INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE

din Decembrie 1989

Caietele
Revolutiei
,

Nr. 5 (43) /2012

 CAIETELE REVOLUŢIEI

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC

Acad. dr. Dan BERINDEI

Acad. dr. Dinu C. GIURESCU
Prof. univ. dr. Ion CALAFETEANU
CUPRINS
Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU
Editorial
DIRECTOR EDITORIAL Ioana Ciodaru-Ceaușescu, Adevărurile unei Literaturi........................3
Constantin CORNEANU
Literatura Revoluției..........................................................................5
REDACTORI România la zi
Ioana CIODARU-CEAUȘESCU Dumitru Mazilu, Amestecul în treburile interne - un abuz incalificabil
Carmen RĂDULESCU într-un sistem internațional, bazat pe obligația de a respecta
Viorela DOBRE suveranitatea și demnitatea fiecărui stat membru..............................24

PUBLICIST-COMENTATOR Interviu
Corneliu VLAD Constantin Corneanu, Revoltă în capitala marii uniri (I)...................34

Florin NISTOR - tehnoredactare & Cronici timișorene (III).....................................................................41

imprimare
Nelu FIERARU - foto
© INSTITUTUL REVOLUŢIEI
ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureşti
tel./fax: 021.311.87.06; tel. 021.311.99.80;
e-mail: contact@irrd.ro
www.irrd.ro
Documente
Stenograma unei revolte militare (V)..................................................45
Ion Alexandrescu, Evoluția economiei românești în perioada
1950-1975 sub lupa Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (I)......................................................................................51
Cronici
Alexandru Grigoriu, Analiza istoriei unei credințe............................60
Activităţi.............................................................................................62

ISSN 1841 - 6683 Info.....................................................................................................64

ISSN-L 2284 - 7022
Apariții editoriale sub egida IRRD.................................................76
Claudiu IORDACHE
director general Avanpremieră editorială
Ion CALAFETEANU Daniela Osiac, Comitetele Revoluției, istoria unui simbol.................77
director general adjunct
The Revolution Notebook.................................................................80
Reproducerea integrală sau parţială a
textului fără acordul IRRD este interzisă
şi se pedepseşte conform legii.
Responsabilitatea asupra conţinutului
materialelor publicate revine în
exclusivitate autorilor. Materialele
nepublicate nu se restituie.
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

EDITORIAL

ADEVĂRURILE UNEI LITERATURI

Ioana CIODARU-CEAUŞESCU

“Cine a fost împotriva noastră, a fost cu noi!”

Ion D. Sîrbu

S
tudierea fenomenului literar şi istoriografic dedicat Revoluţiei Române din
Decembrie 1989, reconstituirea exactă a istoriei acelor zile pe baza unor
argumente logice s-a dovedit și se dovedește a fi, încă, o operaţie extrem
de dificilă datorită diversităţii formelor de expresie, limbajului sau autorilor – în
funcţie de măsura talentului lor! Literatura Revoluţiei, aşa cum este normal,
reușește să se îndepărteze de constrângeri sau directive, de cenzură sau experimente
artistice. Totodată, cele petrecute în perioada 14 – 22 decembrie 1989 în România
s-au înscris într-un proces firesc desfăşurat în spaţiul central şi est-european, românii fiind și astăzi surprinşi
de faptele lor pline de curaj şi abnegaţie, astfel încât după 23 de ani, acest popor nu a reuşit să‑şi rezolve şi
să-şi aşeze faptele şi gândurile, privind acele timpuri, într-o bună înţelegere şi normalitate, idee vehiculată
şi de presa internaţională (Poporul român nu a jucat niciun rol!). „Niciodată istoria nu a avut mai multă
nevoie de probe autentice decât în zilele noastre, când minciuna este vehiculată cu atâta neruşinare”,
scria Voltaire în 1760. Credem că acest adevăr este valabil şi în zilele noastre. În pofida faptului că s-au
desfăşurat sub ochii noştri, anumite episoade sunt încă lipsite de coerenţă, unele fapte rămân nedesluşite
sau contradictorii, conducând astfel spre scrierea unor lucrări lipsite de profunzime sau determinate de
anumite reţineri din cauza unor nemulţumiri, neîmpliniri sau neajunsuri, de cele mai multe ori personale.
Istoria noastră recentă face obiectul a numeroase studii care încearcă să descifreze acele fapte generatoare
de confuzii în ceea ce privește schimbările produse în ţara noastră. Amalgamul de lucrări permite, într-
adevăr, conturarea unei anumite imagini, rămânându-i istoricului datoria de a elabora concluzii obiective şi
de a le clasa după adevărata lor valoare.
Revoluţia Română din Decembrie 1989 a durat ceva mai mult de o săptămână. Acest eveniment unic
şi probabil irepetabil în istoria recentă a ţării noastre a generat o intensă activitate publicistică. Începând cu
1990, piaţa de carte s-a îmbogăţit cu un număr impresionant de lucrări scrise: romane, confesiuni, amintiri,
memorii şi lucrări ştiinţifice dedicate Anului 1989. Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost studiată
ca fenomen din mai multe perspective, de către juriști, jurnaliști, istorici, literați sau oameni politici, fiind
o sursă inepuizabilă pentru trăitorii acelor clipe de istorie și nu numai. Literatura Revoluţiei, totalitatea
operelor scrise, este în mare parte construită din lucrări ştiinţifice, astfel că nu materialul lingvistic este cel
care interesează, ci semnificaţiile istorice, valoarea acestor lucrări fiind dată de verosimilitate, obiectivitate,
precizie, claritate, coerenţă, iar nu de limbajul poetic. În fond, acesta este scopul textului ştiinţific– informativ
prin excelenţă!
Istoria trebuie cunoscută, și nu tratată cu indiferenţă, fiecare dintre autori urmărind ca mărturia sau
informaţia pe care o furnizează să fie folositoare în desluşirea faptelor şi reconstituirea întregului adevăr.
Abundenţa de lucrări înlesneşte înţelegerea şi descifrarea Revoluţiei Române cu toate episoadele sale, însă
trebuie acordată o atenţie sporită şi categoriei de scrieri ce aruncă asupra acestui eveniment o imagine falsă,

