta va încerca să aducă cât mai mulți turci din Balcani în
Anatolia, unde participase la crearea unui stat care își asuma protejarea lor.
Provenind dintr-o familie din vârful societății otomane, Hamdullah Suphi
Tanrıöver a avut parte de cea mai bună educație la care putea spera un tânăr
otoman. Cu bunic și tată miniștri ai Învățământului, cu un unchi, Semipașa Sezai
(1859-1936), scriitor celebru, reprezentant al realismului în literatura turcă, prima
școală pe care am putea spune că a frecventat-o au fost întrunirile la care
Tanrıöver ve Gagauzlar” (Hamdullah Suphi Tanrıöver și găgăuzii), în Gazi Akademik

Bakış, vol. 4, nr. 7, 2010; Yonca Anzerlioğlu, „Bükreş Büyükelçisi Hamdullah Suphi ve
Gagauz Türkleri” (Ambasadorul Turciei la București Hamdullah Suphi și turcii creștini),
în Biltig, nr. 39, 2006; Ömer Metin, „İki Savaş Arası Döneminde Dobruca ve
Besarabya’daki Hristiyan Türkler” (Turcii creștini din Basarabia între cele două Războaie
Mondiale), în Tasin Gemil, Nagy Pienaru (coordonatori), Moștenirea istorică a tătarilor II,
Editura Academiei Române, București, 2012, p. 333-348.
3
Fethî Tevetoğlu, Hamdullah Subhî Tanrıöver . Hayatı ve Eserleri (Hamdullah Subhî
Tanrıöver. Viața și opera), Kültür ve Türizm Bakanlığı Yayınları, Ankara, 1986, p. 11.
4
Ibidem, p. 12.
5
Ibidem, p. 15. Mai fusese în perioada 14 decembrie 1920-20 noiembrie 1921 cel de al doilea
ministru al Învățământului în cabinetul creat la Ankara.
6
Ibidem, p. 13-14.
7
Ibidem, p. 15-16.
344
Metin Omer
participau intelectualii otomani ai vremii și care se țineau în conacele bunicului

și familiei sale, denumite „Academii de Știință”8.
Primele școli la care a fost înscris, Kısıklı, Altunizade, Nümune-i Terakki,
erau tipice pentru învățământul otoman. Un singur învățător se ocupa de
predarea tuturor cursurilor, fără o programă prestabilită, fără manuale sau alte
instrumente didactice. În memoriile sale, Tanrıöver vorbește doar despre școala
9
Kısıklı, locul în care a învățat să citească. Instituția de învățământ care a
contribuit cel mai mult la formarea sa ca intelectual a fost Liceul Galatasaray
(Galatasaray Mekteb-i Sultânîsi), pe care l-a frecventat între anii 1894/5-1904.10
Înscrierea sa la această instituție de învățământ a fost posibilă și datorită
intervențiilor avute de apropiații bunicului său. În urma acestor demersuri, prin
acordul sultanului Abdulhamid al II-lea, Tanrıöver termină liceul fără să
11
plătească taxă.
Galatasaray era un liceu înființat după sistemul de învățământ francez fiind o
consecință a reformelor din perioada Tanzimatului. Se preda în franceză și turcă.
La absolvire se susțineau examene în ambele limbi. Cei care treceau cele două
examene erau considerați absolvenți ai liceului, primind o diplomă care să
certifice acest lucru (Șahadetnâme: Diploma). Se pare că Tanrıöver a susținut și a
trecut doar examenul de limba turcă, primind astfel un atestat de limbă
(Ehliyetnâme). Potrivit regulamentului, cei care inițial luau doar atestatul, puteau
mai târziu să dea și celălalt examen, primind astfel diploma. Nu a fost și cazul lui
12
Hamdullah Suphi Tanrıöver. Nu se știe din ce motive acesta nu a mai susținut
niciodată examenul la limba franceză. Este greu de crezut că nu cunoștea
franceza sau că avea dificultăți în a o înțelege. Încă din timpul liceului citea ziare
franțuzești precum „Le Temps” și lucrările în original ale unor autori precum
13
Lamartine. Nu poate fi vorba nici de un dezinteres al lui Tanrıöver pentru
această limbă. El este cel care, în urma întrevederilor avute cu oficialii români, a
cerut introducerea limbii franceze în programa Seminarului Musulman din
8
Ebüzziyâ Tevfik, Yeni Osmanlılar Tarihi, I.C., Istanbul, 1973, p. 80 apud Fethî Tevetoğlu,
op. cit., p. 26.
9
Halim Seraslan, Hamdullah Subhi Tanrıöver, Türk Kültürünü Araştırma Enstitüsü,
Ankara, 1995, p. 24-26.
10
Fethî Tevetoğlu, op. cit., p. 27-28.
11
Această informație este oferită de soția lui Tanrıöver, Saide Tanrıöver, și preluată în
Mustafa Baydar, Hamdullah Suphi Tanrıöver ve anıları (Hamdullah Suphi Tanrıöver şi
memoriile sale), Menteş Kitabevi, İstanbul, 1968, p. 38.
12
Halim Seraslan, op. cit, p. 27-28.
13
Seniha Sâmi Moralı, „Hamdullah Subhi ve Türk Ocakları” (Hamdullah Suphi și
Căminele Turcești), Hayat Tarih Mecmuası, nr. 2, martie 1969, p. 71.
345
14
Medgidia. Foarte probabil, acesta nu a mai simțit nevoia să obțină o diplomă
care nu i-ar fi folosit în cariera care i se va contura.
Anii petrecuți la Galatasaray coincid și cu primele încercări ale scriitorului
Tanrıöver. În această perioadă, pe când avea doar 15 ani, a scris prima poezie. Tot
atunci a început să devină un admirator al lui Namık Kemal, unul dintre scriitorii
care, prin opera lor, i-au inspirat pe naționaliștii turci. Cu toate că membri ai
familiei sale făcuseră parte din elita politică a Imperiului Otoman în timpul lui
Abdulhamid al II-lea, Hamdullah Suphi se simțea mai atras de mișcarea
reformatoare din cadrul statului otoman. Astfel, scria poezii în care critica
despotismul sultanului și lăuda inițiativele reformatoare ale unor personalități
15
precum Midhat Pașa.
Împreună cu câțiva colegi de la Liceul Galatasaray, după absolvire, a pus
16
bazele mișcării Fecr-i Âti . Aceasta este prima din istoria Turciei care a avut și un
manifest literar semnat de întemeietori. Printre altele, semnatarii își propuneau
17
să folosească o limbă „curată turcă”.
Pe plan literar s-a mai remarcat prin unele povestiri în care critica
mentalitatea învechită a societății otomane. Un subiect preferat a fost statutul
femeii, militând pentru o mai mare libertate a acesteia.
18
După absolvirea Liceului Galatasaray, din cauza unei neurastenii , nu a
putut lucra timp de un an. După vindecare, s-a angajat la departamentul
19
traduceri al Monopolului tutunului , iar, în 1907, stagiar la secretariatul
Ministerului Registrului Funciar (Defter-i Hakani Nezareti Mektubi Kalemi
Mülazimliği). Nu a fost atras deloc de o carieră în birocrație. Asta cu toate că în
acea perioadă, pentru un musulman din Imperiul Otoman cunoscător al unei
limbi străine, funcția de traducător era una respectabilă. Mai ales că, la Regia de
20
Tutun, Tanrıöver fusese recomandat de scriitorul Hâlid Ziya (care lucra la
14
Başbakanlık Cumhuriyet Arşivleri (de acum încolo B.C.A.), Ankara,
030.10.00.00.247.668.14, f. 2. Vezi și Adriana Cupcea, Manuela Marin, Metin Omer,
Seminarul Musulman din Medgidia. Documente și memorie, Institutul pentru Studierea
Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2016, p. 45.
15
Mustafa Baydar, op. cit., p. 38.
16
Mișcare literară din Imperiul Otoman. Activă în perioada 1908-1912, a promovat
principiul „artă pentru artă”.
17
Fethî Tevetoğlu, op. cit., p. 60.
18
Această informație este redată cu un semn de întrebare de către Fethi Tevetoğlu, fiind
preluată din Șevket Rado, Abdülhâk Șinâsi Hisar’ın Dağınık Notlarında Hamdullah Subhi
Tanrıöver (Hamdullah Subhi Tanrıöver în notele disparate ale lui Abdülhâk Șinâsi Hisar),
Hayat Tarih Mecmuası, august 1966, p. 7.
19
Regie creată în anul 1883 pentru a facilita plata datoriilor Imperiului Otoman.
20
Hâlid Ziya Ușaklıgil (1866-1945), scriitor turc considerat unul dintre întemeietorii
prozei moderne turcești. Cele mai importante romane: Bir ölünün defteri, Aşk-ı Memnu,
Kırık Hayatlar.
346
Metin Omer
21
rândul său acolo). Totuși, pentru Hamdullah Suphi Tanrıöver, așa cum
22
mărturisea și el, „prima meserie” a fost aceea de profesor. În acest domeniu şi-a
23 24
început cariera la Ayasofya Rüşdiyesi , fiind apoi profesor la Darülmuallimin ,
25 26 27
Bahriye Mektebi , Darülbedayi și Darülfünun . A predat franceza, scrierea
(Kitabet), lecții despre civilizație (Malumat-ı Medeniye). Cu excepția scrierii,
celelalte erau materii incluse în curriculumul otoman în urma influențelor
occidentale. Introducerea acestor cursuri făcea parte din eforturile de a
moderniza societatea otomană, ele având menirea să creeze generații de tineri
capabili să recupereze decalajul pe care îl avea statul față de Vest.
La Darülfünun, Tanrıöver a predat Estetica (Hikmet-i Bedayi). Deși cursul
avea un caracter general, Tanrıöver l-a regândit imprimându-i un caracter
național: „Scopul meu este să vă prezint arta noastră națională în cadrul
28
islamic.” , le mărturisea el elevilor la prima prelegere. Când a început să predea
la univesitate avea doar 24 de ani. Mulți dintre studenți erau mai în vârstă. Cu
toate acestea, a avut curajul să schimbe complet programa mult mai celebrului
său predecesor, Hâlid Ziya (Ușaklıgil). În această perioadă a avut și primul
29
contact cu România pe care a vizitat-o în căutarea monumentelor otomane.
În ciuda faptului că a început să aibă din ce în ce mai mult succes în cariera
universitară, la cursurile susținute de el participând foarte mulți studenți, își va
descoperi adevărata menire în 1912, când va fi ales președinte al nou înființatei
Türk Ocağı. Această asociație constituită la 25 martie 1912 adunase în jurul ei
30
principalii reprezentanți ai curentului turcic din Imperiul Otoman . Scopul
acestora era reașezarea Imperiului Otoman pe principii total diferite decât cele
pe care acesta fusese fondat. Ei credeau că salvarea statului otoman putea să vină
doar prin promovarea identității turce și nu a celei otomane. Hamdullah Suphi
Tanrıöver nu s-a numărat printre fondatori, fiind al 776-lea membru al
21
Fethî Tevetoğlu, op. cit., p. 71-72.
22
Hamdullah Subhi Tanrıöver, „Reșad Nuri Güntekin”, Turk Yurdu, nr. 264, ianuarie 1957,
p. 483 apud Halim Seraslan, op. cit, p. 34.
23
În Imperiul Otoman, Rüşdiye erau gimnaziile.
24
Instituție de învățământ din Imperiul Otoman care pregătea învățătorii.
25
Școală în Imperiul Otoman care pregătea cadrele marinei militare.
26
Conservator în Imperiul Otoman.
27
Prima instituție de învățământ din Imperiul Otoman asemănătoare cu universitățile
din Occident. Chiar dacă rădăcinile școlii merg până în 1845, s-a înființat sub denumirea
de Darülfünun în 1909. În 1933, se va transforma în Universitatea Istanbul.
28
29
Seniha Sâmi Moralı, op. cit., p. 72.
30
Celelalte curente de gândire din perioada Tanzimatului erau Osmanlıcılık
(otomanism), Islamcılık (islamism), Garbcılık (occidentalism).
347
31
asociației. Totuși, în foarte scurt timp, a ajuns președintele Türk Ocağı.
Alegerea sa în această funcție nu a fost un demers personal. Se pare că nu și-a
propus niciodată să fie în conducerea asociației. Lui Tanrıöver i s-a propus să
preia conducerea nou înființatei asociații în 1913, din cauza dificultăților
32
financiare în care aceasta se afla. Foarte probabil, membrii Türk Ocağı voiau să
profite de relațiile pe care le avea Hamdullah Suphi. Și nu s-au înșelat în strategia
lor. În timpul primului mandat ca președinte, în perioada 1913-1931, Tanrıöver a
înființat 250 de sedii ale Türk Ocağı și i-a asigurat un buget considerabil. Ajuns
președinte al acestei asociații, Hamdullah Suphi Tanrıöver își va dedica viața
promovării identității etnice și culturale turce. Tot aici o va întâlni și pe cea care
avea să îi fie soție, Saide. Când s-au întâlnit, în 1915, ea avea 15-16 ani. Peste doi
33
ani, s-au căsătorit.
Asociația Türk Ocağı a apărut într-un moment în care turcismul părea că
este singura soluție pentru salvarea Imperiului Otoman. De aceea a beneficiat și
de sprijin politic. Noul ei președinte era respectat și de cercurile politice. În 1913 a
fost inclus într-o delegație care avea sarcina să facă cunoscute întregii lumi
34
„crimele bulgarilor” din timpul Primului Război Balcanic. Apoi a fost trimis în
Germania. Nu se știu foarte multe despre motivul plecării sale. Biograful și
secretarul său, Mustafa Baydar, precizează doar că „există voci care spun că a fost
în Germania pentru a preveni pătrunderea curentului de stânga în rândul
35
tinerilor turci.”
Cu toate că, inițial, era convins că statul otoman se poate reforma, la finalul
Primului Război Mondial, când Istanbulul se afla sub ocupație, Hamdullah Suphi
Tanrıöver a decis să se alăture lui Mustafa Kemal. Cei doi s-au văzut pentru
prima dată la 8 aprilie 1920 în viitoarea capitală a Republicii Turcia, Ankara.
Aveau să dezvolte o relație de colaborare strânsă, marcată însă și de momente
conflictuale. Cu toate acestea, Tanrıöver nu i s-a opus niciodată deschis lui
Atatürk și i-a sprijinit tot timpul inițiativele, chiar dacă nu erau pe placul său.
Această relație de subordonare este foarte bine ilustrată și de felul în care
Hamdullah Suphi a ales să poarte ca nume de familie „Tanrıöver”. După ce a fost
votată legea numelor de familie în anul 1934, Hamdullah Suphi și-a ales ca nume
de familie „Kocamemi”, în amintirea unuia dintre străbunici. Atatürk, însă, în
timpul unei mese, i-a spus că „Memi” vine de la „Muhammed” și are origini arabe
31
Halim Seraslan, op. cit, p. 43.
32
Ahmed Mazhar Âkifoğlu, „Çok Aziz Örnek İnsan, Ağabeyim Hamdullah Subhi” (Un
exemplu de urmat, mai marele nostru Hamdullah Subhi), Türk Yurdu, nr. 336, iunie 1967,
p. 5-7.
33
34
Halim Seraslan, op. cit, p. 40.
35
348
Metin Omer
și a decis să îi dea un nume turcesc, traducerea lui „Hamdullah”, „ Tanrıöver” (cel

36
care îl venerează pe Allah/Divinitatea).
După venirea sa la Ankara, a devenit membru al Parlamentului creat în noua
capitală și a ocupat diverse funcții. Dar cel mai important pentru Hamdullah
Suphi, Türk Ocağı a devenit în primii ani ai Republicii turce un instrument al
construcției identitare. Cartea lui Tanrıöver Günebakan (Cel care privește spre
soare), care cuprinde mai multe discursuri ținute în cadrul Türk Ocağı, a fost
tipărită cu sprijinul Ministerului Învățământului și distribuită în 1930 în școlile
din Turcia. La fel s-a întâmplat și în cazul revistei scoase de asociație, Türk Yurdu
37
(Patria turcă).
Totuși, această „alianță” a asociației conduse de Hamdullah Suphi cu
Partidul Republican al Poporului, condus de Mustafa Kemal, nu a dăinuit. În
urma Congresului din 10-18 mai 1931, Türk Ocağı decidea să se autodizolve.
38
Hotărârea fusese de fapt luată cu câteva luni înainte de Atatürk. În ceea ce
privește motivele deciziei luate de Mustafa Kemal există două variante. Potrivit
celei dintâi, Atatürk ar fi realizat că puterea Türk Ocağı este în creștere, în viitor
putând deveni o opoziție serioasă la Partidul Republican al Poporului. Astfel, ar fi
decis să ceară dizolvarea Türk Ocağı și înființarea în locul ei a Caselor Populare
(Halk Evleri). Conform celeilalte variante, ambasadorul URSS la Ankara, I. Z.
Suritci, i-ar fi cerut ministrului de Externe, Tevfik Rüştü Aras, să ia măsuri
împotriva Türk Ocağı deoarece aceasta ar fi putut să influențeze politic
39
populațiile turcice aflate în granițele sovietice.
Tanrıöver îi descoperă pe găgăuzi

Imediat după închiderea Türk Ocağı, la 25 mai 1931, Hamdullah Suphi era
40
trimis ministru plenipotenţiar la Legaţia de la București . Nu întâmplător
alesese România. I se oferise posibilitatea să meargă la Belgrad, Cairo sau
București. A preferat România deoarece știa că aici se află o comunitate
41
importantă de turci. Tanrıöver voia să își continue proiectele și în exil. Nu se
înșela deloc în alegerea lui. În România se făcuse cu câteva luni înainte
recensământul general al populației şi au fost recenzați 150,773 turci și 22,092
36
Ibidem, p. 284.
37
Ömer Özcan, „Hamdullah Suphi Tanrıöver”, în Türk Yurdu, nr. 281, ianuarie 2011,
consultat la http://turkyurdu.com.tr/1346/hamdullah-suphi-tanriover.html (accesat la
05.03.2016).
38
Yusuf Sarınay, Türk Milliyetçiliğin Tarihi Gelişimi ve Türk Ocakları 1912-1931
(Dezvoltarea istorică a naționalismului turc și Türk Ocakları 1912-1931), Otuken, İstanbul,
1994, p. 325.
39
Ibidem, p. 320-329.
40
Legația Turciei de la București a fost ridicată la rang de ambasadă în 1939.
41
349
42
tătari. Chiar dacă datele oficiale ale recensământului au fost publicate în 1938,
totuși, în dimineața zilei de vineri, 12 iulie, când cobora la Constanța de pe
pasagerul „Principesa Maria”, acesta știa că în Dobrogea și Basarabia sunt „peste
43
350,000 de musulmani și turci creștini pentru care putea servi” . Scopul său
principal în privința acestora era să îi colonizeze în Republica Turcia, unde și-ar fi
putut păstra identitatea.
44
Despre găgăuzi se scria în presa dobrogeană că sunt populație turcică încă
45
din 1915. Diplomații turci din zonele locuite de găgăuzi semnalaseră și ei
existența unei populații de „turci creștini”. Consulul General al Turciei de la
Constanța, Mehmet Ragıb Bey (Ilseven), „descoperea” existența găgăuzilor înainte
de venirea lui Tanrıöver. Astfel, într-un raport trimis la 14 octombrie 1930 acesta
preciza următoarele: „În zonele Basarabia și Dobrogea ale României și Varna din
Bulgaria există un popor care vorbește turcă dar este de religie creștin ortodoxă și
se numește găgăuz”46.
În continuarea raportului său, având ca principală sursă o serie de articole
din revista „Izvestia”, publicată la Varna în 1909, și alte lucrări, Ragıb Bey prezintă
destul de detaliat istoria și tradițiile găgăuzilor. Problema, în opinia lui Ragıb
Bey, era că „chiar și cei din Basarabia se consideră slavi și cred că au ajuns să
vorbească limba turcă ca urmare a influenței statului turc în această zonă.”47
Un interes similar l-a avut și consulul Turciei de la Varna. Acesta specifica în
raportul său din 12 martie 1932 că, în regiunea de care se ocupă, există mai multe
persoane care vorbesc turcă dar sunt creștin ortodoxe și că a considerat o datorie
să afle mai multe despre rădăcinile acestui popor.48
Consulul de la Varna apela la aceleași surse ca și Ragıb Bey pentru a prezenta
istoria găgăuzilor și a demonstra turcitatea lor. El conchidea: „Deoarece până
acum nu au fost considerați apropiați de turci (...) nu au sentimente de apropiere
față de turci și Turcia.”49 Consulul mai preciza că găgăuzii nu se consideră
apropiați de români, în schimb bulgarii depun eforturi considerabile pentru a-i
42
Sabin Manuilă, Recensământul General al Populației României din 20 Decemvrie 1930,
Volumul II: Neam, Limbă maternă, Religie, Monitorul Oficial. Imprimeria Națională,
43
44
Pentru o prezentare a istoriei găgăuzilor, vezi Kemal Karpat, „Gagauzlar” (Găgăuzii), în
Islam Ansiklopedisi (Enciclopedia Islam), vol 13, 1996, p. 288-291.
45
Vez spre exemplu Mektep ve Aile, „Tarih: Gagauzlar” (Istorie: găgăuzii), nr. 10, august
1915.
46
B.C.A., 030.0.010.000.000.246.666.30, f. 2.
47
Ibidem, f. 7.
48
Ibidem, f. 8.
49
Ibidem, f. 14.
350
Metin Omer
câștiga de partea lor. Astfel, se precizează mai departe în text, „dacă bătrânii nu
știu bulgară, printre tineri nu există care să nu o cunoască.”50
În finalul raportului diplomatic se preciza: „În cazul în care acești turci
creștini din România, Basarabia și Bulgaria vor fi aduși în Anatolia și se vor
amesteca cu turcii din Anatolia, se va preveni bulgarizarea unui grup provenit
din ramura oguz și se va aduce un serviciu foarte mare națiunii și istoriei
noastre.”51
Fiind diplomat într-o țară în care trăia o comunitate care își pierduse
identitatea turcică, Tanrıöver și-a propus să o ajute să își redescopere
apartenența la lumea turcică și în același timp să o facă cunoscută în Turcia.
Acesta a fost un ambasador activ, deplasându-se de mai multe ori în Dobrogea
sau Basarabia, zone locuite de găgăuzi. Folosindu-se de atuul său cel mai mare,
arta oratorică, a organizat întâlniri cu populația, promiţând sprijinul statului turc
și încercând să îi convingă de turcitatea lor. În același timp, a început să depună
eforturi pentru a-i convinge pe politicienii de la Ankara că găgăuzii sunt o
comunitate care trebuia câștigată pentru lumea turcică și că aducerea lor în
granițele Republicii ar fi fost un lucru benefic pentru aceasta.
Diplomatul Ankarei, ambasadorul identității turcice a găgăuzilor

În ciuda criticilor, Hamdullah Suphi Tanrıöver nu a renunțat la proiectul său.
Pentru a convinge politicienii de la Ankara de necesitatea colonizării găgăuzilor
în Turcia, acesta a încercat să le creeze o imagine idilică, de turci care și-au
păstrat caracteristicile ancestrale.
În primul rând, ministrul Turciei la București, a încercat în rapoartele sale să
arate că găgăuzii nu sunt cu nimic diferiți de turcii din Anatolia. Astfel, el a făcut
apel la observațiile turcilor din Dobrogea. Un imam din Mangalia, Ismail, îi
mărturisea: „Aceștia (n. n. găgăuzii) sunt unchii noștri de la sate. În trecut au
52
renunțat la religia lor, dar și-au păstrat limba.” Pentru a-și susține argumentele
Tanrıöver a dat și câteva exemple din propria experiență. Unul este dialogul pe
care l-a avut cu un tânăr găgăuz la Techirghiol:
„-Tu ce ești?
-Găgăuz.
-Ce limbă vorbești?
-Găgăuză.
-Eu ce limbă vorbesc?
-Și tu vorbești găgăuză.
-În Turcia trăiesc 14.000.000 de oameni. Și ei vorbesc ca noi.
50
Ibidem, f. 14.
51
Ibidem, f. 14.
52
B.C.A., 030.0.010.000.000.246.666.30, f. 17.
351
-Nu știam că în Turcia sunt atât de mulți oameni care vorbesc găgăuză.
-Și eu, și tu, și cei din Turcia, cu toții vorbim turcă.
-Da. Ai dreptate. Limbii noastre i se spune și găguză și turcă.
-O să te întreb ceva. Răspunde-mi drept: Dacă Turcia și-ar deschide porțile și
ar vrea să vă primească, ai merge?
-Se pune problema? Dacă țara ne cheamă, noi de ce să ne mai chinuim pe
aici?”53
În timpul călătoriei sale în Basarabia, referindu-se la vizitele sale prin satele
din zonă, Hamdullah Suphi spune că „se vorbește turcă peste tot ca în Edirne,
Bursa și Sivas”54.
Tanrıöver a continuat să descopere caracteristici turcice la găgăuzi: „Cu
această ocazie am putut vedea cum acest popor turc vechi despre care nu am
știut nimic și-a păstrat caracteristicile foarte bine și nu și-au pierdut principalul
talent, călăria.”55
Mai departe, ministrul Turciei la București îi prezintă pe găguzi și ca pe o
comunitate fidelă, apropiată de statul turc. În timpul vizitei sale la Comrat, în
Basarabia, a fost întâmpinat de primarul găgăuz al oraşului, care s-a referit la
56
Turcia folosind termenul „baba” (tată).
Întâlnirea cu găgăuzii i-a schimbat lui Hamdullah Suphi și concepția despre
turcism. Într-un discurs ținut în 1923 la deschiderea Liceului pedagogic de băieți
din Ankara, acesta definea astfel identitatea turcă: „Cel care vorbește turca, este
musulman și iubește turcismul, este turc. Noi vrem unitate în limbă, în religie și
57
în dorințe” (sublinerea ne aparține).
După ce îi cunoaște pe găgăuzi, pentru Tanrıöver religia încetează să mai fie
un liant al identității turce. Din contră, pentru el turcii creștini încep să devină o
soluție pentru modernizrea societății turce:
„Turcii creștini din Basarabia sunt mult mai inteligenți, bogați, educați, și mai
bine formați decât turcii musulmani din Dobrogea sau Deliorman. Turcii
musulmani fiind mai rușinoși și speriați nu își arată foarte ușor sentimentele. Și în
plus, influențate de un islam care este o piedică pentru femei, satele lor sunt
neschimbate. Nu s-au bucurat de nicio transformare din România care doar ce se
naște. Sunt mult mai înapoiați decât în vremea Imperiului (n.n. Otoman). În viața
pasională din Basarabia, există o populație de turci creștini la care femeile sunt
53
Ibidem, f. 18.
54
B.C.A., 030.10.00.00.247.668.14, f. 8.
55
Ibidem, f. 9.
56
Ibidem, f. 7.
57
Hamdullah Suphi Tanrıöver, Dağ Yolu (Drumul muntelui), volum pregătit de Fethi
Tevetoğlu, Kültür ve Turizm Yayınları, Ankara, 1987, p. 154.
352
Metin Omer
libere, copiii educați și fără cerșetori. Preotul acestora, contrar imamului, își
58
îndeamnă credincioșii spre viață, fericire și națiune.”
De asemenea, pentru Tanrıöver turcii creștini erau „o valoare care va aduce
fericire, viață, bunăstare și prosperitate unei mari părți din Anatolia rece.” Despre
turcii musulmani preciza că au „caracteristicile fizice ale părinților lor care au
întreprins marile incursiuni în Europa”, dar că „educația islamică le-a suprimat
toată ardoarea” și acum „sunt o națiune care și-a pierdut speranța în problemele de
zi cu zi. Am văzut cu ochii mei că turcii creștini sunt un popor al cărui spirit este
plin de dorință și putere de luptă, care a preluat ultimele tendințe din Balcanii pe
care i-am pierdut”.59
Pentru a convinge liderii de la Ankara că trebuie să se inițieze o politică prin
care găgăuzii să fie convinși că fac parte din lumea turcică, Hamdullah Suphi a
exagerat numărul acestora. El arăta într-un raport diplomatic că în România
trăiesc 200-250.000 de găgăuzi.60 Asta în ciuda faptului că, în 1930, Ragıb Bey
oferea următoarele date: 20.000 în Dobrogea, 30.000 în Basarabia și 7.000 în zona
Varna61.
În opinia lui Hamdullah Suphi, era o datorie a Republicii Turcia să îi salveze
pe găgăuzi. El propunea „deschiderea porților Anatoliei” pentru găgăuzi pentru
62
ca „Anatolia goală ar crește în putere prin venirea unor oameni loiali și atașați.”
Vedea ca pe o datorie a statului să contribuie la păstrarea identității turce a
populațiilor vorbitoare de limbă turcică. În acest demers al său, făcea comparație
cu cazul pomacilor care vorbeau bulgărește dar erau musulmani și cu toate astea
bulgarii nu renunțau la ei sau cel al arabilor musulmani și nemusulmani care
63
luptau împotriva francezilor.
Pentru a-i determina pe politicienii turci să își asume protejarea găgăuzilor
acceptând aducerea lor în Turcia, Hamdullah Suphi a apelat și la câteva exemple
personale. El prezintă doleanțele unui găgăuz, Dimitri, care „arată exact ca turcii
din zona Kastamonu” și care plângându-se de tratamentul autorităților române l-
a întrebat: „Bine că avem acolo un stat, un părinte, dacă nu ați exista voi, aceștia
ne-ar strivi. Când o să ne adunați și o să ne duceți în țara noastră?”64
58
B.C.A., 030.10.00.00.247.668.14, f. 11.
59
Ibidem, f. 13.
60
B.C.A., 030.0.010.000.000.246.666.30, f. 16.
61
Ibidem, f. 6.
62
B.C.A., 030.0.010.000.000.246.666.30, f. 28.
63
Ibidem, f. 29.
64
Ibidem, f. 19.
353
Creare sau recuperare? Identitatea turcică a găgăuzilor

Când și-a început misiunea la București Hamdullah Suphi Tanrıöver, erau
puțini găgăuzi conștienți de identitatea lor și erau greu să găsești vreunul care să
își recunoască turcitatea. De aceea Tanrıöver a fost nevoit să îi convingă nu
numai pe oficialii de la Ankara de originile turcice ale găgăuzilor, ci și pe găgăuzi
înșiși.
Pentru a-și atinge obiectivele a căutat să colaboreze cu reprezentanți ai elitei
găgăuze. Poate că cel mai important aliat al său în acest sens a fost Mihail
Ciachir, cleric găgăuz. Când l-a cunoscut Tanrıöver, acesta tradusese deja Biblia
în limba găgăuză, lucru considerat de diplomat important pentru păstrarea
65
identității turce a găgăuzilor. Hamdullah Suphi își începe călătoria din
Basarabia, pe care o prezintă într-un raport din 1934, vizitându-l pe Ciachir, „cel
mai în vârstă turc creștin”. Respectul deosebit pe care îl avea Tanrıöver față de
Ciachir se datora eforturilor celui din urmă de a demonstra că găgăuzii au origini
turcice și a-i feri de rusificare, bulgarizare și românizare.66 Foarte probabil
susținut și de Tanrıöver, Ciachir a scris în 1934 și o istorie a găgăuzilor
(Besarabiyalı gagauzların istoriyası). Un exemplar din aceasta i-a fost trimis cu
dedicație lui Mustafa Kemal Atatürk.67
Hamdullah Suphi a colaborat și cu reprezentanți ai administrației locale
găgăuze. Cel mai bun exemplu în acest sens este primarul Comratului, Gheorghe
Caică. Această relație a fost întărită și de faptul că, prin intermediul lui Tanrıöver,
68
fiul primarului a plecat la studii în Turcia, fiind înscris la Liceul Galatasaray.
De fapt, trimiterea tinerilor găgăuzi la studii în Turcia a fost demersul la care
Tanrıöver a ținut cel mai mult. Acesta era văzut ca pe un prim pas înainte de
emigrarea găgăuzilor și colonizarea lor în zona Tracia. Pentru a obține burse de
studiu ministrul Turciei arăta în rapoartele sale că peste tot era rugat de găgăuzi să
sprijine copiii să plece să învețe în Turcia, aceștia plângându-se de situația în care
se aflau: „Nouă nu ne acordă importanță pentru că suntem turci. Copiilor noștri nu
li se dau locuri de muncă. În școli copiii noștri nu învață în limba pe care i-am
69
învățat-o noi.”
În ceea ce privește numărul de găgăuzi plecați la studii în Turcia, nu se
cunoaște cu exactitate câți au fost. Potrivit lui Selçuk Erenoğlu, fostul Patriarh al
65
B.C.A., 030.10.00.00.247.668.14, f. 6.
66
Ibidem, f. 6.
67
Todur Zanet, „Gagauz Istoryasında Mustafa Kemal Atatürk” (Mustafa Kemal Ataturk în
istoria găgăuzilor), în Ana Sözü, nr. 19-20 (590-591), 31 octombrie 2013, Chișinău, p. 5.
68
Ali Kaygı, (Gheorghi Caica), „Göçetmedään Komratı bir kerecik taa görmäk pek
istiyorum. Moldova Türkiye Büükelçisinä Oğuz ÖZGEya bir mektub.” (Vreau să mai văd o
dată Comratul înainte să mor. O scrisoare adresată ambasadorului Turciei în Moldova,
Oğuz ÖZGE), Ana Sözü,. nr. 1-2 (388-399), Chișinău, 23 septembrie 2000, p.4.
69
B.C.A., 030.10.00.00.247.668.14, f. 10.
354
Metin Omer
70
Bisericii Ortodoxe Turce , în anii '30 au ajuns în Turcia 123 de elevi. Unul dintre
cei găgăuzii veniți la studii, Cem Tezel, spune că între 1930-1940 au ajuns în
Turcia 200 de bursieri.71 Alte surse vorbesc de 300 de găgăuzi veniți să studieze în
72
Turcia. Aflați în Turcia, elevii găgăuzi se întâlneau în cadrul Patriarhiei
Ortodoxe Turce. Nu se știu foarte multe despre toți cei care au învățat în Turcia.
O parte dintre ei s-au întors în Basarabia, dar cei mai mulți s-au stabilit în țara
care le-a deschis porțile. Unii dintre ei s-au integrat atât de bine încât au
întemeiat cariere de succes. Hamdullah Suphi a ținut legătura cu mulți dintre ei
73
și după ce și-a încheiat misiunea de la București.
În paralel cu trimiterea la studii în Turcia a tinerilor găgăuzi, Tanrıöver a
inițiat demersuri pe lângă autoritățile române pentru introducerea studiului
limbii turce în școlile din zonele locuite de găgăuzi. Motivul era simplu. Din
cauza frecventării școlilor românești sau bulgărești și a căsătoriilor mixte, aceștia
74
își pierdeau identitatea turcică.
La 17 decembrie 1934, Hamdullah Suphi s-a întâlnit cu ministrul Instrucţiunii
Publice, Cultelor şi Artelor din România, Constantin Angelescu.75 Tanrıöver i-a
relatat demnitarului român despre călătoria sa în Basarabia și i-a mărturisit că
găgăuzii au o singură nemulțumire: „imposibilitatea de a studia în propria în
limbă în cadrul școlilor lor”76. În opinia ministrului Turciei, spre deosebire de
bulgari, maghiari, germani care beneficiau de școli unde studiau limba maternă,
„turcii creștini” nu beneficiua nici măcar de drepturile pe care le aveau „turcii
musulmani”.77 Important de precizat, Hamdullah Suphi nu a intervenit pentru
introducerea în școli a limbii găgăuze, limbă turcică și ea, ci a limbii turce vorbite
în Anatolia.
70
Patriarhia Ortodoxă Turcă (POT) a fost creată în timpul Războiului de Independență al
Turciei de către Pavlos Karahisaridis, un preot ortodox din zona anatoliană Yozgat. La 21
septembrie 1922 POT și-a declarat independența față de Patriarhia Ortodoxă de la
Constantinopol. Pavlos Karahisaridis și-a schimbat numele în Zeki Erenerol, iar apoi a
devenit patriarh cu numele Eftim I. Următorii Patriarhi ai Biserice Ortodoxe Turce au fost
fiii și nepoții lui Zeki Erenol. Biserica Ortodoxă Turcă nu este recunoscută de Patriarhia
de la Constantinopol.
71
Stepan Bulgar, „Türkiyeye Gelen 1934-1940-cı Yıllarda Gagauz Üürencileri” (Elevi
găgăuzi care au plecat la studii în Turcia în anii 1934-1940), în Sabaa Yıldızı, nr. 13, 2000,
Comrat, p. 19.
72
Todur Zanet, op. cit., p. 5.
73
Pentru o listă a studenților găgăuzi din Turcia vezi Necip Hablemıtoğlu, Kemal’ın
Öğretmenleri, Kırım, nr. 21, octombrie-noiembrie-decembrie 1997, p. 7 (nota 7); Stepan
Bulgar, op. cit., p. 16-34.
74
B.C.A., 030.0.010.000.000.246.666.30, f. 17.
75
B.C.A., 030.10.00.00.247.668.14, f. 2.
76
Ibidem.
77
Ibidem, ff. 2-3.
355
Angelescu a arătat că el nu se împotrivește studiului limbii turce în satele și

orașele locuite de „turcii creștini”, dar că vede o problemă în găsirea profesorilor
de limbă turcă și a manualelor. După ce ministrul turc l-a asigurat că problema
profesorilor poate fi rezolvată prin aducerea de oameni pregătiți din zonele
locuite de „turcii musulmani” precum Turtucaia, iar a manualelor prin
procurarea lor din Turcia, cei doi au convenit ca la liceul din Comrat să se
deschidă două clase de limbă turcă pentru ca în doi-trei ani să se pregătească
profesorii de limbă turcă.78
Hamdullah Suphi nu a stat foarte mult pe gânduri și a inițiat demersurile
necesare pentru aplicarea celor convenite cu ministrul Angelescu imediat după
întâlnire. A doua zi acesta a cerut deja oficialilor de la Ankara să îi trimită
manualele necesare și să sprijine financiar profesorii de limba turcă menționând
că trebuie să se profite de „cadrul propice creat de statul român pentru
deșteptarea națională a unei populații de 250.000 de persoane”79.
În privința provenienței profesorilor, turci din România sau profesori trimiși
din Republica Turcia, lucrurile nu sunt foarte clare. Unele surse spun că aceștia
erau trimiși din Turcia, în timp ce altele vorbesc despre aceștia ca provenind din
rândul turcilor cetățeni români. Spre exemplu în ziarul „Yıldırım” se specifică la
un moment dat că „Este fără temei să afirmi că profesorii de limba turcă au venit
din Turcia printr-un program al Ministerului Educației. Deoarece toți acești
profesori sunt tineri turci din rândul dobrogenilor.”80 Totuși, se pare că au fost
trimiși atât absolvenți ai Seminarului musulman de la Medgidia, cât și profesori
din Turcia.81
Potrivit procesului verbal încheiat de C. Holban, inspector general al
învățământului în Basarabia, la 21 octombrie 1936, cu privire la modul de
funcționare a cursurilor de limba turcă se precizau următoarele: limba turcă
urma să se predea doar la școlile de băieți și mixte din Comrat, limba turcă
trebuia să se predea două ore săptămânal în afara orarului, originea etnică a
părinților trebuia confirmată de primar și de preot.82 În 1936, la orele de limba
turcă ținute în școlile din zona Comrat, la toate clasele erau înscriși în total 110
elevi.83
Activitatea profesorilor de limba turcă a atras atenția autorităților românești.
Într-o notă informativă din 28 iulie 1937, întocmită de Inspectoratul Regional al
Jandarmeriei se făcea referire la înființarea claselor de limbă turcă în Comrat.
78
Ibidem, f. 3.
79
Ibidem, f. 3.
80
Yıldırım, „Gagauzlar” (Găgăuzii), nr. 146, 14 februarie 1936, p. 2.
81
Stepan Bulgar, op. cit., p. 16.
82
ANR, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 28/1937, f. 27.
83
Ibidem, f. 26.
356
Metin Omer
„Potrivit instrucțiunilor recrutarea trebuia făcută numai dintre copiii de origine

turcă.” Dar învățătorul Zahit M. Boztuna nu a ținut cont de aceste instrucțiuni
84
„ademenind la cursurile sale și fii de moldoveni și bulgari”. Se pare că motivul
pentru care la orele de limba turcă veneau și negăgăuzi era promisiunea făcută că
vor fi trimiși la studii în Turcia pe banii statului turc și că mai târziu li se va
85
asigura un loc de muncă acolo.
Nici presa nu a ocolit subiectul. În numărul din 20 septembrie 1937 al
ziarului „Curentul” se preciza că acordul cu statul român în privința predării
limbii turce nu era respectat cei mai mulți dintre elevi fiind români, ruși și
bulgari. Potrivit autorului articolului, Gheorghe Ababei, propaganda pentru
86
plecarea găgăuzilor în Turcia era finanțată de legația Turciei de la București.
Consecințele demersurilor lui Tanrıöver