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  3

EDITORIAL

conducând spre compromiterea ideii de Revoluţie. Este nedrept şi revoltător ca

acest proces revoluţionar să fie catalogat drept o mistificare a istoriei noastre recente. Există
însă şi un aspect pozitiv al acestui fapt: atât nevoia şi datoria de a naşte reacţii şi de a argumenta, cât şi
dibăcia cititorului de a jongla şi de a manevra informaţia spre a nu fi conduşi pe piste false. Melanjul de
lucrări este greu de decelat. Lista cărţilor este lungă, cititorul având posibilitatea de a compara şi confrunta
lucrările, informaţiile pe care le conţin, sursele. Volumele – cu autor unic sau colectiv – redau fapte,
informaţii, documente şi rapoarte, note informative, declaraţii şi probe ale martorilor sau revoluţionarilor,
materiale oficiale şi dovezi, justificări sau chiar puncte de vedere personale. Autorii încearcă să depăşească
stadiul interpretărilor subiective sau al implicării afective, construind un raţionament logic, explicaţii
coerente bazate pe surse incontestabile, cât mai apropiate de realităţi, detaşându-se – cum este de dorit!
– de interese de orice alt fel. Forţa demonstraţiei, corectitudinea, apelul la logică şi chiar sobrietatea sunt
câteva dintre caracteristicile ce ar fi normal să predomine în toate aceste lucrări ce aşteaptă să fie cercetate
şi explorate. Documente istorice sau doar reflecţii ale unor oameni politici, toate aceste scrieri vor contribui
la conturarea atât a imaginii privind Revoluţia Română din Decembrie 1989, cât şi a scrisului şi gândirii
societăţii româneşti de atunci și de azi! Revoluţia Română din Decembrie 1989 a schimbat complet
destinul ţării, a răscolit societatea românească, a reaşezat relaţiile dintre oameni, dintre colectivităţi,
construind o amplă deschidere tematică. Fenomenul, în ansamblul lui, se dovedeşte a fi complex, generator
de discuţii, dezbateri, comentarii, anchete, mese rotunde, reconstituiri etc. Dar şi gânduri, trăiri, reacţii,
comportamente. Revoluţie sau revoltă populara? Diversiune sau lovitură de stat? Complot internaţional
sau scenariu al serviciilor secrete sovietice şi americane? Literatura Revoluţiei încearcă să ofere răspuns
acestor întrebări și să înlăture, astfel, o parte din dilemele născute în sufletele și mințile noastre, ale celor
care am trăit acele clipe din acel decembrie de neuitat. Rămâne, totuși, o chinuitoare întrebare... cine a fost
împotriva noastră, oare a fost cu noi!?

4  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

LITERATURA REVOLUȚIEI

Literatura Revoluţiei reprezintă un domeniu ce pare inepuizabil chiar şi la 23 de ani de la izbucnirea şi

desfăşurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Paginile ziarelor au fost inundate începând din ianuarie
1990 cu zeci şi zeci de mărturii privind cele întâmplate în perioada 16 - 22 decembrie 1989 în toată România.
Imaginile video şi cele de pe 16 sau 35 mm aveau să formeze, în timp, arhiva cinematografică a unei clipe istorice în
desfăşurarea ei. La mijlocul anilor ’90, titlurile care începeau să trateze Revoluţia Română din Decembrie 1989 au
devenit din ce în ce mai numeroase: memorii, interviuri, scurte amintiri, opinii oficiale (gen volumul privind Rolul
Armatei în Revoluţia Română din Decembrie 1989), sinteze oficiale, Rapoarte ale Comisiilor Parlamentare etc. O
Literatură a Revoluţiei care a depăşit, încet dar sigur, borna celor 100 de cărţi dedicate subiectului în sine. Explozia
de titluri reflectă nevoia imperioasă de a şti şi de a înţelege cum a fost posibil acel “Decembrie 1989”, care au fost
resorturile intime ale uriaşei descătuşări populare, precum şi ale modului în care regimul Ceauşescu şi, mai apoi,
regimul comunist au fost pulverizate de către masele revoltate. Valoarea cărţilor şi a revistelor ce se constituie în
Literatura Revoluţiei este inegală, sub raport ştiinţific şi chiar publicistic, însă mărturia acelui timp transpus pe hârtie
devine, odată cu trecerea timpului, o mărturie aparte pentru istoricul care cercetează istoria recentă a României.
Memoriile şi amintirile unor oameni politici, aflaţi în funcţii de decizie în decembrie 1989, precum şi ale celor care
au preluat PUTEREA sunt extrem de importante deoarece relevă modificările de percepţie asupra unei moment
istoric, gândurile şi dorinţele, naivitatea şi lipsa de pricepere, fără a mai vorbi despre viziune, istorică sau de moment.
În acest concept de Literatura Revoluţiei trebuie să includem şi operele cinematografice care au abordat problema
Revoluţiei Române din Decembrie 1989: Punctul Zero şi 15 (ambele în regia lui Sergiu Nicolaescu), A fost sau n-a
fost? (regia Cătălin Porumboiu), Hârtia va fi albastră (regia Radu Muntean). Opere cinematografice care au readus/
readuc în atenţia publicului spectator, a conştiinţei generaţiilor de azi şi de mâine, unul dintre cele mai importante
evenimente din istoria românilor de la sfârşitul unui secol care ne-a distrus toate idealurile şi iluziile. Literatura
Revoluţiei va continua să se îmbogăţească cu noi şi noi titluri pe măsură ce cercetarea istorică, publicistica, şi nu
numai, vor aduce în atenţia opiniei publice interne şi internaţionale noi amănunte din Dosarul Revoluţiei Române din
Decembrie 1989. Titlurile pe care le înfățișăm mai jos reprezintă o bibliografie exhaustivă a istoriografiei Revoluției
Române din Decembrie 1989. Literatura Revoluţiei continuă să acumuleze noi și noi titluri.

Cărți referitoare la Revoluția Română din Decembrie 1989

1) Timişoara 16-22 decembrie 1989, Editura Facla, 1990
2) Asociaţia Memorialul Revoluţiei din Timişoara,
Atunci ne-am mântuit de frică (album fotografic), 1999
3) Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. I,
Editura Mirton, 2004
4) Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. II,
Editura Mirton, 2004
5) Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. III,
Editura Mirton, 2005
6) Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. IV,
Editura Mirton, 2006
7) Documente ’89 - Procesul de la Timişoara, vol. V,
Editura Mirton, 2007
8) Întrebări cu și fără răspuns, Editura Mirton, 2001
9) Memorial 1989, buletin ştiinţific şi de informare, nr. 1
și 2/2007
10) Veronica Balaj, Jurnal de Timişoara 16-22
decembrie 1989, Editura Hercule, 1991
11) Costel Balint, 1989. Timişoara în decembrie, Editura
Helicon, 1992
12) Lumină şi speranţă. Timişoara 1989, Editura Mirton,
1994
13) Revoluţia româna, Editura Mirton, 1995
14) 1989 - Legiunea revoluţiei, Editura Brumar, 2005
15) Matei Barbu, Cap de afiş: Revoluţia de la Timişoara,
Editura Almanahul Banatului, 1999
16) Radu Ciobotea, După revoluţie, târziu, Editura
Almanahul Banatului, 1995
17) Iosif Costinaş, M-am întors, 2003
18) Mihail Decean, Mărturiile unui naiv corigibil sau
Singur printre securişti, 2006
19) Nicolae Durac, Neliniştea generalilor, Editura
M.P.S., 1990
20) Lorin Fortuna (coordonator), Rolul Frontului
Democratic Român în cadrul Revoluţiei Române din
Decembrie 1989, Editura Artpress, 2007
21) Petru Ilieșu, Timişoara 1989 - No Comment?,
Editura Planetarium, 2004 (ediţie română-engleză)
22) Claudiu Iordache, Isus s-a născut la Timişoara.
Decembrie 1989, Editura Helicon, 1994
23) Adrian Kali, Rocada, Editura Gordian, 2004
24) Lecţia Timişoarei, Editura Eurostampa, 2007