Atitudinea lui Tanrıöver față de găgăuzi a atras și critici. Spre exemplu,
Tevfik Kamil Koperler, pe atunci ambasador al Turciei la Madrid, îi percepea pe
găgăuzi într-un mod total diferit de Tanrıöver. Într-un raport din 31 ianuarie 1936
pe care îl trimitea lui Ismet Inönü, atunci prim-ministru al Turciei, făcând
referire la o știre apărută în ziarul grec „Elefteron Vima”, care prelua la rândul său
din presa bulgară, Koperler și-a argumentat poziția împotriva aducerii găgăuzilor
în Turcia. În opinia acestuia „perseverența cu care se încearcă de trei ani
87
aducerea găgăuzilor în Turcia se bazează pe o teorie periculoasă și greșită” .
În argumentarea sa, ambasadorul turc de la Madrid, pornea făcând referire la
schimbul de populații dintre Turcia și Grecia din 1923. Acesta arăta că dacă
găgăuzii ar fi trăit în Turcia atunci, așa cum s-a întâmplat și cu turcii karamanli,
ar fi fost trimiși în Grecia deoarece depindeau de Patriarhia Ortodoxă de la
Istanbul. Mai mult, Koperler ținea să sublinieze că așezarea găgăuzilor în
Istanbul „nu va determina creșterea populației turce, ci va fi de folos pentru
88
umplerea golurilor rămase de frații lor greci care au plecat”.
În opinia lui Tevfik Kamil Koperler, faptul că o populație vorbește o limbă
turcică nu este suficient pentru a o considera turcică. În acest sens, diplomatul
turc dă exemplul armenilor din Ankara și Bursa care vorbesc turcă și nu sunt
considerați turci și spune deschis că găgăuzii nu au cum să fie turci: „găgăuzii
89
sunt turci așa cum sunt și grecii karaman”.
84
Ibidem, f. 25.
85
Ibidem.
86
Ibidem, f. 269.
87
B.C.A., 030.10.00.00.116.810.12., f. 1.
88
Ibidem.
89
Ibidem, f. 2.
357
Koperler critică și principalele surse pe care se bazează cei care îi consideră

pe găgăuzi turci: istoria găgăuzilor scrisă de Mihail Ciachir și cea scrisă de Atanas
Manoff. Diplomatul turc consideră că atribuirea caracterului turcic găgăuzilor se
datorează unei asocieri greșite în ceea ce privește numele acestora. Acesta se
declară împotriva celor care văd o asemănare între „găgăuz” și „gök oğuz” (în
traducere românească „turci celești”) considerând că aceasta nu are niciun
fundament științific. Mai mult, Koperler scrie în raportul său că și limba turcă pe
care o vorbesc găgăuzii este una împrumutată mai târziu „ca în cazul
90
armenilor”.
În fine, în raportul său, Tevfik Kamil Koperler conchide: „Să nu transformăm
Turcia într-o colonie găgăuză. A aduce din nou o comunitate ortodoxă în țara
noastră când aproape am reușit să creăm o unitate națională prin schimbul de
populații și măsurile naționale care i-au urmat, ar însemna să distrugem cu mâna
noastră ceea ce am clădit și să adăpostim elemente care pe viitor pot da naștere
91
la divergențe și instabilitate.”
Critici cu privire la considerarea găgăuzilor turci au fost formulate și de
reprezentanți ai comunității turce sau găgăuze locale. Spre exemplu, avocatul
găgăuz Kario Amira a încercat să demonteze unele acuzații potrivit cărora
găgăuzii sunt creștini, iar turcii musulmani, și prin urmare, găgăuzii nu aveau
cum să fie turci și că, de-a lungul istoriei, găgăuzii au luptat împotriva turcilor în
numele creștinătății. Kario Amira a răspuns acestor acuzații spunând că
vremurile în care găgăuzii s-au luptat cu turcii în numele creștinătății au trecut și
că acum mai importante decât religia sunt obiceiurile, muzica, dansurile și felul
de a gândi comune.92
Dincolo de aceste critici, în urma eforturilor lui Tanrıöver, s-a înregistrat o
creștere a interesului față de găgăuzi. Au început să apară articole de presă și
lucrări științifice despre istoria și cultura acestora. Acestea au fost publicate sau
preluate în special de presa turcă din România. Spre exemplu în ziarul „Türk
Birliği” au început să apară articole despre găgăuzi în care se vorbea despre
apartenența lor la lumea turcică. Într-un astfel de articol, motivația acestor
scrieri era următoarea: „Astăzi în lume există mai multe comunități care fără
îndoială sunt turce dar din cauză că legăturile cu grupul principal au fost rupte
de mult, și-au uitat propria identitate. Trebuie să lucrăm pentru a recâștiga
aceste comunități pentru lumea turcică, arătându-le adevărata lor naționalitate și
prezentându-le populației turce.”93
90
Ibidem, f. 3-4.
91
Ibidem, f. 4.
92
Kario Amira, „Gagauzlara aid bir izah” (O explicație dată găgăuzilor), în Türk Birliği,
Bazargic, nr. 13, 22 aprilie 1939, p. 2.
93
M. K., „Gagauzlar” (Găgăuzii), în Türk Birliği, Bazargic,18 noiembrie 1938, nr. 5, p. 2.
358
Metin Omer
Tot în „Türk Birliği”, învățătorul de limba turcă Ali Riza Yalçın a publicat în
versuri ceea ce credea el că este dorința găgăuzilor, arătând că aceștia și-au
descoperit în sfârșit originea turcică: „Şimdiye kadar bize bulgar demişler/Bazıları
yunan bilmem ne demişler/Artık bildik, öğrendik türklüğümüzü/Ötekiler ise yalan
söylemişler” (Până acum ne-au spus că suntem bulgari/Alții ne-au spus că suntem
greci sau mai știu eu ce/Acum știm că suntem turci/Ceilalți ne-au spus minciuni).
În celelalte catrene, învățătorul prezintă dorința găgăuzilor de a fi primiți în lumea
turcă.94
De asemenea, un alt efect al eforturilor depuse în acea perioadă a fost
creșterea interesului tinerilor față de istoria găgăuzilor. Cel mai bun exemplu în
acest sens este istoricul Mihail Guboglu, care a pregătit și o teză de doctorat cu
titlul „Găgăuzii în lumina istoriei”.95 Părți din această lucrare au fost publicate și în
ziarul “Türk Birliği”.96
Rolul lui Hamdullah Suphi Tanrıöver în (re)descoperirea identității turcice
în rândul găgăuzilor a fost apreciat și de aceștia. Un găgăuz îl compară pe
Tanrıöver cu „un soare” care i-a salvat de la „a fi înghițiți de alte popoare”
arătându-le că sunt turci, „frați de sânge și suflet cu turcii din Turcia și alte
părți.”97 Eforturile sale au rămas în memoria găgăuzilor până în zilele noastre.
98
Mai mulți locuitori ai Găgăuziei , intervievați pentru documentarul „Gagauzya
99 100
Benim Topraam” , lansat în 2011, vorbesc despre profesorii trimiși din Turcia.
Cu siguranță, interesul lui Tanrıöver pentru găgăuzi nu a fost unul temporar,
pe durata misunii sale la București. Când s-a întors în Turcia, după terminarea
mandatului de ambasador în 1944, acesta a continuat să se preocupe de găgăuzi.
Istoricul Kemal Karpat evocă o întâlnire din 1946 cu Hamdullah Suphi. care „l-a
inițiat” în studiul comunităţii găgăuzilor și chiar i-a propus să scrie o istorie a
101
acestora.
94
Ali Riza Yalçın, în „Gagauz kardeşlerimizin dilekçesi” (Cererea fraților noștri găgăuzi),
în Türk Birliği, Bazargic, 17 decembrie 1938, nr. 7, p. 2.
95
Z. Boztuna, „Gagauz münevverleri münakaşa sahasında...” (Intelectualii găgăuzi pe
scena dezbaterilor), în Türk Birliği, Bazargic, nr. 19, 6 septembrie 1939, p. 2.
95
Türk Birliği, nr. 19, 6 septembrie 1939, p. 2.
96
Mihail Guboglu, „Tarih Karşısında Gagauzlar” (Găgăuzii în fața istoriei), în Türk Birliği,
Bazargic, nr. 19, 6 septembrie 1939, p. 3.
97
Yıldırım, „Basarabyadaki Hristiyan Türkler” (Turcii creștini din Basarabia), nr. 150, 25
Nisan 1936, p. 1.
98
Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, regiune autonomă din Republica Moldova.
99
Documentar TV realizat cu ajutorul Ministerului Culturii din Republica Turcia.
100
Todur Zanet, op. cit., p. 5.
101
Kemal Karpat, „The Emigration of Turks from Romania to Turkey and Hamdullah
Suphi Tanrıöver”, p. 547-548.
359
Concluzii
Transformarea intelectuală a lui Hamdullah Suphi Tanrıöver a fost una tipică
pentru intelectualii formați în timpul Imperiului Otoman, dar nevoiți să participe
la fondarea Republicii. El a fost unul dintre cei care au contribuit activ la
transformarea societății turce, aflată în plin proces de definire identitară. În
dezbaterea privind locul religiei în definirea identității unui popor, el a acordat
întâietate limbii și culturii comune. De aceea a și încercat să îi colonizeze pe
găgăuzi, turcii creștini, în zone din Republica Turcia. Proiectul lui nu a avut
succes pentru că cei mai mulți lideri politici de la Ankara au continuat să acorde
importanță religiei ca parte a identității naționale.
Până la moartea sa, în 10 iunie 1966, Tanrıöver a rămas unul dintre liderii celor
care promovau turcismul. Imediat după întoarcerea în Turcia, acesta a fost ales
parlamentar din partea Partidului Republican al Poporului până în 1950,
independent până în 1954 și pe listele Partidului Democrat după 1954. A încercat să
reînființeze Türk Ocağı și a reușit să o facă în 1949, dar nu a mai avut aceeași
influență ca până în 1931.
Lui i se datorează „plasarea” și acceptarea găgăuzilor în lumea turcică. A
continuat până la sfârșitul vieții să se ocupe de poporul pe care îl „descoperise”.
102
Pe de o parte, realitățile geopolitice , iar, pe de altă parte, viziunea diferită
promovată de la Ankara, care a ales să colonizeze doar populații musulmane, au
făcut ca proiectul lui Tanrıöver în privința găgăuzilor să eșueze. Totuși, prin
interesul pe care a reușit să îl trezească în cercurile intelectuale și politice, în
mare măsură, el a salvat o comunitate de la dispariție.
102
Când l-a vizitat în 1944 unul dintre liderii tătarilor din România, Müstecip Ülküsal,
Tanrıöver i-a mărturisit că după anexarea Basarabiei de Uniunea Sovietică „toate visele pe
care le-am avut pentru ei s-au năruit”, vezi: Müstecip Ülküsal, “Hamdullah Suphi
Tanrıöver ve Dobruca Türkleri”, Emel, nr. 35, iulie-august 1996, p. 37.
360
THE EFFORTS OF THE ALBANIAN INTELLECTUALS

FOR THE WESTERNIZATION
OF THE ALBANIAN SOCIETY DURING THE INTERWAR PERIOD
ARMEND MEHMETI , MEMLI KRASNIQI ∗ ∗∗
A
t the end of the First World War Albania was exposed to many
difficulties. On a social level five centuries of Ottoman rule left
behind a disunited nation in regional and lingual terms; there were
four major groups of believers: Sunni Muslims, Bektashi, Catholics, and Christian
Orthodox. Social and economic imbalances were fed by the coexistence of three
conflicting stages in respect to level of civilization: the tribes of highlanders in
1
the North, feudal lords of the South, and educated individuals. The level of
education was very low; there were only few primaries or secondary schools, thus
we cannot even think about the higher education where 90% of the population
was illiterate. But, anyway, there were some young Albanians attending schools
abroad. Besides that, the majority of schools were managed or administered by
three religious communities, through their specific curricula, dividing students
in compliance with their belief. This practice, inherited from the Ottoman age,
exercised a wrong influence on the unity of the Albanian youth, no matter what
their beliefs. Moreover, the early years following the Independence were
characterized by preservation of a primitive lifestyle; the cities of Albania
preserved the features of medieval age. On the other hand, the economy of
Albania had no grounds for a modern economic development. It was almost no
industry; or it was under the phase of handicraft. The public transport system
was primitive so the roadways were passable only during the summer. About
2
80% of the population depended on agriculture or farming.
Those were the main challenges that Albanian society faced during the
interwar period. Albania, perceiving itself as a European country, perceived the
∗
Institute of History of the Center of Albanological Studies, Tirana, Albania.
∗∗
Institute of Albanology, Prishtina, Kosovo.
1
Bernd J. Fischer, Ahmet Zogu Mbreti shqiptar mes dy luftërave (Tiranë: Times and AIIS,
2010), p. 14.
2
Joseph Rothschild, Evropa Lindore Qendrore midis dy luftërave botërore (Tiranë: Dituria,
2004), p. 353.
The Efforts of the Albanian Intellectuals for the Westernization ….
need for modernization and moving forward, but this itinerary was followed by
numerous challenges and obstacles.
How did Albanians perceive the word “Occident”? Through “Occident” or
“West” they mainly perceived the states and societies of Western Europe. The
West exercised a powerful attraction for intellectuals, since it represented a
model of organization and a lifestyle they hoped for Albania to adopt. The
orientation towards Western Europe was not seen only as a natural approach,
since Albania belonged to this continent, but was seen as a necessity since
“Europe” represented the civilization itself. One intellectual of the time, Tajar
Zavalani, said that “the period we are living has confronted us with a tragic
dilemma: to become civilized or to disappear from the map of Europe”. Being
excluded from the European civilization meant not living in a modern world, or
3
remaining in the misery of ages over-passed by the European civilization.
However, not everything coming from the West was positively perceived by
Albanian intellectuals. Some intellectuals pointed out various aspects of
European culture or civilization and described them as inappropriate for the
cultural development of Albanians. They were against borrowing everything that
comes from the West, particularly some cultural elements of the Albanian people
which they considered positive and which they wanted to save. Branko Merxhani
was dissatisfied with the meaning of marriage in Western Europe, which was
sorted as “freedom to love”; the publicist, Kriste Maloku, who was familiar with
the Catholic clergy, highlighted that not everything coming from the West was
positive and that even in Europe some people are “able to commit any crime or
oriental misery”. Being educated in Europe did not necessarily mean being
civilized, and in Europe a university diploma might represent an “oriental wolf
4
covered by sheep leather”.
Regardless of those thoughts, the Albanian intellectuals and politicians led
by King Zogu were strongly willing to westernize the society; this was a quite
difficult task associated with many challenges due to the social problems
described above. The westernization meant a political stability in Albania, a
stability that would make Zogu able to remain in the power.
Religion was one of the main obstacles to the path to the westernization of
Albanian society. The theocratic system of the Ottoman Empire for religious
division of the population left a serious mark on Albanians. The Muslim
Albanians consisting of 70% of the population were divided into Sunni and
Bektashi. Both were strongly and spiritually connected to the Sublime Porte. The
Christian Orthodox community consisted of 20% of the population and was in an
3
Enis Sulstarova, Intelektualët dhe ideja e Evropës në vitet1918-1939 dhe 1998-2006 (Shkup:
Logos A, 2012), p. 144-145.
4
Ibidem, p. 150-151.
362
Armend Mehmeti, Memli Krasniqi
ecclesiastic manner connected to the Patriarchy of Istanbul. In the case of

Albania the Greek priests prevailed and they considered Orthodox Albanians as
Greeks, thus trying to assimilate them. The Catholic community consisted of 10%
of the population and was connected to the Vatican. The Organic Statute of
Albania of 1914 defined Albania as a secular country. The Chapter III, point 32 of
5
this Statute clearly indicated that “Albania has not any official religion” , and
thus separated the public institutions from religion. Being separated from the
public institutions, the religions in Albania were not however separated from
their world headquarters. Beside its impact on creating divisions amongst
people, the above-mentioned system influenced even a judicial division. The
local judicial customs of the Ottoman legislative system were still in power. The
state recognized the canonical laws of the churches and the Islamic Sharia Law,
and in this manner became a guarantor of their decisions.
Having taken into consideration all this, it was clear for Albanian political
and intellectual elite that it could not even be thought of modernizing reforms if
religion was not to be separated from the state and if the existing religions in
Albania were not nationalized, and by achieving those two objectives would be
easy to achieve the third one – the final interruption of foreign influences on
religions practiced by Albanians.
The validation of the position of religion and religious communities in the
new independent Albanian state commenced to be enforced by the Law on
Religious Communities of 1921. This law restated that Albania had not any official
religion. All religions and beliefs were to be respected and the freedom of their
external practice to be provided. The religion in no way could cause a judicial
obstacle. The religions and religious beliefs in no way could be used for political
6
purposes.
This law established the foundations for the separation between religion and
state, respectively the final cut of any link with the judicial regime of the past.
The Albanian citizens would not be a subject of any religious law, and mosques,
masjids, monasteries, associations of believers, or religious institutions became a
random judicial subject in front of the law. The clergy should consist completely
of people of Albanian ethnicity and had to obtain permission to exercise the
belief, regardless of the religion. The religious communities could establish a
simple spiritual link with other religious centres.
The application of those laws was difficult due to Albania’s political
instability of the time. Their application commenced only in April 1928 and a
new Civil Code, which was based on Western models such as the French, Italian,
5
Muin Çami, Shqipëria në rrjedhat e historisë 1912-1924 (Tiranë: Akademia e Shkencave,
2007), p. 279.
6
Arkivi Qendror i Shtetit, Tirana (A.Q.Sh), Fondi 246, Viti:1922, dosja 79.
363
Swiss, German and on some paragraphs taken from the Egyptian laws in the field
7
of Vakif , came into effect. The religious status, on which relied the jurisdiction
of different Christian Churches and of Islam concerning the social and familiar
life, was replaced by a personal laic status. The Islamic Judges, Qadis, were
terminated. A new legal state was affirmed instead of previous partition and
prerogative powers. The Western oriented judicial reforms were crowned by a
new Constitution, at the end of 1928. In regard to religions, this Constitution
reassured the same principles as provided by the Organic Statute of 1914 and by
the Law on Religious Communities of 1921. The above-mentioned codes were
compiled in accordance with the code of Western countries. The Civil Code,
which regulated property, marriage, and family rights, as well as inheritance, was
borrowed from the French Code of Napoleon, which was a classical code for a
bourgeois society. The Catholic clergy opposed to the Civil Code and did not
recognize the civilian marriage. This act caused hostility between the Church and
8
Ahmet Zogu.
In other words, the political and religious principles of the Albanian state
were: secularism, religious freedom, equality of religions, and their subjection to
the state. Thus, step by step, through drafting and implementing laws and
decrees, and lately by the enforcement of the new constitution, the appropriate
circumstances were created to carry out the long awaited process of putting the
religious communities or more exactly putting the headship of those
communities on the path of nationalization and Albanisation, and to be on the
same path towards the modernization of the Albanian society.
There was no official religion during the reign of Zogu, formally the
separation between the state and Church was absolute. Zogu followed a policy of
secularism and attempted to reduce the influence of religions. He was personally
indifferent to religion. In certain circumstances, to avoid the disappointment of
his co-believers, he took part in religious ceremonies of Muslims, but without
any true will. Zogu, as a President of the state, aimed to look formally distanced
from the three religions. He desired a Christian spouse in order to reinforce the
support of non-Muslim Albanians, and thus creating a symbolic union between
his family and the three religions. In 1938 he married a Hungarian Catholic
countess, Geraldine Appony; Catholics and Christian Orthodox Albanians were
happy with their queen, but Muslim Albanians were disappointed by this mixed
9
marriage.
7
Vakif or Waqf means an Islamic endowment of property to be held in trust and used for
a charitable or religious purpose.
8
Histori e Popullit Shqiptar, Vëllimi III (Tiranë: Toena, 2007), p. 297.
9
Roberto Moroco dela Roka, Kombësia dhe feja në Shqipëri 1920-1944 (Tiranë: Elena Gjika,
1994), p. 130.
364
The efforts of religious communities

for independence and creation of national identity
At the same time, beside the efforts of the political class for judicial and
religious reformation of the Albanian society, a tendency of the religious
communities for independence and creation of a national religious identity was
observed.
The Muslim community

Since the spread of Islam in the Albanian society and soul has been slow, for
the majority of Sunni believers it expressed the most confident support to the
Sublime Porte in Albania. In his article on the Muslim Albanians “Divided
loyalty”, Stavro Skendi had stated: “Even if they consider themselves as Albanians,
it was not easy for them to be separated from Turkey, to which they were faithful as
Muslims. The better solution, as they thought, was an autonomous Albania as a
phase towards the independence…. Anyway, they couldn’t abandon Turkey whilst
she was able to exercise its rule in Balkans. Even in case of confrontation with
Turkey, they were willing to support her if she was attacked by other countries. The
10
survival of Turkey was something inherent for their existence”.
This citation indicates a strong link between Muslim Albanians and the
Sublime Porte, although the Albanian Islam during the first decades of the
twentieth century appeared ethnically homogeneous, and being distinct from
other Muslim communities in South-Eastern Europe. Anyway, when the political
circumstances changed, following the destruction of the Ottoman Empire in the
early ‘20, the Albanian Islam felt a need for a radical reformation.
In 1921 an Albanian “National Muslim Alliance” proclaimed its emancipation
from Sheik-Ul-Islam of Istanbul, several years before the Turkish Government
revoked this declined institution in 1924. The Congress of Tirana, held in
February 1923, chaired by patriot and Head Mufti of Albania, Vehbi Agolli,
converted the Sunni Mosque into the Albanian Autocephalous Mosque. The
position of the Caliphate was replaced by the High Council of the Albanian
Muslims. The Congress claimed the translation of religious Islamic books
including the Quran, promoted the feeling of brotherhood between Albanian
Sunni Muslims and other rites and emphasized the benefits of religious tolerance
11
amongst all Albanians.
The first official journal of the Albanian Sunni Islam, “Zani i Nalte” was
published in October 1923. This journal became a core source for the spread of
Islamic opinion and knowledge. This journal elaborated on a wide range of
10
Ibidem, p. 26-27.
11
Histori e Pop..., III, p. 193.
365
themes: doctrinal, cultural, political, social and economic aspects. It contained

patriotic tones and with no hesitation was lined on the path for reformation and
modernization of Albanian Islam. Since its first editions, the journal raised the
question on a new Albanian Muslim culture in order to prevent Albania from a
wrongful organization of its modern society. For Islamic culture was important
not only the national but even the international recruitment, the
synchronization of Islam with modern times. “We are a European country. We
should receive only good examples from the Western civilization”, was writing
12
“Zani i Nalte”.
The Constitution of 1928 promoted the secularity of the state, religious
freedom and equality, and their subjection to the state; following this promotion
the Islamic Community undertook or approved closure of many mosques,
reorganized madrasahs, abolished the Sharia Courts, took measures for removal
of the women yashmak in public places and aimed the general reformation of the
Islam, as they judged to be a requirement of a modern age imposed by the
position of Albania in Europe. The exclusive use of the Albanian language for
prayers and preaching was another feature of these reforms. The Statute of the
Islamic Community cited: “the encouragement of Muslims towards the modern
civilization” and support to be given for: “development of national fraternization
13
between Albanians of all beliefs”.
The yashmak was officially banned in 1937 even if its use was reduced in
towns. For sure, such a measure encountered opposition from the radical strata.
The state authorities reacted saying that the use of the yashmak will be banned
even by the use of force; indicating that its use was in contradiction with the law,
was antisocial, it helped marriage of people not knowing each other, and it
enrooted the concept that a woman should be a slave and should serve
exclusively to her husband. The removal of the yashmak encountered resistance
in the town of Scutari. Even in this case one can observe the decisiveness of King
Zogu towards modernization by having delegated his three sisters to this city,
who cared to walk around without a yashmak, dressed in a modern Western
14
style, continually followed by photographers. The mission was successful.
The movement towards independence and nationalization of masjids and
mosques relied on the same patriotic motive as it was the case with the
Autocephaly of the Orthodox Church. Also the same procedures were used:
meetings and congresses had been held where all participating clergy and
believers were of Albanian ethnicity.
12 th
http://www.zeriislam.com/artikulli.php?id=1750 (accessed on September 10 2015).
13
Della Rocca, Kombi dhe Feja në Shqipëri, p. 32.
14
Ibidem, p. 35-36.
366
All these measures initiated and supervised by King Zogu, except the intent
to put the religious communities under state control, aimed as well at the
nationalization of the religion and at the encouragement of Muslims to go
towards the modern civilization.
Similarly to Sunni Muslim community, the Bektashi community followed the
path of independence as well. The first Congress of Bektashis was held in Prishte
(Skrapar) in 1921. With the status approved of this Congress, the Bektashian
community in Albania proclaimed its independence from the Worldwide
Bektashi Community. The Status of 1921 was amended in the second Congress
held in Gjirokaster in July 1924, where the Albanian language was set up as an
15
official language for this community.
Bektashism is a heterodox order that was spread mostly in Balkan areas
under the Ottoman Empire. Historically, Albania was a second homeland for
Bektashis, after Anadoll. In spite of the modernizing reforms in Turkey, the
Turkish Government closed masjids and banned religious orders;as a result the
worldwide headquarters of Bektashi moved to Tirana, and being supported by
16
the state and King Zogu, it continued its operation in Albania.
It is worth mentioning that the decisions taken at the Congress of Prishta
and the Congress of Tirana were not approved by the relevant worldwide centres,
but by the competent secular authorities of the Albanian state.
The Orthodox community

Developments regarding the Orthodox community were focused mainly on
efforts to achieve an independent autocephalous Church, an attempt made by a
significant part of its exponents against the resistance linked with the Patriarchy
of Istanbul. Implementation of this objective might have led towards the
separation of the Albanian Orthodox believers from the spiritual formation of
the Ecumenical Patriarchy of Istanbul, which, in fact and unfortunately, was
placed under the service of the expansionist policy of Athens.
The right to declare the autocephaly derived from the principle recognized
by the Synod of the Orthodox Church, according to which any independent state
had the right to establish an independent church. This liberal principle was
implemented in the case of Greece, Serbia, Bulgaria, etc. But, practically,
appropriate circumstances for the establishment of an autocephalous church
were created after Albania regained its independence and after being recognized
17
again as an independent state during the years 1920-1921.
15
Çami, Shqipëria në rrjedhat e historisë, p. 287.
16
Metin Izeti, Tarikati Bektashian (Tetovë: Çabej, 2001), p. 66.
17
Paskal Milo, Shqipëria dhe Jugosllavia 1918-1927 (Tiranë: Enciklopedike, 1992), p. 205-
206.
367
It is to believe that after the independence, particularly after the relative

political stability of 1920, the national feelings had progressed decisively amongst
Orthodox believers in Albania. In 1919 the Albanian Orthodox Community of
Boston in the USA, led by Fan Noli, decided the creation of an autocephalous
Albanian church, where Noli was appointed as a bishop. Noli was appointed as
such by participating believers in Boston, not by other bishops as provided by
canonical rules. As a result the Patriarchy did not recognize the Albanian
Autocephalous Church, but Noli continued his efforts towards autocephaly.
Noli’s battle relied on a strong connection between patriotism and religious
18
belief, not on any theological or canonical preference.
The Albanian church districts observed Noli with suspicion, he had both
supporters and opponents. In order to defeat such resistances, Noli and a part of
the Albanian clergy supporting his views, asked, successfully, support from the
Albanian states authorities. The benefits of autocephaly were evident in Tirana,
since the possible Greek interference in the political life of Albania would have
been reduced, and the permanent risk of a forced occupation of the Southern
regions by Greece would have been reduced as well. Some Orthodox bishops –
Greek or Philo-Greek – were deported from Albania in 1921 due to pretended
19
hostile activities.
In the course of such developments in September 1922 in Berat was held a
Congress where delegates of all Christian Orthodox communities, from the
South up to North, took place. On the 12th of September the Congress took the
decision to proclaim the National Orthodox Autocephalous Church of Albania.
From now on the Independent Albanian Church would maintain only a spiritual
and an apostolic relation with the Ecumenical Patriarchy of Istanbul, not
relations of administrative dependency. Such relations were also established with
20
other similar autocephalous orthodox churches in the world.
The proclamation of the autocephaly was followed by the replacement of
foreign bishops with the ones of Albanian origin. Having terminated the
administrative dependency from the Patriarchy of Istanbul, the higher hierarchy
of the Albanian Orthodox Church and Albanian believers gained the right to use
the native language for preaching and praying purposes and at the same time
gained the right to act politically in compliance with the interests of the state.
Through such qualitative changes, the Orthodox Church once depending on the
Patriarchy of Istanbul and being a transmitter of Greek politics in Albania, now
became an opponent of such politics; from being a threat to independence and
18
Della Rocca, Kombi dhe Feja në Shqipëri, p. 50-51.
19
Ibidem, p. 52.
20
368
territorial integrity in the past, now the Church was converted into a supporter of
the state.
Anyway, efforts to push the Patriarchate of Istanbul to recognize the
Autocephalous Orthodox Church of Albania continued. Yet in 1937 a
compromise was reached and the Patriarchy of Istanbul recognized the Albanian
21
Autocephalous Orthodox Church.
The Catholic community

Unlike the two other communities, the Catholic clergy felt affected by
governmental projects of secularization, expressing its nostalgia for the Ottoman
ages that considered religions differently. The Law on Religious Communities,
which was adopted in July 1923, imposed a rule that the active clergy in Albania
22
must be of Albanian ethnicity or of Albanian ethnical roots? and provided state
control over the administration of properties of each religious community. This
law was considered a restriction on the universality of the Catholic Church.
The Law of 1929 on Religious communities mainly affected Muslims, and the
focus relied on monitoring its enforcement. The Orthodox community was also
affected, but events that happened within their church made them accept those
measures, almost unconsciously. This law was not applied to the Catholic
community, since they refused to recognize and to be a subject of this law; thus
it remained a situation of judicial uncertainty of relations between the state and
the Catholic Church, which would last until the fall of Zogu in 1939. The Catholic
Church officially ignored the law on religious communities, so the state named it
an illegal organization, without a judicial status and the government denied to
23
support it economically.
The relation between the Albanian Catholic clergy and the Albanian
government was aggravated. In an attempt to improve relations, the Albanian
government, respectively Zogu, started negotiations with the Catholic clergy in
order to achieve a concordat. The Apostolic Palace, always fearing from an
intensive political activity of the Albanian clergy, was willing to reach an
agreement with the Albanian government, thus aiming to address believers of
Scutari towards spiritual objectives, while, on the other hand, it considered that
an international agreement with the Albanian state was in fully accordance with
its diplomatic principles. Being aware that total separation was not possible,
Zogu selected the way to weaken the influence of the church in Albania. In the
beginning Zogu made some concessions recognizing thus the judicial status of
Catholic congregations and of their institutes in Albania. The project of the
21
22
A.Q.Sh: Fondi 246, V.1924, d. 50, Fl. 3.
23
369
concordat was gradually improved in the benefit of Catholics for all matters in
question. Zogu did not make any concession in case of civil marriage and divorce
which was regulated by the new Civil Code. The Archbishop of Scutari and the
Apostolic Nuncio firmly opposed this law, but Zogu made them clear that any
24
priest that refused this law would soon hang from a tree.
Regardless of the confrontation with the Government, the Catholic clergy
was active in the development of thought and culture. Journals like: ”Hylli
Drites”, “Leka”, “Kumbona e së dieles”, which were published in Scutari, explored
various cultural topics: history, literature, linguistic, folklore, ethnology,
pedagogy, etc. In this period it was almost impossible to print a book, so journals
played an important role. The entire Catholic clerical thought was based on the
Catholic doctrine, with its core of neothomism, which was determined centuries
25
ago and which had undergone slight modifications.
Cultural development
Political and sociological thought
Thanks to the efforts of progressive circles, particularly of the the
intellectuals, a pluralistic climate was created during this period. Regardless of
the difficult conditions this period marked the development of some domains of
culture like: philosophical, political and social thought, folk culture, literature
and arts, science, education, the publishing industry/the publishing sector, etc.
The years ’20-’30 were distinctive for a variety of original streams of political-
social thought, which had never been seen before. Some of them contained
powerful critical attitudes of the situation and aimed at radical changes and the
democratization of the society. The ideas and attitudes of all streams were
published in the periodic press (newspapers and journals) and less in books,
whose publication was difficult. Sharing opinions on many fundamental issues of
daily life was converted into a hard debate, an ideological battle between
progressive and conservative attitudes. The Albanian thought attempted to open
a path to social changes.
The political circles around King Zogu were divided between the followers of
the so-called Orientalism and of the so-called Occidentalism. The first ones, also
called “the old ones” addressed to Ottoman political and spiritual traditions, they
pretended to be the fathers of Albanian independence, and they were mostly
beys, chieftains or ex Ottoman officials. The ones with Western approaches, also
called “the new ones”, were divided into two streams, certainly both interested in
openning Albania to Western values. One of them was expecting from Zogu a
24
Fischer, Ahmet Zogu, pp.73-74.
25
370
“shiny dictatorship”. The second stream was more liberal and made a pressure
26
mainly on the modernization of the economy and the state administration.
The period of stable ruling of Ahmet Zogu in Albania would bring into
attention the problem of identity. The stream of neo-Albania (neoshiptarizma)
being represented by famous public figures like Kriste Maloki and Branko
Merxhani, dealt with Occidental approaches of Albanians. Avoiding or maybe
not being so brave to elaborate on what really Albanians were, this stream
aspired for a second Albanian awakening, called for a radical division from the
five hundred years of Ottoman influence. The westernization of the Albanian
society became their basic motto, more often over-passing this five centuries old
history, which in fact had an important role in the formation of this identity.
Merxhani based the foundations of this philosophy of the positivism of French
philosophers August Comte and Émile Durkheim. Besides them, he was relying
on well-known and authoritative ideas of René Descartes, Henri Bergson, Ernest
Renan, Friedrich Nietzsche etc., which he spread out widely. In an eclectic
manner through the mixture of those ideas he formed the concept of Neo-
27
Albania.
Newspapers and magazines

Between the years 1920-1940 a phalanx of prominent Albanian journalist and
brilliant thinkers, who were organized around the most important newspapers
and magazines, through their intellectual devotion attempted to implement a
renewal or a new National Awakening oriented towards culture, thought and the
West. The progressive ideas, their bravery, and their specific intellectual world,
in opposition to the country’s economic and social conditions, brought a new era
to Albania, and without any hesitation we may consider it as a golden period in
the history of the Albanian press of all ages. Journalism and publicists of this
golden period are an original example of crystallization in Albania of a clear
intellectual tendency that aimed for analyse of current issues of that period, for
historical reconstruction of the past and a brave attempt to establish the bases of
future development.
In the early ’20s it was an increase in the number of press publications. In
1919 29 newspapers and magazines were published in Albania or in the Albanian
colonies or exiles. Even many of those media were short-lived, their increased
28
number testifies the revival of the political and cultural life in Albania.
The pressure to reform Muslim practices and institutions derived even from
secular intellectuals; they introduced to the press their visions of the
26
27
28
Ibidem, p. 198.
371
“Occidental” Albania, on the one hand, and on the other hand they criticized the
“Oriental” features of the society. According to them, Albanians had to overcome
the negative consequences of the Ottoman occupation which had lasted for
centuries; initially they had to overcome the “Asiatic” mentality and its customs,
which was an obstacle to a rapid progress towards the European civilization. As a
result some measures were taken including dismissal of Islamic symbols from
29
public life, schools and public institutions.
The yashmak was a sensitive theme elaborated by the press. This issue had
caused hard debates, first of all amongst intellectuals of Islamic faith. There were
different opinions and arguments supporting or fighting the use of the yashmak.
Let us cite some opinions in order to get a picture about that debate. In his
article “Modernity and yashmak”, published in 1936, Selim Shpuza required the
ban of the yashmak saying that it was inhumane, it prevented the development
of a Muslim woman, it reinforced the conservatism even amongst Christians, it
prevented development of the village and it made Albanians feel shy in front of
foreigners. He ended his article saying that: ”we are in the middle of Europe, and
so anachronistic as we are, without proper reforms we are not eligible to take part
in the community of civilized nations”. Another intellectual, Tajar Zavalani, said
that whoever supported the yashmak was an old aged and an opponent of
progress and of the westernization of the nation. There was no compromise in
this issue and for a secularist intellectual the battlefield formula was: “No to
30
Islamism and Orient, yes to Albanianism and Occident”.
However, the leaders of the Islamic Community adopted to some extent the
arguments of secular intellectuals about the necessity of Albania to integrate the
best of the values and customs of the European nations. From this point of the
view, they perceived the need for a Muslim woman to remove the yashmak in
public places, since this “social measure” would prevent the abuse of the
yashmak and would represent the real and shiny side of Islam. No less important
was the argument that this measure would prevent foreign tourists to perceive
31
Islam as a barbarian religion.
The Albanian press also elaborated on the efforts of the Albanian women for
emancipation and advancement of their position in the society. The ’20s
represented a period when women were discriminated and had not any political
or social rights, and they were left behind in culture and education. During these
years many Albanian women became aware of the necessity for progress and
emancipation. Following the new historical circumstances after 1920 many old
29
Nathalie Clayer, Në fillimet e nacionalizmit shqiptar (Tiranë: Përpjekja, 2009), p. 124.
30
Enis Sulstarova, “Një debat që vijon prej një shekulli”, in
rd
http://www.shekulli.com.al/p.php?id=21065 (accessed on September 3 2015).
31
Clayer, Në fillimet e nacionalizmit shqiptar, p. 118-120.
372
and young women felt obliged to try to gain their rights step by step. For such a
purpose they established some associations, they had put in place their own
press. The associations and their press promoted issues and new ideas about the
position of women in society and they worked for a legislation that could protect
their rights, particularly about the need for education, for abandonment of old
customs that prevented the emancipation of women, etc. In their activities they
were supported by the progressive and the democratic press, which widely
backed efforts for the emancipation of women. The issues related to women were
elaborated on by many newspapers and journals like “Agimi” (Scutari), “Drita”
32
(Gjirokaster), “Mbrojtja Kombetare” and “Politika” (Vlore), “Koha”, etc.
The education and the arts

Under the rule of King Zogu Albania achieved significant progress in the
field of education, although it cannot be said that the political circumstances
favoured in a consistent manner the cultural development of the country. The
elementary schools were multiplied (650 in 1938) despite the lack of teachers and
buildings. In the eve of the Second World War there were 20 high schools with
6000 students and around 400 university students were attending their
33
education abroad, like in Italy, Austria, Germany, France etc. Those were not
great numbers, but surely were significant if one compared them with the period
before Zogu came to power, or if you take into consideration that the case had to
do with the most underdeveloped and backward country in Europe.
The ’30s marked a flourish in the field of literature, fine arts, sculpture, and
theatre. Writings and artistic creation of this period treated mainly social aspects
like poverty, illiteracy, dissatisfaction with the reign, emancipation of women,
social contrasts, etc. Apart from literary writings an important aspect was the
translation into Albanian of some works written by foreign authors. Fan Noli, a
famous writer and politician enriched the Albanian culture with his qualitative
translations of a series of progressive literary masterpieces of the world, such as
the tragedies "Julius Caesar", "Othello", "Hamlet" of William Shakespeare, then
works of Omar Khayyam etc. Albanian fine artists opened exhibitions in Tirana
and Bari, they created sculptures where prevailed motives and historical figures
34
like Skanderbeg.
The '20s -'30s indicated a progress in the field of music. In this period the
musical activities were focused mainly around cultural and artistic societies that
arose at that time by the will of talented artists in the main cities of the country.
This period marked the foundation of a professional music art made by
32
33
34
Histori e Pop..., III, p. 391-403.
373
musicians who were educated abroad in musical canto or in conservatories. In

this occasion we have to mention the lyric soprano Tefta Tashko who studied
canto in France and later returned home to give many concerts, especially
standing out in the interpretation of folk songs. Marie Kraja attended musical
studies at the conservatory in Vienna and returned home to work as a teacher of
music and to interpret folk songs; Kristo Kono studied in Paris and graduated
from the Milan Conservatory, in Italy, and after returning to the country
35
established orchestras, musical bands and composed songs, etc.
Beside the relevant structures located in the main governmental
departments the sisters of King Zogu, princesses Myzejen, Maxhide and Ruhije,
cared for the functioning and welfare of tourism, sports and arts. Thanks to the
Western attitude of their brother, they became ambassadors of European culture
in a country where the coexistence between Orient and Occident had just begun.
There was a lot of gossiping in regard to their passion for fashion; it is worth to
mention in that respect that they were the first ladies in the Albanian society to
appear in a European model of beach suits. Each of them took over the
supervising of a public sector. Princess Senije headed the Albanian Red Cross,
princess Ruhije was engaged in education and women rights, princess Myzejen in
36
art and culture, and princess Maxhide in sports.
Thereat, thanks to their care and supervision, many national activities and
manifestations were held, particularly for the Day of Independence or for the
jubilees of the Albanian Kingdom. Not only that the princesses were present in
almost all cultural, artistic and sport activities that took place during these years
in Tirana, but often they took a trip to other districts where various activities
were being held, like in Scutari, Durazzo and in other towns from the South to
the North. Moreover, the sisters of Zogu undertook some travels abroad in order
to become familiar and to gain experiences from the more developed countries of
the West. As a result of their work and care in the development and spread of
culture, fine arts and sports a significant progress was made and Albania could,
at the end of the interwar period, compare itself with the other countries of the
37
region.
Conclusion
Upon the end of the First World War the recognition and consolidation of
the Albanian state was an immediate task of all the Albanian politicians and
35
Ibidem, p. 402-405
36
http://www.oborrimbreterorshqiptar.al/pages/Albanian%20Princesses (accessed on
th
September10 2015)
37
https://www.shqiperia.com/Kur-motrat-e-Zogut-kujdeseshin-per-sportin-artet-dhe-
th
turizmin.4566/ (accessed on September 10 2015).
374
intellectuals. After that, the Albanian political and intellectual elite were engaged
with the task of modernization of the Albanian state and society, aiming to reach
a social life in compliance with Western models. This aim was grounded on the
fact that Albanians perceived themselves as a part of the European civilization
and through these reforms they wanted to move back to the European family.
Certainly, this was a very hard effort due to consequences deriving from five
hundred years of Ottoman rule and age-long Albanian traditions. The efforts
towards the modernization of the Albanian society were intensified after the
consolidation of the rule of Ahmet Zogu. After 1928, the religion was divided
from the state, the Albanian society was secularized respectively, and all this was
followed by reforms in the judicial field. A tendency of religious communities for
independence and for the formation of a national identity could be observed,
alongside the efforts of the political elite for a judicial and religious reformation.
In this way the Albanian Muslim Sunni, the Bektashi, and the Christian
Orthodox Community became independent and were nationalized, whereas the
Catholic Community continued to remain connected to the Vatican. This
independence was followed by numerous works and doctrinal interpretations.
Regardless of the difficult circumstances, this period marked the
development of some areas of culture like the philosophical, political and social
though, folk culture, literature and arts, science, education, publications, fine
arts, sculpture, theatre, etc. The ideas and opinions of all streams were published
in the periodical press and less in books, whose publication was difficult.
The modernization of the Albanian society was a very difficult task. The
efforts of intellectuals and the incontestable contribution of King Zogu made the
Albanian society to reach modernization on a large scale, if you take into
consideration the difficulties, the short period of their application and the
duration for the transformation of a society.
375
TRADIŢIA CA ELEMENT DE FRACTURĂ. CONSTRUCŢIA CELUI

DINTÂI SISTEM ELECTORAL AL ROMÂNIEI MARI
ADRIAN-ALEXANDRU HERŢA ∗
ntr-o atmosferǎ în mod intenţionat redusǎ la forme „care nu mai cuprind
Î nimic” şi la realitǎţi „care nu şi-au cǎutat încǎ forma”, doar tradiţia –

socotea, la începutul anilor `30 ai secolului XX, istoricul Nicolae Iorga –
mai putea da „un minim de poezie”, sens lucrurilor şi temei societǎţii
contemporane: „Tradiţia existǎ: ea susţine şi ea garanteazǎ. (...) Ea, ascunsǎ în
noi, e încǎ marea pârghie prin care se mişcǎ totul, în lipsa hârtiilor birocraţiei
1
noastre sau şi împotriva ordinelor cuprinse în decisiile ei fǎrǎ efect” . „În fiecare
timp comunitatea – când vrea sǎ rǎmânǎ în tradiţie – se comportǎ aşa cum îi
dicteazǎ fondul de permanenţe primite şi ceea ce se adaugǎ nou” – scria, la rândul
sǎu, preotul şi teologul Dumitru Stǎniloae – „nu constituie o înlǎturare a acelor
permanenţe, o deviere de la ele, ci o nouǎ verificare a lor, o coborâre mai în adâncul
înţelegerii şi respectǎrii lor, o nouǎ ilustrare a lor prin accidentele de timp, de loc,
de împrejurǎri şi de persoane ale istoriei. (...) Istoria unei tradiţii nu e o curgere
neîncetatǎ, o schimbare continuǎ şi treptatǎ a întregului; rǎmâne ceva, şi anume
ceea ce-i mai esenţial, care nu se schimbǎ în tot cursul istoriei unei comunitǎţi
2
identice cu sine însǎşi” . Spre deosebire de Iorga şi de Stǎniloae, juristul
Alexandru Papacostea a descris tradiţiile drept sisteme în permanentǎ
transformare: reunind „nucleele de viaţǎ din sânul unei naţiuni” – religia, morala,
arta, regulile de drept privat şi, nu în ultimul rând, regulile de drept public –,
acestea sunt „manifestǎri organice; ca atare, sunt şi ele supuse principiului
evoluţiei: (...) se nasc, trǎesc şi nu pier decât dupǎ ce şi-au îndeplinit chemarea,
3
adicǎ dupǎ ce au asigurat grupului continuitatea moralǎ” . Din perspectiva lui
Iorga şi a lui Stǎniloae, înţelegem de ce, în prefacerea unui spaţiu, nimic nu poate
prinde contur în afara relaţiei cu producţiile anterioare asemǎnǎtoare. În acelaşi
∗
1
N. Iorga, Idei asupra problemelor actuale, Editura „Cugetarea”, Bucureşti, f.a., p. 12-14.
2
Dumitru Stǎniloae, Naţiune şi Creştinism, Ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note
de Constantin Schifirneţ, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 127.
3
Alexandru Papacostea, România Politicǎ. Doctrinǎ - Idei - Figuri. 1907-1925, Tipografia
„Bucovina” I. E. Toroţiu, Bucureşti, f.a., p. 291-293.
Adrian-Alexandru Herţa
timp, din perspectiva lui Papacostea, înţelegem de ce o parte dintre revoluţiile,

inovaţiile sau întreruperile firului tradiţiei de ieri au devenit parte din tradiţiile de
astǎzi.
Cǎci, bunǎoarǎ, ceea ce astǎzi recunoaştem drept model constituţional
belgian modern – principala sursǎ de inspiraţie pentru sistemul politic românesc
ale cǎrui baze s-au pus în anul 1866 – a fost, într-o primǎ instanţǎ, doar izvorul
juridic prin intermediul cǎruia o mânǎ de oameni şi-au descoperit vocaţia
occidentalǎ. În decembrie 1856, în articolul de deschidere al primului numǎr al
ziarului „L’Étoile du Danube”, tipǎrit în exil, la Bruxelles, de câţiva dintre cei din
generaţia revoluţionară româneascǎ de la 1848, colegiul redacţional îşi exprima
4
fǎrǎ echivoc aceastǎ formǎ de ataşament, aceastǎ opţiune . De asemenea,
probabil mânat de sentimente asemănătoare, în anul 1857, juristul ieşean Teodor
Veisa traducea integral cele mai importante legi ce reglementau funcţionarea
5
monarhiei constituţionale belgiene .
Desprinsǎ, în momentul revoluţionar 1830, de Regatul Unit al Ţǎrilor de Jos –
entitate statalǎ-tampon, creatǎ în 1815, dupǎ Rǎzboaiele Napoleoniene –,
recunoscutǎ ca independentǎ şi neutrǎ abia în 1839, dupǎ îndelungi tratative între
Franţa, Marea Britanie şi Olanda, Belgia a devenit, în câţiva ani, mai cu seamǎ
6
dupǎ 1848, un exemplu de stabilitate şi de prosperitate . A fost o construcţie
artificială, dar, prin felul în care a reuşit sǎ îşi gestioneze – în plan politic,
economic şi social – problemele structurale, clivajele de naturǎ etnicǎ, lingvisticǎ
sau confesionalǎ, prin ritmul de dezvoltare susţinut pe care şi l-a impus, dar, mai
ales, prin modul în care a izbutit sǎ îşi negocieze poziţia externǎ, Belgia a trezit,
în conştiinţa unei pǎrţi însemnate a elitei intelectuale româneşti de la mijlocul
veacului al XIX-lea, iluzia cǎ experienţa sa de succes poate fi repetatǎ, poate fi
reprodusǎ chiar şi în partea mai înapoiatǎ a Europei – prin decizii, prin idei, prin
forme îmbrǎţişate deliberat. În consecinţǎ, în materie de drept, alcǎtuirea şi
valorile fundamentale ale Constituţiei belgiene din 1831 – la rândul lor, o sintezǎ
între principiile revoluţionare franceze de la finele secolului al XVIII-lea şi cele
7
ale parlamentarismului britanic – au fost împrumutate în textul Constituţiei
8
româneşti de la 1866 . Acest import, deşi a fost mai degrabǎ formal, nu a fost
4 ère
Avis., în „L’Étoile du Danube”, 1 Année, No. 1, 4 Décembre 1856, p. 1.
5
Konstituţia. Legea Electoralǎ şi organizaţia giudecǎtoreascǎ a Belgiei Traduse în
Româneşte de D. Teodor Veisa, Tipografia lui Adolf Bermann, Iassi, 1857.
6
Pe larg despre subiect, în: Els Witte, Jan Craeybeckx, Alain Meynen, Political History of
Belgium. From 1830 onwards, Academic and Scientific Publishers, Brussels, 2009, p. 19-38.
7
Charles Seymour, Donald Paige Frary, How the World Votes: The Story of Democratic
Development in Elections - Vol. 2, C.A. Nichols Company, Springfield, MA, 1918, p. 189-
190.
8
Andrei Rǎdulescu, Influenţa belgianǎ asupra dreptului român, Regia M.O., Imprimeria
Naţionalǎ, Bucureşti, 1931, p. 13-18; Alexandre Tilman-Timon, Les influences étrangères sur
377
Tradiţia ca element de fractură. Construcţia celui dintâi sistem electoral ….
întâmplǎtor sau izolat – nici în cultura juridicǎ româneascǎ şi nici pe continent.