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  5

LITERATURA REVOLUŢIEI
25) Eugenia Laszlo, Timişoara, atunci, 1998
26) Florin Medeleț, Mihai Ziman, O cronică a revoluţiei
din Timişoara 16-22 decembrie 1989, editată de Muzeul
Banatului, 1990 (2 ediţii)
27) Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie ’89,
Întreprinderea Poligrafică, Banat, 1990
28) Timişoara în revoluţie şi după, Editura Marineasa,
1997
29) Marius Mioc, Falsificatorii istoriei, Editura
Almanahul Banatului, 1994
30) Falsificatorii istoriei (Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită), Editura Marineasa, 1995
31) Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost, Editura
Brumar, 1997
32) Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei,
Editura Sedona, 1999
33) The anticommunist Romanian Revolution of 1989,
Editura Marineasa 2002 (reeditat 2004), Editura Artpress,
2007
34) Revoluţia, fără mistere. Începutul revoluţiei române:
cazul László Tökés, Editura Almanahul Banatului, 2002
35) Libertatea şi politrucii, Editura Mirton, 2003
36) Curtea Supremă de Justiţie - Procesele revoluţiei din
Timişoara (1989), Editura Artpress, 2004
37) Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul
Naţional. Mitul agenturilor străine. Mitul Securitaţii
atotputernice, Editura Marineasa, 2005
38) Revoluţia din 1989 pe scurt, Editura Artpress, 2006
39) La révolution roumaine de 1989, Editura Artpress,
2007
40) Vasile Popa, Procesul de la Timişoara, Editura As
Computer Press 1990
41) Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura
Facla, 1990 (reeditat Editura Seicom, 1990)
42) Lumea bună a balconului, Editura Almanahul
Banatului, 1995
43) Gheorghe Secheşan, 17 după 16, Editura Artpress,
2006
44) Decembrie ’89 în presa italiană, 1999
45) E un început în tot sfîrşitul, Editura Casa Radio, 1998
46) Însemnări din zilele revoluţiei. Decembrie’89,
Editura Militară, 1990
47) O enigmă care împlineşte 7 ani, Fundaţia Academia
Civică, 1997
48) România 16-22 decembrie. Sînge, durere, speranţă,
1990
49) Revoluţia româna vazută de ziarişti americani şi
englezi, 1991
50) Vom muri şi vom fi liberi, 1990
51) Vartan Arachelian, Revoluţia şi personajele sale,
Editura Nemira, 1998
52) Tana Ardeleanu, Răzvan Savaliuc, Ion Baiu,
Procesul Ceauşeştilor, Editura Ziua, 1996
53) Brîndușa Armanca, Media culpa, Editura Curtea
Veche, 2006
54) Alexandru Barbu, Aghiotant la trei miniştri ai
6  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
apărării: Milea, Militaru, Stănculescu, Editura Ion
Cristoiu, 2000
55) Angela Băcescu, România ’89. Din nou în calea
năvălirilor barbare, 1995
56) Elena Băncilă, Trage, laşule!, Editura Victor Frunză,
1990
57) Teodor Brateş, Explozia unei clipe. 22 Decembrie
1989, o zi în studioul 4 al Televiziunii Române, Editura
Scripta, 1992
58) Trilogia Revoluţiei Române în direct. Câteva zile
dintr-o viaţă, vol. II (23 Decembrie 1989 în studioul 4 al
TVR), Editura Ager Economistul, 2004
59) Mircea Bunea, Praf în ochi. Procesul celor 24-1-2,
Editura Scripta, 1994
60) Dumitru Burlan, După 14 ani. Sosia lui Ceauşescu
se destăinuie, Editura Ergorom, 2003
61) Călin Cernăianu, Diplomaţia lupilor, Editura
Nemira, 1997
62) Mihai Chiriac, Aniversare însângerată. Academia
Militară, decembrie 1989, Editura Militară, 2003
63) Andrei Codrescu, Gaura din steag. Însemnari despre
evenimentele din decembrie 1989 din România, Editura
Athena, 1997
64) Ion Coman, Timişoara. Zece ani de la sângerosul
decembrie 1989, Editura Sylvi, 2000
65) Omul se duce, faptele rămân, istoria însă le va
analiza, Editura Meditaţii, 2007
66) Pavel Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră!, 1993
67) Romulus Cristea, Revoluţia 1989, Editura România
pur şi simplu, 2006
68) Mărturii de la baricadă, Editura România pur şi
simplu, 2007
69) Revoluţia Româna - Mărturii şi documente, Editura
România pur şi simplu, 2007
70) 21 Decembrie 1989 - Martorii de la baricadă,
Editura România pur şi simplu, 2007
71) Viorel Domenico, După execuţie a nins, Editura
Militară, 1992
72) Procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu, 25 Decembrie
1989, Editura Militară, 1992
73) Ceauşescu la Târgovişte. 22-25 decembrie 1989,
Editura Ion Cristoiu, 1999
74) Z. Dragos, Mărturii tragice. Harghita, Covasna,
Târgu Mureş (decembrie 1989 - martie 1990), Editura
Rai, 1995
75) Catherine Durandin, Nicolae Ceauşescu. Adevăruri
şi minciuni despre un rege comunist, Editura Nemo, 1992
76) Tudor Eliad, Timişoara mi amor, 2004
77) Victor Frunză, Revoluţia împuşcată sau PCR după
22 decembrie 1989, Editura Victor Frunză, 1994
78) Constantin Galeriu, Martiri ai revoluţiei din
decembrie 1989, 1999
79) Daniela Veronica Guşă de Dragan, Condamnat la
adevăr: generalul Stefan Guşă, Editura RAO, 2004
80) Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, Editura Redacţiei
Publicaţiilor pentru Străinătate, 1993
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
81) Revoluţie şi reformă (editie revizuită), Editura
Enciclopedică, 1994
82) Revoluţia trăită, Editura Redacţiei Publicaţiilor
pentru Străinătate, 1995
83) Momente de istorie, Editura Enciclopedică, 1995
84) I. I. Lazăr, Moartea generalului Milea, Editura
Rodan, 1991
85) Jean Marie Le Breton, Sfârşitul lui Ceauşescu,
Editura Cavallioti, 1997
86) Corneliu Leu, Au avut românii norocul unei
revoluţii?, Editura Realitatea, 1997
87) Constantin Lucescu, Procesul Ceauşescu, soluţie
justiţiară a unui moment istoric, Editura Sylvi, 1997
88) Dorian Marcu, Moartea Ceauşeştilor, Editura
Excelsior, 1991
89) Nicolae Mavru, Revoluţia din stradă, Editura RAO,
2004
90) Dumitru Mazilu, Revoluţia furată. Memoriu pentru
ţara mea, Editura Cozia, 1991
91) Proclamaţia revoluţiei române, Editura Lumina
Lex, 1999
92) Miodrag Milin, Timişoara în arhivele Europei
Libere, Fundaţia Academia Civică, 1999
93) Sergiu Nicolaescu, Revoluţia. Începutul adevărului,
Editura Topaz, 1995
94) Un senator acuză, Editura PRO, 1996 (a II-a ediţie
în 1998)
95) Cartea Revoluţiei Române. Decembrie ’89, Editura
Ion Cristoiu, 1999
96) Lupta pentru putere. Decembrie ’89, Editura Bic
All, 2005
97) Darie Novăceanu, Reporter în piaţa ghilotinei,
Editura Adevărul, 1993
98) Mircea Tănase, Eroii învinşi ai revoluţiei, Editura
Militară, Bucureşti, 2009
99) Aurel Perva, Carol Roman, Misterele Revoluţiei
Române, Editura Semne, 2009
100) Ion Pitulescu (coordonator), Şase zile care au
zguduit România, Tipografia Luceafarul, 1995
101) Anul nou se naşte în sânge!, Editura Universal Pan,
1998
102) Rodica Popescu, Miracol? Revoluţie? Lovitură de
stat?, Editura Pan-Terra, 1990
103) Radu Portocală, România. Autopsia unei lovituri de
stat, Editura Continent& Agora Timişoreana, 1991
104) Dumitru Preda, 1989. Principiul dominoului, 2000
105) Tinu Radu, Timişoara... no comment!, Editura Paco
106) Valentin Raiha, KGB a aruncat în aer România cu
complicitatea unui grup de militari, Editura Ziua, 1995
107) Nestor Rateș, România: Revoluţia încâlcită, Editura
Litera, 1994
108) Carol Roman, Ultimele 100 de zile nefaste. Sfîrşitul
clicii Ceauşescu, 1990
109) Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Paideia,
2000
110) Alexandru Sauca, KGB-ul şi Revoluţia Română,
Editura Miracol, 1994
111) Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre
decembrie 1989, Editura Forum, 1999
112) Revoluţia Româna din Decembrie 1989 retrăită prin
documente şi mărturii, Editura Axioma, 2001
113) Şerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat
a confiscat Revoluţia Română, Editura Omega Press,
1996
114) Dinu Săraru, Generalul Revoluţiei cu piciorul în