Într-o lucrare tipǎritǎ la începutul anilor `30 ai secolului XX, specialistul în drept
civil Andrei Rǎdulescu a identificat numeroase alte legǎturi între legislaţia
româneascǎ şi legislaţia belgianǎ – fie directe, fie pe filierǎ francezǎ; fie de pe
vremea lui Alexandru Ioan Cuza, fie din timpul lui Carol I: în legea pentru
organizarea Curţii de Casaţie şi Justiţie (din 1861), în legea presei (din 1862), în
anumite secţiuni ale Codului Civil din 1865 (în special în cea privind regimul
ipotecar), în legile referitoare la proprietate şi la muncǎ (de dupǎ 1866), în
9
doctrinǎ şi în jurisprudenţǎ . De asemenea, modelul constituţional belgian nu a
fost copiat sau adaptat doar în România. A circulat de la vest la est şi a prins
formǎ în cele mai multe dintre statele europene. Legea Fundamentalǎ spaniolǎ
din 1837, cea portughezǎ din 1838, cea napoletanǎ, cea olandezǎ şi cea greacǎ –
toate trei elaborate în 1848 – sau cea bulgarǎ din 1879 sunt numai câteva exemple
care confirmǎ acest fapt. De-a lungul veacului al XIX-lea, au existat pe continent
numai câteva regimuri politice care au respins varianta belgianǎ de organizare a
instituţiilor, preferând o altǎ cale. Unul dintre acestea a fost cel instaurat în
10
Imperiul Austro-Ungar .
În anii 1918-1919, în România, organele legislative provizorii din Vechiul
Regat, pe de o parte, şi cele din teritoriile recent integrate Transilvania şi
Bucovina, de cealaltǎ parte, au avut ocazia de a elabora reglementări juridice fără
a fi obligate să îşi pună în concordanţă toate intenţiile, principiile, valorile. Faptul
cǎ cele trei provincii fǎcuserǎ parte anterior, pentru o lungǎ perioadǎ, din douǎ
spaţii cu tradiţii politice substanţial diferite, care optaserǎ pentru direcţii de
modernizare diferite, a avut adeseori un impact determinant asupra felului în
care s-au făcut şi au arǎtat legile. Cel dintâi sistem electoral al României Mari, de
pildă, ilustrează, cât se poate de desluşit, această falie geografică şi istorică. S-a
ajuns ca alegerile pentru Adunarea Deputaţilor din 1919, 1920 şi 1922 să se
desfăşoare în baza a două formule de vot distincte, care au funcţionat
concomitent – una pentru Vechiul Regat şi pentru Basarabia, alta în provinciile
care au aparţinut Imperiului Austro-Ungar. Explicaţiile merg până la originile
procesului de modernizare a instituţiilor în Europa Centrală şi de Sud-Est.
le droit constitutionnel roumain, Librairie du Recueil Sirey, Cugetarea-Georgescu Delafras,

Paris, Bucureşti, 1946, p. 323-336. A se vedea şi surse mai recente: Edda Binder Iijima,
Conceptul de constituţie în istoria gândirii juridice româneşti, în Victor Neumann, Armin
Heinen (ed.), „Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor
social-politice”, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 312; Ioan Stanomir, Libertate, lege şi drept.
O istorie a constituţionalismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 53-54.
9
Andrei Rǎdulescu, op. cit., p. 6-10, 21-22.
10
B. Mirkine-Guetzévitch, L’Évolution constitutionelle de l’Europe, în „Revista de drept
public”, Anul VII, Nr. 1-4, 1936, p. 130, 133, 136.
378
Modelul proporţional belgian în legislaţia electoralǎ româneascǎ.

Organizarea sufragiului în Vechiul Regat şi în Basarabia în anii 1919-
1922
În a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, în Europa Occidentalǎ, în
dezbaterile privind funcţiile şi arhitectura sistemelor reprezentative, în special
dinspre stânga moderatǎ, erau enunţate tot mai insistent, adeseori în paralel,
douǎ observaţii de fond. Prima, de naturǎ politicǎ, se referea la necesitatea lǎrgirii
treptate a dreptului de vot, ceea ce însemna, practic, reevaluarea şi relaxarea
permanentǎ a criteriilor ce condiţionau calitatea de alegǎtor. Cea de-a doua, de
naturǎ tehnicǎ, lua în discuţie caracterul inechitabil al regulilor de atribuire a
mandatelor parlamentare utilizate în acele vremuri. Atât majoritǎţile, cât şi
minoritǎţile trebuiau sǎ se regǎseascǎ în componenţele corpurilor legislative; şi
nu oricum, ci în mǎsura în care au fost preferate fiecare, cu o cât mai mare
acurateţe, astfel încât sǎ rǎmânǎ cât mai puţine sufragii irosite, scria, la începutul
11
anilor 1860, teoreticianul liberal englez John Stuart Mill .
La început, un asemenea deziderat se poate spune cǎ a fost nu doar un
obiectiv al partidelor politice, ci şi o veritabilă provocare matematicǎ. Pe la 1857,
juristul englez Thomas Hare a formulat una dintre primele încercǎri de rezolvare
ale acestei probleme. A stabilit, mai întâi, cǎ teritoriul trebuie împǎrţit geografic
în diviziuni care sǎ fie reprezentate nu de câte un ales – acela care s-ar fi clasat pe
locul întâi în competiţia desfǎşuratǎ acolo, aşa cum se obişnuia atunci, spre
exemplu, în Marea Britanie –, ci de câte doi sau mai mulţi; în ceea ce noi astǎzi
numim circumscripţii plurinominale. În fiecare dintre acestea, utilizându-se
totalul voturilor valabile, împǎrţit la numǎrul de mandate ce fusese fixat, s-ar fi
obţinut câte o cotǎ. Urmau a fi declaraţi aleşi candidaţii care atingeau aceastǎ
cotǎ. De asemenea, dupǎ Hare, întregul proces trebuia sǎ fie astfel organizat şi
buletinul trebuia sǎ fie astfel conceput, încât alegǎtorul sǎ dispunǎ de libertate
absolutǎ în a se orienta, adicǎ sǎ poatǎ opta pentru oricare persoanǎ înscrisǎ în
12
cursa electoralǎ, indiferent de zona din care provenea . Cu câteva luni înainte, în
1856, omul politic şi matematicianul danez Carl Christoffer Georg Andræ a
elaborat o metodǎ asemǎnǎtoare cu cea a lui Hare. A fost prima schemǎ de
repartizare proporţionalǎ care a fost aplicatǎ vreodatǎ, în baza unei legi: s-a
întâmplat chiar începând cu anul în care a apǎrut, pentru determinarea a 30 din
cei 80 de membri ai Rigsraadet-ului – o instituţie cu caracter provizoriu, un
parlament unicameral comun al Regatului Danemarcei şi al ducatelor Schleswig
11
John Stuart Mill, Considerations on Representative Government, H. Holt and Co., New
York, 1890, p. 126-131.
12
Thomas Hare, On the Application of a New Statistical Method to the Ascertainment of
the Votes of Majorities in a More Exhaustive Manner, în „Journal of the Statistical Society
of London”, Vol. 23, No. 3, September 1860, p. 337-356.
379
şi Holstein, care, dupǎ 1864, au fost cedate Prusiei –, iar, din 1866, a devenit
formula utilizatǎ în alegerile pentru Landsthing, Camera Superioarǎ a
13
Legislativului de la Copenhaga .
Urbanizarea şi dezvoltarea vertiginoasǎ a industriei, prin transformǎrile în
plan social pe care le-au produs în spaţiul vest-european, în ultimele decenii ale
veacului al XIX-lea, au fost cele mai importante fenomene care au impus
principiul reprezentǎrii proporţionale ca una dintre posibilele soluţii politice la
provocǎrile acelor timpuri – în analizele ştiinţifice, în discursurile publice, în
proiectele de reformǎ a sistemelor electorale şi, în fine, în textele de lege.
Experienţa belgianǎ este exponenţială din acest punct de vedere. Constituţia şi
scrutinul majoritar cenzitar, elaborate, în 1831, de Congresul Naţional reunit la
Bruxelles, au întruchipat nu doar reperele juridice prin care s-au pus bazele
monarhiei, sub regele Leopold I, ci şi rezultatul unui compromis istoric între
aristocraţia conservatoare catolicǎ şi burghezia liberalǎ moderatǎ. Prin forma de
guvernǎmânt pe care au adoptat-o atunci, prin felul în care au organizat
principalele instituţii, prin nivelul ridicat la care au fixat cuantumul taxelor
necesar dobândirii dreptului de vot, marii proprietari de pǎmânt şi marii
industriaşi şi-au asigurat, pentru mai bine de o jumǎtate de secol, controlul
cvasiabsolut asupra vieţii politice belgiene. Au guvernat pe rând, fie în formule
monocolore, fie în formule mixte. Între timp, treptat, mai cu seamǎ dupǎ 1848,
vǎdit nemulţumiţi de influenţa foarte redusǎ pe care o aveau la nivel decizional,
reprezentanţii clasei de mijloc au început sǎ se organizeze, cǎutându-şi, în
diferite zone, în diferite sfere ideologice, resurse şi argumente pentru a sparge
monopolul asupra puterii instituit de elita conducǎtoare la începutul anilor `30 ai
veacului al XIX-lea. Astfel, din gruparea catolicǎ, s-au desprins fracţiuni de
stânga, iar, din rândurile liberalilor, o aripǎ mic-burghezǎ. Pe la 1860, a prins
contur ceea ce s-a numit curentul progresist. Dupǎ 1880, s-au alǎturat acestei
mişcǎri şi multe dintre asociaţiile de muncitori înfiinţate în marile oraşe.
Progresiştii militau, în principiu, pentru autonomie administrativǎ (în fapt,
criticau viziunea şi politicile mai degrabǎ centraliste ale executivelor), pentru
reducerea cheltuielilor de dotare a armatei (chiar dacǎ Belgia dobândise, în 1839,
odatǎ cu recunoaşterea independenţei, şi statutul de ţarǎ neutrǎ, guvernele au
hotǎrât continuarea investiţiilor în sectorul militar; preventiv şi, într-o oarecare
13
Jørgen Elklit, The Politics of Electoral System Development and Change: The Danish
Case, în Bernard Grofman, Arend Lijphart (eds.), „The Evolution of Electoral and Party
Systems in the Nordic Countries”, Algora, New York, 2002, p. 29-30; Charles Seymour,
Donald Paige Frary, op. cit., Vol. 2, p. 177; Enid Lakeman, James D. Lambert, Voting in
Democracies: A Study of Majority and Proportional Electoral Systems, Faber and Faber,
London, 1946, p. 158; Georges Lachapelle, Les régimes électoraux, Librairie Armand Colin,
Paris, 1934, p. 132-133.
380
mǎsurǎ, spre profitul întreprinzǎtorilor din domeniul industriei grele), dar, mai
cu seamǎ, pentru reforma electoralǎ (care le-ar fi deschis accesul la urne şi pe
locurile din Parlament). Extinderea dreptului de vot prin reducerea taxelor,
scutirea de cens a ştiutorilor de carte sau chiar introducerea sufragiului universal,
plus adoptarea unui alt tip de scrutin decât cel majoritar s-au numǎrat printre
cele mai importante revendicǎri formulate în acest sens, promovate şi explicate
prin diverse cǎi, cu diverse intensitǎţi şi nuanţe, pe diverse planuri. Strângând
laolaltǎ catolici, liberali şi social-democraţi, intelectuali şi lucrǎtori în producţie,
progresiştii alcǎtuiau o structurǎ dinamicǎ şi eterogenǎ. În anii `70, `80 şi `90 ai
secolului al XIX-lea, au fondat diferite societǎţi şi grupuri de presiune – unele
14
radicale, altele moderate .
Una dintre cele mai influente astfel de organizaţii a fost Asociaţia
Reformistǎ. Creatǎ în 1881, la Bruxelles, de câţiva oameni politici şi oameni de
ştiinţǎ, aceasta, inspiratǎ de principiile metodei Hare, şi-a stabilit ca obiectiv, în
paralel cu lǎrgirea corpului de alegǎtori prin eliminarea a cel puţin o parte dintre
restricţiile existente, impunerea unui sistem electoral proporţional. În 1882, unul
dintre cei mai proeminenţi membri ai asociaţiei, Victor D’Hondt, specialist în
drept civil şi matematician, profesor la Universitatea din Gent, a elaborat şi o
15
variantǎ de distribuire a mandatelor .
Succesiunea de operaţii aritmetice pe care a gândit-o a fost publicatǎ într-o
broşurǎ care, în timp, a devenit celebrǎ – Système pratique et raisonné de
représentation proportionelle. Schemele imaginate, pe la 1856-1857, de Carl
Christoffer Georg Andræ şi de Thomas Hare se foloseau de cota obţinutǎ prin
împǎrţirea totalului voturilor la numǎrul stabilit al funcţiilor de deputat de
repartizat. Spre deosebire de acestea, procedeul de atribuire a locurilor în
Parlament propus de Victor D’Hondt, la începutul anilor `80 ai veacului al XIX-
lea, pleca de la utilizarea unui divizor comun determinat dupǎ dimensiunea
fiecǎrei circumscripţii. În prima parte a studiului pe care l-a realizat, pentru a
evidenţia diferenţele dintre modelul sǎu proporţional şi cele puse în circulaţie
anterior – în ceea ce priveşte modalitatea de efectuare a calculelor şi în ceea ce
priveşte rezultatele finale –, juristul şi matematicianul belgian a pornit de la un
exemplu premeditat ales: într-o unitate administrativǎ cǎreia îi fuseserǎ rezervate
14
Els Witte, Jan Craeybeckx, Alain Meynen, op. cit., p. 76-82, 101-106.
15
Léon Dupriez, L’Organisation du suffrage universel en Belgique. Vote plural. Vote
obligatoire. Représentation proportionelle, Librairie de la Société du Recuieil Général des
Lois & des Arrêts, Paris, 1901, p. 159; Joseph Barthélemy, L’Organisation du suffrage et
l’experience belge, Librairies-Éditures M. Giard & E. Brière, Paris, 1912, p. 531-535; Georges
Lachapelle, op. cit., p. 135; Idem, La représentation proportionelle en France et en Belgique,
Librairie Félix Alcan, Paris, 1913, p. 133; George G. Szpiro, Numbers Rule: The Vexing
Mathematics of Democracy, from Plato to the Present, Princeton University Press,
Princeton, NJ, 2010, p. 203.
381
trei mandate, partidul A ar fi primit 1501 voturi, partidul B 799 de voturi, iar
partidul C 700 de voturi. Dupǎ soluţiile Andræ şi Hare, opţiunile la urne pentru
grupǎrile A, B şi C ar fi trebuit însumate – adicǎ 1501 voturi + 799 de voturi + 700
de voturi = 3000 de voturi – şi, apoi, împǎrţite la numǎrul de aleşi ce fusese fixat,
adicǎ la trei. Ar fi rezultat un coeficient de 1000 de voturi (3000 de voturi : 3
mandate = 1000 de voturi/mandat). În funcţie de acesta, partidului A i s-ar fi
atribuit automat o poziţie în Legislativ şi ar mai fi rǎmas cu o fracţiune de 501
voturi nefolosite (1501 voturi - 1000 de voturi = 501 voturi). Partidele B şi C nu ar fi
întrunit cota, dar, cu resturile superioare valorii de 501 voturi – şi anume de 799
de voturi (799 de voturi : 1000 = 0 rest 799 de voturi), respectiv de 700 de voturi
(700 de voturi : 1000 = 0 rest 700 de voturi) – ar fi câştigat, la rândul lor, câte un
mandat din cele douǎ rǎmase; în detrimentul grupǎrii A. Astfel, dupǎ metoda
clasicǎ Andræ-Hare, în ipoteza descrisǎ, formaţiunea C ar fi fost egal reprezentatǎ
cu formaţiunea A, cu toate cǎ dobândise mai puţin de jumǎtate din câţi alegǎtori
adunase aceasta din urmǎ. Varianta D’Hondt prevedea utilizarea unui algoritm
diferit, definit, în esenţǎ, printr-un şir de operaţii de acelaşi fel: cele 1501 voturi
ale partidului A, cele 799 de voturi ale partidului B, respectiv cele 700 de voturi
ale partidului C trebuiau împǎrţite, pe rând, la numere de la unu la dimensiunea
circumscripţiei – în prezentul caz, la trei (1501 voturi : 1 = 1501 voturi; 1501 voturi : 2
= 750,5 voturi; 1501 voturi : 3 = 500,3 voturi; 799 de voturi : 1 = 799 de voturi; 799 de
voturi : 2 = 399,5 voturi; 799 de voturi : 3 = 266,3 voturi; 700 de voturi : 1 = 700 de
voturi; 700 de voturi : 2 = 350 de voturi; 700 : 3 = 233,3 voturi). Cele nouǎ câturi
obţinute se ordonau, apoi, descrescǎtor (1501 voturi, 799 de voturi, 750,5 voturi,
700 de voturi, 500,3 voturi, 399,5 voturi, 350 de voturi, 266,3 voturi, 233,3 voturi).
Tot deoarece se stabilise cǎ erau de repartizat trei mandate, a treia valoare din
şirul rezultat, adicǎ 750,5 voturi, devenea divizor comun. Fiindcǎ divizorul comun
se încadra de douǎ ori în cele 1501 voturi ale partidului A, formaţiunea respectivǎ
primea automat douǎ mandate. De asemenea, fiindcǎ acelaşi divizor comun se
încadra o singurǎ datǎ în cele 799 de voturi ale partidului B, ultimul mandat
mergea la aceastǎ grupare. În consecinţǎ, cu versiunea belgianǎ de distribuire
proporţionalǎ, pe acest exemplu, partidul C rǎmânea nereprezentat – ceea ce,
dupǎ cum am constatat, nu se întâmpla sub modelul Andræ-Hare, ceva mai
avantajos pentru forţele politice mai mici. „Nu avem pretenţia cǎ formula noastrǎ
este unica bunǎ ori posibilǎ” – scria Victor D’Hondt în preambulul broşurii sale,
declarându-se, totodatǎ, deschis observaţiilor, criticilor şi contribuţiilor din
16
exterior – „(...) dar o considerǎm a fi matematic exactǎ şi practic acceptabilǎ” .
S-a întâmplat însă ca aceastǎ inovaţie în domeniul sistemelor de
reprezentare, a specialistului în drept şi în ştiinţe reale de la Universitatea din
16
A se vedea V. D’Hondt, Systemè pratique et raisonné de représentation proportionnelle,
Librairie C. Muquardt, Bruxelles, 1882.
382
Gent, să depǎşească cu mult impactul pe care cei mai mulţi, inclusiv autorul, i l-
au estimat iniţial. În scurt timp, algoritmul D`Hondt s-a impus ca o soluţie
juridicǎ viabilǎ pentru Parlamentul de la Bruxelles. Apoi, în câteva zeci de ani, a
făcut turul continentului. Astfel, dupǎ unele adaptǎri şi completǎri, modelul
matematic a fost însuşit de Asociaţia Reformistǎ. În 1887, acesta a constituit, în
premierǎ, obiectul unui proiect de lege, iniţiat chiar de liderul reformiştilor,
deputatul Jules de Smet de Borman, însǎ, abia în decembrie 1899, cu
asentimentul unei majoritǎţi catolice, a fost instituit ca formulǎ pentru alegerile
parlamentare belgiene. În 1893, guvernul Auguste Marie François Beernaert a
aprobat adoptarea sufragiului universal masculin, iar opţiunea pentru un tip de
scrutin proporţional, de la finele ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, ar
putea fi înţeleasă ca o a doua concesie fǎcutǎ, în planul legislaţiei electorale, de
dreapta conservatoare progresiştilor, tot mai vocali. Oricum, reversul acestui
compromis şi, pânǎ la urmǎ, elementul care a diminuat apreciabil caracterul
revoluţionar al modificǎrii a fost menţinerea concomitentǎ a principiului votului
plural, care fusese introdus, în 1894, ca o compensaţie la eliminarea criteriului
cenzitar. Acesta prevedea cǎ deţinǎtorii proprietǎţilor care depǎşeau o anumitǎ
valoare, capii de familie şi cei care fǎceau dovada absolvirii unor studii superioare
aveau posibilitatea de a se exprima o datǎ în plus la urne, sau chiar de douǎ ori, în
17
eventualitatea în care cumulau mǎcar douǎ din aceste trei calitǎţi . În orice caz,
chiar şi în combinaţie cu o astfel de dispoziţie adiţionalǎ, consemnǎm anul 1899
ca moment în care modelul D’Hondt a devenit marcǎ definitorie a regimului
politic belgian modern şi parte a culturii juridice belgiene şi europene moderne.
La acea vreme, în România, era în vigoare un sistem majoritar cenzitar,
destul de restrictiv: peste 90% din populaţia masculinǎ nu avea drept de vot. În
baza unei dispoziţii din 1884, care aducea o uşoarǎ modificare Legii Electorale din
1866, corpul de alegǎtori era împǎrţit, în funcţie de venitul funciar, de cuantumul
taxelor şi de nivelul de instrucţie, în subdiviziuni, inegale ca pondere, denumite
18
colegii: trei pentru Adunarea Deputaţilor, respectiv douǎ pentru Senat . Se poate
spune cǎ era, în esenţǎ, un model de scrutin de sorginte conservatoare,
17
Despre promovarea formulei D’Hondt de cǎtre Asociaţia Reformistǎ şi despre evoluţia
sistemului electoral belgian în anii 1893-1899, fragmentar, în: Joseph Barthélemy, op. cit.,
p. 251-446, 512-625; Léon Dupriez, op. cit., p. 1-114, 157-203; Georges Lachapelle, Les
régimes..., p. 133-144; Idem, La représentation..., p. 131-156; Charles Seymour, Donald Paige
Frary, op. cit., Vol. 2, p. 194-202; Els Witte, Jan Craeybeckx, Alain Meynen, op. cit., p. 107-
109; 114-115.
18
Amǎnunte în Sorin Radu, Modernizarea sistemului electoral din România (1866-1937),
Institutul European, Iaşi, 2005, p. 25-27; Matei Dogan, Analiza statisticǎ a „democraţiei
parlamentare” din România, Editura Partidului Social-Democrat, Bucureşti, 1946, p. 8-11,
Mihaela Ivănescu, Alegeri și comportamente electorale în România: de la local la național,
Editura Universitară, București, 2015, p. 95-96.
383
convenabil pentru cea mai mare parte a elitei politice româneşti antebelice. O
formulǎ asemǎnǎtoare – ca tehnicǎ şi ca dimensiune ideologicǎ – a mai fost
experimentatǎ în Austria (Cisleithania), începând cu 1873, când dietele
provinciale au încetat a-şi mai trimite reprezentanţi în Camera Inferioarǎ a
Parlamentului de la Viena, trecându-se la alegeri directe, organizate pe patru
clase de plǎtitori de impozite: cea a marilor proprietari de pǎmânt, cea a
orǎşenilor, cea a membrilor camerelor de comerţ şi industrie, şi cea a locuitorilor
comunelor rurale. În 1896, prin Legea Badeni, s-a adǎugat o a cincea categorie de
votanţi, un colegiu universal masculin restrâns, de numai 72 de mandate.
19
Sistemul cenzitar austriac a fost desfiinţat în 1907 . Cu unele schimbǎri
procedurale minore, cel românesc a rǎmas în vigoare pânǎ la finele Primului
Rǎzboi Mondial.
În acest context legislativ relativ rezistent la schimbare au apǎrut, în Vechiul
Regat, în ultima parte a secolului al XIX-lea, respectiv în primii ani ai secolului
XX, cele dintâi referiri şi schimburi de opinii privind oportunitatea adoptǎrii unei
scheme proporţionale. Subiectul era, în genere, integrat unui ansamblu mai
amplu de revizuiri în discuţie, care, treptat, au devenit complementare, faţǎ de
care grupǎrile şi, uneori, chiar personalitǎţile politice au fost nevoite sǎ se
poziţioneze mereu şi care, în esenţǎ, pot fi subsumate fie reformei agrare, fie
reformei electorale. Prima era o problemǎ deopotrivǎ de teoria dreptului
proprietǎţii şi de eficienţǎ în domeniul economic. În Vechiul Regat, pǎmântul se
lucra, în acele vremuri, cu unelte, dupǎ metode şi pe structuri de organizare
rudimentare, semi-feudale. Randamentul muncii era scǎzut. Pe acest fond, în
concurenţǎ cu grânele din Imperiul Rus şi cu cele din Statele Unite ale Americii,
cerealele româneşti s-au depreciat semnificativ pe piaţa europeanǎ. Ori nefiind
interesaţi, ori nedispunând de resurse şi de cǎi sǎ îşi modernizeze mijloacele
tehnice de exploatare, marii moşieri nu au avut altǎ soluţie de a-şi conserva
veniturile decât ca, prin mǎsuri legislative şi dispoziţii sau prin intermediul
arendaşilor, sǎ creascǎ presiunea asupra ţǎranilor angajaţi pe latifundiile lor, fapt
ce a provocat tensiuni sociale majore, care au degenerat, în 1888 şi, mai ales, în
20
1907, în mişcǎri violente . În aceste condiţii, sub influenţa ideilor unor filozofi
19
William Alexander Jenks, The Austrian Electoral Reform of 1907, Columbia University
Press, New York, 1950, p. 15-26; Oskar Krejčí, History of Elections in Bohemia and
Moravia, East European Monographs, Boulder, 1995, p. 59-64; Charles Seymour, Donald
Paige Frary, op. cit., Vol. 2, p. 58-62; Frederic A. Ogg, Charles A. Beard, National
Governments and the World War, The Macmillan Company, New York, 1919, p. 546-548.
20
Pe larg, fragmentar, în Ştefan Zeletin, Revoluţia burghezǎ în România; Revoluţia agrarǎ
şi prefacerile clasei ţǎrǎneşti, în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul IV, 1922-
1923, Nr. 1, p. 36-59; C. Mihǎilescu, Rolul marei proprietǎţi în evoluţiunea tehnicǎ a
agriculturii româneşti, în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul IV, Nr. 1, 1922-
1923, p. 78-95; Peter Gunst, Sistemele agrare ale Europei Centrale şi de Est, în Daniel
384
englezi şi scoţieni, ca Thomas Hobbes, John Locke sau Adam Smith, s-a
rǎspândit, ca remediu politic viabil, şi în România, ideea instituirii unui regim
universal al posesiunilor de bunuri funciare – nediscriminatoriu şi decuplat de
21
determinantele tradiţionale (statut, origine, confesiune sau etnie) . Cea de-a
doua reformǎ ţinea, în bunǎ mǎsurǎ, de felul în care stânga româneascǎ modernǎ
şi dreapta româneascǎ modernǎ se raportau la conceptul de vot. Un liberal
prepaşoptist ca Ion Heliade-Rǎdulescu îl definea, încǎ de pe la începutul anilor
1860, ca drept necondiţionat, coborându-l în sfera publicǎ direct de la
22
Dumnezeu . Pe de altǎ parte, un conservator de formaţie germanǎ precum
Constantin Rǎdulescu-Motru îl considera, chiar şi în 1914, un exerciţiu care,
înainte de a fi practicat, ar trebui, în mod obligatoriu, pe deplin înţeles şi
23
aprobat . Între aceste douǎ viziuni în opoziţie, chestiunea definirii, organizǎrii şi
reorganizǎrii scrutinului în perioada antebelicǎ a pus în circulaţie diferite
propuneri şi soluţii şi a deschis numeroase spaţii de reflecţie şi de dezbatere – în
Parlament, în scrierile ideologice, în mediul publicistic, în cercetǎrile de legislaţie
comparatǎ şi în broşurile de propagandǎ. Începând încǎ din deceniul al nouǎlea
al secolului al XIX-lea, au existat solicitǎri şi iniţiative în mediile politice şi
intelectuale româneşti, atât pentru introducerea sufragiului universal, cât şi
24
pentru adoptarea unei formule de repartizare a mandatelor proporţionale , iar,
Chirot (coord.), „Originile înapoierii în Europa de Est”, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p.
102-103; Francisco Veiga, Istoria Gǎrzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 23-26. Despre relaţiile comerciale ale Statelor
Unite ale Americii cu Europa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în cifre, a se vedea, spre
exemplu, Ion Stanciu, Afaceri noi în lumea veche. Relaţiile economice ale Statelor Unite ale
Americii cu ţǎrile din centrul şi sud-estul Europei pânǎ în 1939, Editura Silex, Bucureşti,
2000, p. 23.
21
Alexandru Costin, Concepţiile actuale ale proprietǎţii şi Constituţia, în „Noua
Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român cu
o anexǎ cuprinzând Nouile Constituţii Europene”, Tiparul Cultura Naţionalǎ, Bucureşti,
f.a., p. 252-253; Dietmar Müller, Conceptul de proprietate în istoria economico-juridicǎ
româneascǎ, în Victor Neumann, Armin Heinen (ed.), op. cit., p. 201.
22
I. Heliade R., Votul, resvotul universal, Ediţia a treia, Typographia Heliade şi Associaţi,
Bucuresci, 1863, p. 5-11. A se vedea şi Sorin Radu, O perspectivǎ liberal-moderatǎ asupra
reformei electorale din România: Ion Heliade-Rǎdulescu, în Liviu Brǎtescu (coord.),
„Liberalismul românesc şi valenţele sale europene”, Editura Pim, Iaşi, 2010, p. 65-69.
23
C. Rǎdulescu-Motru, Reforma electoralǎ. Organizarea colegiului unic, „Noua Revistǎ
Românǎ”, Bucureşti, 1914, p. 3-8.
24
Pe larg despre subiect, în: Sorin Radu, Modernizarea..., p. 45-93, 120-125. De asemenea,
pentru perspective din zona stângii radicaliste, a se vedea, printre altele, şi Paul Bujor,
Reforma electoralǎ şi agrarǎ, Tipografia H. Goldner, Iaşi, 1913, p. 18-23; C. Racovski,
Pentru: Votul Universal, Exproprierea totalǎ, Republica Democraticǎ (Cuvântǎri ţinute la
Congresul Partidului social-democrat de la Opler (7 Aprilie) şi la întrunirea de la Dacia din
20 Aprilie 1914), Cercul de Editurǎ Socialistǎ, Bucureşti, f.a., p. 3-4, 6; Trǎiascǎ Votul
385
la finele perioadei antebelice, multe dintre statele europene optaserǎ deja pentru
25
sufragiul universal masculin . Cu toate acestea, în 1913-1914, în condiţiile în care,
şi la Bucureşti, exista senzaţia cǎ o decizie privind lǎrgirea corpului de alegǎtori
nu mai poate fi mult timp amânatǎ, Partidul Naţional Liberal, sub conducerea lui
Ion I. C. Brǎtianu, nu pǎrea dispus sǎ îşi asume mai mult decât constituirea unui
26
colegiu unic, al ştiutorilor de carte . Apoi, însǎ, Primul Rǎzboi Mondial şi
izbucnirea Revoluţiei Ruse, în februarie 1917, au modificat substanţial
perspectivele; în ciuda opoziţiei unui grup destul de important de oameni politici
27
– cei mai mulţi, conservatori din Senat –, ritmul, profunzimea şi impactul
mǎsurilor reformatoare au fost mǎrite substanţial.
Astfel, în iunie-iulie 1917, dupǎ ce, în prealabil, fuseserǎ anunţate de regele
Ferdinand, atât extinderea drepturilor politice pentru toţi bǎrbaţii majori, cât şi
28
principiul împroprietǎririi au fost introduse în Constituţia României . Apoi, în
primii ani interbelici, au fost înscrise în texte de lege speciale. Pe de o parte,
chestiunea agrarǎ a fost rezolvatǎ printr-o expropriere, între anumite limite, a
latifundiilor, succedatǎ de o redistrubuire, în anumiţi parametri, a acestor
pǎmânturi şi de o serie de dispoziţii suplimentare, cu caracter dirijist, pentru ca,
cel puţin pentru o perioadǎ, terenurile tocmai acordate sǎ nu poatǎ fi nici
29
înstrǎinate, nici fǎrâmiţate . Pe de cealaltǎ parte, ansamblul de proceduri al
noului sistem electoral din Vechiul Regat – extins şi pentru Basarabia – a fost
descris printr-un decret emis de cǎtre guvernul de tranziţie Constantin Coandǎ,
Universal! Convorbire între doi muncitori, Cercul de Editurǎ Socialistǎ, Bucureşti, 1913.
Aceste broşuri, ca, de altfel, şi altele elaborate în primii ani ai secolului XX, pun în luminǎ
faptul cǎ reformele electoralǎ şi agrarǎ erau complementare.
25
Spre exemplu, Charles Seymour, Donald Paige Frary, op. cit., Vol. 1, p. 351-367, Vol. II, p.
54-65, 188, 197, 205; Dimitrie Xenopol, Reforma electoralǎ, în „Arhiva pentru Ştiinţa şi
Reforma Socialǎ”, Anul II, Nr. 1-4, 1920-1921, p. 233-234.
26
Amǎnunte în Sorin Radu, Modernizarea..., p. 125-149.
27
Idem, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), Institutul
European, Iaşi, 2004, p. 17.
28
Ibidem, p. 17-19. A se vedea, de asemenea, şi: Reformele interne. Manifestul M. S. Regelui.
Prefacerile din ţǎrile vecine. Acţiunea guvernǎrii d-lui Marghiloman, în „Steagul”, Anul al
IV-lea, No. 187, 11 noiembrie 1918, p. 1; Decretul-lege pentru votul universal. Noile Camere.
Reprezintarea minoritǎţilor. Reforma agrarǎ, în „Universul”, Anul XXXVI, Nr. 10, 9(22)
noiembrie 1918, p. 1; Reformele, în „Viitorul”, Anul XI, Nr. 3171, 12/25 noiembrie 1918, p. 1;
Regele şi ţǎranii, în „Universul”, Anul XXXVI, Nr. 14, 13(26) noiembrie 1918, p. 1; Stelian
Popescu, Decretele-legi, în „Universul”, Anul XXXVI, Nr. 26, 25 (8) decembrie, 1918, p. 1.
29
Mircea Georgescu, Reforme agrare. Principii şi metode în legiuirile române şi strǎine,
Institutul de Drept Agrar şi Economie din România „Bucovina” I. E. Toroţiu, Bucureşti,
1943, p. 47; Maximilian Popovici, Un testament de politicǎ agrarǎ, în „Arhiva pentru
Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul I, Nr. 1, 1919, p. 74; G. Cipǎianu, Înrâurirea reformei
agrare asupra producţiunii agricole, în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul II,
Nr. 1-4, 1920-1921, p. 513; Dietmar Müller, op. cit., p. 214-219.
386
în noiembrie 1918, fiind, în fapt, o adaptare a unui anteproiect elaborat, cu puţin

înainte şi, dupǎ unele surse, oarecum în grabǎ, de Cercul de Studii al Partidului
30
Naţional Liberal . Pe lângǎ sufragiul universal secret, direct şi obligatoriu,
31
limitat la populaţia de sex masculin , noul reper juridic era construit pe alte
douǎ principii definitorii: cel ce s-ar putea numi al inegalitǎţii corpurilor
legislative şi cel al reprezentǎrii minoritǎţii. Asimetria Camerelor Parlamentului
României rezida nu atât în aspecte constituţionale referitoare la dimensiuni sau
la atribuţii, cât în diferenţa profundǎ între valorile şi mecanismele prin
intermediul cǎrora era stabilitǎ componenţa fiecǎreia dintre cele douǎ unitǎţi
reprezentative. În vreme ce Adunarea Deputaţilor era alcǎtuitǎ exclusiv din
candidaţi aleşi prin vot direct, Senatul se înfǎţişa ca o structurǎ hibridǎ, reunind,
în plus şi mai cu seamǎ, şi personalitǎţi desemnate de anumite organe de stat sau
asociaţii recunoscute, şi membri de drept. De asemenea, dacǎ vârsta minimǎ a
unui participant la scrutinul pentru Adunarea Deputaţilor era de 21 de ani,
pentru Senat, limita inferioarǎ fusese fixatǎ la 40 de ani. În acelaşi timp, dacǎ
pentru Adunarea Deputaţilor fusese instituitǎ o formulǎ proporţionalǎ,
competiţia la urne pentru Senat – în genere, aproape fǎrǎ mizǎ, de vreme ce doar
mai puţin de jumǎtate dintre mandate se distribuiau prin acest proces, restul ori
fiind deja ocupate, ori atribuindu-se pe criterii şi ramuri profesionale – se
30
Douǎ reforme, în „Steagul”, Anul al IV-lea, No. 198, 9/22 noiembrie 1918, p. 1; Pǎmânt şi
vot obştesc pentru ţǎrǎnime. Partidul Naţional-Liberal şi înfǎptuirea Reformelor, în
„Viitorul”, Anul XI, Nr. 3179, 20 noiembrie/ 3 decembrie 1918, p. 1; Dimitrie Xenopol,
Reforma..., p. 217.
31
Sufragiul a fost limitat la populaţia de sex masculin fiindcǎ rata analfabetismului în
rândul femeilor românce era extrem de mare, iar o includere a lor în corpul de alegǎtori
ar fi determinat, în mod cert, o mǎrire a procentajului voturilor anulate şi, implicit, în
contextul previzibilei extinderi a teritoriului ţǎrii, o creştere indirectǎ a influenţei politice
a etnicilor strǎini, mai instruiţi. A existat chiar o divergenţǎ de poziţii, în 1918-1919, pe
aceastǎ temǎ, între Ion I. C. Brǎtianu şi unii lideri transilvǎneni (spre exemplu, Alexandru
Vaida-Voevod), mai ales în condiţiile în care Rezoluţiunea Marii Adunǎri Naţionale de la
Alba Iulia proclamase votul obştesc pentru ambele sexe. Pânǎ la urmǎ, invocând interesul
unificǎrii legislative, preşedintele Partidului Naţional Liberal a reuşit sǎ impunǎ
excluderea femeilor şi la nord-vest, şi la sud-est de Carpaţi (Amǎnunte în Sorin Radu,
Electoratul din România..., p. 32-33). Pentru perspective de epocǎ asupra oportunitǎţii
exinderii drepturilor electorale şi în rândul persoanelor de sex feminin, a se vedea
Calypso Corneliu Botez, Problema feminismului - o sistematizare a elementelor ei -, în
„Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul II, Nr. 1-4, 1920-1921, p. 25-84; Eadem,
Mişcarea feministǎ, în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul IV, Nr. 2, 1922-
1923, p. 218-224; Eadem, Drepturile femeii în Constituţia viitoare, în „Noua Constituţie a
României. 23 de prelegeri publice...”, p. 75-88; Maria Bucur, Calypso Botez: A Feminist
Critique of Interwar Romanian Politics, în Alexandru Zub, Adrian Cioflâncǎ (ed.), „Culturǎ
politicǎ şi politici culturale în România modernǎ”, Editura Universitǎţii „Alexandru Ioan
Cuza” Iaşi, , Iaşi, 2005, p. 184-192.
387
32
organiza dupǎ un sistem majoritar în colegii uninominale . Reprezentarea
minoritǎţilor era valabilǎ, aşadar, numai în cazul Camerei Inferioare a
Parlamentului de la Bucureşti. Metoda de repartizare a locurilor de deputat
optimǎ, compatibilǎ cu acest principiu fundamental asumat, a fost cǎutatǎ
printre modelele proporţionale experimentate în Occident. În presǎ şi în diferite
alte materiale publicate, au fost invocate, analizate, evaluate şi comparate
metodele Poincaré – un algoritm bazat pe împǎrţiri succesive la doi, adoptat în
Franţa, în 1912 –, elveţianǎ – o schemǎ ce presupunea utilizarea unei norme de
reprezentare şi a celor mai mari resturi rezultate, practicatǎ în unele cantoane ale
33
republicii federale – şi D’Hondt . Pânǎ la urmǎ, în noiembrie 1918, decidenţii au
optat pentru ultima variantǎ, cea în vigoare în Belgia, începând cu 1899,
34
combinând-o cu o procedurǎ destul de complicatǎ de vot pe liste deschise .
32
Pe larg, despre stabilirea componenţei şi despre funcţiile Senatului, a se vedea, printre
altele: Noua lege electoralǎ. Raportul miniştrilor cǎtre M. S. Regele. Ce cuprinde decretul-
lege, în „Viitorul”, Anul XI, Nr. 3181, 22 noiembrie/ 3 decembrie 1918, p. 1-2; Ce cuprinde
noua lege electoralǎ faţǎ de proectele partidului national-liberal, în „Viitorul”, Anul XI, Nr.
3185, 26 noiembrie/ 9 decembrie 1918, p. 1; Anibal Teodorescu, Principii de reorganizare a
Senatului, în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul II, Nr. 1-4, 1920-1921, p. 98-
114; G. Alexianu, Senatorii de drept, în „Revista de drept public”, Anul VI, Nr. 3-4, 1931, p.
324-327; Hans-Christian Maner, Parlamentarismul în România (1930-1940), Editura
Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2004, p. 28; Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în
secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 101-102. A se vedea, nuanţat, şi
M. Ghelmegeanu, Regimul membrilor de drept, în „Aurora”, Anul VI, Nr. 1292, 27 februarie
1926, p. 1.
33
Constantin M. Climescu, Reformele constituţionale. Reprezintarea proporţionalǎ,
Tipografia H. Goldner, Iaşi, 1917; Const. I. Alexandresko, Studiu asupra legislaţiunei
electorale din Elveţia, Institutul de Arte Grafice «Universala», Bucureşti, 1911; Alexandru C.
Carianopol, Reforma Electoralǎ şi Representarea Proporţionalǎ, Societatea Anonimǎ
„Ramuri”, Cercul de Studii al Partidului Conservator din Craiova, Craiova, f.a., p. 17-18; I.
V. Praja, Metod raţional de reprezentare proporţionalǎ în materie electoralǎ (Extras din
revista „Renaşterea Românǎ”), Tipografia „Dacia” P. Iliescu, Iaşi, 1918, p. 1-5; Reprezentarea
minoritǎţilor. Cum se va vota. Sistemul probabil. Reforma din Franţa. Dificultǎţile, în
„Universul”, Anul XXXVI, Nr. 15, 14 (27) noiembrie 1918, p. 1. Pentru evaluǎri fǎcute dupǎ
adoptarea decretului-lege din noiembrie 1918, a se vedea, bunǎoarǎ, Anibal Teodorescu,
Problema reprezentǎrii minoritǎţilor, „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul I,
1919, Nr. 1, p. 156-169; Mihail Manoilescu, Represintarea proporţionalǎ dupǎ noul Decret-
lege. Observaţii critice, explicarea calculelor electorale şi simplificarea lor, Tip. N. Stroilǎ,
Bucureşti, 1919; Idem, Inconsecvenţe în Decretul-Lege electoral, în „Arhiva pentru Ştiinţa
şi Reforma Socialǎ”, Anul I, Nr. 1, 1919, p. 208-210.
34
Alegǎtorul trebuia ca, de pe buletinul tipǎrit, folosindu-se de un creion, sǎ elimine
formaţiunile politice pe care nu le doreşte – marcându-le cu o singurǎ linie, diagonalǎ –,
respectiv candidaţii pe care nu îi vrea în Adunarea Deputaţilor, de la grupǎrile de la care
are, totuşi, preferaţi – ştergându-i cu câte o trǎsǎturǎ orizontalǎ, suprapusǎ fiecǎrui nume.
Amănunte, la Anibal Teodorescu, Reprezintarea minoritǎţilor în România, în „Arhiva
pentru Ştiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul I, 1919, Nr. 2-3, p. 465-471; Decretul electoral, în
388
Am constatat cǎ, la fel ca în 1866, şi imediat dupǎ Primul Rǎzboi Mondial,

reformele româneşti nu au fost nici întâmplǎtoare, nici izolate pe continent. În
aceeaşi perioadǎ, exproprieri ale latifundiilor, urmate de împroprietǎriri ale
ţǎranilor – de o mai mare sau o mai micǎ amploare –, au fost aplicate şi în Italia,
Austria, Ungaria, Cehoslovacia, ţǎrile baltice, Finlanda, Bulgaria, Regatul Sârbilor,
35
Croaţilor şi Slovenilor sau Grecia , contribuind cu succes, de cele mai multe ori,
la împiedicarea dezvoltǎrii stângii maximaliste, inspirate de cucerirea puterii din
36
Rusia de cǎtre bolşevici . De asemenea, în ultimii ani antebelici, respectiv în
primii ani interbelici, cele mai multe dintre statele europene, mai cu seamǎ cele
recent apǎrute sau cele încǎ în curs de modernizare, cǎutând a-şi lǎrgi bazele
reprezentative, cǎutând a construi regimuri politice echitabile, cǎutând a se
adapta la apariţia unor noi curente ideologice – moderate sau radicaliste –,
cǎutând a-şi rezolva pe cale paşnicǎ problemele structurale, economice sau
sociale, au renunţat la vechile scrutine majoritare pe care le experimentaserǎ sau,
dupǎ caz, care fuseserǎ experimentate în imperiile din care se desprinseserǎ
teritoriile lor, înlocuindu-le cu formule proporţionale. Iar, cel mai adesea, soluţia
tehnică adoptată a fost algoritmul D’Hondt. Sistemele electorale din Finlanda,
Suedia sau Bulgaria – înainte de 1914 –, din Olanda – în 1917 –, respectiv din
Germania, Norvegia, Italia, Austria, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia,
Lituania sau Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – dupǎ 1918 – s-au înscris pe
37
un asemenea traseu . Pentru Parlamentul de la Varşovia, de pildǎ, algoritmul de
repartizare a mandatelor proporţional belgian a fost adoptat în noiembrie 1918, în
timpul guvernǎrii socialistului Jędrej Moraczewski. Proiectul de reformǎ fusese
„Steagul”, Anul al IV-lea, No. 214, 26 noiembrie/ 9 decembrie 1918, p. 1. A se vedea, de

asemenea, şi Matei Dogan, op. cit., p. 15-19; Cristian Preda, România postcomunistǎ şi
România interbelicǎ, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 65-70.
35
Giacomo Acerbo, Le riforme agrarie del dopoguerra in Europa, Stabilimenti Tipografici
R. Bemporad & Figlio, Firenze, 1931, p. 9-11.
36
William Brustein, Marit Berntson, Interwar Fascist Popularity in Europe and the Default
of the Left, în „European Sociological Review”, Vol. 15, No. 2, June 1999, p. 162.
37
Amǎnunte, fragmentar, printre altele, în Enid Lakeman, James D. Lambert, op. cit., p.
158-198; Agnes Headlam-Morley, The New Democratic Constitutions of Europe: A
Comparative Study of Post-War Constitutions with Special Reference to Germany,
Czechoslovakia, Poland, Finland, the Kingdom of the Serbs, Croats & Slovenes and the
Baltic States, Oxford University Press, London, 1928, p. 103-111; Ralston Hayden, New
European Constitutions: In Poland, Czechoslovakia and the Kingdom of the Serbs, Croates
and Slovenes, în „The American Political Science Review”, Vol. 16, No. 2, May 1922, p. 214-
215; Charles Seymour, Donald Paige Frary, op. cit., Vol. II, p. 183-184, 257; Andres
Kasekamp, Rein Toomla, Parliamentarism in Estonia (1918-1940), în „Studia Universitatis
Cibiniensis. Series Historica”, Vol. IX, 2012, p. 37; Michel de Römed’is, L’Évolution
constitutionelle de la Lithuanie, în „Revista de drept public”, Anul VIII, 1933, Nr. 1-12, p.
159-163; Lothar Höbelt, Parliamentarism in Austria in Interwar Period, în „Studia
Universitatis Cibiniensis. Series Historica”, Vol. IX, 2012, p. 16; Oskar Krejčí, op. cit., p. 135.
389
moştenit de la cabinetele anterioare, era o realizare a unei comisii

constituţionale, stabilite în ianuarie 1917, şi întruchipa, în fond, rezultatul unui
38
consens naţional deplin între principalele forţe politice din Polonia . Şi în
Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, noul tip de scrutin a fost introdus tot în
urma unui acord între reprezentanţii diferitelor formaţiuni şi grupǎri, de diferite
orientǎri şi din diferite provincii. Aceştia erau reuniţi într-o structurǎ legislativǎ
provizorie, care trebuia sǎ aşeze bazele juridice pentru alcǎtuirea Adunǎrii
Constituante. Textul final a fost votat în septembrie 1920, iar primele alegeri au
39
avut loc în luna noiembrie a aceluiaşi an . Pe de altǎ parte, în Italia, spre
exemplu, doar stânga a insistat, în august 1919, pentru înlocuirea modelului
majoritar în colegii uninominale, în vigoare din 1891. A fost decizia premierului şi
ministrului de Interne de la acea vreme, Francesco Nitti, lider al Partidului
40
Radical, dar a fost luatǎ şi la presiunile socialiştilor şi ale popularilor catolici .
Creaţie a stângii liberale occidentale din a doua jumǎtate a secolului al XIX-
lea, algoritmul D’Hondt şi-a gǎsit loc în legislaţiile regimurilor politice interbelice
fiindcǎ funcţia sa fundamentalǎ, aceea de a determina distribuţii în Parlament
care sǎ redea cât mai fidel ceea ce s-a exprimat, în fapt, la urne, a proiectat iluzia
cǎ este varianta perfect compatibilǎ cu principiul sufragiului universal şi soluţia
teoreticǎ optimǎ pentru atmosfera şi aspiraţiile societǎţilor de la finele deceniului
al doilea şi începutul deceniului al treilea ale veacului trecut, abia ieşite din
experienţa rǎzboiului. Seduşi de ceea ce întorceau calculele de distribuire a
mandatelor, autorii şi susţinǎtorii noilor sisteme electorale s-au alǎturat, adeseori
41
entuziast , tendinţei generale fǎrǎ a reflecta prea atent şi la eventualele
consecinţe negative ale aplicǎrii reprezentǎrii proporţionale. Din acest punct de
vedere, începând din noiembrie 1918, Vechiul Regat, sub regele Ferdinand I, nu a
constituit o excepţie. Excepţie au fǎcut, în schimb, printre altele, teritoriile
româneşti desprinse din Imperiul Austro-Ungar.
38
Alexander J. Groth, Proportional Representation in Prewar Poland, în „Slavic Review”,
Vol. 23, No. 1, March 1964, p. 103.
39
R. J. Crampton, Eastern Europe in the Twentieth Century and After, Routledge, London,
2002, p. 134.
40
Adrian Lyttelton, The Seizure of Power. Fascism in Italy 1919-1929, Routledge, London,
2004, p. 33; Denis Mack Smith, Italy: A Modern History, University of Michigan Press,
Ann Arbor, M.I., 1959, p. 329-330; V. E. Orlando, Principii di diritto costituzionale,
Tipografia Barbèra, Firenze, 1921, p. 121; Ernesto Orrei, Il diritto costituzionale e lo stato
giuridico, Athenaeum, Roma, 1927, p. 103, 154-162; Giampietro Domenico Pellegrini,
Rappresentanza ed elettorato con riferimento alla legislazione fascista, Edizioni de «La
Toga», Napoli, 1932, p. 27; Joseph G. La Palombara, The Italian Elections and the Problem
of Representation, în „The American Political Science Review”, Vol. 47, No. 3, September
1953, p. 678.
41
Spre exemplu, Dizolvarea Parlamentului, în „România Liberǎ”, Anul IV, Nr. 8, 18
noiembrie 1918, p. 3.
390
Modelul majoritar austriac în legislaţia electoralǎ

din Transilvania şi Bucovina din anii 1919-1922
La câteva luni dupǎ Marea Unire, la finele lui iulie 1919, în Marele Sfat
Naţional – organul legislativ provizoriu din Transilvania, instituit prin
Rezoluţiunea Marii Adunǎri Naţionale de la Alba Iulia –, întrunit la Sibiu, a intrat
în dezbatere un proiect de reformǎ electoralǎ distinct faţǎ de cel realizat şi
adoptat, prin decret, în noiembrie 1918, la Bucureşti. A reuşit sǎ se sincronizeze
cu acest demers şi ceea ce, în presa acelor vremuri, a fost numită „o adunare a
42
intelectualilor şi a fruntaşilor sǎteni din Bucovina” . Astfel, în august 1919, în şi
pentru fiecare dintre cele douǎ provincii recent integrate, a fost elaborat şi a
intrat în vigoare câte un alt reper juridic ce descria regimul de aplicare a
principiului sufragiului universal masculin. Ambele texte au introdus, pentru
ambele camere ale Parlamentului, un scrutin predominant majoritar, în colegii
uninominale. Doar municipiile mai mari – Cernǎuţi, Cluj, Oradea, Timişoara şi
Arad – au fost transformate în circumscripţii în care se învesteau mai mulţi
deputaţi (în primul trei, iar în celelalte câte doi), pentru a se evita
subreprezentarea populaţiei româneşti de acolo. Liderul Partidului Naţional
Român, Iuliu Maniu, şi cele mai multe dintre celelalte elite politice din
Transilvania şi din Bucovina au refuzat, aşadar, extinderea mecanicǎ a modelului
43
proporţional belgian pentru care se optase în Vechiul Regat . Au preferat
adaptarea legii electorale austriece din 1907.
În 1896, când, pentru alegerile în Parlamentul de la Viena, prin reforma
Badeni, pe lângǎ cele patru clase de participanţi la scrutin delimitate în 1873, a
fost adǎugat un colegiu unic, bazat pe principiul sufragiului universal masculin,
vechiul sistem cenzitar cisleithanian s-a transformat, în fapt, într-o variantǎ
atipicǎ de vot plural: existau, o datǎ, aproximativ 5,3 milioane de bǎrbaţi de peste
24 de ani, înregistraţi, care determinau împreunǎ 72 de mandate de deputat, şi, în
acelaşi timp, dintre aceştia, cei mult mai puţini care se calificau şi pentru una
dintre categoriile superioare de electori, care aveau rezervate, împreunǎ, restul
de 353 de locuri în Camera Inferioarǎ a Legislativului, mai aveau dreptul la o
42
Informaţiuni politice. Reforma electoralǎ în Bucovina, în „Glasul Bucovinei”, Anul II, Nr.
209, 6 august 1919, p. 4; Situaţia politicǎ a Basarabiei şi Bucovinei, în „Patria”, Anul I, Nr.
142, 13 august 1919, p. 1; Situaţia politicǎ. În faţa alegerilor, în „Patria”, Anul I, Nr. 158, 4
septembrie 1919, p. 1; Iuliu Maniu, Testament moral politic, Realizatorul ediţiei Victor Isac,
Editura „Gîndirea Româneascǎ”, Bucureşti, 1991, p. 29-30.
43
Vasile Grecu, Reforma electoralǎ, în „Glasul Bucovinei”, Anul II, Nr. 216, 14 august 1919,
p. 1; A. Burac, Minoritǎţile în faţa reformei electorale, în „Glasul Bucovinei”, Anul II, Nr.
217, 15 august 1919, p. 1. A se vedea, de asemenea, şi Cristian Preda, op. cit., p. 73-79; Sorin
Radu, Electoratul din Transilvania în primii ani dupǎ Marea Unire, în „Apulum”, Anul
XXXVII, Nr. 2, 2000, p. 230.
391
opţiune. Aşadar, deşi adusese extinderea apreciabilǎ a accesului la urne, modelul

Badeni, în ansamblu, rǎmânea, totuşi, în esenţǎ, conservator. De aceea, în ultimii
ani ai secolului al XIX-lea, respectiv în primii ani ai secolului XX, Partidul
Tinerilor Cehi, social-democraţii din cele mai importante centre industriale sau
reprezentanţii politici ai slavilor sudici au insistat în continuare pentru
eliminarea fǎrǎ amânare a tuturor restricţiilor de avere din procesul electoral din
Austria. De cealaltǎ parte, cei mai mulţi dintre membrii formaţiunilor politice
germane, ca, de altfel, şi marii proprietari de pǎmânt din Boemia sau din
teritoriile poloneze, s-au declarat împotriva unei asemenea mǎsuri; se temeau,
foarte probabil, cǎ ar fi putut fi afectate sursele puterii lor, fiindcă primii ar fi
ajuns, în premierǎ, o minoritate şi ca reprezentare politicǎ, nu doar sub aspectul
statisticii populaţiei, iar ceilalţi s-ar fi trezit, dintr-o datǎ, cu susţinǎtori
tradiţionali mult mai puţin influenţi. Cu toatǎ opoziţia apǎrǎtorilor vechii
orânduiri, au început sa aparǎ rapid semne cǎ adoptarea votului universal
masculin egal nu va mai putea fi multǎ vreme amânatǎ. În Occident, state care
inseraserǎ acest principiu în legile lor fundamentale constituiau, la începutul
veacului trecut, modele de prosperitate, în Imperiul Rus, evenimentele
revoluţionare din anii 1905-1907 au alimentat instabilitatea în regiune, iar, în
interiorul Monarhiei Duale, în Ungaria, în iunie 1905, în plinǎ crizǎ politicǎ,
liberalul Kristóffy József, ministru de Interne în cabinetul baronului Fejérváry
Géza, a propus, la rândul sǎu, acordarea drepturilor electorale tuturor bǎrbaţilor
majori. De asemenea, în septembrie-noiembrie 1905, în Viena, Praga, Brünn,
Trieste, Lemberg, Salzburg, Cracovia, Linz, Graz, Klagenfurt, Pilsen, Karlsbad,
Innsbruck, Budweis, Sankt Pölten, Teplice, Teschen şi Ostrava, stânga social-
democratǎ a organizat manifestaţii ample pentru reformǎ. Treptat, au început sǎ
aparǎ noi susţinǎtori, chiar şi în rândul germanilor – Partidul Poporului, creştin-
socialiştii sau o parte dintre progresişti. Pe acest fond, în februarie 1906, dupǎ o
întrevedere cu împǎratul Franz Joseph, premierul austriac, baronul Paul Gautsch,
şi-a asumat, în sfârşit, introducerea votului universal. Se spera cǎ, astfel, va creşte
loialitatea cetǎţenilor faţǎ de dinastie, iar statul se va întǎri. A fost constituitǎ, la
scurt timp, o comisie specialǎ, cu rolul de a elabora un nou cadru legal pentru
desfǎşurarea alegerilor parlamentare; ceea ce fusese hotǎrât din punct de vedere
politic trebuia aşezat într-o formulǎ teoreticǎ şi într-o formǎ juridicǎ. Dezbaterile
au pornit de la ideea fundamentalǎ cǎ viitorul sistem de reprezentare
cisleithanian, fǎrǎ a fi în mod inutil complicat, era necesar sǎ fie cumva
compatibil cu natura multietnicǎ a statului multinaţional. Astfel, pe de o parte, a
fost exclusǎ orice schemǎ de vot plural şi, pe de altǎ parte, fiindcǎ subdiviziunile
celor mai multe dintre provinciile austriece erau relativ omogene lingvistic şi din
punct de vedere al tradiţiilor culturale, s-a hotǎrât adoptarea unui scrutin
majoritar pentru cea mai mare parte a teritoriului – în colegii uninominale
392
trasate astfel încât fiecare popor sǎ îşi desemneze proprii reprezentanţi în

Parlamentul de la Viena, iar centrele urbane sǎ fie separate de mediul rural.
Foarte probabil, raţiuni oarecum asemǎnǎtoare au stat şi la baza delimitǎrii
districtelor electorale din Transilvania şi din Bucovina, în august 1919; cu doar
doar câteva excepţii, şi acestea aveau tot câte un singur ales repartizat. Apoi,
trebuie precizat faptul cǎ reforma electoralǎ iniţiatǎ de cabinetul Paul Gautsch,
votatǎ în ianuarie 1907, a instituit şi un caz special. În est, în Galiţia, lucrurile au
stat diferit faţǎ de restul imperiului. Acolo populaţia era neuniform distribuitǎ
din punct de vedere al naţionalitǎţilor locuitoare şi, din acest motiv, regiunea a
fost împǎrţitǎ în circumscripţii a câte doi deputaţi, repartizaţi dupǎ o metodǎ
44
proporţionalǎ . Dupǎ cum am remarcat deja, imediat dupǎ Primul Rǎzboi
Mondial, în mod excepţional, municipiile Cernǎuţi, Cluj, Oradea, Timişoara şi
Arad au fost organizate, de asemenea, ca circumscripţii plurinominale sub o
fomulǎ proporţionalǎ.
În anii antebelici, Bucovina a fost singura provincie cu un procentaj
semnificativ de populaţie româneascǎ în care a fost aplicat modelul predominant
majoritar austriac elaborat în 1907. În Transilvania, aflatǎ sub administraţie
maghiară, în aceeaşi perioadǎ, a funcţionat unul dintre cele mai conservatoare şi
mai restrictive tipuri de scrutin europene moderne. În vigoare încǎ din 1874 (în
ciuda celor câteva încercǎri de reviziure din primele douǎ decenii ale veacului
trecut), incluzând criterii complexe pentru acordarea posibilitǎţii de a vota,
stabilite în funcţie de cuantumul taxelor anuale, de dimensiunile proprietǎţilor,
de nivelul de instrucţie sau de activitatea profesionalǎ, acest sistem electoral a
constituit, de-a lungul timpului, unul dintre instrumentele juridice importante
prin care Executivul de la Budapesta şi-a pus în practicǎ politica de maghiarizare
45
susţinutǎ . S-a întâmplat, aşadar, ca, în iulie-august 1919, Transilvania şi
Bucovina sǎ nu împartǎ şi aceeaşi experienţǎ recentǎ, ci doar aceeaşi sursǎ de
inspiraţie în ceea ce priveşte organizarea alegerilor. A fost suficient, însǎ, pentru
ca cele douǎ provincii sǎ îşi contureze o opţiune comunǎ pentru algoritmul de
repartizare a mandatelor de deputat în Parlamentul de la Bucureşti – diametral
diferitǎ de cea din Vechiul Regat şi Basarabia şi absolut în afara curentului
manifestat pe continent.
44
Despre sistemul electoral austriac instituit în 1907, a se vedea, printre altele: William
Alexander Jenks, op. cit., p. 27-53; Oskar Krejčí, op. cit., p. 64-69; Charles Seymour,
Donald Paige Frary, op. cit., Vol. II, p. 61-64; Frederic A. Ogg, Charles A. Beard, op. cit., p.
547-549.
45
Charles Seymour, Donald Paige Frary, op. cit., Vol. II, p. 67-77; Stelian Mândruţ,
Partidele maghiare în viaţa politicǎ a Transilvaniei (1867-1919), în „Anuarul Institutului de
Istorie Cluj-Napoca”, tom. XLI, 2002, p. 151-152.
393
Concluzii
În România Mare, în anii 1918-1919, aşezarea sufragiului universal masculin în
trei texte juridice distincte, de cǎtre trei organe deliberative provizorii distincte,
fiecare constituit în câte o regiune istoricǎ, nu a fost nicidecum o întâmplare. În
aceeaşi perioadǎ, celǎlalt principiu complementar fundamental, cel al
împroprietǎririi, a fost dezvoltat în nu mai puţin de patru variante oficiale – una
pentru Vechiul Regat, una pentru Basarabia, una pentru Transilvania şi una
pentru Bucovina –, pe fond asemǎnǎtoare, dar, în detaliu, definite şi exprimate în
funcţie de particularitǎţile şi percepţiile de loc. Şi, dacǎ, în chestiunea agrarǎ,
dispoziţiile diferitelor decrete au fost unificate relativ repede (în iulie 1921, printr-
o lege unicǎ, ce prevedea redistribuirea unui total de peste şase milioane de
46
hectare de teren, la nivelul întregii ţǎri ), în problema sistemului electoral, cea
dintâi încercare de instituire a aceluiaşi tip de scrutin în toate provinciile a eşuat.
În martie-aprilie 1920, guvernul Alexandru Averescu a propus înlocuirea formulei
majoritare utilizate pentru alegerea deputaţilor în teritoriile care aparţinuserǎ,
pânǎ la Primul Rǎzboi Mondial, Imperiului Austro-Ungar cu algoritmul
proporţional pe liste deschise, de inspiraţie belgianǎ, elaborat, în noiembrie 1918,
de liberali. Reproducerea metodei D’Hondt a fost blocatǎ, însǎ, de reprezentanţii
Partidului Naţional Român, ataşati şi avantajaţi, în zonele în care aveau filiale
47
puternice, de aplicarea modelului austriac adaptat .
În primii ani interbelici, asumarea separatǎ a extinderii drepturilor electorale
şi de proprietate, în provinciile mai vechi sau mai noi, deosebirile din textele de
lege alcǎtuite – fie de naturǎ strict tehnicǎ, fie în profunzime – şi rezistenţa
manifestatǎ faţǎ de unele tentative de punere în acord a diferitelor mǎsuri,
proceduri sau valori au fost expresia unei fracturi organice între viziuinile elitelor
aflate de o parte şi de cealaltǎ a arcului carpatic. Cultura politicǎ şi administrativǎ
din Vechiul Regat întruchipa cumva o sintezǎ între moravurile oriental-bizantine
şi spiritul revoluţionar francez; primele au impus structuri şi reflexe în interiorul
aparatului birocratic al statului, iar cealaltǎ tendinţǎ a determinat concepţia
centralistǎ a guvernǎrilor de facturǎ liberalǎ. În contrast, românii transilvǎneni se
46
Mircea Georgescu, op. cit., p. 53-59, 90; G. Ionescu-Siseşti, Reforma agrarǎ în diferite
ţinuturi ale României, în „Arhiva pentru Şiinţa şi Reforma Socialǎ”, Anul I, Nr. 4, ianuarie
1920, p. 735-768.
47
Guvernul în faţa Parlamentului. Textul declaraţiei cititǎ la Camerǎ şi Senat. Proectele de
legi depuse eri, în „Adevĕrul”, Anul XXXIII, Nr. 11037, 27 martie 1920, p. 4; Ultime
informaţiuni, în „Viitorul”, Anul XIII, Nr. 3608, 30 martie 1920, p. 3; Situaţia politicǎ, în
„Universul”, Anul XXXVIII, Nr. 86, 31 martie 1920, p. 3; Ultime informaţiuni, în „Viitorul”,
Anul XIII, Nr. 3609, 31 martie 1920, p. 3; Pentru reprezentarea minoritǎţilor, în „Adevĕrul”,
Anul XXXIII, Nr. 11041, 1 aprilie 1920, p. 1; Conflictul dintre Ardeleni şi guvern în jurul legei
electorale, în „Adevĕrul”, Anul XXXIII, Nr. 11041, 1 aprilie 1920, p. 4; Informaţiuni, în
„Adevĕrul”, Anul XXXIII, Nr. 11042, 2 aprilie 1920, p. 2.
394
formaserǎ ca locuitori ai spaţiului central-european, influenţaţi de modelul

federalist-regionalist imperial austriac şi de curentul naţionalist maghiar. Înainte
de Primul Rǎzboi Mondial, fuseserǎ clar subreprezentaţi în Legislativ şi, cu foarte
puţine excepţii, grupaţi într-o singurǎ formaţiune politicǎ (spre deosebire de
românii bucovineni – majoritari în dieta localǎ şi în delegaţiile provinciei în
Parlamentul de la Viena şi, în acelaşi timp, divizaţi în mai multe orientǎri
ideologice). Dupǎ Marea Unire, şi-au creat instituţii semi-autonome,
imaginându-şi, o vreme, cǎ ar putea propune, cu succes, propriul proiect de
48
dezvoltare a României . În principiu, dezacordul între perspectivele de la sud-
est, respectiv de la nord-vest de Carpaţi explicǎ şi natura ambivalentǎ a regimului
de organizare a alegerilor parlamentare elaborat în 1918-1919. „Maniu şi toţi ai lui
(...) îşi alcǎtuiserǎ o lege electoralǎ localǎ mulţumitǎ cǎreia alegerile nu mai erau
decât un simulacru de alegeri”, nota, în memoriile sale – desigur, privind dinspre
49
Vechiul Regat –, Constantin Argetoianu . „Este una din cele mai reacţionare legi
care au cârmuit în ultimul timp vreun teritoriu românesc”, se afirma, despre
acelaşi reper juridic, într-un articol, din ianuarie 1922, din „Revista Vremii
50
politice, literare şi economice” .
Marea Unire s-a înfǎţişat ca un proces istoric deschis, fiindcǎ omogenizarea
instituţionalǎ şi legislativǎ necesita timp şi putea fi realizatǎ dupǎ mai multe
reţete. Era nevoie fie de cǎutarea unui consens, fie ca una dintre viziuni – ori cea
a celor din Vechiul Regat, ori cea a transilvǎnenilor – sǎ se afirme, în detrimentul
celeilalte. A prevalat cea de-a doua opţiune. Astfel, dupǎ ce, în aprilie 1920,
guvernul Alexandru Averescu a dizolvat, prin decret, Consiliul Dirigent, fǎrǎ a
51
mai aştepta consultǎrile programate în Parlament pe aceastǎ temǎ , şi, mai ales,
dupǎ ce, la alegerile din martie 1922, guvernul Ion I. C. Brǎtianu, prin presiuni şi
violenţe asupra votanţilor şi asupra reprezentanţilor şi simpatizanţilor opoziţiei,
52
a reuşit sǎ îşi impunǎ o largǎ majoritate în Senat şi în Adunarea Deputaţilor ,
48
Irina Livezeanu, Culturǎ şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 16-17, 69-72, 162-163; Florin Müller, Fracturǎ şi continuitate în cultura
politicǎ româneascǎ: Transilvania versus Vechiul Regat, în „Revista Istoricǎ”, Tomul XIV,
Nr. 1-2, ianuarie-aprilie 2003, p. 154-156; Sorin Radu, Unificarea administrativǎ a României
Mari în gândirea politicǎ a lui Iuliu Maniu, în „Annales Universitatis Apulensis, Series
Historica”, tomul 2-3, 1998-1999, p. 16-17; Apostol Stan, Iuliu Maniu. Naţionalism şi
democraţie. Biografia unui mare român, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 106-110.
49
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
Volumul al VI-lea, Partea a VI-a (1919-1922), Ediţie şi prefaţǎ de Stelian Neagoe, Editura
Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 83.
50
Camil Petrescu, Legea electoralǎ în Ardeal, Banat şi Bucovina, în „Revista Vremii
politice, literare şi economice”, Anul II, Nr. 7, 29 ianuarie 1922, p. 10.
51
Iuliu Maniu, op. cit., p. 42; Irina Livezeanu, op. cit., p. 193.
52
A se vedea, printre altele, N. Iorga, Memorii (tristeţea şi sfârşitul unei domnii), vol. III,
Editura Naţionala S. Ciornei, f.l., f.a., p. 279-283; Iuliu Maniu, op. cit., p. 62; Mihail
395
calea prin care urma a fi consolidat noul stat pǎrea a se fi conturat. Încǎ de la
începutul mandatului 1922-1926, Executivul şi-a asigurat toate pârghiile pentru a-
şi asuma unilateral elaborarea unui sistem legislativ unitar şi coerent pentru
România Mare. În martie 1926, regimul de organizare a votului a fost inclus în
acest proces de unificare juridică, a reflectat viziunea elitelor Partidului Naţional
Liberal şi, de asemenea, a întruchipat o soluţie controversată: modelul primei
majoritare de inspiraţie italiană.
Manoilescu, Memorii, vol. I, Ediţie îngrijitǎ, prefaţǎ, note şi indice de Valeriu Dinu,
Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1993, p. 46.
396
ÎNTRE DATORIILE PROFESIEI ȘI TENTAȚIA POLITICII.

CONSECINȚE NEGATIVE ALE IMPLICĂRII
CORPULUI PROFESORAL ÎN POLITICĂ
(SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI
XX)
RAMONA CARAMELEA ∗
T
extul de față oferă câteva considerații despre pasiunile politice ce
dominau grupul profesorilor secundari la sfârșitul secolului al XIX-lea
și începutul secolului următor, analizându-le din perspectiva
consecințelor negative pe care le-au avut asupra școlii. Studiul nu are ambiția de
a oferi o privire exhaustivă asupra unui subiect deopotrivă exhaustiv. Din acest
motiv, am ales să lăsăm deoparte aspectele pozitive inerente implicării în politică
și să ne concentrăm asupra unui singur aspect: modul în care simpatiile politice
diferite și-au pus amprenta asupra relațiilor dintre membrii corpului didactic și
au alimentat o serie de tensiuni în interiorul grupului, precum și între profesori și
autoritate. Aceste opțiuni politice au dat naștere unor comportamente și acțiuni
indezirabile în rândul profesorilor secundari în contradicție cu etica profesională,
care le-au subminat prestigiul și credibilitatea și și-au pus amprenta asupra
relațiilor acestora cu elevii.
Salutată cu entuziasm, implicarea corpului profesoral în politică a fost văzută
inițial ca o victorie pentru grup și un câștig pentru societate: „sʼa socotit că
profesorii, ca oameni independenți ce erau, luminați și deprinși a judeca lucrurile
cu obiectivitatea obicinuită în sciință, vor aduce în desbaterile intereselor publice
liniștea, sângele rece, reflecțiunea, logica neturburată de considerațiunile
∗
Bursier post-doctoral, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române,
Bucureşti.
**
Cercetare finanțată prin proiectul „Minerva – Cooperare pentru cariera de elită în
cercetarea doctorală şi post-doctorală”, cod contract POSDRU 159/1.5/S/137832, proiect
cofinanțat din Fondul Social European Prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007-2013.
Între datoriile profesiei și tentația politicii ….
1
personale” . Nu excludem ca familiarizarea cu politica să se fi făcut în unele
2
cazuri mult mai timpuriu, încă din perioada studenției .
Destul de rapid, s-a constatat că politica nu însemna numai civism și
responsabilizare socială, ci aducea în școală, în egală măsură, corupția,
metehnele, comportamentele indezirabile, „zizania, violența, desordinea și
3
nedisciplina” . Conflictele înverșunate s-au numărat, de departe, printre cele mai
frecvente consecințe, iar jignirile, acuzele nefondate, articolele defăimătoare în
ziare, „nepotrivite ca apucături și ca limbagiu cu caracterul unor membri ai
4
corpului didactic” , alcătuiau scenariile acestora. Toate aceste comportamente
indezirabile se plasau într-o evidentă contradicție cu modelul comportamental
propus profesorului și cu valorile sociale pe care se fundamenta etica
profesională, afectând negativ școala, așa cum se va vedea în rândurile
următoare.
5
Criteriu ce a făcut trecerea de la ocupație la profesie , etica profesională a
desemnat inițial totalitatea regulilor de comportament pe care reprezentanții
profesiei trebuiau să le aplice, dar cercetătorii i-au mai adăugat și alte
semnificații: sistem de penalități pentru cei care transgresau regulile sau traseu
6
educațional specific pe care aspiranții la profesie trebuiau să-l respecte . În
România sfârșitului de secol XIX, profesia de profesor secundar se exercita, cel
puțin la nivel teoretic, după reguli clare ce reglementau comportamentul
profesional. Obligațiile profesionale se subsumau celor două dimensiuni ale
profesiei, instrucția și educația elevilor, și includeau respectarea programei,
utilizarea celor „mai perfecționate” metode, notarea imparțială. De asemenea,
1
Spiru Haret, Raport la Rege asupra activității Ministerului de Instrucție, București, 1903,
în „Operele lui Spiru C. Haret”, Vol. II Oficiale, 1901-1904, ed. a II-a, îngrijită, studiu
introductiv și note de Constantin Schifirneț, Comunicare, București, 2009, p. 377.
2
A se vedea pentru implicarea în politică a studenților ieșeni, Leonidas Rados, „Fructul
interzis”. Studențimea ieșeană și tentația politicii (1860-1914), în Irina Nastasă-Matei,
Laurențiu Vlad (coord.), „Universitate și politică. Evoluții instituționale românești și
trasee europene de formare intelectuală (secolele XIX-XX)”, Editura Universității din
București, 2014, pp. 217-229.
3
Spiru Haret, Raport la Rege asupra activității Ministerului de Instrucție, București, 1903,
în „Operele lui Spiru C. Haret”, Vol. II Oficiale, 1901-1904 ..., p. 377.
4
Arhivele Naţionale ale României (ANR), fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice
(MCIP), dosar 1260, an 1901, f. 5.
5
Charles McClleland, The German Experience of Professionalization Modern Learned
Professions and their Organizations from the Early Nineteenth Century to the Hitler Era,
Cambridge University Press, Cambridge, New York, 1991, p. 14, Thomas Broman citând
schema propusă de Talcott Parson, în Thomas Broman, Rethinking Professionalization:
Theory, Practice, and Professional Ideology in Eighteenth-Century German Medicine, în
„The Journal of Modern History”, Vol. 67, No. 4 (Dec., 1995), p. 835.
6
Geoffrey Cocks, Konrad H. Jarausch (ed.), German Professions, 1800–1950, Oxford
University Press, Oxford/New York, 1990, p. 169.
398
Ramona Caramelea
profesorul trebuia să le insufle elevilor respectul față de instituțiile statului, să nu

le stârnească ura față de oameni sau instituții, iar legiuitorul recomanda ca el să
devină un exemplu în acest sens. Profesorul „este dator a se purta cu deferență
față de autoritățile țerei în genere și ale școalei în particular; este dator să asculte
de consiliile inspectorilor și a directorului și să trăiască în bună înțelegere cu toți
7
colegii sei” . Codul de comportament se construiește și prin excluderea
comportamentelor neagreate, profesia fiind incompatibilă cu următoarele
delicte: crimă, fals, furt, înșelăciune, abuz de încredere, calomnie, mărturie
mincinoasă, atentat la bunele moravuri, delapidare de bani publici, mituire,
8
percepere de taxe inegale, spargere de sigilii, sustragere de acte” .
Opțiunile politice diferite și-au pus amprenta asupra relațiilor dintre
profesorii secundari și implicit asupra funcționării instituției școlare; au
alimentat relații conflictuale și au justificat acțiuni nepermise asupra colegilor
din partid. La Seminarul din Huși orientările politice diferite au generat un
conflict între domnul C. Severin, profesor de limbă latină, liberal, și restul
preoților, conservatori. Conflictul are toate ingredientele unui scenariu de film:
profesorul liberal era învinovățit că „au apucat calea intrigei și a calumniei”, a
publicat articole defăimătoare la adresa directorului seminarului, Părintele
arhimandrit Inochentie, că a făcut petiții către minister și a implicat elevii în
9
acest conflict . Nici tabăra adversă nu a scăpat acuzelor: calomnie,
comportament inadecvat, mai exact înjurături la adresa colegilor în prezența
10
elevilor, utilizarea elevilor în scop de răzbunare . Nu ne-am propus să stabilim
gradul de veridicitate al acuzelor, dar două lucruri se conturează clar lecturând
rapoartele și declarațiile celor două părți: acuzele se construiesc cu ușurință de-o
parte și de alta, elevii sunt atrași în conflictul dintre profesori.
Utilizarea elevilor reprezintă o trăsătură a conflictelor profesorale cu iz
11
politic, și nu numai . Transformați într-o masă de manevră ușor de folosit, ei
7
Regulament pentru școalele secundare (gimnazii, licee și școale secundare de fete)
Publicat în Monitorul Oficial No. 104 din 12 august 1898, în C. Lascăr, I. Bibiri, „Colecțiunea
legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale
acestui departament de la 1864-1901”, Imprimeria Statului, Bucuresci, 1901, p. 731.
8
Lege asupra învățământului secundar și superior (Sancționată prin înaltul decret regal
No. 1097 din 23 Martie 1898 și publicată în Monitorul Oficial No. 283 din 24 Martie 1898),
în C. Lascăr, I. Bibiri, „Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor
decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament de la 1864-1901”..., p. 84.
9
ANR, fond MCIP, dosar 176, an 1869, f. 830 f-v, 838 f-v.
10
Ibidem. A se vedea pentru desfășurarea conflictului și filele 832-835 f-v, 836, 836.
11
Constantin Calmuski, profesor la liceul din Galați, îl utiliza pe nepotul său, elev de liceu,
pe post de curier pentru a trimite articolele sale politice la redacția unui ziar conservator
din localitate. Însă nefericitul elev încurcă redacția ziarului conservator cu cea a unui ziar
liberal, gest ceea ce avea să stârnească un imens scandal și să conducă la pedepsirea
399
devin martori pentru a confirma o informație sau acuzație, mai ales când
12
anchetele ministeriale amenință să-i sancționeze pe scandalagii . Naivi, ei pot fi,
și sunt, ușor stârniți împotriva unui profesor sau a altuia, însă aceste manipulări
au consecințe asupra disciplinei, asupra raportului dintre profesori și elevi, într-
un cuvânt asupra ordinii sociale dezirabile într-o instituție școlară. La Liceul din
Ploiești, elevii prinși în conflictele dintre profesori, prind curaj și denunță pe
profesorul de limba latină că „dă note pe interes”. Inspecțiile efectuate la
recomandarea ministrului arată că adversarii politici ai celui incriminat nu ar fi
străini de reclamație, și scot la iveală o încrengătură de fapte reprobabile care au
ca punct comun rivalitățile politice. Acuzațiile includ mită pentru trecerea unor
examene, mărirea nejustificată a notelor. Viața privată nu scapă nici ea privirilor
rivalilor și poate oferi material incriminatoriu atunci când comportamentul
profesional nu o face; datorii, amante, vizite ale unei „fete publice” în localul
liceului apar în paginile interminabilelor rapoarte efectuate la Liceul din
13
Ploiești . Elevii urmăresc cu interes scandalurile care fac deliciul vieții de școlar
și le condimentează rutina. Însă nu rămân la nivel de spectatori, prinși în aceste
anchete îndelungate, ei sunt chestionați de inspectori asupra punctelor de
acuzație, iar alteori devin informatori din proprie initiațiativă, poate motivați de
perspectiva obținerii vreunor avantaje.
Aprinzându-se ușor, tensiunile s-au prelungit vreme de mai mulți ani. Unul
din cazurile binecunoscute în epocă s-a consumat la Liceul „Carol I” din Craiova,
neînțelegerea dintre cele două tabere, profesorii liberali și conservatori, fiind o
constantă a istoriei liceului între 1911-1914. Și în acest caz, elevii au devenit probe
valoroase pentru a susține acuzațiile celor două tabere. Profesorul N. Cantuniari,
14
conservator , era acuzat că și-a folosit propriul fiu, elev, pe care l-a încurajat „să
15
fie necuviincios” față de profesorul N. Balaban, colegul său liberal . La rându-i,
profesorului Balaban i se imputa că a pornit o campanie de presă împotriva
elevului și a intervenit la Școala de cavalerie din Târgoviște, unde fiul domnului
16
Cantuniari candida, spre a nu fi primit la examen . Conflictul escaladează foarte
ușor și capătă amploare prin cooptarea altor profesori care, în funcție de opțiuni
politice, de context, de simpatii, se solidarizează cu o parte sau alta. Similar altor
cazuri, episodul a făcut subiectul a numeroase anchete oficiale întreprinse de
profesorului de către ministrul Spiru Haret cu reținerea salariului pe 15 zile. ANR, fond
MCIP, dosar 367, an 1904, f. 7 f-v, 9 f-v, 10, 12, 13 f-v, 14 f-v.
12
ANR, fond MCIP, dosar 1260, an 1901, f. 65 f-v, 66.
13
ANR, fond MCIP, dosar 1260, an 1901, f. 1-182.
14
Inițial făcuse parte din Partidul Naţional Liberal, dar în iunie 1912 îl găsim la
conservatori. Nu știm dacă conflictul cu colegul liberal N. Balaban a jucat vreun rol în
părăsirea Partidului Naţional Liberal, ANR, fond MCIP, dosar 2427, an 1914, f. 342 f.
15
ANR, fond MCIP, dosar 2427, an 1914, f. 21 f.
16
Ibidem, f. 313, 322 f-v, 323 f-v.
400
Ramona Caramelea
inspectori școlari între 1911-1914 și a culminat în 1914 cu chemarea în judecată a