ghips, Editura RAO, 2004
115) Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989
în context internaţional, Editura Enciclopedică&Editura
Institutului Revoluţiei Române, 2006
116) Peter Siani-Davies, Revoluţia Română din decembrie
1989, Editura Humanitas, 2006
117) Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din
România - vol. 4 (I) și (II), Editura RAO, 2004
118) Idem, Interviuri despre revoluţie, Editura RAO,
2004
119) Ilie Stoian, Decembrie 1989, arta diversiunii,
Editura Colaj, 1993
120) Nicolae Stroescu, Pe urmele revoluţiei, Editura
Albatros, 1992
121) Filip Teodorescu, Un risc asumat, Editura Viitorul
Românesc, 1992
122) Mihai Tatulici (coordonator), Revoluţia Română în
direct, 1990
123) Ion Târlea, Moartea pândeşte sub epoleţi. Sibiu ’89,
Editura Blasco, 2000 Mustang, 1993
124) Tiberiu Urdăreanu, 1989 - martor şi participant,
Editura Militară, 1996
125) Mihalache Adonis Cezar, Revolta (jurnalul unui
militar paraşutist), Editura Civio, București, 1999
126) Ion Iliescu, După 20 de ani. 1989, Bucureşti, 2010
127) Iaşi, 14 decembrie 1989, începutul revoluţiei
române?, Editura Cogito, Oradea 2000
128) Paul Abrudan, Sibiul în revoluţia din decembrie
1989, Sibiu, 1990
129) Ion Alexandru, Căderea zidurilor Ierihonului sau
Adevărul despre Revoluţie, Vălenii de Munte, 1993
130) Mihai Babițchi, Revolta în labirint, Editura BAB,
1995
131) Mircea Bradu, O minune în trei zile. Oradea
decembrie 1989, Editura Teira, 2000
132) Constantin Vasile, Noi am fost teroriştii?!, Editura
Sibguard S.R.L., 1995
133) Mircea Brenciu, Revoluţia luminii, Braşov, 2004
134) Mariana Cernicova, Noi suntem poporul, Editura
Intergraf, 2004
135) Ruxandra Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucţia
unei revoluţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004
136) Aurel Cocan, Laurenţiu Ioan, Trădare la nivel înalt.
Revoluţia din decembrie 1989. Cluj-Napoca la zece ani,
Editura Napoca Star, 1999
137) Teodor Crișan, Decembrie ’89. Revoluţie sau
lovitură de palat, Arad, 2000
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  7
LITERATURA REVOLUŢIEI
138) Nicolae Cuşa, Momente ale revoluţiei din decembrie
1989 la Constanţa, Editura Muntenia, 1995
139) Nicolae Danciu-Petniceanu, Tot ce am pe suflet,
Editura Gutinul, 1995
140) Tit Liviu Domşa, Victor Eugen Mihai Lungu,
Împuscaţi-i, că nu-s oameni!, vol. I, Centrul de
recuperare a adevărului istoric cu privire la evenimentele
din decembrie 1989, 1998
141) Idem, Împuscaţi-i, că nu-s oameni!, vol. II, Centrul de
recuperare a adevărului istoric cu privire la evenimentele
din decembrie ‚’89 în colaborare cu Fundaţia Academia
Civică, 1999
142) Vasile Duță, Revoluţia din Dîmboviţa (1989-1999),
Editura Sfinx, 1999
143) Grigore Cătălin Haidău, Eroica ’89, Braşov, 1990
144) Cicerone Ioniţoiu, Album al eroilor decembrie 1989,
Editura Tribuna, 1998
145) Sabin Ivan, Pe urmele adevărului, Editura Ex Ponto,
1996
146) Bogdan Murgescu (coordonator), Revoluţia româna din
decembrie 1989: istorie şi memorie, Ed. Polirom, 2007
147) Costel Neacşu, Religiozitatea revoluţiei române din
decembrie 1989, Editura Reîntregirea, 2007
148) Marius Petraşcu, Un pas spre libertate, vol.I –II,
Editura Transilvania Expres, 2002
149) Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prabuşirii
comunismului în Europa de Est, Editura Corint, 2002
150) Cezar-Vladimir Rogoz, Povestirile teroriştilor, vol.
I-II, Editura Alma Print, 2007 -2008
151) Ioan Scurtu (coordonator), Sfârşitul dictaturii,
Editura Clio, 1990
152) Cassian Maria Spiridon, Iaşi 14 decembrie 1989,
începutul revoluţiei române, Editura Timpul, 1994
153) László Tökés, Asediul Timişoarei, editat de Eparhia
Reformată de pe lângă Piatra Craiului, 1999
154) Temesvâri memento, editat de Eparhia Reformata de
pe lângă Piatra Craiului, Oradea, 1999
155) Máte Tökés, Egymás tükrében. Soha nem hallott
vallomások a forradalomról, Imprimeria de Vest, Oradea,
2004
156) Tolnay Istvan, 1989-1999. După zece ani. Tiz ev
multan. Ten years after, editat de Eparhia Reformată de
pe lângă Piatra Craiului, 1999
157) Guibert Gérard Alban, Chronique historique de la
Révolution Roumaine de décembre 1989 à janvier et
février, 1990
158) Philippe Alfonsi, Cette année-là, 1989-1990,
Balland Editions, Paris, 1991
159) Mark Almond, The rise and fall of Nicolae and
Elena Ceauşescu, Chapmans Press, Londra, 1992
160) Edward Behr, Baise le main que tu n’oses mordre.
Les Roumains et les Ceauşescu, Laffont Editions, Paris,
1991
161) Kiss the hand you cannot bite. The rise and fall of the
Ceauşescus, 1992, Hamish Hamilton Printing, Londra
162) Andrei Codrescu, The hole in the flag, Editura
8  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
William Morrow&co, New York, 1991
163) Uwe Detemple, Mein Rumänien - Revolution&Poesie,
Books on Demand, Norderstedt, 2008
164) József Gazda, Megváltó karácsony, Aura Kiado,
Budapesta, 1998
165) Octavian Mihăescu, Heim(at)los, 2006,
166) Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain,
Editura Calmann-Lévy, 1990
167) Milo Rau, Die letzten Tage der Ceausescus,
Verbrecher Verlag, 2010
168) László Tökés, Temesvar ostroma ’89, Editura
Hungamer, 1990
169) Hans Vastag, György Mandics, Engelmann Manfred,
Temeswar, Symbol der Freiheit, Viena
170) Marcela Feraru, La révolution roumaine, L’Esprit du
Livre Éditions, 2009
171) Richard Andrew Hall, The Securitate roots of a
modern Romanian fairy tale: The press, the former
Securitate, and the historiography of December 1989,
2002, versiune pdf
172) Doublespeak: The All-too-Familiar Tales of Nicolae
Ceauşescu’s Double, 2004
173) The 1989 Romanian Revolution as geopolitical
parlor game: Brandstatter’s „Checkmate” documentary
and the latest wave in a sea of revisionism, 2005
174) “Orwellian... positively orwellian:” Prosecutor
Voinea’s campaign to sanitize the Romanian Revolution
of december 1989, 2006
175) Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon. Timişoara
1989-1990, Editura Sitech, 2011
176) Teodora Stănescu-Stanciu, Ilustrarea unui eşec.
Partidele comuniste din Europa centrală şi de Sud-Est,
Editura Sitech, 2011
177) Teodora Stănescu-Stanciu & Gheorghe Neacşu
(editori) Prima Constituţie a României postdecembriste
(Documente) - vol. I, II şi III, Editura Karta-Graphic, 2011-
2012
178) Marian Cojoc, Revoluţia Română în Dobrogea,
Editura IRRD, 2011
179) Dumitru Mazilu, Revoluţia Română – zile şi nopţi de
dramatism şi speranţă, Editura IRRD, 2011
180) Constantin Buchet, România, frontul informaţiilor
şi sfârşitul războiului rece (1980-1989), Editura Sitech,
2011
181) Titus Suciu, Poeţii revoluţiei, Editura IRRD, 2011
182) Ioana Ceauşescu (coordonator), Oamenii Revoluţiei,
Editura IRRD, 2011
183) Dan Scutaru, Naşterea ”Puterii a patra”, Editura
IRRD, 2011
184) Corneliu Vlad, Şi totuşi, Revoluţia Română, Editura
IRRD, 2011
185) Daniela Osiac, Regăsirea libertăţii (Sloganuri şi
graffitti în Revoluţia Română din decembrie 1989),
Editura IRRD, Bucureşti, 2011
186) Adrian Kali, Revoluţia Română din 1989 pe înţelesul
tuturor, Editura IRRD, 2011
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
187) Gheorghe Dumitraşcu, Revoluţie şi destine. Evenimente
din Constanţa în documente, memorii şi comentarii (17
decembrie 1989 – 15 mai 1990), Editura IRRD, 2012
188) Titus Suciu, Revoluţia pe înţelesul detractorilor,
Editura IRRD, 2011
189) Gheorghe Sbârnă (editor), Constituţiile României.
Studii, Editura Cetatea de Scaun, 2012
190) Florian Banu (editor), „Amorsarea” Revoluţiei -