profesorilor instigatori și sancționarea lor în funcție de gravitatea actelor prin
17
reținerea salariilor pe o anumită perioadă sau prin avertismente . Totodată,
Consiliul Permanent transmitea un avertisment aspru întreg corpului profesoral,
anunțând că „Ministrul va avea întotdeauna privirile îndreptate asupra acestei
școale și că, dacă neînțelegerile și atacurile între Dniile lor vor mai continua, fie
în școală, fie în presă, în dauna disciplinei școalei și abunului mers al
învățământului, atunci se vor lua măsuri disciplinare și mai aspre împotriva
18
acelor care se vor dovedi vinovați” .
Greșelile săvârșite de corpul profesoral sunt speculate și amplificate de
colegii adversari din partidul oponent și ajung rapid în presă. Recursul la presă
constituia o notă dominantă a scandalurilor. Fiecare tabără opta pentru oficiosul
partidului din care făcea parte sau cu care avea simpatii. Un inspector desemnat
să cerceteze conflictul, celebru în epocă, de la Liceul din Ploiești, relata
ministrului că „fiecare dintre profesorii interogați sʼa grăbit să vină cu
«colecțiunea sa de ziare» și să-mi semnaleze grozăviile cuprinse în articolele
adversarilor săi, pretinzând tot deodată că amicii săi păstrează cea mai perfectă
obiectivitate și urbanitate în respunsurile lor. - Astfel am adunat diferitele
pachete de ziare prezintate pe rând de profesorii în chestiune «Colecțiunea
Rigu», «Colecțiunea Lupulescu», «Colecțiunea Stroescu», «Colecțiunea Ludwig»
19
și în sfârșit «Colecțiunea Lăzărescu» . Injuriile, la ordinea zilei, deveneau
publice prin intermediul presei, iar odată cu ele aspecte ce țineau de funcționarea
școlii sau de viața privată a celui incriminat. Sprijinul persoanelor influente
deschidea accesul la gazetele însemnate din țară. Unul dintre inspectorii școlari
desemnați cu cercetarea evenimentelor de la liceul din Craiova îi scria
ministrului: „Ziarele locale, chiar și cele din București, sunt alimentate de
articole, cele mai multe injurioase, referitoare la colegi sau la chestii școlare
20
interne” . Presa făcea publice scandalurile, le descria cu lux de amănunte,
îngroșând tonurile și prezentând propriile versiuni de adevăr în funcție de
simpatiile politice, denigrând pe unii și victimizând pe alții.
Din presă, acuzele și injuriile ajung în mâinile elevilor, făcând deliciul
acestora și încurajându-i să devină „și mai puțin disciplinați”. „Nu rareori sʼau
surprins școlari, în timpul orelor de clasă, citind pe sub bancă aceste articole
21
semnate de unii din profesorii lor, în care se defăimau alți profesori ai lor” .
17
Ibidem, f. 398 f.
18
Ibidem, f. 398 v.
19
ANR, fond MCIP, dosar 1260, an 1901, f. 8 v.
20
21
Ibidem, f. 397 f.
401
Efectele negative ale acestor conflicte îndelungate apar consemnate în

rapoartele autorităților, atente la tot ce ar putea periclita ordinea școlară. La
Liceul „Petru și Pavel” din Ploiești dușmănia dintre profesori „a făcut să se
distrugă cu totul disciplina școalei și au scoborât acest liceu care altă dată era
22
clasat printre cele mai bune, la rangul cel mai de jos” . Situația nu era cu mult
mai bună nici la Liceul „Carol I” din Craiova, unde domnea „o stare anarhică”, „o
stare de turburare aproape permanentă provocată de neînțelegerile, discuțiunile
și certurile dintre profesori, certuri cari sʼau întins și în ziarele locale, care au
pătruns și printre școlari și care sunt dăunătoare atât disciplinei școlare cât și
23
prestigiului Liceului” .
La Gimnaziul Sf. Haralambie din Turnu Măgurele, inspectorul școlar
Constantin Kirițescu atribuia lipsa de prestigiu cu care se confrunta gimnaziul
„certurilor, acusațiilor și insultelor ce fără nici o jenă profesorii își aruncă în
public, din causa incorectitudinilor la care unii se dedau și din causă că
schimbarea profesorilor și chiar promoțiile elevilor sunt influențate de bucătăria
24
electorală locală” . Lipsa de prestigiu era admisă și de corpul profesoral și de
elita locală, însă explicația pe care aceștia o avansau, radical diferită de cea a
inspectorului, aducea în discuție statutul puțin atractiv al școlii (gimnaziu),
nicidecum disputele interne. Însă prestigiul devenea un pretext verosimil de care
profesorii și orășenii aveau să se folosească pentru a intensifica presiunile în
vederea transformării gimnaziului în liceu.
Consecințele negative pe care scandalurile politice prelungite le aveau asupra
școlii erau admise și comentate până și în ziarele liberale și conservatoare.
Relatând episodul de la liceul din Craiova, ziarul „Viitorul”, oficiosul Partidului
Naţional Liberal din care făcea parte gruparea profesorului Balaban, admitea că
cele două tabere „lucrează una contra celeilalte, astfel că acum când ne aflăm în
preziua examenelor și a conferințelor pentru promovarea elevilor, elevii propuși
pentru promovare de una dintre cele două tabere, vor fi respinși de cealaltă. Deci
25
urmările certurile și scandalurilor profesorale vor fi nefaste pentru elevi” .
Și părinții vedeau o legătură între disfuncționalitățile din școală și pasiunile
politice ale corpului profesoral și nu se sfiau să o aducă la cunoștința Ministerului
Instrucțiunii. În 1911, câțiva părinți ai elevilor de la Liceul I.C. Brătianu din Pitești
înaintau o petiție Ministrului Instrucțiunii în care deplângeau părtinirea și
nedreptatea câtorva profesori, solicitând „dreptate și lumină în învățământul
26
secundar” . Petiția, redactată într-un stil menit să impresioneze destinatarul,
22
23
24
25
ANR, fond MCIP, dosar 2427, an 1914, f. 306v.
26
Ibidem, f. 75 v.
402
Ramona Caramelea
consemna o „anarhie oribilă” în liceu, generată de faptul „că cea mai mare parte
din profesori nu mai fac școală ci numai politică și personalități, încurajind fără
merit pe copii politicienilor, rudelor, amicilor Dlor și isbind pe cei cu părinți
27
necunoscuți, nepoliticieni și săraci” .
Părinții aduc în discuție opțiunile politice ale profesorilor atunci când cei din
urmă procedează în contradicție cu așteptările lor. În 1914 izbucnea la Liceul din
Târgu Jiu un scandal în aparență provocat de exigența profesorului de
matematică C. Roibănescu care la examenul final lăsase un număr mare de
corijenți. Din arhive, aflăm că exigența profesorului s-ar datora logicii politice, iar
nu celei educaționale, gestul acestuia fiind prezentat de părinți (versiune
susținută și de unul dintre profesori) ca o răzbunare politică la adresa lor,
consecință a faptului că nu votaseră la alegerile pentru Constitutantă un coleg și
28
prieten al profesorului de matematică . Ancheta desfășurată de inspectorii
ministerului stabilea nevinovăția profesorului de matematică, admițând ca
29
valabile rezultatele examenului și implicit cei 10% corijenți . De altfel, o
consultare a statisticilor oficiale întocmite de Ministerul Instrucțiunii indică în
cazul liceelor și gimnaziilor cea mai scăzută rată de promovabilitate dintre toate
30
școlile secundare . Cazul sugerează mai degrabă că părinții identifică în
comportamentul politic al profesorului niște argumente accesibile prin care pot
contesta la nevoie deciziile defavorabile ale acestuia.
Dintr-o perspectivă simbolică, scandalurile politice implicând școala apăreau
ca o desconsiderare de către profesor a simbolurilor statului și a instituțiilor
publice, ceea ce agrava fapta mai ales dacă ținem cont că autorii erau cei care
trebuiau să educe elevilor atașamentul față de rege și patrie și respectul față de
instituțiile statului. Susținător al dreptului profesorilor de a se angaja în politică,
ministrul Haret a ridicat problema generalizării unui anumit comportament
politic dăunător, în rândul acestora. Pentru un corp profesoral a cărui misiune
consta în educarea viitorilor cetățeni, în educarea și moralizarea adulților,
singurul mod admis de a face politică era unul care să nu contrazică etica
profesională, „să nu fie în opozițiune cu chemarea sa [a profesorului n.a.] așa
27
Ibidem, f. 74 f.
28
Ibidem, f. 142, 143 f-v.
29
Ibidem, f. 131 f-v.
30
A se vedea Statistica învățământului secundar public pe anul școlar 1897-1898 în
comparație cu datele anilor 1893-94, 1894-95, 1895-96 și 1896-97, Institutul de Arte grafice
Carol Göbl, Bucuresci, 1899, p. VIII. Statistica învățământului public și particular pe anii
școlari 1909-1910 și 1910-1911 urmată de tablouri grafice comparative pentru învățământul
public din perioada anilor școlari dela 1906-1907 până la 1910-1911, Inst. de arte grafice Carol
Göbl, București, 1915, p. XII.
403
31
cum este fixată atât prin legile scrise, cât și prin legea morală” . Moderația și
ponderația ar defini în opinia ministrului demersul politic potrivit. Deloc
surprinzătoare propunerea ministrului dacă ne gândim că cele două valori
morale se regăseau în etica profesională a grupului.
Garant al funcționării sistemului școlar, Ministrul Instrucțiunii Publice
deținea monopolul aplicării sancțiunilor asupra celor care nesocoteau legile și
regulamentele școlare și intervenea direct sau prin organe abilitate pentru a
restabili ordinea. Rezolvarea situațiilor conflictuale se dovedea dificilă și cerea
reconstituirea în amănunt a firului evenimentelor, ceea ce punea adesea
probleme inspectorilor delegați de ministru. Aceștia nu se sfiau să admită public
dificultățile datorate faptului că cele două tabere operează cu propriile discursuri
și relatări, și că de multe ori exista o doză de adevăr în discursul sau probele
32
fiecărei părți. Numirea inspectorilor direct de către ministru deschidea calea
politizării și ridica un semn de întrebare asupra potențialei favorizări a colegilor
de partid. De aceea, înlăturarea suspiciunilor devenea esențială pentru
exercitarea meseriei și pentru un mod corect de a-și îndeplini funcția,
determinându-i să dea asigurări oficiale de imparțialitate și corectitudine. Astfel
proceda un inspector delegat de ministru să cerceteze un scandal îndelungat de
la Gimnaziul din Fălticeni care-și anunța superiorii: „eu judec cu imparțialitate și
33
sper că voiu nimeri și leacul; sper numai” . Un alt coleg avertiza ministerul de
rezervele pe care le avea în privința capacității de a cunoaște un profesor într-un
timp atât de scurt, dar acest aspect era contrabalansat de asigurări privind
conduita sa profesională: „cel care judecă trebuie să fie drept, fără ură și fără
34
părtinire” . Cu toată pretenția de obiectivitatea pe care o invocă autorii
rapoartelor, nu excludem anumite exagerări sau deformări ale faptelor
consemnate.
Tensiunile deveneau mai frecvente la schimbarea guvernelor când asistăm la
„plata polițelor”. Tot atunci, cei mai mulți directori (funcție politică) erau
înlocuiți cu persoane credincioase din partidul câștigător, gest cu repercusiuni
asupra relațiilor dintre colegi. Interesele personale, caracterul și abilitățile noilor
31
Spiru Haret, Răspuns la interpelare Discursuri rostite în ședința Camerei de la 29 ianuarie
1903, ca răspuns la interpelarea deputatului M. Moisescu și la chestiunea personală ridicată
de Take Ionescu, în „Operele lui Spiru C. Haret”, vol. V Parlamentare 1901-1904, p. 194.
32
A se vedea pentru condițiile de numire ale inspectorilor: Lege pentru organisarea
administrațiunei central a Ministerului Cultelor și Instrucțiunei Publice (Sancționată prin
înaltul decret regal No. 2930 din 31 August 1892 și publicat în Monitorul Oficial No. 123 din 4
septembrie 1892) în C. Lascăr și I. Bibiri, „Colecțiunea legilor, regulamentelor,
programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament de la
1864-1901”..., pp. 47-48.
33
34
404
Ramona Caramelea
numiți deveneau esențiale pentru raporturile dintre colegi, fie în sensul bunelor
relații, fie într-o direcție conflictuală.
Sprijinul politic decidea soarta conflictelor și se încheia aproape întotdeauna
cu victoria celor aflați la putere. Directorului Gimnaziului din Râmnicu Vâlcea,
Eliodor Constantinescu, liberal ca orientare politică, i se înscena în 1911 un
adevărat complot menit să-l discrediteze în ochii opiniei publice și în cei ai
colegilor. Instigatorii erau câțiva colegi conservatori (șase profesori) în frunte cu
cel care aspira la direcție. Căutând să răzbune umilința unei pedepse
administrate de fostul ministru Spiru Haret și mânați de dorința de a plăti polițe
unui adversar politic, grupul conservator înscena directorului liberal un furt de
35
cataloage, prilej de a-l acuza de neglijență . În același timp, adversarii porneau o
campanie publică în presă menită să-l discrediteze pe profesorul Constantinescu,
pe care acesta i-o relata în amănunt lui Spiru Haret: „Pe dealta încep cu calomnii
în contra mea, verbal sau înscris prin gazeta locală, spre a face atmosferă
nefavorabilă, ceea ce nu (subl. în text) au isbutit, deoarece eram vâlcean și toată
36
lumea cunoștea corectitudinea și cinstea mea” . Prigoana asupra fostului
director s-a intensificat alimentată de gesturile acestuia de a-și își exprima public
simpatiile liberale, prin participarea la banchetul dat în onoarea fostului ministru
Haret și prin intenția de a publica o gazetă liberală.
A fi în tabăra adversă celor aflați la putere te situa la discreția puterii politice
și te făcea vulnerabil în fața intereselor ei, la fel cum a îmbrățișa doctrina
partidului aflat la guvernare aducea câștiguri semnificative. Mutarea lui
Constantin Copăcianu de la Seminarul din Roman la cel din Huși împotriva
dorinței sale era pusă de profesor pe seama opțiunilor sale politice diferite de cele
ale autorității: „ar fi prea durerosu ca să fiu persecutatu și osânditu pentru că mi-
am esprimatu totdeauna pe facie și consciinciosu, dară cu toată modestia,
opiniunile mele politice fără a atinge catu de pucinu instituțiunile noastre
37
politice cari sunt sacre pentru mine ca pentru totu românulu adevăratu” .
Abuzurile par instrumentul preferat de conservatori pentru răsplătirea clientelei
politice fidele. Un profesor titular de limba română de la Buzău era mutat de la
catedră pentru a face loc unui protejat al Ministrului Instrucțiunii Publice, Mihail
Vlădescu. Cu toate protestele nedreptățitului și în ciuda faptului că până și
inspectorul, numit politic, constata nedreptatea săvârșită, condiția profesorului a
38
rămas neschimbată .
Nu întotdeauna opțiunile politice diferite au generat tensiuni și conflicte în
rândul corpului didactic, după cum ne asigură un inspector școlar. La Liceul din
35
ANR, fond Spiru Haret, dosar 7, f. 75 v.
36
Ibidem.
37
ANR, fond MCIP, dosar 173, an 1869, f. 325.
38
ANR, fond Spiru Haret, dosar 5, f. 24.
405
Pitești, „raporturile dintre profesori sunt colegiale și cordiale, asemeni și între

director și profesori. Cu toată asprimea luptelor politice, raporturile între
39
adversari politici sunt pline de urbanitate în școală și chiar în afară din școală” .
Concluzii
Opțiunile politice diferite au alimentat conflicte intense în rândul corpului
profesoral sau le-au amplificat pe cele pornite din cu totul alte motive. Extinse
adesea pe durata mai multor ani, intensificate la schimbarea guvernelor,
conflictele au dat naștere comportamentelor indezirabile, contradictorii eticii
profesionale. Aduse la cunoștința publicului prin intermediul presei, ele au
diminuat prestigiul corpului profesoral și au avut consecințe negative asupra
disciplinei școlare. O consecință mai puțin intuită la prima vedere s-a făcut
simțită asupra dinamicii raporturilor profesori-părinți-elevi. Folosirea elevilor ca
martori, a contribuit alături de alți factori la retrasarea relațiilor dintre aceștia și
profesori și i-a adus pe primii mai aproape de lumea politică, cel puțin sub
aspectul informării dacă nu neapărat al unor viitoare simpatii. Disputele politice
au oferit părinților o cale (nu unica) de intervenție în spațiul școlii, punând pe
seama implicării corpului profesoral în politică, disfuncționalitățile reale sau
imaginate constatate în școală.
39
ANR, fond MCIP, 2591, an 1914, f. 49 v.
406
INTELECTUALII ROMÂNI DIN TRANSILVANIA:

DE LA PROIECTUL CONTRAREFORMEI CATOLICE
LA PROIECTUL NAȚIONAL
CORNEL SIGMIREAN ∗
I
storia intelectualității româneşti din Transilvania a început odată cu
secolul al XVIII-lea, ca rezultat direct al unirii religioase a românilor
ortodocși cu Biserica Romei, ceea ce a dus la nașterea Bisericii Greco-
1
Catolice . Unirea religioasă s-a produs pe fondul Reconquistei Austriei spre Est,
provocând, potrivit lui Pierre Chaunu, redimensionarea Europei, prin trecerea de
la „Mica” la „Marea” Europă .
La instalarea stăpânirii austriece în Transilvania la 1688, provincia avea din
2
punct de vedere religios un caracter pronunţat protestant. Situaţia a apărut ca
urmare a deţinerii puterii politice în Transilvania, mai mult de opt decenii, de
către principii calvini. Biserica protestantă îi cuprindea pe calvini şi pe unitarieni,
de etnie maghiară, şi pe luterani, majoritatea de etnie germană. Biserica
Romano-Catolică, atotputernică până în secolul al XVI-lea, era doar o confesiune
receptă, căreia i se asigura prin legi întreaga libertate. În schimb, religia ortodoxă,
împărtășită de către români, majoritari în Transilvania, avea doar un statut de
religie tolerată, nefiind recunoscută în rândul religiilor recepte.
În acest context, trecerea Transilvaniei în stăpânirea Austriei catolice
reprezenta începutul unui nou capitol pentru Biserica Romano-Catolică din
Transilvania. Curtea de la Viena era decisă să schimbe situația confesională a
Transilvaniei. În anul 1761, consilierul imperial Bonié formula maxima, specifică
epocii Barocului, şi anume că fericirea poporului cât şi a statului este mai bine
∗
Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai” al Academiei Române, Târgu-
Mureş.
1
Din bogata bibliografie dedicată unirii religioase amintim: Octavian Bârlea, Biserica
Română Unită şi ecumenismul corifeilor renaşterii culturale, München, 1983; Idem,
Mitropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855, la Blaj, München, 1987; Zenovie
Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuș, 2006; Unirea
românilor Transilvăneni cu Biserica Romei, vol. II: de la 1701 până la 1761, editat de Johann
Marte împreună cu Viorel Ioniţă, Wolfgang Nikolaus Rappert, Laura Stanciu și Ernst
Christoph Suttner, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2015.
2 Zenovie Pâclişanu, op. cit., p. 83.
Intelectualii români din Transilvania: ….
3
promovată atunci când întregul popor aparţine aceleaşi religii ca şi domnitorul.
Cum nobilimea comitatensă, de religie reformată și unitariană, și sașii luterani nu
erau dispuși să renunțe la religia lor, Viena s-a orientat spre românii ortodocși,
tolerați, absenți din viața politică. Din perspectiva Curții de la Viena, atragerea
românilor la Biserica Romei ar contribui la întărirea catolicismului, „care
4
reprezenta unul din stîlpii autorității imperiale” . Unirea religioasă se încadra și
în proiectele orientale ale Bisericii Romei, de extindere a catolicismului spre Est,
5
spre teritoriile poloneze, spre Balcani și Rusia . În 1699, prin intermediul unor
documente, Congregația De Propaganda Fide îi însărcinase pe misionarii din
Răsăritul creștin și pe iezuiții care au sosit în Transilvania odată cu armata
austriacă ca și preoții militari, să lucreze în rândul creștinilor răsăriteni cu care
intrau în legătură, pentru adeziunea acestora la hotărârile teologice ale
Conciliului de la Florența din 1439, pregătind astfel calea spre unirea lor cu
6
Biserica Romei . Pentru că șansele de conciliere a dogmelor și canoanelor
catolice și ortodoxe erau reduse, cardinalul Leopold Kollonich, artizanul unirii, a
propus ca la baza actului de unire să stea cele patru puncte acceptate de
Conciliul de la Florența: 1. Primatul papal, în sensul că Papa este capul întregii
creștinătăți; 2. În afară de rai și iad, există purgatoriul; 3. Pentru euharistie, este
suficientă și pîinea nedospită; 4. Sfântul Duh/Spiritul Sfânt purcede nu numai de
la Tatăl, ci și de la Fiul (Filioque). Pentru atragerea românilor la unire se avea în
vedere adeziunea preoților ortodocși, aflați într-o stare umilă. Cu toate că în
timpul Principatului ei au beneficiat de anumite imunități, ele aveau practic o
valoare minoră. Dintre preoți, foarte puțini erau nobili, majoritatea având un
statut de iobag, calitatea sacerdotală nescutindu-i de servituțile iobăgești. Se
adăuga pregătirea lor teologică, limitată la un curs de câteva săptămâni. Prin
unirea religioasă se întrevedea, în schimb, posibilitatea ascensiunii sociale, prin
eliberarea de sub sarcinile iobăgești, și dobândirea egalității în drepturi cu a
7
preoților care aparțineau religiilor recepte . În faimosul Einrichtungswerk din
1689, document în care expunea planul de reorganizare a întinselor teritorii
3 Mathias Bernat, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1994, p. 74.
4
Keith Hitchins, Promisiunile socio-politice ale unei posibile încheieri a Unirii, în Johann
Marte, Viorel Ioniţă, Wolfgang Nikolaus Rappert, Laura Stanciu și Ernst Christoph
Suttner (ed.), „Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei”, vol. I. „De la începuturi
până la anul 1701”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, p. 141.
5
I. Toth Zoltán, Primul secol al naționalismului românesc ardelean 1697-1792, Editura
Pythagora, București, 2001, p. 19.
6
Ernst Christoph Suttner, Conceptul de Unire identificat în instrucțiunile de la Roma din
1669 și la Cardinalul Kollonich, în „Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei”, vol.
I „De la începuturi până în anul 1701”, p. 227.
7
I. Toth Zoltán, op. cit., p. 22.
408
Cornel Sigmirean
eliberate, Cardinalul Kollonich sublinia importanţa convingerii popoarelor

răsăritene, dar mai ales a preoţilor, că prin unire îşi asigură nu numai mântuirea
sufletului ci dobândesc şi o altă situaţie socială, fiind ridicaţi în rândul nobilimii,
8
aşa cum, conform legii, erau preoţii catolici.
În faţa politicii abile de atragere la noua religie, în Sinodul din februarie 1697,
elita ortodoxă şi episcopul Teofil au acceptat unirea religioasă, prin asumarea
celor patru puncte ale Conciliului de la Florenţa. În timpul Sinodului, în
conformitate cu Patenta imperială din 1692, s-a cerut ca întregul cler și auxiliarii
bisericești să se bucure de aceleași drepturi, privilegii, scutiri și imunități de care
se bucură preoții romano-catolici. Episcopul a cerut ca și laicii uniți să fie
acceptați și promovați în funcții, ca și laicii celorlalte confesiuni, și să aibă acces
9
la educație în școlile catolice și în alte instituții .
Unirea religioasă reprezenta și o alternativă la propaganda ofensivă calvină
de atragere a românilor la reformă, dusă printre români în secolul al XVII-lea.
Dar, în iulie 1697, a intervenit moartea episcopului Teofil. În aceste condiţii,
unirea s-a realizat sub noul episcop, Atanasie Anghel. La 7 octombrie 1698,
episcopul a convocat Sinodul, care, în prezenţa a 38 de protopopi, a hotărât
unirea românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică. Textul declaraţiei de
unire este deosebit de semnificativ, el aşezând temeliile Bisericii Greco-Catolice
Unite cu Roma: Şi aşa ne unim aceşti ce scriem mai sus cu toată legea noastră,
slujba bisericii, leturghia să stea pe loc, iar de n-ar sta pre loc acele, nici aceste
peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie în
10
scaun şi nime să nu-l hărbutăluiască.
Aplicarea deplină a unirii a întâmpinat rezistenţă în rândul celorlalte
confesiuni din Transilvania, dar mai ales în rândul stărilor. Unirea a generat
rezistență inclusiv în cazul românilor. În septembrie 1700 s-a convocat un mare
sinod, cu participarea protopopilor, juraţilor, preoţilor din fiecare localitate şi a
trei fruntaşi ţărani. S-a redactat un manifest prin care se făcea cunoscută
declaraţia de unire cu Biserica Romei, potrivit decretului imperial şi enciclicelor
arhiepiscopului catolic, cu condiţia acordării privilegiilor promise pe seama
preoților. După mai multe negocieri, la 19 martie 1701 s-a semnat Diploma de
Unire (a doua diplomă a unirii), episcopul fiind întărit în funcţie (episcopus
nationis valachie) şi numit consilier împărătesc, cu condiţia să fie supus
Scaunului papal şi arhiepiscopului de Strigoniu (Esztergom). Diploma avea în
vedere și măsuri împotriva influenţei calvine, cenzurarea tipăriturilor, dar și
înfiinţarea de şcoli la Alba Iulia, Făgăraş şi Haţeg: Et ut unitorum filii majus
8 Zenovie Pâclişanu, op. cit., p. 95.

9
Greta-Monica Miron, Motivele Unirii religioase, în „Unirea românilor transilvăneni cu
Biserica Romei”, vol. I „De la începuturi până în anul 1701”, p. 220.
10 Zenovie Pâclișanu, op. cit., p. 111.
409
incrementum scientiae valeant haurire, desideramus, ut Albae, Hateg et in Fogaras

oppidis, scilicent in praeattacta Transilvania existentibus, scholas instituant, et ut
templa, ubi plures fuerint Valachi valeant erigere, annuimus. Unirea românilor
ardeleni cu Biserica Romei va cunoaşte un drum sinuos pe întreg parcursul
secolului al XVIII-lea, dar importanţa ei pentru istoria românilor va rămâne un
moment de referinţă, cu urmări majore asupra dezvoltării ulterioare.
În cazul românilor, unirea religioasă înfăptuită la sfârşitul secolului al XVII-
lea şi începutul secolului al XVIII-lea, din iniţiativa Austriei, trebuie privită atât
din perspectiva Conciliului de la Florența din 6 iulie 1439, cât şi ca politică de stat
a Barocului târziu, care vedea în religia catolică un factor de unitate a statului
austriac. De asemenea, trebuie luat în considerare momentul Conciliului de la
Trento, desfăşurat în mai multe etape, între anii 1545-1563, care în esenţă a
impus, ca principiu de bază al strategiei catolice faţă de blocul ortodox, ideea că
toţi creştinii răsăritului aflaţi în hotarele unor state catolice trebuie să intre sub
11
jurisdicţia suveranului pontif.
Din perspectivă cultural-naţională, pentru românii transilvăneni actul de
unire cu Biserica Romei reprezintă cel mai important eveniment al secolului al
XVIII-lea. Unirea religioasă, potrivit istoricului Keith Hitchins, avea să
influenţeze istoria românilor transilvăneni pe căi neprevăzute de nici unul din
12
autorii săi. Unirea a deschis accesul românilor la colegiile din Transilvania şi la
universităţile din Europa, majoritatea istoricilor fiind de acord că actul de unire a
avut cele mai semnificative consecinţe asupra naşterii naţiunii române moderne,
13
marcând primul pas spre occidentalizare. Devotamentul clerului pentru noua
biserică rezultată din unirea religioasă se putea obţine prin educaţie, prin cultură.
Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne, dezvoltând teoria
sincronismului, referindu-se la unirea religioasă afirma: „E aproape de prisos să
mai amintim că, din punct de vedere cultural, întregul veac al XVIII-lea este
dominat de actul unirii unei părţi a românilor din Ardeal cu biserica latină.
Oricât de înşelate ar fi fost speranţele politice puse în acest act şi oricare ar fi fost
jocul diplomatic al Austriei în Transilvania, importanţa lui culturală domină
întreaga chestiune a unirii: prin contactul cu însăşi obârşia neamului nostru, cu
14
Roma, ni s-a întărit conştiinţa naţională” .
La 8 septembrie 1700 s-au pus bazele unei fundaţii din fondurile căreia să se
acorde burse pentru tinerii români convertiţi la unire, care studiau la Colegiul
11 Ibidem, p. 43.
12
Keith Hitchins, op. cit., p. 13.
13
George Em. Marica, Studii sociologice, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1997, p. 237.
14
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti,
1992, p. 14.
410
Cornel Sigmirean
iezuit din Cluj. Crearea fundaţiei avea loc la câteva luni după formularea
pretenţiilor în Dieta Transilvaniei cu privire la preoţii uniţi: Valachorum filii iam
actu complures scholas romano-catholicas frequentant. La 3 octombrie 1703
cardinalul Kollonich îi scria papei Clemente XI că s-a îngrijit ca în Colegiul Iliric
din Tirnavia (Slovacia de astăzi) să fie primiţi pentru studii teologice tineri de
ritul grecesc. Literele fundaţionale ale Colegiului, pe baza cărora funcţiona
instituţia, s-au emis de către împăratul Leopold I la 22 februarie 1704. În Colegiu
urmau să studieze tineri greco-catolici, ruteni, sârbi, români şi slavi ....id est, pro
Rascianae, Ruthenae, Valachicae et Iliricae Juventutis sustentatione et Grecae
15
Ecclesiae cum Romana Uniani promotione fideliter impendatur...
Pe seama acestor tineri, cardinalul a pus bazele Fundaţiei „Janyene”, creată
prin moştenirea averii episcopului Franciscus Jany de la Sirmium (Bosnia),
fundaţie din care, mai târziu, pe parcursul secolului al XVIII-lea, vor primi burse
pentru studii viitorii episcopi Inochentie Micu Klein şi Ioan Bob. În 1705 se
întrevede şi posibilitatea trimiterii de tineri la Roma. La 20 iunie 1705, rectorul
Colegiului Grecesc de la Roma, Oratio Olivieri (membru al ordinului iezuit) îi
scria lui Kollonich că ar putea primi în Colegiul său qualche giovinetto di tenera
eta, ma di buona indole e di miglior ingegno... per ritornar poi a far del bene nelle
sue parti e convertiri li suoi nazionali. Se oferea să-i întreţină gratuit în colegiu, ei
16
urmând să-şi suporte doar cheltuielile de drum.
Dar, din cauza războiului, proiectele de trimitere a tinerilor români la
colegiile de la Tirnavia şi de la Roma nu s-au putut concretiza în primele două
decenii ale secolului al XVIII-lea. În schimb, s-a permis accesul românilor în
colegiile catolice din Transilvania, de la Cluj, Bistriţa, Alba Iulia, Braşov etc. În
anul 1703 la Colegiul Iezuit „Sfântul Iosif” din Cluj învăţau 45 de elevi români,
17
proveniţi din pătura subţire a nobilimii româneşti din Transilvania. În secolul al
XVIII-lea, Colegiul iezuit din Cluj a reprezentat principala instituţie de
învăţământ în care s-au instruit reprezentanţii păturii elitare româneşti, o elită
orientată catolic şi în spirit occidental. De asemenea, mulţi români au studiat la
Alba Iulia și la Bistrița, Tîrgu Mureș și în alte colegii din Transilvania. Într-un
raport din 1718 despre Colegiul şi Seminarul din Alba Iulia, se spunea că au fost
graeci ritus mult. La Gimnaziul Catolic din Bistriţa, între anii 1729-1799, au
studiat peste 565 de români, fii de nobili, de preoţi, de militari, negustori şi chiar
de ţărani liberi, iobagi şi jeleri.
15
Dr. Ioan Marin Mălinaş, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul
reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Teresa (1740-1780), a împăraţilor
Iosif al II-lea(1780-1790) şi Leopold al II-lea(1790-1792). Teză de doctorat în teologie, Viena,
p. 23.
16
Zenovie Pâclişanu, op. cit., p. 163.
17
I. Toth. Zoltán, op. cit., p. 169.
411
Astfel, prin intermediul şcolilor catolice, tinerii români au luat contact cu

limba latină, realizând izbitoarea asemănare a „limbii valahe” cu cea a Romei
antice. Aşa s-a născut în rândul elitelor clericale, treptat, ideea originii latine,
idee care va marca atât de mult formarea conştiinţei naţionale a
românilor.”Operele umaniste- arăta istoricul I.Toth Zoltán- de largă răspândire în
școlile iezuite și piariste din Transilvania au revelat tinerilor români teza identității
neamului lor cu gloriosul popor al Romei antice, trezindu-le pentru întâia dată
mândria originii lor romane, sentiment pe care, cu bună dreptate, românii
18
obișnuiesc să-l considere salvator din punctul de vedere național” .
În afara Transilvaniei a reuşit să plece la studii doar viitorul episcop Ioan
Giurgiu Patachi, inițial la Colegiul Pazmaneum, la Viena, unde a studiat între
anii 1703-1705, apoi la Roma, la Colegiul Germanico-Hungaricum. La 16 august
19
1710 şi-a susţinut doctoratul în teologie, la Universitatea Gregoriană.
Trimiterea constantă de tineri în colegiile catolice din Imperiu şi de la Roma,
aşa cum proiectaseră artizanii unirii, se va derula începând cu deceniul al IV-lea
al secolului al XVIII-lea. Iniţial, cu burse din Fundaţia „Janyana”, s-au trimis
tineri la studii în Slovacia, la Colegiul „Sanctus Adalbertus” şi la Universitatea
Catolică de la Tirnavia, la Seminarium Generale din Bratislava şi la Colegiul
20
„Domus Probationis” din Trenčin. Dintre cei care au studiat la şcolile din
Slovacia se va recruta o bună parte din elita Blajului din secolul al XVIII-lea:
viitorii episcopi Inochentie Micu Klein, Petru Pavel Aron (a studiat şi la Roma),
Grigore Maior (şi la Roma) și Ioan Bob, Gherontie Cotore, vicar general
episcopal, M. Neagoe, profesor la Blaj (a studiat şi la Lemberg), Ioan Neagoe,
profesor la Blaj, George Bata, profesor la Blaj, Ioan Şincai (fratele lui Gheorghe
Şincai) ofiţer în armata imperiului, Epifaniu Birtak, Ioan Erdely ş.a. Trei dintre
cei amintiţi mai sus, G. Cotore (Kattore Geruntius), P. P. Aron şi Ioan Şincai au
studiat şi la Universitatea Catolică de la Tirnavia (Nagyszombat), universitate
fondată în ambianţa reformei catolice, la 16 mai 1635, de către arhiepiscopul de
21
Esztergom, Pázmány Péter.
Principalele centre universitare de formare a elitei clericale greco-catolice în
secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au fost Viena, Buda şi Roma. La Viena, viitorii
clerici au studiat în Colegiul Pazmaneum, instituţie de învăţământ creată în anul
18
Ibidem, p. 18.
19
Ioan Chiorean, Rolul Vienei în formarea intelectualităţii româneşti din Transilvania în
secolul al XVIII-lea, în „De la umanism la iluminism”, sub red. Ioan Chiorean, Târgu-
Mureş, 1994, p. 9.
20
Iacob Mârza, Școală și națiune (Școlile de la Blaj în epoca renașterii naționale), Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 96-97.
21
Vezi Bognár Kristina, Kiss József Mihály, Varga Júlia, A Nagyszombati Egyetem
fokozatot szerzett hallgatói 1635-1777, Budapest, 2002.
412
Cornel Sigmirean
1623 de către arhiepiscopul Pázmány Péter, pentru pregătirea tinerilor catolici

22
din Transilvania. La Pazmaneum au studiat P. P. Aron, Ştefan Pop, Simion
Bran, Samuil Micu, Ioan Pamfiliu, Basiliu Andrika ş.a. Ca alumni în colegiu, ei au
urmat şi cursuri la Universitatea din Viena, unde se presupune că viitorul
cărturar iluminist Samuil Micu a luat contact cu lucrările precursorilor
Aufklerungului austriac, Ch. Thomasius, Chr. Volff, S. Puffendorf, Chr.
Baumeister, cu ideile inovatoare ale bisericii catolice, jansenismul şi
23
galicanismul.
O nouă şansă li s-a oferit românilor pentru studiu în capitala Imperiului prin
deschiderea de către Maria Tereza a Seminarului de la „Sancta Barbara”
(Collegium Graeco-Catholicum ad Sanctum Barbaram). La 24 iulie 1773, Papa
Clement al XIV-lea a emis Bula papală prin care era desfiinţat Ordinul iezuit. În
vechea clădire de la Viena, care i-a găzduit pe iezuiţi, la 15 octombrie 1775 s-a
deschis Seminarul „Sancta Barbara” (Barbareum), în care urmau să fie primiţi
tineri greco-catolici din Imperiu, din diecesele Făgăraş (4), Oradea (4), Muncaci
(Munkács) (5), Croaţia (3) şi Galiţia (4). După un an de la deschiderea
seminarului a crescut numărul burselor, diecezele românești de Făgăraş și
Oradea primind nouă, respectiv șase burse. În valoare de 300 de florini, bursa era
oferită pentru întreaga perioadă a studiilor, acoperind cheltuielile de cazare,
24
masă şi îmbrăcăminte. Ca interni la „Barbareum”, tinerii urmau să înveţe limba
25
germană şi să frecventeze teologia la Universitatea din Viena. În total, în
perioada 1775-1784, la Sancta Barbara au studiat 116 tineri uniţi, din care 41 au fost
români. Din rândul românilor, unii au fost aleşi în conducerea Seminarului:
Samuil Micu a fost ales duhovnic şi apoi prefect de studii, între anii 1780-1788
Iacob Aron a fost numit rector, iar Ştefan Salcivai a fost prefect de studii. Din
26
Dieceza de Făgăraş au studiat la Barbareum 24 de alumni. Petru Maior, el însuşi
intern la „St. Barbara”, evaluând rolul Seminarului în formarea elitei clericale
româneşti, nota: De acolo au început între români a se înmulţi preoţii cei învăţaţi
27
şi iscusiţi.
În anul 1784, împăratul a hotărât închiderea seminariilor teologice. Ca
urmare, studenţii de la „St. Barbara” au fost transferaţi la Eger, cei proveniţi din
22
Vezi Fazekas István, A Bécsi Pazmaneum magyarországi hallgatói 1623-1918 (1951),
Budapesta, 2003.
23
Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1970, p.57.
24
Ioan Chiorean, op. cit., p. 102.
25
Constantin Mălinaş, Contribuţii la istoria iluminismului românesc din Transilvania. Ioan
Corneli 1762-1848, Oradea, 2003, p. 16.
26
Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania 1774-1805,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 263.
27
Timotei Cipariu, Acte şi fragmente latine şi româneşti pentru istoria Bisericii române,
mai ales unite, Blaj, 1855, p. 131.
413
Episcopia de Oradea, şi la Lemberg, alumni din Dieceza Făgăraşului. Potrivit lui

Ioan Monorai, fost student la Lemberg, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în
28
timpul studenţiei sale, erau acolo ca la cincizeci de feciori români. Printre cei
care au studiat la Lemberg s-au numărat viitorii clerici Teodor Király, I. Nemeş,
V. Filipan, Ştefan Vlad, Constantin Gyulai, I. Simionetti, Eliseu Novac, I. Marian,
Iosif Pop Sălăgeanul, Petru Pop, Gheorghe Tatu, Basiliu Pop, Zaharie Pop,
29
Dumitru Popovici, Samuil Vulcan, Ioan Vasile etc.
Ca reper național, cel mai important centru universitar a fost Roma. După
deschiderea realizată la începutul secolului al XVIII-lea prin Ioan Giurgiu
Patachi, seria bursierilor români în Cetatea Eternă a continuat în 1739, prin
trimiterea la studii a tinerilor Silvestri Caliani, Petru Pavel Aron şi Grigore
30
Maior. Cei trei tineri au studiat în Colegiul Urban de Propaganda Fide, aflat în
subordinea Congregaţiei de Propaganda Fide, un departament al Vaticanului,
care avea menirea să propage catolicismul prin mijloace specifice epocii. Înfiinţat
în anul 1627 de Papa Urban VIII, Colegiul era considerat o adevărată universitate
catolică mondială. Durata studiilor în Colegiu era de cinci ani, din care doi erau
dedicaţi studiului filozofiei şi trei ani teologiei. Astfel, cei trei bursieri ai Blajului
au studiat la Roma între anii 1739-1744. La 1743 Grigore Maior, viitor episcop, a
susţinut doctoratul în teologie cu o teză despre principiile newtoniene. Teza i-a
fost coordonată de părintele Thomas La Seur, din Ordinul Fraţilor minimi (adică
al paulinilor, supranumiţi în Franţa les bons hommes), lector de filosofie la
Colegiul Urban de Propaganda Fide şi consultant al Inchiziţiei (Sancta Romanae
31
et Universalis Inquisitionis Qualificator) . La 1744, Curtea de la Viena a întrerupt
autorizarea trimiterii de noi tineri la Roma. Va reveni asupra hotărârii, în 1753
reluându-se trimiterea românilor la studii în Colegiul Urban de Propaganda Fide.
Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au studiat la Roma viitorii
clerici Francisc László, Alexiu Mureşan, Sabatiu Metz, Iacob Aaron, Vasile
Keresztesi, Ambrozie Sadi, Ieronim Kalnaki, Partenie Iacob, fraţii Benedict şi
32
Spiridon Fărcaş, Inochentie Pop, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Indiscutabil,
28
Ed. I. Găvănescu, Ioan Monorai, Scurtă cunoştinţă a lucrurilor Dachiei. Câteva
fragmente precedate de studii introductive în „Academia Română. Memoriile secţiunii
istorice”, seria III, vol. XXI, nr. 16, Bucureşti, 1939, p. 27.
29
I. Mârza, op. cit., p. 89-90; vezi şi Szabó Miklós, Szögi László, Erdélyi peregrimusok,
Editura Mentor, Târgu-Mureș, 1998.
30
Francisc Pall, Ştiri noi despre primii studenţi trimişi de la Blaj la Roma, în „Apullum”,
XVII, 1979, p. 470-479.
31
Kölö Károly, Confluenţe literare. Studii de literatură comparată româno-maghiară,
Editura Kriterion, Bucureşti, 1993, p. 24
32
Ioan Chiorean, Rolul instituţiilor de învăţământ superior din Roma în formarea elitei
intelectualităţii din Transilvania în secolul al XVIII-lea, în Grigore Ploeşteanu (coord.),
„Interferenţe istorice şi culturale româno-europene”, Târgu-Mureş, 1996, p. 49-56.
414
Cornel Sigmirean
crearea identităţii greco-catolice, dar mai ales formarea conştiinţei latinităţii la

români, s-au datorat contactului pe care Biserica Greco-Catolică l-a stabilit cu
patrimoniul spiritual şi cultural al Romei. Elita românească formată în instituţiile
de învăţământ de la Roma a reprezentat un important agent al transferurilor
culturale dinspre Occident spre spaţiul românesc, mai ales în secolul al XVIII-lea
și prima jumătate a secolului al XIX-lea, ea fiind purtătoarea noilor concepţii
despre naţiunea română şi despre locul românilor în comunitatea popoarelor
europene.
Prin contactul realizat cu cultura europeană a secolului al XVIII-lea,
intelectualii români, majoritatea de religie greco-catolică, au pregătit intrarea
românilor în veacul al XIX-lea, au prefațat epoca modernă în istoria românilor,
au furnizat prin opera învăţaţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai,
Ioan Budai Deleanu, Petru Maior) fundamentele ideologice ale mişcării
naţionale, prefigurând drumurile ideatice ale regăsirii de sine ca popor.
Construcţia naţiunii la români s-a fundamentat la nivelul elitei pe ideea că
afirmarea identităţii naţionale este dependentă de dezvoltarea culturii naţionale,
de educaţie şi instruire, de păstrarea şi dezvoltarea limbii naţionale. Şcoala a
devenit o prioritate pentru români, ca de altfel pentru toate naţiunile din aria
Europei Centrale. Istoricul literar Virgil Nemoianu atribuie, de altfel, etosului
instruirii un rol central în crearea societăţii moderne în spaţiul Europei
33
Centrale .
Prima jumătate a secolului al XIX-lea. Replica Bisericii Ortodoxe

Elita intelectuală a secolului al XVIII-lea a provenit din rândul clerului
greco-catolic format în colegiile din Transilvania și în universitățile și colegiile
din Slovacia, de la Tirnavia, Bratislava și Trenčin, din Ungaria, de la Esztergom, și
de la Viena și Roma. Odată cu sfârșitul secolului al XVIII-lea s-au înregistrat și
primii pași în formarea unei elite ortodoxe. Cramponându-se de ideea extinderii
unirii religioase la scara întregii Transilvanii, Viena nu a încurajat formarea unei
elite ortodoxe. S-a întârziat mult inclusiv crearea unor instituții teologice de
învățământ, similare celor aparținând altor confesiuni. Primul curs de pregătire a
preoților ortodocși s-a deschis abia în 1786, condus de Dimitrie Eustatievici, curs
care în 1811 a fost stabilit la o durată de 6 luni. O situație mai bună se înregistra în
Banat și în părțile de Vest ale Transilvaniei. În 1794 s-a deschis Institutul Central
de Teologie de la Karlowitz, în limba sârbă, de asemenea s-au deschis școli
33
Virgil Nemoianu, Cazul etosului central-european. Instruirea dincolo de clase, în
Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu (coord.), „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii”,
Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 168-192.
415
34
teologice în centrele episcopale . În anul 1822, odată cu înființarea școlilor
diecezane, la Vârșeț s-a creat și o secție română, iar la Arad s-a deschis un institut
teologic în limba română.
La începutul secolului al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a creat premisele
formării unei elite cu studii la universitățile din Imperiul habsburgic, cum au fost
medicul Ioan Molnar Piuariu și Paul Iorgovici. Pe baza Fondului xidoxial,
35
Episcopia Transilvaniei a școlarizat la Viena 15 tineri . Primul a fost Gheorghe
Lazăr, student la Viena între anii 1806-1809, unde cu bursă de la Consitoriul din
Sibiu a studiat teologia și filosofia. La întoarcerea în țară a fost profesor la Școala
36
de preoți de la Sibiu . Prin bursele oferite de episcopul Vasile Moga, în capitala
Imperiului Habsburgic au studiat Vasile Pop, Moise Fulea (profesor la Școala de
teologie din Sibiu), Ioan Moga (profesor și el la Școala de teologie din Sibiu),
Luca Pop, Ieremia Băiaș, Ioan Tipei, Constantin Toma, Ioan Popasu (episcop de
Caransebeș între anii (1865-1889), Petru Gherman, Petru Bădilă, Ioan Hania,
Grigore Pantazi ș.a.
Premisele nașterii proiectului național

Treptat, pe fondul consolidării Bisericii Ortdoxe, diferențele dintre cele două
biserici românești s-au diminuat, studiile nemaiavând de fiecare dată o miză
confesională. O mare parte a elitei intelectuale româneşti, atât ortodoxe, cât și
greco-catolice, a urmat studii în colegiile şi academiile de drept catolice,
reformate şi luterane din Transilvania, de la Cluj, Oradea, Sibiu, Târgu-Mureş,
Alba Iulia, Sighetul Marmaţiei ş.a.
La Cluj, în prima jumătate a secolului al XIX-lea funcţionau trei colegii
superioare: Liceul Piarist, Colegiul Reformat şi Gimnaziul Unitarian. Majoritatea
românilor s-au înscris la Liceul Piarist, instituţie care se revendica din vechea
universitate creată de Báthory la 1581. Redeschisă la 1694, a funcţionat sub
37
denumirea de Collegium Claudiopolitanum sau Academia Claudiopolitana . În
34
Nicolae Bocșan, Contribuții la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timișoara,
1986, p. 92.
35
Eusebiu R. Roșca, Monografia Seminarului Teologic „Andreian” al Arhidiecesei greco-
ortodoxe române din Transilvania, Sibiu, 1911; Mircea Păcurariu, Două sute de ani de
învățământ teologic la Sibiu 1786-1986, Sibiu, 1987; Vasile I. Leb, Contribuția bisericii
ortodoxe la formarea elitelor românești din Transilvania, în „Anuarul Institutului de
Istorie și Arheologie Cluj”, XXXI, 1993, p. 77-102.
36
E. Roșca, op. cit., p. 4-5; Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Editura
Enciclopedică, București, 2002, p. 246; Szabó Miklós, Szögi László, Erdély peregrinusok.
Erdely diákok európai egyetemeken 1701-1849, Editura Mentor, Târgu-Mureș, 1998, p. 295-
296.
37
Pentru istoria Liceului Piarist, vezi: Márki Sándor, A Magyar Kolosvári Király Ferenc
József Tudományegyetem törtenete és statisztikája, Kolozsvár, 1896; Erdély Károly, A
416
Cornel Sigmirean
anul 1753, Colegiul a fost ridicat la rang de Colegiu Academic Universitar. Elita
catolică maghiară a societăţii transilvănene a sperat în transformarea Colegiului
în universitate. Reformaţii, la rândul lor, au încercat să întemeieze o universitate
reformată. De asemenea, saşii au dorit să întemeieze şi ei o universitate germană.
Dar, la 1784, împăratul Iosif al II-lea a retrogradat colegiul catolic din Cluj la
nivelul unui liceu. Astfel, el a funcţionat sub denumirea de Liceul Piarist. În
cadrul lui erau trei catedre: Filozofie, Drept (din 1774) şi Medicină (din 1775). La
Catedra de Medicină a funcţionat ca profesor şi medicul oculist român Ioan
Molnar Piuariu, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea la Facultatea de Drept a
predat profesorul român Ladislau Vaida de Glod.
Potrivit istoricului Tonk Sándor, între anii 1794-1848, la Liceul Piarist din
38
Cluj au studiat în total, inclusiv la clasele inferioare, 1961 de români . Clasele
superioare, de filosofie, drept şi medicină au fost frecventate de 639 de români.
Printre ei s-au numărat Gheorghe Lazăr, George Bariţiu, Ioan Maiorescu, Vasile
Popp, vicepreşedinte al Guberniului, preşedinte al Curiei Regale şi preşedinte al
ASTREI, Alexandru Papiu Ilarian, Aron Pumnul, Avram Iancu ş.a.
Un număr relativ mare de români, circa 318, mai ales din părţile de Vest, din
39
Partium, au urmat studii la Academia de Drept din Oradea . Prezenţe
semnificative de elevi români s-au înregistrat la gimnazii şi colegiile confesionale
de la Sibiu (catolic), Satu Mare (catolic), unde în 1814 erau 9 elevi greco-catolici,
iar în 1830 erau 7 elevi, la clasa de filozofie în 1809 erau declaraţi „valachus” 9
40 41
elevi , la Academia Reformată de Drept de la Sighetul Marmaţiei , la Bistriţa
(catolic), Aiud (reformat), Târgu-Mureş (catolic), Cristurul Secuiesc (unitarian)
etc. Un rol important l-au avut în formarea intelectualităţii româneşti Academia
de Drept de la Sibiu şi Liceul Catolic de la Timişoara.
Instituţia cu rol central în formarea intelectualităţii ecleziastice româneşti a
fost Liceul Greco-Catolic de la Blaj, singura instituție de învământ superior
Kolozsvári Romai Ketolikus Fögimnasium története 1579-1898, Kolozsvár, 1898; Onisifor

Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, Bucureşti, 1929; Ştefan Pascu, Universitatea din
Cluj, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972; Vasile Puşcaş (coord.), University and Society. A
History of Cluj Higher Education in the 20th Century, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1999; Varga Júlia, A Kolozsvári jezsuita gimnázium és akadémia hallgatásága
1641-1773, Budapest, 2007; Idem, A Kolozsvári Király Liceum Hallgatásága 1784-1848,
Budapest, 2000; Ovidiu Ghitta, Istoria Universităţii Babeş-Bolyai, Editura Mega, Cluj-
Napoca, 2012.
38
Tonk Sándor, Formarea intelectualităţii române din Transilvania şi Liceul piariştilor din
Cluj, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Seria Historia”, 1968, XIII, p. 55.
39
Bozoki Alajos, A nagyvárodi Király Akadémia százodos multja 1788-tál 1888-ig,
Budapest, 1889; Varga Júlia, A nagyvárodi Jogakadémia (1780-1848) és a Püspöki
Szeminarium (1741-1848) hallgatásága, Budapest, 2006.
40
Vezi Bura László, Szatmari diákok 1610-1852, Szeged, 1994.
41
Balog Béla, A máramarassyigeti református liceum diáksága 1682-1851, Debrecen, 2000.
417
românesc din Transilvania. Între anii 1806-1850, la Blaj au urmat studii teologice
42
circa 782 de elevi, viitori preoţi ai Episcopiei de Alba Iulia şi Făgăraş .
Prima jumătate a secolului al XIX-lea înregistrează o creştere semnificativă a
românilor care studiază în afara spaţiului Transilvaniei şi Banatului. De
asemenea, a avut loc o diversificare a opţiunilor profesionale faţă de veacul al
XVIII-lea, dominat de intelectualitatea ecleziastică greco-catolică. După
reînfiinţarea Episcopiei ortodoxe s-a promovat trimiterea de tineri la studii
superioare la Pesta şi la Viena. S-au creat fundaţii şi fonduri de burse, atât greco-
catolice cât şi ortodoxe, pentru susţinerea tinerilor la studii. În anul 1802,
episcopul greco-catolic Ioan Bob a pus bazele unei fundaţii din care se acordau
43
burse pentru studii în gimnaziile catolice de la Alba Iulia, Cluj şi Târgu-Mureş .
Petru Maior, Martin Micu şi Petru Muntean au creat fundaţii administrate de
Biserica Greco-Catolică. Dintre toate iniţiativele dedicate creării de fonduri
pentru burse se detaşează Fundaţia Romanţai (Romantzai), creată de medicul
Simion Romontzai, care şi-a testamentat întreaga avere, de 45.000 de florini,
pentru burse pe seama tinerilor greco-catolici, care să studieze filosofia, dreptul,
44
medicina, pictura, arhitectura şi silvicultura . În valoare de 300 de florini anual,
bursa se atribuia acelor tineri care absolveau liceul cu calificativul „eminent” şi
cunoşteau foarte bine limba germană. Reînnoirea bursei la începutul fiecărui an
universitar era condiţionată de clasificarea bursierului între primii din anul său
de studii. Fundaţia „Romanţai” se va dovedi un important suport financiar pentru
studii la universităţile din Europa, printre bursierii ei numărându-se Titu
Maiorescu și Alexandru Papiu Ilarian. Biserica Ortodoxă Română, mai puţin
favorizată de autorităţile din Imperiul habsburgic, creează în prima jumătate a
secolului al XIX-lea primele burse pentru studii universitare din Fondul
45
Sidoxial . Un fond pentru burse de studii, în valoare de 10 000 de florini, a creat
în anul 1832 episcopul Vasile Moga, în contul căruia în 1835 a mai adăugat 30 000
46
de florini .
După modelul celor două biserici, greco-catolică şi ortodoxă, s-au creat
fonduri pentru burse de către comunităţile orăşeneşti. Astfel, comunitatea
42
Cornel Sigmirean, Intelectualitatea ecleziastică. Preoţii Blajului (1806-1948), Editura
Universităţii „Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2007.
43
Arhivele Naţionale ale României, Direcția Județeană Cluj, Fond Capitlul Mitropolitan
Blaj, Dosar nr. 13, fila 166-167.
44
Idem, Testamentul lui Simion Romontzai, fila 2.
45
Eusebiu Roşca, Monografia Institutului Seminarial Teologic – Pedagogic „Andrean” al
Arhidiecesei Greco-Ortodoxe Român din Transilvania, Sibiu, 1911, p. 7; Mircea Păcurariu,
Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu 1786-1986, Tiparul Tipografiei Eparhiale,
Sibiu, 1986, p. 43-44.
46
Ladislau Gyémánt, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania (1790-1848), Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 351.
418
Cornel Sigmirean
românească din Braşov, care avea un număr mare de comercianţi, a creat un fond
din care se susţinea un tânăr pe întreaga perioadă a studiilor la facultatea de
47
drept, cu condiţia ca după absolvire să-i apere interesele . La 1837, românii din
Răşinari au creat un fond de 2 000 de florini pentru ajutorarea tinerilor care
48
urmau studii superioare .
Principalele centre de formare a intelectualităţii româneşti din afara
Transilvaniei au fost Viena şi Pesta. La Universitatea din Viena între anii 1801-1850
au studiat 81 de români, din care 46 la teologie, 19 la medicină, 13 la drept şi 3 la
filosofie. În spaţiul german al Austriei în prima jumătate a secolului se
înregistrează români la Universitatea Tehnică din Viena (15), Institutul de
Medicină Veterinară (3), Academia de Arte Frumoase (13), Institutul de Teologie
Augustineum din Viena (5), Academia Militară Vienaer Neustadt (20), Academia
de Inginerie Militară (7), Universitatea din Lemberg (2), Universitatea din Zagreb
(2). În total, la instituţiile de învăţământ din Austria între anii 1801-1850 au
studiat 148 de români. Printre ei s-au numărat Moise Nicoară, Constantin Alutan,
Ioan Vancea (viitorul mitropolit greco-catolic), Aron Pumnul (profesor), Iosif
Hodoş, Al. Papiu Ilarian ş.a. Numărul cel mai mare se înregistrează la teologie.
Deosebit de spectaculoasă a fost creşterea numărului celor care au studiat la
academiile militare. Armata, cariera militară a fost rezervată multă vreme
aristocraţiei. Odată cu faimosul ordin dat de Maria Tereza, cariera militară a
devenit accesibilă inclusiv tinerilor proveniţi din structurile de jos ale societăţii.
La Academia Militară de la Wiener Neustadt, înfiinţată de Maria Tereza la 14
martie 1769, erau primiţi tineri dotaţi intelectual, provenind din familii care au
servit cel puţin 20 de ani în armata austriacă şi au dovedit loialitate în timpul
serviciului faţă de împărat49. Pentru români, şansa au reprezentat-o regimentele
de graniţă, create între anii 1762-1770. Astfel, din rândul grănicerilor, de la
Năsăud, Orlat şi din Banat, s-au selecţionat 27 de tineri care au urmat academiile
militare, unii dintre ei ajungând până la gradul de general50.
În afara Imperiului dunărean s-au înregistrat doar trei studenţi români la
Jena, doi la Padova (Al. Papiu Ilarian și Iosif Hodoș), unul la Pavia (Simion
Bărnuțiu) şi cinci la Roma.
A crescut numărul celor care au studiat la Universitatea din Pesta şi la
academii de drept, de agricultură şi de silvicultură din Ungaria. Pe baza
47
Transilvania, nr. 14, 15 iulie 1870, p. 166-167.
48
L. Gyémánt, op. cit., p. 352.
49
Liviu Maior, Românii în armata habsburgică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.
133.
50
Cornel Sigmirean, Români la instituţiile de învăţământ militar din Austro-Ungaria, în „A
törtenetiró elhivatottsága. Vocaţia istoricului”, Pal-Antal Sándor, Cornel Sigmirean,
Simon Zsolt (coord.), Editura Mentor, Tîrgu-Mureş, 2012, p. 335-346.
419
reconstituirilor dedicate frecventării instituţiilor de învăţământ din Ungaria (aici

fiind incluse şi cele din Slovacia de astăzi), rezultă că în prima jumătate a
secolului al XIX-lea au fost frecventate de 112 români. Dintre ei, peste jumătate,
63 de studenţi, au urmat studii la Universitatea din Pesta.
În total, în perioada 1801-1850, cumulând atât elevii de la colegiile şi
gimnaziile superioare din Transilvania, cât şi studenţii de la institutele de
învăţământ din Ungaria şi Austria, Germania şi Italia, rezultă un număr de 2 030
de studenţi români. Sigur, la acest număr de licenţiaţi se adaugă elevii de la
gimnaziile şi colegiile de la Satu Mare, Bistriţa, Sibiu, Braşov, Timişoara etc. şi de
la cursurile de preoţi, de la Sibiu, Arad, de la Seminarul Catolic din Oradea şi din
alte instituţii în cazul cărora nu avem încă date concrete. De exemplu, la Ungvár
(Ujgorod), unde în 1787 erau înregistraţi 14 cursanţi români.
În preajma Revoluţiei de la 1848, potrivit estimărilor istoricului Ladislau
Gyémánt, în Transilvania şi în părţile apusene ale ei, pătura intelectuală a
românilor se ridica la 5 343 de intelectuali51. Majoritatea erau preoţi, 2 036
ortodocşi (cu studii sumare de teologie, de câteva luni) şi 1 733 greco-catolici, în
total 3 769, reprezentând 70,5% din totalul intelectualităţii româneşti. Urmau în
ordinea procentajelor, dascălii, cu 23,8% şi, cu un număr redus, funcţionarii, 95
(1,8%) şi doar 86 de avocaţi (1,6%). Nu figurează în statistică medicii, inginerii,
absolvenţii academiilor de arte frumoase, ofiţerii şi alte categorii de intelectuali
care completează spectrul intelectualităţii româneşti la mijlocul secolului al XIX-
lea. Bineînţeles, în condiţiile unui imperiu multietnic şi multiconfesional care se
întindea din Italia în Galiţia, este foarte greu să faci evaluări absolute. O cifră de 2
500-3 000 de intelectuali români, cu studii cel puţin gimnaziale, ar putea
reprezenta o aproximare mult mai corectă şi mai apropiată de ceea ce reprezenta
categoria intelectualităţii româneşti la mijlocul secolului al XIX-lea. Un fapt este
cert, într-un secol şi jumătate de istorie, de la Unirea cu Biserica Romei la 1700,
românii au parcurs o etapă decisivă pentru cultura lor. Reformele din Imperiul
Habsburgic, mai ales reformismul iosefin, le-au creat românilor posibilitatea ca
în noua societate modernă, în care s-a produs transferul de putere de la vechiul
model de elită socio-economică la cel socio-intelectual, să facă primii paşi spre
promovarea unei elite intelectuale. Mii de tineri – scria George Bariţiu – nu numai
din clasa burgheziei, ci şi dintre feciorii ţăranilor, apucaseră de la Iosif al II-lea
încoace a trece succesiv prin şcolile gimnaziale, mulţi şi prin cele academice, care
51
L. Gyémánt, op. cit., p. 358-359. Pentru structura socio-profesională a intelectualităţii
româneşti din Transilvania în preajma Revoluţiei de la 1848, vezi şi Keith Hitchins,
Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 90-91.
420
Cornel Sigmirean
îşi simţeau demnitatea lor de om şi de cetăţean, prin urmare orice privilegii

prerogative aristocratice le erau nesuferite52.
Proiectele politice ale românilor în domeniul învățământului

superior
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, elitele politice românești au generat
o mișcare de revendicări având drept scop crearea unui învățământ național de
53
nivel superior . În timpul Revoluției de la 1848, în Petiţia naţională, adoptată de
Adunarea Națională de la Blaj, se cerea înfiinţarea de şcoli românești în toate
satele şi orașele, gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii de teologie şi o
universitate românească „dotată din casa statului”54. Ideea a fost apoi preluată
într-o nouă petiţie, elaborată de Adunarea Naţională de la Sibiu, din 28
decembrie 1848. La punctul 6 se cerea: Să se deschidă şcoalele, să se înfiinţeze şi
clase juridice provisorii la Blaj şi în Sibiu, până când se va putea înfiinţa
universitatea cerută de la monarh55. Simion Bărnuţiu în discursul ţinut în 2 mai în
Catedrala Blajului, sublinia importanţa şcolii în viaţa unei naţiuni: Să nu vă
îndoiţi câtuşi de puţin că, dacă nu vor avea românii şcoale naţionale, cu limba lor
pentru toate ramurile cunoştinţei omeneşti, nu vor avea nici politici, nici jurişti,
nici avocaţi buni, nici oratori şi poeţi, care să răspundă numelui lor56.
Asemenea revendicări erau expresia unei necesităţi naţionale, a unei stări de
spirit ce caracteriza elita românească, a racordării ei la modelele dezvoltării
culturale a naţiunilor moderne din Europa. Necesitatea unei universităţi
naţionale era rezultatul conştientizării într-o măsură tot mai mare a rolului
intelectualului în viaţa societăţii, a unei naţiuni, într-o epocă în care fenomenul
universitar cunoaşte noi dimensiuni. La nivelul Europei, la mijlocul secolului al
XIX-lea erau 250 de universităţi. La scurt timp de la pacificarea ţării, la 1 august
1849, prin capitularea revoluţiei maghiare, o delegaţie a românilor ardeleni a
înaintat o Petiţie ministrului Cultelor de la Viena în care se cerea să se deschidă
pentru români, până la organizarea ulterioară a şcoalelor, facultate juridică
naţională în Blaj cu 1 octombrie a.c.57. La 10 ianuarie 1850, într-o nouă petiţie,
înaintată de elita românească Vienei se cerea: Pentru educarea naţiunii române şi
pentru dezvoltarea naţionalităţii acesteia să se ridice o universitate română la un
52
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, vol. II,
Sibiu, 1989, p. 2.
53
L. Gyémánt, op. cit., p. 351.
54
Teodor Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub
coroana ungară, vol. I, ed. a II-a, Sibiu, 1904, p. 332.
55
Ibidem, p. 512.
56
Simion Bărnuţiu, Românii şi ungurii, ed. G. Bogdan-Duică, Cluj, 1924, p. 33.
57
T. V. Păcăţian, op. cit., p. 630.
421
loc potrivit, precum şi alte institute de instrucţiune şi educaţiune58. Revendicarea

unui sistem de învăţământ propriu pentru români a fost cuprinsă şi în Petiţia din
10 aprilie 1850, întocmită de Andrei Şaguna, trimisă împăratului în numele
clerului şi poporului român. La punctul 7 se cere monarhului ridicarea de şcoli,
atât elementare, cât şi superioare. În condiţiile în care Viena aprobă
redeschiderea în 1850 a Academiei de Drept la Sibiu, la 21 decembrie 1850, o
delegaţie română, compusă din cei doi episcopi, Andrei Şaguna (ortodox) şi
Alexandru Sterca-Şuluţiu (greco-catolic), însoţiţi de Avram Iancu, George Bariţiu
şi Timotei Cipariu au prezentat ministrului Cultelor, Leo Thun, un memoriu în
care solicită crearea unei facultăţi de ştiinţe juridice la Cluj. Memoriul a avut
aceeaşi soartă ca şi cele anterioare, cu toate că petiţionarii subliniau consecinţele
nefavorabile pe care le avea lipsa unei academii cu limba de predare româna.
Dacă se refuză petiţia – arătau membrii delegaţiei – atunci aceasta ar duce la
regresul naţiunii române. Deloc descurajaţi de atitudinea Vienei, la 16 ianuarie
1851, o nouă delegaţie, formată printre alţii din Avram Iancu, Simion Bărnuţiu,
Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Ioan Maiorescu ş.a., adresează un
memoriu împăratului în care cer să ni se dea o universitate română, în care toate
ştiinţele să se propună în limba română şi de profesori români...
Problema unei universităţi pentru români este prezentă în presă, în
corespondenţa particulară, în diferite proiecte privind dezvoltarea culturală a
românilor. Însuşi Avram Iancu, eroul românilor de la 1848, în testamentul
redactat la 2 decembrie 1850, îşi destina întreaga avere pentru înfiinţarea unei
academii de drept: Voiesc dar, şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată
averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutorul
la înfiinţarea Academiei de drepturi, tare crezând că luptătorii în numele legii vor
putea scoate drepturile naţiunii mele59.
Aflat la studii la Pavia, Simion Bărnuţiu redactează în toamna anului 1852 un
proiect de universitate pe seama românilor. Proiectul va fi publicat în primăvara
anului 1853 în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură sub titlul Cuvântul
unui student despre necesitatea unei Academii la români60. Se propunea crearea
pe seama românilor a unei universităţi după modelul clasic al universităţilor de
pe continent, cu patru facultăţi: filosofie, drept, medicină şi teologie. În cadrul
facultăţii de filosofie, să fie cuprinsă şi o „politehnică întreagă”, soluţie care se
aplica şi în cazul altor universităţi europene.
Petiţiile şi proiectele privind crearea unui învăţământ superior surprind
asumarea idealului universitar de către elita românilor din Transilvania, dar şi
58
Ibidem, p. 656.
59
Onisifor Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, în „Transilvania, Banat, Crişana,
Maramureşul 1918-1928”, II, Bucureşti, 1929, p. 853.
60
„Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, XVI, 15 aprilie 1853, p. 108.
422
Cornel Sigmirean
reflectarea unei realităţi. Într-un articol publicat de George Bariţiu în Gazeta

Transilvaniei, la începutul anului 1853, în care analiza o statistică a
învăţământului din Imperiul Habsburgic, constata diferenţele mari ce se
menţineau între numărul de studenţi şi elevi români şi populaţia şcolară a
celorlalte naţiuni din monarhie. Dintr-un număr de 74 813 elevi gimnaziali şi
studenţi aflaţi în monarhie, românii aveau un total de 1 108, în timp ce numărul
elevilor şi studenţilor germani era de 16 385, al slavilor, luaţi în general, de 20 054,
al ungurilor de 11 052, al italienilor de 21 732, al evreilor de 3 19661.
Ideea unei universităţi româneşti a reprezentat un laitmotiv al revendicărilor
politice ale românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În ianuarie 1861,
la Conferinţa Naţională de la Sibiu, liderii politici considerau că astăzi e de cea
mai urgentă şi supremă necesitate ridicarea unei facultăţi juridice, şi asta trebuie
urgentată62. În toamna anului 1866 s-a lansat un apel pentru susţinerea unei
colecte publice în vederea constituirii unui fond destinat înfiinţării unei academii
de drept63. La şedinţa Comitetului Central al Asociaţiunii din 5 aprilie 1870, fostul
cancelar aulic, Iacob Bologa, a cerut Comitetului să recunoască, printr-o
declaraţie solemnă, necesitatea înfiinţării în Monarhia austriacă a unei „Academii
de drepturi române”64. Propunerea fiind acceptată, s-a creat o comisie care a
publicat un proiect privind modalităţile de procurare a mijloacelor necesare
înfiinţării şi susţinerii unei academii de drept pentru români65. În anul 1883,
fondul se ridica la suma de 20 065 de florini, insuficient însă pentru ridicarea
unei instituţii de învăţământ superior. Ca urmare, s-a hotărât ca fondul să fie
destinat ridicării edificiului Şcolii Superioare de Fete din Sibiu66.
Problema unui învăţământ superior în limba română a revenit pe agenda
elitei româneşti la 1872, când s-a hotărât înfiinţarea Universităţii din Cluj. La
Conferinţa Naţională a Românilor din Transilvania, desfăşurată la Sibiu în zilele
de 5-6 mai 1872, se solicita ca, în cazul în care nu se poate crea o universitate pe
seama românilor, cel puţin la Universitatea din Cluj, limba cursurilor să fie
paritetică cu cea maghiară67. Crearea unei instituții de învățământ pe seama
românilor a rămas un deziderat neîmplinit în perioada dualismului austro-ungar.
61
Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională 1848-1881,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 114.
62
T.V. Păcăţian, op. cit., vol. II, p. 208.
63
Simion Retegan, Lupta burgheziei române din Transilvania pentru înfiinţarea unei
facultăţi juridice româneşti (1848-1883), în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, X,
1967, p. 313.
64
„Federaţiunea”, vol. III, 1870, nr. 30, p. 116.
65
„Gazeta Transilvaniei”, an XXXIV, 1870, nr. 40, p. 21.
66
„Transilvania”, an XIV, nr. 13-14, 1883, p. 121.
67
„Telegraful român”, XX, nr. 48, 15/27 iunie 1872, p. 190.
423
Frecventarea universităților din Europa

În perioada celei de-a doua jumătăți a secolului al-XIX-lea, până la 1918, când
s-a destrămat Imperiul Austro-Ungar și românii din Transilvania, în virtutea
principiului autoderminării, au optat pentru unirea cu România, tinerii din
Transilvania și-au desăvârșit studiile la institutele de învățământ din Ungaria.
Cercetările de până acum pun în evidenţă prezenţa românilor la 29 de institute
de învăţământ superior din Ungaria istorică (Transleithania)68. Cei mai mulţi s-
au înregistrat la cele două universităţi, de la Budapesta şi Cluj. La Universitatea
Regală Maghiară din Budapesta au studiat peste 2 586 de studenţi români. Cifra
este, sigur, aproximativă, orice reconstituire de acest gen are o marjă de eroare.
Mai mult, la Budapesta o mare parte a arhivei universităţii a ars în timpul
Revoluţiei din 1956. Ca urmare, nu s-au putut consulta matricolele, care oferă
cele mai importante informaţii pentru stabilirea identităţii naţionale a
studenţilor.
Din cei 2 586 de studenţi, 1289 au urmat Facultatea de Drept, 385 Litere şi
Filosofie, 609 Medicină şi 263 Facultatea de Teologie. Din totalul românilor care
au urmat studii la Universitatea din Budapesta, 585 au dobândit doctoratul, din
care 349 în drept, 217 în medicină, 9 în teologie şi 37 la Facultatea de Ştiinţe şi
Litere.
Pentru un semestru, un an sau cu întreaga perioadă a studiilor, printre
intelectualii români care au studiat la Budapesta s-au numărat Vasile Goldiş,
Virgil Oniţiu, Ilie Cristea, Ilarie Chendi, Octavian Goga, Nicolae Drăgan, Victor
Cheresteşiu – la Facultatea de Filosofie; Aurel Isac, Aurel Lazăr, Iuliu Maniu,
Aurel Vlad, Tiberiu Brediceanu, Traian Viua, Ştefan Cicio-Pop, Petru Groza – la
Drept; Victor Babeş, Marius Sturdza, Sabin Manuilă – la Medicină; Ilie Dăianu,
Teodor Murăşanu, Ion Agârbiceanu, Alexandru Borza – la Teologie.
Un fapt cu totul remarcabil, cinci dintre prim-miniştrii României interbelice
au urmat studii la Budapesta: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Octavian
Goga, Ilie Cristea şi Petru Groza (din 1945).
La Universitatea Regală Maghiară „Ferenc Jószef”din Cluj au studiat 2 652 de
români, din care: 1834 la Drept, 515 la Medicină, 140 la Filosofie, Limbi şi Istorie,
104 la Matematică şi Ştiinţe Naturale şi 104 la Farmacie. Din totalul studenţilor
care au frecventat universitatea din Cluj, 646 şi-au închinat studiile cu doctorat:
519 la Drept, 10 la Filosofie, Limbi şi Istorie, 8 la Matematică şi Ştiinţe Naturale şi
99 la Medicină.
Printre intelectualii români care au studiat la Cluj s-au numărat: Teodor
Mihali, Iuliu Maniu, Emil Haţeganu, Romulus Boilă, Emil Isac-la Facultatea de
Drept; Iuliu Haţeganu, Coriolan Tătaru – la Medicină; Iuliu Prodan, Nicolae
68
Raportul anual al Societăţii de lectură „Petru Maior” din Budapesta pe anul administrativ
1997/98, Budapesta, 1898, p. 46-74.
424
Cornel Sigmirean
Vătăşanu, Gavril Onişor–la Matematică şi Ştiinţe Naturale; George Coşbuc, Virgil

Şotropa, Victor Motogna – la Filosofie, Limbi şi Istorie.
Peste 303 români au studiat la Universitatea Tehnică din Budapesta. Printre
aceștia erau și Traian Vuia, care a studiat un an ingineria, după care a urmat
dreptul, Augustin Maior, considerat inventatorul telefoniei multiple, Aurel
Vlaicu, care după un an de studii la Budapesta a continuat studiile la Politehnica
din München.
În domeniul ingineriei, în silvicultură şi minerit în perioada celei de a doua
jumătăţi a secolului al XIX-lea 256 de români au studiat la Academia de Minerit
şi Silvicultură de la Schemnitz (Banská Štiavnica). Opţiunea pentru studii de
inginerie configura noile realităţi din societatea românească, interesul românilor
pentru noile profesii caracteristice economiei capitaliste. Din această perspectivă
trebuie văzută şi înscrierea românilor la academiile de agricultură de la Cluj-
Mănăştur, Debrecen, Keszthely, Košice (Kassa) Magyar-Óvár, sau la cele de
comerţ de la Cluj, Budapesta sau de la Academia Regală Maghiară de Marină
Comercială de la Fiume.
Opţiunea majorităţii românilor, ca de altfel la toate popoarele din spaţiul
Europei Centrale şi inclusiv la nivelul Europei, a fost pentru studii de drept. La
academiile de drept din Ungaria, Transilvania şi Slovacia între anii 1850-1919 au
studiat în jur de 1 108 români.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a înregistrat şi primii români la
Academia Militară Ludovika de la Budapesta, fondat 1872. La „Ludovika” au
studiat 24 de români. Printre ei s-a numărat şi marele scriitor Liviu Rebreanu.
Majoritatea ofiţerilor români au studiat la academiile militare din Viena.
În aproape 70 de ani, între anii 1851-1919, la institutele de învăţământ
superior din Ungaria au învăţat circa 7 159 de români. Dacă includem şi studenţii
de la cele două academii de teologie, de la Blaj (greco-catolică) şi Sibiu
(ortodoxă), avem un total de 11 416 studenţi. Menţionăm că nu sunt incluşi aici
elevii de la institutul teologic de la Gherla (greco-catolic) şi de la Arad şi
Caransebeş, ambele ortodoxe. Mulţi români, mai ales cei din fostele comitate
Bihor, Sălaj, Satu Mare, din Episcopia de Oradea au studiat la Seminarul Catolic
din Oradea. De exemplu, în anul universitar 1900-1901 erau 28 de români
înregistraţi la institutele teologice romano-catolice, întregind cifra tinerilor
români cu studii superioare.
Progresul înregistrat de români în promovarea unei intelectualităţi formate
în universităţi şi academiile din Ungaria este impresionant. Dacă în anul 1872-
1873, la cele două universităţi de la Cluj şi Budapesta şi de la academiile din
Ungaria erau înregistraţi 112 studenţi români, la 1912-13 erau 632 de studenţi, ceea
ce înseamnă o creştere de 546, 28 %. În aceeaşi perioadă, la nivelul populaţiei
universitare din Ungaria, creşterea a fost de 220,67%. Dar, românii, cu toată
425
această evoluție spectaculoasă, au continuat să rămână subreprezentaţi la nivelul

învăţământului superior, exceptând învăţământul teologic. La universitatea din
Cluj, unde majoritatea studenţilor proveneau din Transilvania, românii au
reprezentat în medie circa 10% din totalul studenţilor, cu diferenţe de la o
facultate la alta. La Universitatea din Budapesta studenţii români reprezentau 2-
3%. La nivelul învăţământului superior din Ungaria istorică (Transleithania) ei
reprezintă în jur de 5% la începutul secolului al XX-lea.
O parte din intelectualii români au urmat studii la universităţi din Austria,
Germania, Belgia, Franţa, Italia etc. În anul 1895-1898, potrivit unei statistici
întocmite de membrii Societăţii „Petru Maior”, la universităţile din Austria şi
Germania învăţau 49 de tineri români: 18 la Viena, 11 la Graz, 6 la Cernăuţi, 5 la
Leoben, 5 la München şi 2 la Stuttgart.
Principala atracţie pentru studii în afara Ungariei a reprezentat-o Viena.
Universitatea din Viena, fondată în 1365, beneficia în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea de grandioase institute auxiliare: clinici, Observatorul astronomic,
Institutul Central pentru Meteorologie şi Magnetismul Pământului, Biblioteca
Universităţii, cu cele 340 000 de volume. În anul 1883 Universitatea s-a mutat
într-o clădire nouă, construită în stil renascentist. Afabilă, primitoare, ospitalieră,
Viena oferă numeroase tentaţii: teatrul, opera, cafenelele etc. În cafenele –
mărturisea mai târziu Iuliu Moisil – era o adevărată viaţă culturală, erau veritabile
case de citire. În cele mai mari se găseau toate jurnalele şi revistele care apăreau în
Viena şi cele mai însemnate ziare din provincie şi din străinătate. Cafenelele au
jucat întotdeauna un mare rol în viaţa culturală şi literară, ca şi cea politică şi era
locul cel mai plăcut de întâlnire al tuturor claselor sociale69.
O reputaţie aparte o avea şcoala de medicină vieneză, Viena Mecca
Medicinei, după cum i se mai spunea. De asemenea, se bucurau de prestigiu
studiile de istorie şi filologie, prin germaniştii Jakob Minnor, slaviştii Vatroslav
von Jagic, continuatorul lui Franz Miklosich, şi Konstantin Jirecek, romanistul
Wilhelm Meyer-Lubke ş.a.
În total, în perioada 1851-1919, la Universitatea din Viena au studiat 697 de
români din Transilvania şi Banat, din care 108 la Teologie, 229 la Medicină, 156 la
Drept şi 123 la Facultatea de Filosofie. Inginerii au urmat Politehnica din Viena, la
care s-au înregistrat 89 de români. O instituţie aparte era Academia Consulară, la
care au studiat 5 români, printre care şi Ioan Vaida-Voevod, fratele cunoscutului
om politic Alexandru Vaida-Voevod. Academia pregătea tineri pentru o viitoare
carieră de diplomat. Un fapt interesant, în cariera politică a strălucit fratele lui,
Alexandru Vaida-Voevod, absolvent al Facultăţii de Medicină, care în perioada
interbelică a devenit prim-ministru. La Viena era apoi celebra Academie Militară,
69
Iuliu Moisil, Viaţa studenţilor români din Viena în a doua jumătate a secolului a XIX-lea.
Amintiri, în „Arhiva românească”, (Extras), Năsăud, 1925, p. 385.
426
Cornel Sigmirean
frecventată de 98 de români, din rândul cărora – unii au ajuns până la gradul de

general şi mareşal70.
La nivelul Austriei, în perioada 1851-1919 sunt înregistraţi studenţi români la
25 de instituţii de învăţământ superior. Ca număr de studenţi, cele mai
frecventate de români, după Viena, au fost Universitatea din Graz şi
Universitatea din Cernăuţi. La Cernăuţi funcţiona singura facultate de teologie
ortodoxă din Imperiul Austro-Ungar, ceea ce explică numărul mare de studenţi
ardeleni, aici formându-se o mare parte din elitele ortodoxe din Transilvania.
Printre studenții Facultăţii de Teologie s-a numărat şi viitorul mitropolit al
Ardealului, Nicolae Bălan.
În total, la universităţile şi academiile din Austria au studiat 1 213 de români.
Printre ei s-au numărat oamenii politici Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Ştefan
Cicio-Pop Vasile Goldiş, medicii Victor Babeş, Marius Sturza, Iuliu Moldovan,
Aurel C. Popovici, marele slavist Ioan Bogdan ş.a.
Pentru formarea elitelor intelectuale un loc aparte l-au avut universităţile
germane, în care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au studiat 314 români
din Transilvania. Cei mai mulţi s-au înregistrat la Leipzig. Aici, în 1872, a apărut
revista în limba română, Fama Lipschii. La Universitatea din Leipzig funcţiona
Institutul pentru Limba Română, susţinut financiar de statul român, condus de
profesorul Gustav Weigand, considerat în vremea sa cel mai mare specialist în
domeniul lingvisticii române din afara graniţelor României. La Leipzig au studiat
viitorul episcop Roman Ciorogariu, filologii şi scriitorii Horia Petra Petrescu,
Sextil Puşcariu, Ioan Scurtu, Nicolae Sulică şi alţii. Peste 61 de români au urmat
cursuri la universitatea din Berlin. Pentru unul sau mai multe semestre au
frecventat Universitatea din Berlin istoricii Ioan Lupaş, Romulus Cândea şi Ioan
Ursu şi poetul Octavian Goga.
Universităţile germane au avut un rol major în formarea intelectualităţii
transilvane, modelând profilul cultural al multor reprezentanţi ai elitei româneşti
din fostul Imperiu Austro-Ungar. În spaţiul german putem include şi
Universitatea Tehnică din Zürich din Elveţia, unde sunt înregistraţi 20 de
studenţi români.
În schimb, în cazul intelectualităţii transilvane au avut un rol secundar
universităţile franceze, inclusiv cele italiene, cu excepţia clerului greco-catolic
care a studiat la Roma, la Universitatea „Gregoriana” şi la Universitatea
„Urbaniana”. La Roma, ca interni în Colegiul Urban De Propaganda Fide, au
70
Cornel Sigmirean, Românii la instituţiile de învăţământ militar din Austro-Ungaria, în
Pál-Antal Sándor, Cornel Sigmirean, Simon Zsolt (ed.), „A történetíró elhivato ttsága.
Vocaţia istoricului. Emlékkönyv Szabó Miklós születésének 80. Évfordulójára” (Volum
omagial în onoarea lui Szabó Miklós la 80 ani), Editura Mentor, Târgu-Mureş, 2012, p.
342.
427
studiat Vasile Lucaciu, Augustin Bunea, înalţii ierarhi Vasile Hossu, Iuliu Hossu,
Demetriu Radu, Alexandru Nicolescu, Vasile Suciu ş.a.
La Universitatea Sorbona din Paris au studiat de asemenea câţiva
reprezentanţi de frunte ai elitei transilvane: poetul Ioan Lapedatu, Ioan Bianu,
George Moroianu, Ovidius Densuşianu, Vasile Stoica şi alţii. În total, la
universităţile din Franţa, de la Sorbona, la Politehnica din Paris, Montpellier şi
Academia de Arte Frumoase au studiat 30 de români. Printre ei şi artiştii Sava
Henţia şi Corneliu Medrea.
Geografia universitară de formare a intelectualităţii româneşti mai include
Belgia, cu Şcoala Superioară de la Anvers, la care au studiat 23 de români. Doar
un singur student avem înregistrat în Anglia, la medicină, spaţiul anglo-saxon
nefiind încă descoperit de aspiranţii la o diplomă universitară. În total, geografia
universitară a formării intelectualităţii transilvănene cuprinde 118 instituţii de
învăţământ superior din Europa. Menţionăm că la unele universităţi se
înregistrează doar un singur student, de multe ori aceași persoană. De exemplu,
Ioan Bogdan, care după studii la Bucureşti şi Iaşi a continuat la Viena, apoi la
Petersburg, Moscova şi Cracovia.
Nu avem încă studii asupra prezenţei românilor la universităţile româneşti
de la Iaşi şi Bucureşti. Numărul lor poate fi de ordinul sutelor. În 1864 au primit
ajutor pentru a studia la Bucureşti studenţii ardeleni Ioan Miron, Miron Valentin,
71
Stroia Gregoriu, C. Drăghici şi Augustin Ratz.
În total, la instituţiile de învăţământ superior din Europa, din afara Ungariei
istorice, au studiat 1 693 de tineri români. La toate instituţiile de învăţământ din
Ungaria, Austria şi din Europa de Vest sunt 13 126 de înscrişi, ceea ce nu prezintă
totalul studenţilor, mulţi dintre ei figurând la mai multe universităţi. Din totalul
înscrişilor, circa 40 au fost femei, la sfârşitul secolului al XIX-lea fiind permis
accesul tinerelor la studii universitare.
Indiscutabil, se remarcă numărul mare al celor care au studiat la
universităţile din Ungaria istorică, din Transleithania.
Tabel cu repartizarea studenţilor pe ţări (1850-1918):

Ungaria Austria Germania Italia Elveția Franța Belgia Anglia
11 416 1 213 314 61 49 30 23 1
Posibilităţile sociale reduse ale familiilor, dar şi politica statului ungar, care
descuraja plecarea tinerilor la studii în afara Ungariei, au făcut ca numărul celor
care au urmat studii în Vest să fie mai mic. În 1885 s-a introdus obligativitatea ca
cei care au studiat în afara statului să susţină examenul de profesor gimnazial în
limba maghiară. Din anul 1898, orice diplomă obţinută în străinătate trebuia
71
Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între
1859-1918, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 53.
428
Cornel Sigmirean
72
omologată la o universitate din Ungaria. Inclusiv fundaţiile de burse erau
descurajate să ofere studii pentru universităţile din afara statului. Fundaţiile
româneşti, cum a fost Fundaţia „Gojdu,” fondurile grănicereşti de la Năsăud şi
din Banat, fundaţiile administrate de mitropoliile de la Blaj şi de la Sibiu,
Societatea „Transilvania” de la Bucureşti şi alte fundaţii au acordat burse la circa
25% dintre tinerii români ce au urmat studii universitare.73
Ca opţiune profesională, au dominat preferinţele pentru preoţime şi cariera
juridică, urmate de medicină şi studii de filosofie, care includeau specializările în
litere, matematică, limbi, ştiinţe naturale, fizică şi alte specializări cu perspective
didactice. Peste 1 500 dintre intelectualii români cu studii universitare între anii
1850-1918 au dobândit doctoratul, mai ales în cazul juriştilor, profesarea
avocaturii fiind condiţionată de dobândirea doctoratului.
Impresionantă a fost mobilitatea universitară a multor viitori intelectuali,
prezenţi pe timpul studiilor la mai multe universităţi: medicii – Victor Babeş la
Budapesta, Viena, Paris şi la mai multe clinici din Germania, Mihai Sturza la
Budapesta, Viena Paris, Berlin şi Nancy, Iuliu Moldovan la Viena şi Praga, Traian
Leucuţia la Budapesta, Geneva şi Lausanne, Al. Vaida-Voevod la Viena şi
Budapesta; juriştii – Iuliu Maniu la Cluj, Viena şi Budapesta, Cornel Togan la
Budapesta, Berlin şi München, Ştefan Cicio Pop la Viena şi Budapesta; filologii şi
istoricii – Ovdiu Dante Gherman la Budapesta, Cluj şi Heidelberg, Alexandru
Bogdan la Budapesta, Berlin şi Leipzig, George Candrea la Bucureşti, Viena, Graz
şi Strasbourg, Ion Bogdan la Iaşi, Viena, Petersburg şi Cracovia, Gh. Bogdan
Duică la Budapesta, Viena şi Jena, Sextil Puşcariu la Leipzig, Viena şi Paris, Ioan
Lupaş la Budapesta şi Berlin, Ovid Densuşianu la Iaşi, Berlin şi Paris, Petru Suciu
la Budapesta, Cluj, Berlin şi München, Iosif Popovici la Graz, Leipzig, Viena,
Zagreb şi Paris; inginerii – Aurel Vlaicu la Budapesta şi München, Aurel Babeş la
Viena, Budapesta, Göttingen şi München, Augustin Maior la Budapesta, Viena,
Göttingen şi München.
Crearea intelectualităţii cu studii universitare a reprezentat pentru românii
din Transilvania expresia asumării modelului meritocratic, integrarea românilor
în ceea ce s-a definit drept etosul instruirii. Totul a început la 1700, când, pe
fondul politicii confesionale a Vienei în Transilvania, s-a facilitat accesul
românilor în școlile catolice. Elita creată pe parcursul secolului al XVIII-lea și în
72
Sándor Biro, The Nationalities problem in Transylvania 1867-1940, New York, 1994, p.
274.
73
Cornel Sigmirean, Aurel Pavel, Fundaţia „Gojdu” 1871-2001, Editura Universităţii „Petru
Maior”, Târgu-Mureş, 2002. Cornel Sigmirean, Église et école. Le rôle des fondations
ecclésiastiques dans la formation de l’élite intellectuelle roumaine à l’époque moderne, în
„Religion in Central and Eastern Europe”, edited by Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, Cluj
University Press, Cluj-Napoca, 1995, p. 302-312.
429
prima jumătate a secolului al XIX-lea, în contact cu cultura europeană, a

promovat un întreg program politic de formare a unei pături instruite în
universități, identificând în școală și cultură șansa emancipării poporului român.
În acest sens s-au creat numeroase fundații, cum au fost „Romanțai”, „Șuluțiu”,
„Bob” și altele, administrate de Biserica Greco-Catolică, „Gojdu”, administrată de
Biserica Ortodoxă, Fondurile Grănicerești de la Năsăud, fondurile ASTREI ș.a.
Românii din fostul Imperiu Austro-Ungar prin efortul familiilor de preoți,
învățători, agricultori și prin contribuția fundațiilor au reușit să cunoască la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea una din cele mai
dinamice politici de formare a unei intelectualității cu studii universitare,
contribuind la înscrierea culturii și civilizației românești în parametrii societății
moderne.
430
GÂNDITORI ȘI MOȘTENIREA LOR
BENCHMARKS IN CONTEMPORARY POLITICAL THEORY:

ANTHONY DOWNS AND THE RATIONAL IRRATIONALITY
IN THE STUDY OF ELECTORAL BEHAVIOURS
MIHAELA IVĂNESCU ∗
Short introduction
T
he behaviour of individual voters has always represented a topic of
interest for political scientists, yet only beginning with the second half
of the 20th century was the activity of researchers intensified in view of
some in-depth analyses of this sub-domain of political sciences. The year when
the contemporary age of the political behaviour studies began is considered 1944,
when the American researcher Paul Lazarsfeld and his colleagues from Columbia
University have published the first scientific work analysing the behaviour of
individual voters during an electoral campaign1. Their study was based on a series
of data collected during the presidential elections in the USA in 1940 in Elmira,
New York2. The major importance of their initiative is given by the fact that, for
the first time in an academic work, individual voters represented the main topic
of interest and this fact “has determined in great measure the transformation of
research in the field of citizenship and democratic politics”3.
In the same period, along with the activity of researchers from the Columbia
University, other two research paths have been developed that put in the centre
of analysis the individual voters and the way in which their behaviour determines
the democratic politics. Based on data from presidential elections in 1948 in the
SUA, “The American National Elections Study” series of research appeared and in
1960, using the same data package, Angus Campbell, Philip E. Converse, Warren
∗
“Ovidius” University of Constanta, Romania.
1
Edward G. Carmines, Robert Huckfeldt, “Comportamentul politic: o perspectivă de
ansamblu”, in Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (eds.), Manual de ştiinţă
politică, translated by Irina Ana Kantor, Ileana-Cristina Stănuş, Romana Careja, Mirela
Nemeş, Andreea-Ioana Cozianu, Olivia Toderean, Cosmin-Gabriel Marian (Iaşi: Polirom,
2005), p. 205.
2
Paul F. Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, The People’s Choice: How the Voter
Makes Up His Mind in a Presidential Campaign (New York: Columbia University Press,
1944).
3
E. G. Carmines, R. Huckfeldt, op. cit., p. 205.
Benchmarks in Contemporary Political Theory: ….
E. Miller and Donald E. Stokes have published one of the most read (and cited)
works in the field of electoral behaviour4. In 1957, Anthony Downs published a
work of reference in the field of political behaviour analysis, one of the first and
maybe the most popular work in the area of economic theories of democracy5.
These scientific contributions have led to the creation of three schools of
thought in the area of political behaviour: that of political sociology (continuing
the research line started by Paul Lazarsfeld and his collaborators from Columbia
University), that of political psychology (having as starting point the research
done at the University of Michigan) and that of political economy (having as
origin point the works of Anthony Downs and which has proposed and used the
concepts of “rationality” and “individual interest” in studying the behaviour of
individuals).
The most important characteristic which is common to all three schools is
the interest for the individual voter (or, in other words, the interest for the
individual perceived as autonomous agent of the electoral process), which is
seen, within all three schools of thought, as being one “interested in purpose and
instrumentally motivated”6, as the citizen was described by the political economy
tradition. It comes out that the school of thought represented by Downs and his
followers has determined the other two to permanently rethink their approach
on the citizen and his political behaviour.
Anthony Downs and His Explanatory Model of Voting Behaviour

In case of all economic models for the explanation of the political behaviour
of citizens, the central element is the individual, stressing out the rationality of
his decisions, and the vote is seen as an act of choice determined by the voter’s
interests, values and priorities. The latter rationally evaluates the political
informations he has at disposal and gives his vote to that party or candidate at
which he identifies “the means he considers the most appropriate in reaching his
own objectives”7. Thus the vote is regarded in terms of its utility, being, as
noticed by Martin Harrop and William L. Miller, an instrument used by the voter
in reaching an objective, and considering that the most important objectives are
the political ones, they are expressed by the voter under the form of vote
usefulness8. Along with the vote, information on political actors also represent a
4
Angus Campbell, Philip E. Converse, Warren E. Miller, Donald E. Stokes, The American
Voter (New York: Wiley, 1960).
5
Anthony Downs, An Economic Theory of Democracy (New York: Harper and Row, 1957).
6
E. G. Carmines, R. Huckfeldt, op. cit., p. 205.
7
Martin Harrop, William L. Miller, Elections and Voters. A Comparative Introduction
(London: Macmillan Press, London, 1987), p. 130.
8
434
Mihaela Ivănescu
supporting instrument in building the vote decision, since the voters collect and
process them according to their own values, visions, beliefs, objectives and
interests. As James Enelow and Melvin Hinich observed, the voter evaluates
candidates according to the possibility of such to better serve the voter’s interests
and, finally, will choose that candidate which will get the best evaluation, in
other words, will choose that candidate in case of which the voter would have
estimated the highest possibility to represent his interests and to solve his
requests9.
Some researchers motivate that the voters incline to vote for the candidates
of parties they have identified themselves with in time; others think that they
incline to choose that party or candidate which proposes a vision on public
policies as close as possible to their own. This second interpretation has as
starting point the theory of Anthony Downs, in the vision of which the voters
and candidates are represented by points in the space of political issues or of
public policies. In Downs’ opinion, on a linear scale from 0 to 100, the
preferences of each voter approaches a certain peak, an ideal point named bliss
point, the coordinates of which show us the exact position he has to each topic of
public interest or political matter. In case the bliss point is not accessible to the
voter – by any reasons – “he would always prefer an X point to another Y point,
provided that X and Y would be situated on the same side of the reference
point”10. According to Downs’ theory, we could consider the place occupied by a
candidate in this space as an indicator of his electoral platform or of the results
he hopes to obtain in case he will be elected. Thus, the citizen will vote for that
candidate which is closest to his ideal point.
The spatial model of the electoral competition has exercised a considerable
influence on the studies in the field of political sciences which have dealt with
the electoral behaviours domain. Although formulated by Anthony Downs in his
work An Economic Theory of Democracy, the model originates from the works of
Harold Hotelling11 and of Clyde H. Coombs12. Subsequently reformulated and
9
James Enelow, Melvin J. Hinich, The Spacial Theory of Voting (Cambridge: Cambridge
University Press, Cambridge, 1984), p. 3.
10
Radu Carp, “Reformularea modelului Hotelling – Downs în varianta lui Albert
Hirschman”, final comment to the work of Albert Hirschman, Abandon, contestare şi
loialitate. Reacţii faţă de declinul firmelor, organizaţiilor şi statelor, transl. Radu Carp
(Bucureşti: Nemira, 1999), p. 197.
11
Known American statistician and economist (1895–1973) interested, among others, by
the analysis and explanation of the location of commercial points as basic element to
attract clients. According to his findings, if on the same street are located two shops in
competing to attract as many customers as possible, they should never be located at the
corners of the street, yet very close to the middle of the street, and thus, very close to one
another. This is because consumers will always choose the closest store; in case a store is
435
completed here and there by Davis, Hinich and Ordeshook in 197013, Hinich and
Pollard in 198114, Enelow and Hinich in 198415, the spatial model represents each
voter and each candidate through a point in an Euclidian geometrical space,
point that reflects the ideal position of that individual, yet also the fact that each
voter ranks the candidates according to their closeness to his ideal position.
According to the model of spatial proximity, within the two-party systems,
parties tend to approach the median position on the left-right axis, in search of
votes from as many moderate voters as possible (due to the fact that, according
to this model, the farther a party will locate itself from the centre of the axis, the
lower the number of votes will be)16. In a multi-party system, parties will be
distributed along the left-right axis, each party assuming a position as to
correspond to the political distribution of voters17.
located farther along one street, it can increase the number of clients in case it moves
closer to the middle of the street.
12
American psychologist (1912–1988) interested by the behaviour of individual choice. He
is the author of the voting system known as the Coombs Method (or Coombs Rule),
similar to alternative voting. According to Coombs method, each voter ranks all
candidates in an electoral competition according to the personal preferences. The
candidate placed on the first place by the absolute majority of voters is declared winner;
in case this majority is not met, the candidate placed on the last place by most of the
electors will be left out, and the votes of those choosing him will be distributed to the
other candidates, according to the next preference from the ballots on which the
eliminated candidate was ranked as the first. For more details on Coombs method, see
Bernard Grofman, Scott L. Feld, “If You Like the Alternative Vote (a.k.a. the Instant
Runoff), Then You Ought to Know about the Coombs Rule”, in Electoral Studies, vol. 23,
no. 4, 2004, pp. 641-659.
13
Otto A. Davis, Melvin J. Hinich, Peter C. Ordeshook, “An Expository Development of a
Mathematical Model of the Electoral Process”, in American Political Science Review, vol.
64, no. 1, 1970, pp. 426-448.
14
Melvin J. Hinich, Walker Pollard, “A New Approach to the Spatial Theory of Electoral
Competition”, in American Journal of Political Science, vol. 25, no. 1, 1981, pp. 323-341.
15
James Enelow, Melvin J. Hinich, The Spatial Theory of Voting (Cambridge: Cambridge
University Press, Cambridge), 1984.
16
In this situation, the parties, in their attempt to obtain the votes of as many as possible
moderate voters, reduce the distance between them and at the same time increase the
ambiguity in terms of their position, actions, as well as possibilities of differentiating
them.
17
Şerban Cerkez, „Raţionalitate, ignoranţă şi comportament de vot”, introductive study to
Anthony Downs, O teorie economică a democraţiei, transl. Şerban Cerkez (Iaşi: Institutul
European, 2009), p. 14. As Șerban Cerkez notices, in this case, considering the fact that in
a multi-party system the parties incline to ideologically differentiate and to define their
own set of policies, no party will attempt to occupy the “territory” of another, in fright of
this resulting into the loss of an electoral mass. Thus the system reaches a balance, in
case the number of votes gained due to repositioning is not greater than the number of
votes lost due to the movement.
436
Mihaela Ivănescu
Downs’ model is one of proximity since it explains the voter’s preference for
a certain candidate as a direct result of the spatial “closeness” between the
positions of the two18. According to this model, voters are represented as points
in a multidimensional space which reflects their opinions on different issues. In
the simplest cases there is a unique problem (for example, the economic policy,
or the social policy) and thus, a unique dimension. At this level, the spatial
model is nothing but a formalization of the well-known left-right axis19 (or liberal
– conservative), interpreted as the degree of government intervention in
economy20. Thus, the left extremity of the axis corresponds to complete
governmental control, while the right extremity supposes the absence of any
governmental intervention that would exceed the minimum limit imposed by
the state operation. On Downs’ axis, each voter shows up as a point, his position
marking the preference for a certain level of governmental intervention. This
point was named by Donald E. Stokes as optimum point of a voter21. Under these
circumstances, one may say that a liberal voter in terms of economic policy will
prefer a liberal candidate both instead of a moderate conservative and instead of
a radical conservative (and thus, automatically, he will prefer a moderate
conservative instead of a radical one).
According to this model, the closeness or the overlapping of the political
visions of voters and candidates represents the central element in trying to
understand the modality in which the voting process takes place22. In Downs’
opinion, this fact shows that the evaluation made by a voter, the usefulness that
he has estimated for a certain topic, is based on the closeness of the voter to the
candidate, perceiving as being the most useful the candidate located the nearest
on the scale regarding the topic in case. In case a new topic will be brought up
(for example social policy, together with the economic policy), this could be
represented, at its turn, on a left-right scale, and the two topics may be combined
in a bi-dimensional spatial model, represented by a plan23.
The importance of the model elaborated by Anthony Downs is given by the
fact that he proposes a new type of approach for the political phenomena and
behaviours, namely the economical one. To this effect, he uses the theory of
18
George Rabinowitz, Stuart Elaine MacDonald, “A Directional Theory of Issue Voting”,
in The American Political Science Review, vol. 83, no. 1, 1989, p. 93.
19
By convention, numeric values on this scale increase from left to right.
20
Andrei Gheorghiță, Lideri politici şi construcţia deciziei de vot (Iaşi: Institutul European,
2010), p. 48.
21
Donald E. Stokes, “Spatial Models of Party Competition”, in The American Political
Science Review, vol. 57, no. 2, 1963, p. 368, apud ibidem.
22
Samuel Merill III, Bernard Grofman, A Unified Theory of Voting: Directional and
Proximity Spatial Models (Cambridge: Cambridge University Press, 1999), p. 6.
23
Ibidem, p. 9.
437
rational election and that of public election, theories that try to explain the public
and social phenomena starting from the assumption of rationalization of the
individual behaviour. The economic approach of political phenomena and
behaviours is based on highlighting the way in which human nature influences
the results of social action. In Downs’ vision, in an ideal world, the political and
electoral behaviours suppose the rational deliberation and action from the part
of individuals which obtain all needed information and use them to make the
best decision in view of maximizing benefits and reducing costs24.
The starting point of Downs’ theory is represented by the axiom of individual
interest, followed both by political parties (in their fight for votes) and by voters
(searching to maximize usefulness in benefit of the individuals). To this effect,
Downs stated that “politicians of this type never seek to reach a position to
implement certain policies, yet their only purpose is to get the benefits deriving
from filling in the position itself. They treat policies only as means of reaching
private objectives which they can meet only if elected”25. This reasoning
represents the basis of Downs’ fundamental model according to which “parties
propose policies with the purpose of winning elections, rather than wishing to
win elections in view of proposing policies”26.
For Downs, the voting process supposes that each individual would make a
series of estimates concerning the costs and benefits involved by decision
making. This complex decisional model is specific to rational actors and implies
the existence of three components: “completely orderly preferences, complete
information and a perfect internal computing machine”27. Yet these conditions
are not always met in the real world where, as Downs stated, individuals are
24
Ş. Cerkez, op. cit., p. 14.
25
Anthony Downs, O teorie economică a democraţiei, transl. Şerban Cerkez (Iaşi:
Institutul European, 2009), p. 65.
26
Ibidem. Thus it may be said, as Şerban Cerkez stated in his introductive study, that
“once proceeding with the electoral race, the parties will be oriented on satisfying their
own interests: the parties will not reach government position to satisfy the interests of
the society, yet they satisfy the interests of the society to get to government position”.
27
Martin Hollis, Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, transl. Carmen Dumitrescu
(Bucureşti: Trei, 2001), p. 113. Nevertheless, Hollis added that the perfectly rational agent
is indeed something idealized a lot. Nobody has such a complete and consistent set of
preferences, not even in terms of the most probable results. We do not have complete
information, not even by far, and operating with subjective probabilities in a world of
uncertainty is obviously artificial. We are not blessed with perfect internal computers.
Although this is the ideal case of a simple and vigorous notion of rationality. We are
acting rationally when we know what we want, when we have a pretty precise idea of the
probability for each course of action to satisfy us and with what costs, and when we
choose the action which is, under these circumstances, the most effective means for our
purposes.
438
Mihaela Ivănescu
facing problems like uncertainty, lack of information and high costs needed to
get information. Among these, uncertainty is considered by Downs an inherent
problem of complex elections. Besides the lack of information, it makes it
impossible to precisely estimate individual benefits, since it is very difficult for a
voter to estimate the result of elections in case he does not have enough data on
the tendencies and behavioural preferences of the others28. This idea is especially
important in the context of the analysis regarding the influence of individual
vote on the result of the elections (which depends on the others’ voting activity).
Downs explains the functioning of his model within a two-party system.
Thus, the first element reminded is that the voter evaluates the benefits29
brought by the governing party during its mandate and starts from the premises
that in the future he will obtain the same benefits. In other words, he evaluates
the governing party according to its achievements during the governance and
not according to promises made. At the same time, the voter also evaluates the
party in opposition, trying to identify the benefits he would have had in case it
was in government position. Although a difficult approach, it is useful to the
voter in order to compare the two parties using the same criterion. Finally, the
voter makes the difference between the results obtained by each party and votes
for the one that got the best score, or, according to the terms used by Martin
Harrop and William L. Miller, the voter counts the “party differential”, namely
the difference between two “utility incomes”, and chooses the party that obtains a
positive result30. The two researchers add the fact that the voter’s approach is a
similar one within a multi-party system, noting that, in this case, he will no
longer evaluate the parties he estimates as unlikely to win31.
One of the most interesting challenges that Downs has addressed to the
“traditional perspectives on democratic citizenship” was the theorization of the
concept of rational abstention32. Defining rationality against the means and
purposes of human action – “by rational action we understand that type of action
which is effectively planned to reach the political and economic purposes
consciously selected by the actors”33 – in his economic theory of democracy
28
Ş. Cerkez, op. cit., p. 17.
29
Martin Harrop and William L. Miller use the term “utility income” when referring to
the voter’s approach to compare the two parties in terms of the gained or expected
benefits from each of them.
30
M. Harrop, W. L. Miller, op. cit., p. 146.
31
Ibidem.
32
Ibidem, p. 207.
33
A. Downs, op. cit., p. 55. Downs presents next the three conditions which, in his
opinion, must be met for the government to reach its target, according to his model: a
democratic political structure will allow the existence of parties in opposition, the
439
Downs has motivated why each citizen that would act fully rational to maximize
a benefit or to follow an individual interest that he defines by himself, once his
response is put in an electoral situation it may result in voting abstention. Downs
explains that this is what comes out from the estimations made by each citizen,
in terms of costs versus benefits of voting participation. In other words, a rational
citizen would choose to abstain from voting due to his perception on the
minimum chances that the participation of a unique individual would have in
deciding the election results34.
Yet many of Downs’ disciples do not agree with the use of the term “rational
voters” and propose its replacement with that of “reasoning voters”, which
“reflect on the sense of political support [...], on what governments do and
should do [and to which] the achievements of governments, parties and
candidates affect their evaluations and preferences”35.
Contestations and Criticism against the Model Proposed by Downs

The spatial models of the electoral behaviour probably represent one of the
most intensely studied subjects of this part of contemporary political science.
The theory proposed by Anthony Downs in 1957, yet also that of Black36 in 1958,
have had a considerable impact, not only within formal discussions of specialists
in political theory, but also through the influence they have had over public
debates and political parties’ strategies from different countries, stimulating also
many research activity in this area.
Nevertheless, there are some issues that the model of spatial proximity does
not explain very well. One of these would be represented by the question if we
may expect for the direction of movement of the candidate from the status quo
point to be made such as to bring the new status quo closer to the voter. At the
same time, the fact that the voters are concerned by results in certain areas more
than in others (in other words, the intensity of their preferences is different for
different problems on the public agenda) is of great importance in the attempt to
understand the preferences of voters and the strategies of candidates. In
addition, the position on a specific issue that the voter assigns to a candidate
existence of different degrees of uncertainty and the existence of an electorate composed

from rational electors.
34
E. G. Carmines, R. Huckfeldt, op. cit., p. 207. The two authors next assert that indeed,
based on such a calculus it is clear enough that the only rational course of action is that
of voting abstention.
35
Samuel L. Popkin, The Reasoning Voter: Communication and Persuasion in Presidential
Campaigns (Chicago: University of Chicago Press, 1991), p. 7, apud E. G. Carmines, R.
Huckfeldt, op.cit., p. 226.
36
Duncan Black, The Theory of Committees and Elections (Cambridge: Cambridge
University Press, 1958).
440
Mihaela Ivănescu
does not necessarily have to be the same position that candidate has formally
exposed, nor one that is found in his electoral platform. This is because the
voters may disregard the electoral platform of a candidate, and focus more on
the possibility for certain policies to be truly implemented37.
In 1985, Bernard Grofman has proposed two modifications to the standard
model of proximity formulated by Downs38. First of all, he has stated that it is
necessary to consider not only the ideal points of voters and the closeness of
candidates to such, yet also to consider the status quo point (not only the
direction in which this point may be moved by the candidate). Secondly,
Grofman has explained that it is not necessary to explicitly take account of the
positions of candidates, since the voters are more inclined to give less
importance to candidates’ statements. In analysing the policies proposed by the
candidates, in Grofman’s opinion, the voters will analyse the localization of the
candidate according to their own perception of the policies and to the status quo
point, and not according to the candidate.
This idea concerning the voters’ disregard of the public statements and
positions of candidates is also found in Anthony Downs’ works, which
mentioned referring to rational voters that those are perfectly conscious of the
fact that no party will be able to do what it promises to do. This is why voters,
instead of comparing the electoral platforms of candidates, must try to estimate
in their mind what could in fact do the parties once found in governing position,
and to decide according to this estimation39. The disregard of the affirmations
and positions of candidates, when this depends on the location of the status quo
point, may explain, in Bernard Grofman’s opinion, the fact that the options of a
voter may change even if both his bliss point and that of the candidate, remain
unchanged40. For example, in case the status quo slightly moves to the left, a
moderate conservative voter may change his preference from a moderate liberal
candidate to a radical conservative one, since the expectations a voter has from
37
S. Merill III, B. Grofman, op. cit., p. 5. To this effect, according to the theory of Anthony
Downs (the traditional spatial model of proximity), the utility that the elector gives to a
candidate increases directly proportional with the closeness to one’s ideal point, meaning
that set of public policies preferred by the voter. In other words the quantitative
evaluation made by the voter concerning the candidate is a decremental function of the
political distance between the two: the utility seen by the voter is greater in case of a
candidate with a position identic to the one of the voter concerning all issues and it
decreases as the spatial position of the candidate is placed farther from that of the voter.
Thus, the voter will choose the candidate he sees as the most useful.
38
Bernard Grofman, “The Neglected Role of the Status Quo in Models of Issue Voting”, in
Journal of Politics, vol. 47, 1985, pp. 231-237.
39
S. Merill III, B. Grofman, op. cit., p. 11.
40
Ibidem.
441
the latter, mainly that of moving the status quo a little to the right will lead to a
result closer to the personal preferences and expectations of the voter. In
Grofman’s model, the localization in space of the candidates and voters represent
the bliss points in Downs’s theory. In Grofman’s opinion, voters believe that no
candidate will actually move his status quo in the point proposed by his electoral
platform, in the best case succeeding in pushing him to that direction.
Downs’s work An Economic Theory of Democracy has brought a lot of
criticism immediately after its publication. One of the harshest belongs to
Hayward Rogers, who, in an article published in 1959, discusses the
methodological problems of the work. In his opinion the most important one is
that Downs develops in his work a series of axioms and theorems regarding the
electoral behaviour of individuals, but he does not test them empirically41.
Indeed, Downs starts from the premises that the voter is a rational one, and on
this basis he theorizes in his work two axioms42:
- In any democratic political system, political parties act as economic
agents meaning that they build and plan the policies they think will
bring them the largest amount of votes, in the same manner the
economic agents produce or market those products they think will
bring them the most profit;
- Voters act rationally, trying to maximize benefits, including here
those who come from the government activity.
Even if he does not deny the importance of this model built by Downs,
Hayward Rogers underlines that it is one thing to build a model of the political
behaviour of the rational man and another to empirically study his political
behaviour. In Rogers’ opinion, such an empiric study must start from simple
premises to be subject to analyses, and only based on the obtained results
generalizations can be made and theorems or axioms may be extracted43. To this
effect, Rogers cites Kenneth Space, who argued that “after all, there must be a
period of purely empirical fact finding in order to provide sufficiently
comprehensive set of low order laws before the more abstract, integrative aspect
of science can be expected to appear”44. Consequently, Rogers motivates that it is
yet unclear if the science of political behaviour will develop such as the
“axiomatisation” will be a desirable method; what we know for sure is that “both
41
Hayward Rogers, “Methodological Difficulties in Anthony Downs’s An Economic Theory
of Democracy”, in The American Political Science Review, vol 53, no. 2 (June 1959), pp. 483-
485.
42
A. Downs, op. cit., p. 369.
43
H. Rogers, op. cit., p. 485.
44
Ibidem.
442
Mihaela Ivănescu
axiomatisation and the use of deductive method should always come after the
empirical analysis, and not before”45.
The political reality in the United States of the ‘60s has offered the possibility
of empirically testing Downs’ axioms regarding the rational voter. They were
contradicted exactly in the period when his theory was getting more and more
known at academic level, by a pretty large participation to the voting process, as
well as by a rise of voters’ level of information, especially in the United States.
The theory of partial abstention was thus clearly and empirically contradicted
especially when it came out that the highest levels of information and
participation were attributes of people with high education, in other words,
among those individuals who “should be the most capable to understand that the
exercise of civic duties does not serve their individual interest”46.
This has led to other discussions about a certain rational irrationality which
is represented by the construction of citizens’ voting intention. Consequently,
the question which may rise, in case we would cumulate Downs’ theory with
empiric data collected in the United States, would consist in questioning
ourselves if we may consider as rational those individuals who participate in the
voting process. Carmines and Huckfeldt consider that the answer to such a
question is for sure a negative one, since, as they state, “people meet their civic
duties in case this pleases them, if otherwise they would feel guilty or if they are
afraid not to look ridiculous in a conversation during the lunch break”47.
Accordingly, the reasons for which citizens search information about political
matters which make necessary the electoral participation are very diverse and
may not be explained just by a simple computation of short time costs and
benefits.
This fact brings to light the issue of rational absenteeism, which was not
intensely discussed in political theory analyses. Downs brings up this problem
although he connects it to the estimated cost of the vote, justifying that if each
rational voter would think only about his own vote, he would understand that its
usefulness is minimum and the final decision would rationally be the electoral
absenteeism. Nevertheless, many people are voting and to the question why are
they doing it, Malcolm Feeley has offered two possible answers in a study he
published in 197448. The first answer is based on the selective benefits theory,
which sees the vote as civic obligation, as a modality of maintaining one’s self
esteem or position within a group. In this case, the interest of the voter is focused
45
Ibidem, p. 485.
46
E. G. Carmines, R. Huckfeldt, op.cit., p. 207.
47
Ibidem, p. 208.
48
Malcolm M. Feeley, “A Solution to the Voting Dilemma in Modern Democratic Theory”,
in Ethics, vol. 84, no. 3 (April 1974), p. 238.
443
on the very act of voting and not necessarily on the process of information and is
not automatically affected by the chosen version. A second reason why people
are voting is, as Feeley said, that they are simply irrational49. Thus, it cannot be
said that the ones who vote are the most interested in politics, the most
informed or who have the most to gain from the elections’ result. Consequently,
there are no clear variables to differentiate between the preferences of those who
vote and of those who do not participate in the process, fact that shows the
usefulness of the concept of rational irrationality, yet no usefulness is found any
more for the concept of rational abstention or rational absenteeism.
Conclusions
In a paper published in 1961, as response to the criticism Gordon Tullock
brought to majority voting, Anthony Downs has expressed one of the simplest
explanations and at the same time an extremely convincing argument in favour
of the majority voting. In this paper, he asserted that in every democracy we start
from the premise of universal and equal voting and in case discordances appear,
it is always preferable for a large number of voters to tell what to do to the less
numerous ones, and not the other way around50. Consequently, asserts Downs,
the only way to achieve this is by majority voting. His main motivation is that
any electoral rule which allows a minority to block a decision of a majority
automatically gives the vote of each member of the minority group a greater
importance than the one of the members of the majority group, which
contradicts the very liberal democracy principles51.
Offering counter-arguments for much of Tullock’s criticism against majority
voting, Downs concluded that there are, no doubt, some issues that majority
voting may produce, yet many times those are generated either by the ignorance
of the voters or are inherent in the process of decision making, irrespective of the
type of electoral system used. To this effect, he stresses out the fact that in any
democracy “only the majority principle guarantees that every vote will have the
same weight as every other vote”52.
In conclusion, we could state that, besides the ideas expressed on the
motivations of individuals’ political behaviour, besides his so intensely analysed,
used yet also contested and criticised axioms and theories, Anthony Downs
remains a great name of contemporary political theory, especially due to the
interest he has shown, throughout his entire work, for the principles of liberal
49
Ibidem.
50
Anthony Downs, “Problems of Majority Voting: In Defense of Majority Voting”, in
Journal of Political Economy, vol. 69, no. 2 (April 1961), p. 192.
51
52
Ibidem, p. 199.
444
Mihaela Ivănescu
democracy and of the rule of law. In a world that seems to be losing more and
more its guidelines, principles and values, his works, as analysed and criticised as
they were, remain extremely up-to-date and absolutely necessary to anybody
who is even just a little interested in politics or economy, elections and electoral
systems, political and electoral behaviours.
445
GEORGE GEMISTOS PLETHO AND HIS LEGACY

DIMITRIS MICHALOPOULOS ∗
The Preamble
I
t was during the second half of the eleventh century that a mysterious
man showed himself in Pisa, Italy. Practically nothing was known about
him except his origin: he was a Greek from Dulichium (Greco da
1
Dulicchio ); and Dulichium just meant a “long island” in the Ionian Sea, formerly
2
part of Ulysses’ mythical kingdom . Which one of Ionian Sea’s Seven Islands was
Dulichium? Nobody knew. Why and how did that Greco da Dulicchio reach Italy?
None was able to answer. The point however is that the Greek in question,
3
although wrapped in mystery, speedily proved to be a talented architect ; and
4
architects were scarce in Italy at that time . So he achieved a masterpiece,
5
namely the Duomo (Cathedral) of Pisa . Moreover, since he was able to perform
“miracles”, he was given the name Busche(t)o (most likely from bos= bull in
Latin), accordingly to the epigram written on his tomb:
Quod vix mille boum possent iuga iuncta movere,
et quod vix potuit per mare ferre ratis,
Buschetti nisu, quod erat mirabile visu,
6
Dena puellarum turba levavit onus .
7
And another one, on his tomb as well :
∗
Historical Institute for Studies on Eleutherios Veniselos and his Era, Athens, Greece.
1
Giorgio Vasari, Le vite dei più eccellenti pittori, scultori e architetti (Rome: Newton, 2007
[first edition: Florence, 1550]), p. 107.
2
Odyssey, I, 246.
3
Giorgio Vasari, Le vite…, p.107.
4
Ibidem.
5
Enzo Carli and Gian Alberto dell’Acqua, Storia dell’ arte, vol. I (Bergamo: Istituto d’arti
grafiche, 1967), p. 278.
6
Giorgio Vasari, Le vite…, p. 107. (“What a thousand oxen under the yoke can hardly
move/and what hardly could a ship carry by the sea/thanks to Buskettus’ ardour –what a
fine scene!/a troop of girls, in petty groups of ten, was able to lift”. [Free translation.])
7
Ibidem.
Dimitris Michalopoulos
Non habet exemplum niveo de marmore templum

8
quod fit Busketi prorsus ab ingenio .
9
In brief, Buschet(t)o created a school: la corrente buschetiana ; and this very
school was the beginning of the Italian Renaissance, the cornerstone of which
was Humanism. And Humanism meant return to the ideals of Classical
Antiquity, both Greek and Roman. Thus, late in the fifteenth century,
Michelangelo Buonarroti (1475-1564) created his first marble work, with an
10
obviously classical subject, namely the “Battle of Lapiths and Centaurs” . And
the adoration of Antiquity reached a climax, when Giorgio Vasari (1511-1574) tried
to reconcile Christendom with the Greco-Roman pagan past; for he painted in a
11
church near Rimini, Italy, Homer and Virgil praising Jesus Christ . It is
important, therefore, to see the spring of that powerful artistic and philosophical
current that shaped Modern and Contemporary Europe.
12
Contra… defensionem Aristotelis
The key person in the movement for the revival of the Greek and Latin
classical wisdom, culture and values was George Gemistos surnamed Pletho. He
was born in 1355 most likely in Constantinople and was educated chiefly in
Adrianople (Edirne), in the court of Sultan Murad I. It was then and there that he
was ‘initiated’ into Judaism and Zoroastrianism mainly by Eliseus, a Jewish
13
scholar, who was his beloved teacher . Afterwards (most likely in 1407) he left
14
the Ottoman capital and visited Cyprus and Palestine ; he settled at last in
Constantinople, where he excelled as a teacher. Still, his neo-Platonic views
clashed with the Aristotelian current ruling by that time in the Byzantine
15
Empire . He was, therefore, accused of heresy and accordingly exiled by
Emperor Manuel II to Mistras, capital of the Morea Despotate, that is of the
16
Byzantine autonomous principality of the Peloponnese .
8
“There is no longer another example of a building made of white marble, since we have
the masterly temple created thanks wholly to Busketus’ genius”. (Free translation.)
9
E. Carli and G. A. dell’Acqua, Storia dell’ arte, vol. I, p. 281.
10
J. R. Hale (ed.), Encyclopaedia of the Italian Renaissance (London: Thames and Hudson,
1989), entry “Michelangelo, Buonarroti”, p. 211.
11
Giorgio Vasari, Le vite…, p. 1373.
12
“Against the defence of Aristotle”.
13
A. A. Papadopoulos, entry “Gemistos, Geōrgios”, Megalē Hellēnikē Enkyklopaideia (=
The Great Greek Encyclopaedia), vol. VIII (Athens: Pyrsos, 1929), p. 177.
14
Ibidem.
15
Silvia Ronchey, L’enigma di Piero. L’ultimo bizantino e la crociata fantasma nella
3
rivelazione di un grande quadro (Milan: BUR Rizzoli, 2010 ), p. 25.
16
Judith Herrin, Byzantium. The surprising life of a medieval Empire (London: Penguin
Books, 2007), p. 293.
447
George Gemistos Pletho and His Legacy
In Mistras, Gemistos was given the dignity of Prostatēs tōn Nomōn

17
(Protector of the Laws), i.e. the one of the Chief Justice . Further, and thanks to
the freedom that he enjoyed in the court of the Despot Theodore II and his wife,
the Italian Cleopa Malatesta, he managed to form an “Academy” moulded on the
18
one wherein the ancient Plato used to teach . The names Phratria and “School
of Athens” were given by him to the new Academy, although it was to be found
19
not in Attica but in Laconia .
Be that as it may, in 1415 it was the Emperor Manuel II Palaeologus (1391-
1425) that reached the Peloponnese. In theory, he was accompanying the new
Despot of the Morea, namely Theodore II (1407/1425-1443), his second-born
20
son ; in practice, nonetheless, he was doing inspection. For the Peloponnese was
now the unique part of the Empire that could not be regarded as moribund. The
other remains of the once glorious Roman Empire of the East (Constantinople
included) were all but miserable, and still existing thanks to the “good will” of the
Ottoman Sultans. Thus, the Emperor Manuel II wished to oversee his last
21
dominion and eventually organise its defence .
Paradoxical as it may appear and though that Sovereign was the one that had
22
exiled Gemistos from Constantinople, he was a famous scholar as well . The
assumption, therefore, that he banished Gemistos from the capital of the Empire
not because of his personal beliefs but following instructions of the Orthodox
Church is more than plausible. For the luminaries of the Constantinopolitan
Church were then embarking on an – irresolute – effort to base the Christian
23
Faith on Aristotelian theories , as the Roman Papacy had already done (thanks
24
mainly to Albert the Great and Thomas Aquinas) . Thus, when Manuel II
reached the Morea, he felt himself relieved of the capital’s suffocating
17
Kōnstantinos Paparrēgopoulos, Historia tou Hellēnikou Ethnous (= History of the Greek
Nation), vol. XIII (Athens: Galaxias, 1971 [first edition: 1860-1874]), p. 330.
18
Silvia Ronchey, L’enigma di Piero…, p. 36-38, 49-50, 65-67, 93-94.
19
Ibidem, p. 25.
20
K. Paparrēgopoulos, Historia tou Hellēnikou Ethnous, vol. XIII, p. 329.
21
Ibidem.
22
Judith Herrin, Byzantium…, p. 282; Anastasios Gordios (1654/5-1729), Sur Mahomet et
contre les Latins. Édition critique accompagnée d’une introduction et de notes par
Astérios Argyriou (Athens: Association scientifique d’études sur la Grèce centrale, 1983),
p. 20 (note 1).
23
See mainly Georgii Gemisti Plethonis, Contra Scholarii defensionem Aristotelis published
in J.-P. Migne, Patrologia Graeca, vol. 160, 979d-1020b. And also Dēmētrios Dedes,
“Religion und Politik bei Georgios Gemistos Plethon”, in Philosophia. Yearbook of the
Research Center for Greek Philosophy at the Academy of Athens, Nos 5-6 (1975-1976), p.
428; cf. Demetrius Chrysoloras, Logos kata Latinōn (= Speech against the Roman
Catholics). Edited by Dr. Dēmētrios G. Koutsoukēs (Athens: Trochalia, 1998), p. 21.
24
Étienne Gilson, La philosophie au Moyen Äge, vol. II (Paris: Payot, 1922), p. 3-35.
448
25
atmosphere and therefore free to express his latent sympathy for Gemistos ; and
the latter got the opportunity to set out his views concerning the political affairs
26 27
of the Empire in two speeches he delivered , one addressed to the Sovereign
28
and the second to his son, i.e. the new Despot of the Morea Thedore II .
The situation of the Byzantine Empire was a critical one. In 1261, the rule of
the Christian Orthodox Emperors was restored in Constantinople: the Frankish
Empire established thanks to the Fourth Crusade existed no longer. Yet the
regenerated Empire had now a fresh enemy to confront, namely the Ottoman
Turks. What, therefore, had to be done?
The answer to such a crucial question crystallised an old dichotomy within
the ruling social strata of the Byzantine society. The basileis et autocratores
Romaiorum, i.e. the monarchs of the Eastern Roman Empire, had tacitly
recognised from the tenth century onwards the loss of Western Europe to the
29
advantage chiefly of the Papacy and the Holy Roman Empire . In other words,
the basileis of the Macedonian Dynasty (867-1056) had agreed to “the partition of
30
the Christendom between themselves and the Franks” . The Byzantine Empire
31
continued being ecumenical; still, its ecumenicity was now a limited one ,
because only Central and Eastern Europe were considered to be its spiritual,
32
intellectual and political Lebensraum . In point of fact, as early as the ninth
century in the eyes of influential Western intellectuals the Byzantine Emperors
33
were not Romanorum but only Graecorum imperatores ; and as aforementioned
the Constantinopolitan Patriarchate, backed by the Byzantine aristocracy, whose
Senate was the institutional/political instrument par excellence, never
34
recognised such a “surrender” .
25
Theodoros Nikolaou, Hai peri Politeias kai Dikaiou ideai tou G. Plēthōnos Gemistou (=
The ideas of G. Pletho Gemistos concerning the Statehood and the Law) Salonika: Center
for Byzantine Studies of the University of Thessaloniki, 1974), p. 82 (note 2).
26
27
Ad regem Emmanuelem de rebus Peloponnesiacis oratio I, published in J.-P. Migne,
Patrologia Graeca, vol. 160, 821a-840c.
28
Ad principem Theodorum de rebus Peloponnesiacis oratio II, in in J.-P. Migne, Patrologia
Graeca, vol. 160, 841a-865a.
29
Tēlēmachos Loungēs, Hē ideologia tēs Vyzantinēs Autokratorias (= The Ideology of the
Byzantine Empire), (Athens: Hērodotos, 1993), p. 39.
30
Ibidem.
31
Ibidem, p. 102.
32
Ibidem, p. 75.
33
Ibidem, p. 93-94.
34
Ibidem, p. 95.
449
It is noteworthy that the political influence of the Senate increased during

35
the last centuries prior to the Empire’s death . The archontes (:archons), i. e. the
high officials, both ecclesiastical and laic, constituted now the real ruling body in
the Empire’s framework. Therefore, they had a decisive role as far as the election
36
of the last Emperor, namely Constantine XI Palaeologus, was concerned . It is
well known, moreover, that they were the bitter enemies of the Union of the
Orthodox Church with the Roman Catholic one, whilst the basileis of the
Palaeologi Dynasty were the Union’s ardent supporters. In short, the monarchs’
slogan was: Salus Christianismi suprema lex esto; still, the aristocracy and the
higher-ups of the clergy used to retort (in Greek): Salus fidei orthodoxae suprema
lex esto. And to this bitter dispute, Gemistos’ contribution was essential. For he
37
vociferated the old Roman rallying cry: Salus patriae maioris suprema lex esto!
38
…Quasi Platonem alterum
As aforesaid, Gemistos exposed his ideas and views in the speeches
addressed to the Emperor and the Despot of the Morea, the latter’s son; and his
39
program consisted of the following points :
I. Since the salvation of the Fatherland constituted the “Supreme Law”,
it was necessary that the official religion should be changed. In other
words the Christian religion must be abandoned and the Ancient
40
Greek paganism adopted instead . The embrace of Dodekatheon’s
religion, moreover, would imply the revival of the concept of
heimarmene, that is of “fate”, “destiny”, which was crucial in
Moslems’ belief ([Turkish:] kismet< [Arabic:] qismat), and made
41
them able to gain victories over the Christians .
35
Aikaterinē Christophilopoulou, Eklogē, anagoreusis kai stepsis tou vyzantinou
autokratoros (= Election, nomination and coronation of the byzantine Emperor),
Dissertation of the Academy of Athens No. 42 (1956), p. 195, 205.
36
Ibidem, p. 205.
37
Spyridōn Lampros, Palaiologeia kai Peloponnēsiaka (= [Documents concerning] the
Palaeologi House and the Peloponnese), vol. 4 (Athens: Epitropē Ekdoseōs kataloipōn tou
Spyridōnos Lamprou [Committee for the publication of Spyridōn Lampros’ works], 1926),
p. 130.
38
“Almost another Plato”.
39
A. A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire. Translated into Greek by Dēmosthenēs
Savramēs (Athens: Bergadēs, 1955), p. 794-796; D. Dedes, Religion und Politik bei Georgios
Gemistos Plethon, p. 424ff.; Silvia Ronchey, L’enigma di Piero…, p. 25-26.
40
On this very matter see his short treatise Zoroastrea, published in J.-P. Migne,
Patrologia Graeca, vol. 160, 973b-974d.
41
On the concept of heimarmene according to Pletho see mainly: Georgii Gemisti
Plethonis, Ex libro de legibus, in J.-P. Migne, Patrologia Graeca, vol. 160, 961a-963d.
450
II. Such an important change would bring about the evolution of the
Byzantine Empire to a national statehood, with the Peloponnese,
“traditional land of the Hellenes”, as its core.
III. The system of government of the new, national State should be the
monarchical one, patterned on the Platonic idea concerning the
42
“ruling philosophers” .
IV. The Armed Forces of his ideal statehood should be “national”, i.e.
consisting of autochthonous people and never of mercenaries.
V. The population of the regenerated Byzantine Empire (practically of
the Peloponnese) should be divided into three social classes, namely
the “growers”, the “custodians” (: military) and the “archons” (:
rulers). The first ones, also named helots, would cultivate the land
and pay the taxes; the military would defend the country and the
rulers would govern it “philosophically”. The supreme archon would
be the ideal monarch along the Platonic lines.
VI. The systems of agriculture and production should be modernised.
Accordingly, the curriculum of education should include not only
Letters but Technology, too.
VII. Currency should not exist; all taxes and exchanges would be in kind.
As aforementioned, George Gemistos was a favourite with the Palaeologi
Imperial House. For the members of that Dynasty shared to some degree his
strong distrust of the Orthodox Church. Needless to say that his program of
radical reforms was never put into effect in the Byzantine Peloponnese. Still,
when the Emperor John VIII (1425-1448), successor to Manuel II, paid an official
visit to the Peloponnese in 1427-1428, asked Gemistos about the Union of the
43
Churches that the basileus was aspiring to accomplish .
The answer of Gemistos was ambiguous; for he regarded the voyage to Italy
the Emperor was planning as venturesome. If, nonetheless, John VIII was
44
determined to go, he should be careful of Roman Catholics’ intrigues . In other
words, Gemistos’ mistrust of the Byzantine Church did not imply acceptance of
45 46
the Roman Papacy : he rejected Christianity as a whole .
47
Be that as it may, when John VIII entered Ferrara, Italy, on March 4, 1438 ,
Gemistos, though a laic, was with him. It was then that, a couple of days later,
42
Plato, Republic, 473c-d; cf. Phaedo, 266c.
43
44
Ibidem, p. 336-337.
45
Ibidem, p. 337.
46
Th. Nikolaou, Hai peri Politeias kai Dikaiou ideai tou G. Plēthōnos Gemistou, p. 91 (note
5).
47
Charles Diehl, Figures byzantines (Paris : Armand Colin, 1909), p. 278-282.
451
the works of the Ferrara-Florence Council (an Ecumenical one according to the
48
Roman Catholic Church) began . In the meantime, Cleopa Malatesta, the wife
of Theodore II, Despot of the Morea, had passed away. Her death was a mystery;
49
and, if truth be told, had been most likely a murder . For an Italian consort of a
Despot of the Byzantine Peloponnese was considered to be hazardous by those
who were contrary to the union of the Orthodox Church with the Papacy.
50
Cleopa, moreover, was a fervent disciple of Gemistos ; thus, she was suspected
of crypto-paganism. That is why Gemistos was now without his protectress. Still,
he kept up his courage and managed to get, in Italy, a brilliant opportunity to
propagate his ideas.
As a matter of fact, whilst the Emperor and his retinue were fighting in
order to avoid the Orthodox Church’s subjecting to indignities, if the Union of
the Churches was to be realised, George Gemistos used to give lectures on Plato
51
and the Platonism . Cosimo de’ Medici, surnamed Cosimo il Vecchio (1389-1464)
52
was favourably impressed by him, and Gemistos, in order to reciprocate , wrote
and published his short treatise Peri hōn Aristotelēs pros Platōna diapheretai (=
53
“On the differences between the Platonic and Aristotelian philosophy”) ; it is in
54
this very writing that he accused Aristotle of atheism . Full of enthusiasm,
therefore, Cosimo financed the Latin translation of Plato’s works by Marsilio
55 56
Ficino (1433-1499) , his physician’s son who was a talented scholar . The latter
57
called promptly Gemistos “almost a second Plato” (quasi Platonem alterum) ;
further, he was going to crown his immense endeavour of Plato’s translation by
the writing and publishing, in the second half of the fifteenth century, of his
book Theologia platonica de immortalitate animae (= Platonic theology
58
concerning the immortality of the soul) .
48
Georges Ostrogorsky, Histoire de l’Empire byzantin. Translated into French by J.
Gouillard (Paris: Payot, 1969), p. 584.
49
Silvia Ronchey, L’enigma di Piero…, p. 94.
50
Ibidem, p. 93.
51
52
Ibidem.
53
Georgii Gemisti Plethonis, De Platonicae et Aristotelicae philosophiae differentia,
published in J.-P. Migne, Patrologia Graeca, vol. 160, 889a-931b; and also Giorgio Gemisto
Pletone, Delle differenze fra Platone e Aristotele. A cura di Moreno Neri (Rimini: Raffaelli,
2001). Cf. J. R. Hale (ed.), Encyclopaedia of the Italian Renaissance, entry “Gemistus
Pletho”, p. 150.
54
J.-P. Migne, Patrologia Graeca, vol. 160, 889c.
55
J. R. Hale (ed.), Encyclopaedia of the Italian Renaissance, entry “Ficino, Marsilio”, p. 134.
56
Roy Doliner and Benjamin Blech, I segreti della Sistina. Il messaggio proibito di
2
Michelangelo (Rome: BUR Rizzoli, 2013 ), p. 90.
57
58
J. R. Hale (ed.), Encyclopaedia of the Italian Renaissance, entry “Ficino, Marsilio”, p. 134.
452
Italian magnates, in short, used to listen to Gemistos spellbound; and the

Greek neo-Platonic and crypto-pagan philosopher regarded the time opportune
59
to change his name from Gemistos to Pletho . In medieval Greek gemistos
means overfilled; and plēthōn (> Pletho) has the same meaning in classical
60
Greek . Nonetheless, Plethon has acoustic similarity with the name Plato
(Platōn in Greek), Gemistos’ spiritual hero. That is why the assumption that
61
Gemistos/Pletho came to believe that he was Plato’s reincarnation is plausible .
Early in July, 1439, the Decree of the union between the Orthodox and the
62
Roman Catholic Church was signed in Florence ; nonetheless, it was greeted
63
with despise in Constantinople . For both the higher-ups and the populace
considered the Roman Catholics to be the irreconcilable foes of the “Greek
64
Orthodox and their country” . They would rather, therefore, “see the Turkish
65
Sultan ruling Constantinople and not the Roman Pope” .
Whatever the facts of the matter, Gemistos Pletho reached Mistras, still
capital of the Byzantine Peloponnese, where he was going to spend the rest of his
66
life. He passed away in 1452 , i.e. almost a year prior to Constantinople’s capture
by the Ottomans. He was lucky enough, because he did not see the end of his
“Greek Fatherland”. Further, he had time to complete his opus majus, entitled
67
Nomoi (= Book of Laws) .
Still, this “Book of Laws” had been less lucky than its author was…
The Legacy
Gemistos’ opus majus was discovered following his death; and Theodora, the
consort of Demetrius, Despot of the Morea, sent it to Gennadius II, Patriarch of
Constantinople, asking what to do with it. Such a question was crucial; for
Gemistos’ “Book of Laws” was rightly regarded as the “most anti-Christian of his
writings”. Meantime, the political situation in the Greek lands had been radically
changed. The Ottomans, under the young Sultan Mehmet II, had conquered
Constantinople on the 29th of May, 1453; still, the new ruler was fond of the Greek
59
60
61
62
G. Ostrogorsky, Histoire de l’Empire byzantin, p. 584.
63
K. Paparrēgopoulos, Historia tou Hellēnikou Ethnous, vol. XIII, p. 371-372.
64
Charles Diehl, Histoire de l’Empire byzantin (Paris: Auguste Picard, 1919), p. 199.
65
Ibidem.
66
J. R. Hale (ed.), Encyclopaedia of the Italian Renaissance, entry “Gemistus Pletho”, p.
150.
67
453
68
Orthodox clergy , so hostile to the Roman as to allegedly help him in taking the
69
Basileuousa Polis (= Imperial City) . A Greek clergyman and notorious scholar,
George Scholarius, who had a name for his bitter enmity against the Roman
70
Catholics , was now the fresh Patriarch of the “New Rome”, i.e. Constantinople,
71
under the name of Gennadius II . In spite of his hatred for the “Franks”, he was
72
an admirer of Aristotle ; and further a friend of Sultan Mehmet II the
Conqueror. As a matter of fact, he used to have with the Ottoman Sovereign long
73 74
discussions on theological matters – and the latter remained delighted . Well,
it was to him, the Patriarch-friend-of-the-Sultan, that Gemistos’ “Book of Laws”
75
was sent; and Gennadius was categorical: it must be burnt . For it was “full of
76
[spiritual] calamities” …
And so was done. And it was not earlier than the nineteenth century that the
77
remnants of Gemistos’ opus majus were published in France , and reprinted
78
during the twentieth in Holland . Yet quite different was the fate of Pletho’s
legacy in the West.
79
One of Pletho’s famous disciples was Bessarion (1403[?]-1472) . He was born
in Trebizond, on the seashore of the Black Sea, but he was educated chiefly in
80
Constantinople and Mistras, where “he sat at Pletho’s knees” . He reached Italy
in 1438 as a member of member of Byzantine Emperor’s suite; and he proved to
be the most ardent supporter of the union of the Churches. He was named,
therefore, cardinal in 1439 and he never again reached the Greek lands. For he
68
See N. Iorga, Byzance après Byzance (Bucharest: Association internationale d’études du
sud-est européen. Comité national roumain, 1971), p. 11, 85-86.
69
Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance (Paris: Albin Michel, 1968), p. 407.
70
See mainly Gennadii CP Patriarchae, De processione Spiritus Sancti published in J.-P.
Migne, Patrologia Graeca, vol. 160, 667a-714a; cf. Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, p.
404, 405, 417.
71
N. Iorga, Byzance après Byzance, p. 85-86.
72
See his letter to Mark of Ephesus: Gennadii Scholarii, Epistola ad Marcum Ephesinum.
(Librum suum mittit quem pro Aristotele scripserat) published in J.-P. Migne, Patrologia
Graeca, vol. 160, 743a-746c.
73
Gennadii Scholarii, De via salutis humanae published in J-P. Migne, Patrologia Graeca,
vol. 160, 319a-332c.
74
Excerptum ex Patriarchica CPoleos Historia published in J-P. Migne, Patrologia Graeca,
vol. 160, 312c, 316b and chiefly 317a-b.
75
Gennadii Patriarchae, Epistola ad Josephum Exarchum, published in J.-P. Migne,
Patrologia Graeca, vol. 160, 633a-648c.
76
Ibidem, 636d.
77
Charles Alexandre (ed.), Gémiste Pléthon. Traité des lois, Paris, 1858.
78
Gemistus Plethon, Nomōn syngraphēs ta sōzomena (Amsterdam: A. M. Hakkart, 1966).
79
Silvia Ronchey, L’enigma di Piero…, p. 23-27.
80
David Talbot Rice, Art of the Byzantine Era (London: Thames and Hudson, 1963), p.
254.
454
spent his life in Italy, serving the Papacy in several diplomatic and administrative
81
charges . Still, his main task, the very aim of his life had been the propagation
of Gemistos’ Neoplatonism in the Western Europe. He assumed himself to
translate Plato’s works from Greek into Latin, and further he proved to be a great
collector of Greek manuscripts. It is well-known, in fact, that he bequeathed his
collection to the Republic of Venice in 1468; and his gift became the nucleus of
82
the Library of St. Mark (Biblioteca Marciana) .
Prior to his becoming cardinal, nevertheless, as soon as he disembarked in
Italy in order to take part in the Council of Ferrara-Florence, he had with him
some Greek manuscripts – among others Strabo’s Geographica and Euclid’s
83
Elements . Doing so, the future cardinal inaugurated a new era; for it was thanks
to him that Strabo was “rediscovered” in Western Europe. Strabo was certain that
84
the earth is spherical and that it is possible to reach India sailing from the
85
Iberian Peninsula westwards .
The knowledge and teachings of Strabo and Euclid influenced Paolo del
Pozzo Toscanelli (1397-1482), the Florentine astronomer, geographer, and
86 87
mathematician , to whom Christopher Columbus “owed [so] much” . For
without Toscanelli’s advices and scientific assistance America would have never
88 89
been discovered by Columbus . Toscanelli’s disciples were Leonardo da Vinci
90
and Filippo Brunelleschi , the architect that achieved the return to the models
91
of the Classical Antiquity (and whose forerunner had been Buschetto da
Dulicchio). Both of them, namely Leonardo da Vinci and Brunelleschi, were
greatly in debt to Toscanelli for everything they were taught about Geometry.
92 93
Member of that “Florentine circle” , moreover, was Amerigo Vespucci , who
81
J. R. Hale (ed.), Encyclopaedia of the Italian Renaissance, entry “Bessarion, Cardinal”, p.
50-51.
82
Ibidem, p. 51.
83
Silvia Ronchey, L’enigma di Piero, p. 55.
84
Strabo, Geographica, C11.
85
Strabo, Geographica, C 64-65.
86
J. R. Hale (ed.), Encyclopaedia of the Italian Renaissance, entry “Toscanelli, Paolo del
Pozzo”, p. 317.
87
Ibidem, entry “Columbus”, p. 93.
88
Dimitri Mereskovskij, Leonardo da Vinci. La vita del più grande genio di tutti i tempi.
Translated into Italian by Mario Visetti (Florence: Giunti, 2009), p. 148.
89
Ibidem.
90
91
Enzo Carli and Gian Alberto dell’Acqua, Storia dell’Arte, vol. II (Bergamo: Istituto
Italiano d’Arti Grafiche, 1966), p. 164.
92
J. R. Hale (ed.), Encyclopaedia of the Italian Renaissance, entry “Toscanelli, Paolo del
Pozzo”, p. 93.
93
455
demonstrated that the “land” discovered by Columbus was not India but an
94
entire continent , as the ancient thinkers Plato and Plutarch had asserted
95
centuries before the Christian era .
Marsilio Ficino moreover, Plato’s translator, founded in Florence a “Platonic
Academy”, patterned upon the one in Mistras, and properly called “Scuola di
96
Atene” . Of course, that was achieved thanks to the financial grant of Cosimo
de’Medici (Cosimo il Vecchio), who aspired to make of himself a “second Solon”
97
and of Florence “another Athens” of the Golden Age . Cosimo de’Medici and
Ficino were speedily copied throughout Italy and Platonist Academies were
98
established in Rimini, Urbino, Naples and even Rome - the “Papal Rome”!
It is noteworthy that Michelangelo Buonarroti, who ‘revolutionised’ the
Italian and, generally speaking, European Art, was a protégé of the Medici House
99
and a Ficino’s disciple ; another Master of him was count Giovanni Pico della
100
Mirandola, a Platonist, too . That is why Neo-platonic filiation of Michelangelo
101
is beyond any doubt , although he had never been fluent in classical Greek and
102
Latin .
Nonetheless, there is something more: even through Il Principe of Niccolò
103
Machiavelli, alleged Leonardo da Vinci’s friend , one can see Pletho’s Neo-
Platonism. Machiavelli’s advocacy of the national statehood under a strong but
cultured leader, his antipathy against the mercenaries, his abhorrence of
atheism, and – last but not least – his knowledge of Islam (all armed prophets
have been victorious, but the unarmed ones destroyed) have roots in Pletho’s
104
writings …
As an Epilogue: The Great Question
94
Jakob Wassermann, Christoph Columbus, der Don Quichote des Ozeans. Translated
into Greek by Giannēs Lampsas (Athens: Hoi philoi tou vivliou [= The Friends of the
Book], 1945), p. 203; cf. J. R. Hale, Encyclopaedia of the Italian Renaissance, entry
«Vespucci, Amerigo», p. 334.
95
Plato, Timaeus, 24e-25a; Plutarch, On the Face in the Moon, 941b-c.
96
R. Doliner and B. Blech, I segreti della Sistina…, p. 90-91.
97
Ibidem.
98
99
Enzo Carli and Gian Alberto dell’Acqua, Storia dell’Arte, vol. III (Bergamo: Istituto
Italiano d’Arti Grafiche, 1969), p. 65; R. Doliner and B. Blech, I segreti della Sistina…, p. 90.
100
R. Doliner and B. Blech, I segreti della Sistina…, p. 90, 96.
101
Ibidem, p. 91-92.
102
Ibidem, p. 89.
103
D. Mereskovskij, Leonardo da Vinci…, p. 180ff.
104
Niccolò Machiavelli, Il Principe. Translated into Greek by Nikos Kazantzakēs (Athens:
Galaxias, 1963), passim; cf. Th. Nikolaou, Hai peri Politeias kai Dikaiou ideai tou G.
Plēthōnos Gemistou, p. 43, 55, 88, 99, 111.
456
105
On May 30, 1460 Mistras fell to the Ottomans ; the history of the
Byzantine/Greek Morea was over. Still, in 1464 Sigismondo Pandolfo Malatesta,
cousin of Cleopa Malatesta, the consort of Morea Despot Theodore II, embarked
on a Crusade against the Turkish Morea. He lacked the effective assistance of
Christian Powers – mainly of the Venetian Republic; as a result he did not
106
succeed in capturing the Mistras fortress . He managed, nonetheless, to
conquer the mortal remains of Pletho and translate them to Rimini, Italy, where
107
the tomb of “Mistras’ Philosopher” still exists . Along with Pletho’s corpse,
thanks to Malatesta, came to Italy even the surviving relatives of G. Gemistos
108
Pletho ; and that very “arrival” may be regarded as the demonstration of Italian
humanists’ veneration for Gemistos’ personality. As a matter of fact, Malatesta
aspired to liberate the Peloponnese mainly because that land was the one where
Gemistos Pletho lived and worked. Thus the following question arises: may such
a respect, veneration, ney! affection be justified only by Gemistos Pletho’s
philosophical erudition? Or is it possible to explain it by knowledge of another
kind, namely technological, that the “Mistras Philosopher” devised to his Italian
followers?
The burst of scientific innovation in Italy and, generally speaking,
Renaissance (Western) Europe constitute the probative value of the second
109
reply. Pletho, in fact, had mastery of Ancient scientific knowledge and
preferred to bequeath this knowledge not in the moribund Byzantium but in
Italy. That is why the thesis promoted in the twentieth century, according to
110
which Gemistos Pletho founded a “secret society” that still exists is plausible .
Is this “secret society” still weighing with our world’s affairs?
The solution, nevertheless, of such a critical problem is obviously beyond the
scope of this short article.
105
Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, p. 429.
106
Silvia Ronchey, L’enigma di Piero…, p. 334-336.
107
Ibidem, p. 336.
108
Ibidem.
109
By way of example: Plato, Phaedo, 110b-110e.
110
Ibidem, p. 165-169.
457
MARCUS AURELIUS
ŞI MODELUL STOIC DE COMPORTAMENT POLITIC
ADRIANA CÎTEIA ∗
n gândirea greacă, cunoaşterea de sine este sinonimă cu preocuparea de
Î sine, grija de sine, întoarcerea către sine, relaţia de sinonimie între gnosis
şi epimeleia fiind tipică stoicismului şi epicureismului1. Antichitatea a
propus două paradigme de definire a sinelui:
- paradigma clasică a cunoaşterii de sine, dezvoltată pe imperativul
autodepăşirii- kreitto autou, a omului stăpân pe sine însuşi şi a sinonimiei între
gnosis şi epimeleia2 şi
- paradigma creştină (persistentă şi în Evul Mediu) în care cunoaşterea de
sine reprezintă condiţia apropierii de Dumnezeu şi în care gnosis şi epimeleia nu
mai sunt sinonime. În creştinism, cunoaşterea de sine capătă dimensiuni eroice,
deoarece presupune un efort imens de epektază (urcuş spiritual). Metamorfozele
identităţii parepidemice sunt condiţionate de asceză, ca travaliu de sine asupra
sieşi şi kenoză, golire de sine, ca o condiţie a cunoaşterii Adevărului.
Preocuparea de sine profund legată de conceptul stoic de oikeiosis3 (locuire
de sine), nu căpătase în secolul al II-lea, secol al stoicismului imperial, sensul etic
al trecerii de la iubirea de sine şi perimetrarea de sine la iubirea, cu aceeaşi
intensitate, a tuturor semenilor4.
Împăratul anagnost
Marcus Aurelius stăpâneşte anteriorităţile filosofice şi istorice. Pentru
împăratul anagnost, familiaritatea cu trecutul şi cu valorile morale ale
strămoşilor a fost o modalitate de a se autodefini cu modestie, de a-şi construi un
cursus honorum al virtuţilor, nu al carierei politice şi militare, de a-şi defini
∗
1
Michel Foucault, Hermeneutica subiectului, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 20-24.
2
Charles Taylor, Sources of the Self. The Making of the Modern Identity, Cambridge
University Press, Cambridge, 1989, p. 115.
3
Léon Robin, La Morale antique, PUF, Paris, 1963, p. 32-33.
4
Ibidem.
Adriana Cîteia
apartenenţa la un orizont de valori fundamentale şi nu în ultimul rând de a se

încadra într-o genealogie ilustră din punct de vedere axiologic.
În Cartea I5, scrisă în jurul anului 180 p. Chr., la Sirmium, oraş devenit cartier
general al împăratului, efortul anamnetic nu este întâmplător. Suma virtuţilor
politice moştenite, admirate, propuse posterităţii este impresionantă:
- calmul şi amabilitatea6- kaloethes kai aorgetos. Stăpânirea mâniei şi
bunătatea sunt cele două virtuţi cu care Marcus Aurelius începe un remarcabil
urcuş axiologic.
- theosebeia7- respectul pentru zei şi metadotikos- generozitatea, sinonimă
cu vechiul evergetism grec, un mod de viaţă modest, capacitatea de a îndura
greutăţile- fereponia, forţa de a face totul singur- autourgikos, de a nu da
ascultare calomniilor şi de a nu face lucruri fără rost;
- familiarizarea cu filosofia şi cu tot ceea ce ţine de educaţia greacă8;
libertatea şi decizia bine chibzuită în limitele raţiunii9,
- bunăvoinţa, viaţa în conformitate cu natura10,
- cultivarea prieteniei, calmul, discreţia, prudenţa în afirmaţii11,
- dragostea pentru adevăr12.
Sursele nu sunt exclusiv stoice, ci şi aristotelice şi platoniciene.
În fragmentul 14, în care Marcus Aurelius îşi defineşte idealurile politice,
sursa mărturisită este Claudius Severus Arabianus, filosof aristotelic şi consul în
anul 146. Marcus Aurelius îşi „imaginează” (termenul grec utilizat este fantasia) o
constituţie bazată pe egalitate în faţa legii (politeia isonomou), un imperiu care să
respecte libertatea şi dreptul la exprimare publică:
De la Severus, dragostea pentru casă, pentru adevăr şi dreptate şi
faptul de a-i cunoaşte, datorită lui, pe Thrasea, Helvidius, Cato, Dion,
Brutus, şi de a imagina o constituţie cu egalitate în faţa legii, potrivit
cu egalitatea şi cu dreptul de a te exprima public, şi un imperiu care să
respecte mai presus de orice libertatea celor guvernaţi; de asemenea,
tot de la acesta, energia constantă pentru a preţui filosofia, altruismul
şi generozitatea fără reţinere, speranţa şi încrederea în preţuirea
5
Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, ediţie bilingvă, traducere din greaca veche,
studiu introductiv, note şi indici de Cristian Bejan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p.
65-81.
6
Ibidem, I, 1.
7
I, 2.
8
I, 7.
9
I, 8.
10
I, 17.
11
I, 9, 16.
12
I, 14.
459
Marcus Aurelius şi modelul stoic de comportament politic
prietenilor, faptul că nu se ascundea de cei care îşi arătau

nemulţumirea faţă de el, faptul...de a fi clar13.
Sursele invocate sunt Marcus Annius Verus, senator şi bunic patern, Domitia
Lucilla, mama împăratului, străbunicul matern Catilius Severus, tatăl adoptiv
Antoninus Pius, preceptorul său, pictorul şi filosoful stoic Diognetos, filosofii
stoici Q. Iunius Rusticus, Apollonius din Calcedonia, Cinna Catulus, Sextus din
Cheroneea- nepotul lui Plutarh, Claudius Maximus, gânditor stoic şi proconsul al
Africii, grămăticul frigian Alexandros, profesorul de limbă greacă al împăratului,
retorul Cornelius Fronto, prieten apropiat, retorul platonician Alexandros din
Seleucia, devenit în anul 170 secretar ab epistulis greacis.
Viaţa conform raţiunii şi prudenţei

În literatura clasică, phronesis aristotelic14 şi prudentia ciceroniană au sensul
de discernământ, înţelepciune practică, sursele prudenţei fiind memoria,
cunoaşterea acumulată prin experienţă, dar şi inteligenţa, capacitatea de
înţelegere a unei situaţii aflate în derulare15.
În discuţia asupra virtuţilor intelectuale, din Etica Nicomahică16 sunt
menţionate sophia- înţelepciunea contemplativă, teoretică şi phronesis-
înţelepciunea practică, acea formă a inteligenţei care ghidează şi controlează
acţiunile. Binele moral este produsul a doi factori aflaţi într-o relaţie de
interdependenţă: abilitatea intelectuală care derivă din dezvoltarea phronesis-
ului şi dispoziţia emoţională, virtutea naturală, binele natural. Phronimos este
înţelepciunea practică având ca fundament experienţa morală în deplin acord cu
idealul de viaţă şi principiul de viaţă17.
Aşadar, sophia reflectă acumulările teoretice, iar phronesis, experienţa
practică de natură politică, socială, morală care susţine acţiunile şi deciziile.
Înţelepciunea practică asigură o dezvoltare corectă a sinelui emoţional, sub
îndrumarea propriului intelect, a propriei inteligenţe18.
La începutul cărţii a VI-a din Etica Nicomahică, Aristotel aminteşte
auditoriului său că omul bun (în sens moral) trebuie să evite excesele.
Comportamentul său trebuie să fie prudent, guvernat de o regulă clară.
Ingredientele necesare elaborării acestei reguli sunt logos şi phronimos.
13
Ibidem, p. 71.
14
Aristotel, Etica Nicomahică, VI. apud. H. H. Joachim, Aristotle, The Nicomachean Ethics,
a Commentary by the late, edited by D. A. Rees, Clarendon Press, Oxford, 1955, p. 70-163.
15
Ibidem.
16
Ibidem, p. 70.
17
Etica VI, 1144b1-1145a11.
18
Danielle Lories, Le sens commun et le jugement du phronimos. Aristote et les stoiciens,
Louvain-la-Neuve, Peeters, 1998, passim.
460
Adriana Cîteia
Phronimos indică un principiu al echidistanţării faţă de propriile limite, al

distanţării de patimi, afecte, cu scopul de a asigura o medicină a sufletului bazată
pe prudenţă ca formă de manifestare a înţelepciunii practice.19 Pentru sophia, H.
Joachim propune o traducere interesantă – geniu speculativ, iar pentru phronesis,
o posibilă traducere ar fi geniu deliberativ.
În Cartea I a Gândurilor către sine, expresia care însumează sensurile
phronesis-ului aristotelic este „capacitatea de a lua decizii bine chibzuite”,
nepripite – anamfibolos akubeuo, în conformitate cu raţiunea – pros ton logon
(I,8), „capacitatea de a descoperi cu precizie şi metodă învăţăturile necesare
vieţii” – kataleptike (I, 9). Marcus Aurelius pare a folosi o sinteză stoico-
aristotelică, pe care nu şi-o atribuie direct, dar căreia îi dă un sens propriu, prin
grija constantă pentru folosirea corectă a termenilor, în conformitate cu
contextul şi cu tipul de problemă supusă dezbaterii (I, 10), fără tulburare, mirare
sau frică. Marcus Aurelius îmbogăţeşte sensul phronesis-ului aristotelic cu
capacitatea „de a nu fi luat prin surprindere”, cu starea de athaumaston-
„nemirare” şi anekplekton- netulburare, (cvasisinonim cu apatheia stoică)
condiţii necesare depăşirii dificultăţilor de orice natură:
De la Maximus, stăpânirea de sine şi faptul de a nu mă lăsa
influenţat de nimic, buna dispoziţie în toate împrejurările şi în timpul
bolilor; purtarea echilibrată, plăcută şi demnă de respect; realizarea
celor propuse, în ciuda oricărei dificultăţi...faptul de a nu mă mira de
nimic, de a nu mă lăsa tulburat, de a nu-mi fi frică niciodată, de a nu
şovăi, de a nu mă simţi în dificultate, de a nu mă arăta încurcat...20.
În Etica Nikomahică (III) Aristotel impune necesitatea tratării cu precizie a
subiectelor fundamentale, de bază: „fiecare trebuie să analizeze bine lucrurile pe
care le cunoaşte, aceasta fiind judecata bună. Când cineva este instruit asupra
unui subiect anume, este uşor să vorbească despre acesta. Căci pentru a vorbi
despre un subiect în absolut (haplos) trebuie să fii educat în toate
(panpepaidemenos)”.
Marcus Aurelius nu foloseşte termenul aristotelic panpepaidemenos- educat
în toate, ci preferă substantivul polymathes-erudit, adăugându-i un atribut cu rol
de condiţie obligatorie: anepifantos- fără pedanterie, fără îngâmfare. Împăratul
pune astfel bazele kenozei filosofice, atât de dragi unor autori premoderni ca
Giovanni Pico della Mirandola sau Michel de Montaigne.
La Marcus Aurelius preocuparea de sine şi întoarcerea către sine- epistrophe
nu se face direct, ci prin intermediul unor modele familiare, folosite ca
modalitate de a descoperi în sine virtuţile necesare omului politic, împăratului
19
H. H. Joachim, op. cit., p. 163.
20
Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, I, 15, p. 72-73.
461
Marcus Aurelius şi modelul stoic de comportament politic
care poate visa, pe câmpul de luptă la un imperiu (basileia), construit pe o

comunitate politică (politeia) în care legile fundamentale sunt libertatea, dreptul
de exprimare publică, egalitatea în faţa legii (I, 14), vechi principii stoice devenite
idealuri politice.
În sens platonician21, epistrophe este întoarcerea la sine, luând act de propria
ignoranţă. În Phaidros22, epistrophe devine sinonimă cu amintirea „lucrurilor
văzute de sufletul nostru în tovărăşia unui zeu”23, conversia fiind sursa identităţii
de tip criptomnesic24. Este o revenire în patria ontologică, o eliberare de corpul-
închisoare, ca în modelele orfice şi gnostice ale convertirii la sine25.
În elenism, conversia nu se mai defineşte în contextul opoziţiei între lumea
de aici şi lumea de dincolo. În cultura elenistică a sinelui, epistrophe este o
deplasare de la ceea ce nu depinde de noi, spre ceea ce depinde de noi26,
termenul preferat de Marcus Aurelius fiind autourgikos-autonom, independent
de ceilalţi, detaşat de ceea ce nu poate fi controlat prin propriile forţe. Sensul
apare în Diatribele lui Epictet27, fiind regăsit ulterior în operele lui Montaigne28 şi
Rousseau29.
Epistrophe este sinonimă cu substantivele plutarhiene perispasmos30, şi
metholke31- deplasare a curiozităţii de la ceilalţi către sine, cenzură a curiozităţii,
a indiscreţiei32, evitare a curiozităţii (mepolypragmosyne clasică) ca modalitate de
concentrare asupra sinelui.
Marcus Aurelius notează în paragraful 5 din Cartea I: „am deprins faptul de a
nu mă ocupa de treburile altora (de a nu fi indiscret)”. Termenul grec folosit este
apolypragmon, care îşi păstrează sensul plutarhian.
21
Platon, Republica, partea a III-a, vol. II, cartea VII, 518 c-d, trad. Andrei Cornea, Editura
Humanitas, București, 1997, p. 101.
22
Platon, Phaidros, trad. Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, București, 1993, 249 b-c.
23
Ibidem, p. 71-75.
24
C. G. Jung, Personalitate şi transfer, Editura Teora, Bucureşti, 1996, p. 21.
25
A. D. Nock, Conversion, the old and new in Religion from Alexander the Great to
Augustine of Hipo, Oxford University Press, Oxford, 1961.
26
Epictet, Diatribe, I, 1; III, 8, în Idem, Manualul și fragmente, trad. C Fedeleș, D. Burtea,
Editura Saeculum Vizual, București, 2002.
27
Ibidem, I, 1; III, 8.
28
Michel de Montaigne, Eseuri, vol. I, II, trad. Mariela Seulescu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966, passim.
29
Jean-Jacques Rousseau, Azilul interior, în „Visările unui hoinar singuratic”, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1969, passim.
30
Răsucire spre sine.
31
Deplasare, trecere, termen sinonim cu metairein.
32
Polypragmosyne, cf. Platon, Opere I, ed. Petru Creția, Constantin Noica, Întreprinderea
Poligrafică Cluj, Cluj Napoca, 1974, passim.
462
Adriana Cîteia
Preistoria noţiunii de identitate este extrem de complexă, astfel încât analiza

relaţiei dintre cunoaşterea de sine şi grija de sine (dintre gnosis şi epimeleia),
analiza tipurilor de metamorfoză a identităţii politice şi culturale se poate face
urmărind resemnificarea unor concepte împrumutate din filosofia antică şi
gândirea creştină sau detaşarea de cele două paradigme de gândire şi construirea
unor concepte noi, rezultate din nevoia de originalitate, de autonomie filosofică.
463

Intelectualii Politicii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Intelectualii Politicii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTELECTUALII POLITICII

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

VOCILE DEMOCRAȚIEI ............................................................................................ 11

PRIZONIERII UTOPIEI TOTALITARE ..................................................................35

HIMERELE EXTREMEI DREPTE ......................................................................... 277

Politica este destinul nostru, un ciclon în al cărui miez ne aflăm

Prietenii spirituale în anii `70

unuia dintre militanţii comunişti faimoşi, mort la Doftana, în cutremurul din

Totalitarismul ca organizare a urii

acest lucru ca replică la acele declaraţii iresponsabile care atribuie intelectualilor

Între revoltă şi melancolie

MODERNITATE ȘI LAICITATE ÎN TURCIA REPUBLICANĂ

Hukuk), create de către filialele Partidului Unității și Progresului (Ittihat ve

musulmane, iar, după ce, la 29 octombrie 1923, a fost declarată Republica,

spiritul omului.4 Cu alte cuvinte, în timp ce statul impunea un control strict

doar birocrații și vârfurile societății să se laicizeze sau să devină pozitiviști. O

comunitate, adică la națiune. Învățăturile sale, răspândite sub denumirea de

cetățenilor drepturile și libertățile laice garantate de Constituție. Astfel, regimul a

spirituală. Democrația a asigurat cadrul și metodele pentru procesul de împăcare

religioase care nu contravin legilor promulgate cu scopul de a asigura respectarea

care punea accentul mai mult pe problemele economice decât pe ideologie.

„FRONTUL ISTORICILOR” – ÎNTRE STATUS PROFESIONAL

controlului ideologic menţionat și, ulterior, pe cele ale exacerbării cultului

Stabilirea relaţiilor diplomatice cu R.F.G. a fost urmată de acordarea

ne uităm la persoanele propuse)18 și că era obligatoriu ca aceștia să fie buni

apropiat al generalului Ilie Ceaușescu), Sergiu Columbeanu, Ion Stanciu, Stan

administrativ, pe baza temei de cercetare, a limbilor străine cunoscute și nu în

căror copii cu siguranță au ajuns la organele de control abilitate, de partid sau

Ca semn de prețuire pentru gazde, istoricii români au deschis secțiunea Mari

români au fost direcționate și supervizate dinainte33. Luările de cuvânt spontane

aparatură video, exponate din muzee, hărți, planșe, diagrame,

O altă pârghie folosită pentru a da coeziune, prin obediență, corpusului

internațional generos, realizat din participarea cu bani a tuturor țărilor socialiste

Filozofie, încorpora și Institutul de Filozofie, Centrul de Logică, Centrul de

Efectul negativ cel mai pregnant al trecerii institutelor în subordinea

fie își păstrează posturile avute în cercetare45. Motivele nu sunt expuse în

Mihai Viteazul, iar Nichita Adăniloaie lucrase trei săptămâni la „problema

existente, cu forme de organizare autonome. Activitatea ar fi fost coordonată de

sectore de cercetare54, la care se adăgau biblioteca, revistele şi „aparatul

Conducerea Universității se exercita pe principiul afirmat de multe decenii,

Facutății de Chimie industrială și pusă sub controlul primului chimist al țării,

atenția că mulți dintre aceștia erau membri ai A.S.S.P. și laureați ai Premiului de

considerații nu îi aparțin explicit vorbitorului, dar tonul interpelării și ecourile

progresele „notabile” înregistrate în procesul de realizare a integrării

dar cunoscută de toată lumea. Odată cu erijarea Elenei Ceaușescu, „academician

Subtextul acestor propuneri, destul de ambigue, era legat de fapt de

Recunoștea destul de clar că legislația era de natură să „frâneze acest proces” și

Am ales două exemple discutate în ședințele lărgite ale Institutului de Istorie

Șerban Papacostea și Dan Berindei atrăgeau atenția asupra necesității

se deschidă cu un Cuvânt înainte, care să conțină „citate din aprecierile

CONGRESUL INTERNAȚIONAL DE ISTORIE DE LA BUCUREȘTI

Dincolo de satisfacțiile personale ale celor implicați în desfășurarea

că ofereau un bun prilej de propagandă, astfel de evenimente au facilitat totuși o

românești, „turnate” în forme socialiste, în mijlocul eșafodajului ideologic fiind

Gheorghe Zaharia, un veritabil „tehnician” al istoriografiei, după moda lansată de

diferența structurală a românilor de celelalte națiuni din imperiul sovietic slav,

În primăvara lui 1980, cei însărcinați cu pregătirea congresului au fost

romane” pe teritoriul României, cu precădere după retragerea aureliană.

aceea profesională, Ștefan Ștefănescu nu a ratat ocazia să-i comunice lui

pentru ca partidul să se dezică de ele, ca și cum acest lucru ar fi dus la dispariția

maselor populare, indiferent de naționalitate”. Ceaușescu intuia că sentimentul

consoarta sa cu stadiul pregătirilor, numărul de cărți editate și problemele

căutau să-și impună candidații în difuzele organisme internaționale ale breslei.