România anilor ’80 văzută prin ochii Securităţii, Editura
Cetatea de Scaun, 2012
191) Liviu Ţăranu (editor), România în „epoca de aur”.
Corespondenţă din anii ’80, Editura Cetatea de Scaun,
2012
192) Ion Bucur, Cartea represiunii, Editura IRRD, 2012
193) Daniela Osiac, Comitetele Revoluţiei. 1989, Editura
IRRD, 2012
194) Viorel Domenico, De cealaltă parte a baricadei.
Demnitari comunişti în Revoluţia din Decembrie 1989,
Editura IRRD, 2012
195) Adrian Pop & Constantin Corneanu (editori),
Prăbuşirea Imperiului sovietic. „Lecţii” în retrospectivă,
Editura Cetatea de Scaun, 2012
196) Alexandru Oşca, Revoluţia Română din Decembrie
1989. Suport pentru curs universitar, Editura IRRD, 2012
197) Alesandru Duţu, Cronologie. Revoluţia din
Decembrie 1989 (ediţia a II-a) – varianta în limba
engleză, Editura Sitech, 2010
198) Sergiu Nicolaescu, Mămăliga a explodat, Editura
IRRD, 2011
199) Corneliu Vlad, Reconcilierea, Editura IRRD,
Bucureşti, 2009
200) Alexandru Oşca (coordonator), Revoluţia în Banat,
Editura Sitech, 2009
201) Alesandru Duţu, Cronologia Revoluţiei Române
(ediţia a II-a), Editura Sitech, 2010
202) Teodora Stănescu-Stanciu & Gheorghe Neacşu,
Activitatea CPUN (Vol. I, II, III), Editura Mega, 2009
203) Ioan Scurtu, 1989.The Rumanian Revolution of
Decembre 1989 in international context (third edition,
revised and enlarged), Redacţia Publicaţiilor pentru
Străinătate, Bucureşti, 2009
204) Ioan Scurtu, 1989. Revoluţia Română din Decembrie
1989 în contextul internaţional, Editura Enciclopedică,
Editura IRRD, 2006
205) Ioan Scurtu, 1989. La Révolution Roumaine de
1898 dans la contexte international de l’époque, (II-eme
édition, revisée et augmentée), Édition de l’Institut de la
Revolution de Roumaine de Decembre 1989, 2008
206) Ioan Scurtu, La Revolucion Rumana de 1989,
Editura Sitech, 2010
207) Gheorghe Sbârnă, Valentin Marin, Dicţionarul
General al Revoluţiei Române, Editura Militară, 2010
208) Mircea Brenciu. Martirul (ediţia a II-a), Editura
IRRD, 2008
209) Alexandru Oşca (coordonator), 1989 – an decisiv în
istoria Europei. Editura Mega, 2008
210) Alexandru Oşca (coordonator), 1989 – decisive year
in the history of Europe, Editura Paralela 45, 2008
211) Ion Calafeteanu (coordonator), Revoluţia din
decembrie 1998 şi integrarea europeană a României,
Editura Militară, 2008
212) Grigore Buciu, Cum mi-am petrecut revoluţia în
Ministerul Apărării Naţionale, Editura IRRD, 2008
213) Anul revoluţionar 1989. Calendar (ediţia a II-a),
Editura IRRD, 2009
214) Mihai. M. Andreescu, Ion Bucur, Revoluţia (21
decembrie 1989 – 8 februarie 1990), Editura Mega, 2009
215) Ion Calafeteanu, Gheorghe Neacşu, Daniela Osiac,
Sebastian Rusu, Revoluţia Română din decembrie 1989.
Documente, Editura Mega, 2009
216) Lorin Ioan Fortuna (coordonator), Accentuarea
crizei de regim în ţările socialiste europene (1980-1990),
Editura Art Press, 2009
217) Corneliu Vlad (coordonator), Ion Iliescu. Omul de
stat, Editura IRRD, 2010
218) Leonte Năstase, Cu peniţa în slujba...Baricadei.
Editura IRRD, 2009
219) Valentin Marin, Martirii revoluţiei în date statistice,
Editura IRRD, 2010
220) Daniela Osiac, Revoluţia din Decembrie 1989.
Mesaj pentru România, Editura IRRD, 2010
221) Ionuţ Şerban, Ideea de Revoluţie la români, Editura
Sitech, 2010
222) Adrian Kali, Revoluţia Română din 1989 pe înţelesul
tuturor, Editura IRRD, 2011
223) Mihai Iacobescu, Descătuşarea (1985-1991).
Perestroika, Revoluţia din decembrie şi România din
imperiul sovietic, Editura Junimea, 2009
224) Claudiu Iordache, O Românie de câştigat sau o
naţiune în descompunere, Editura IRINI, 2006
225) Idem, O Românie pierdută, Editura IRINI, 1995
226) Idem, Singur între români, Editura IRINI, 1997
227) Idem, Polul de putere, Editura IRINI, 2002
228) Idem, Homo posteritas, Editura IRINI, 2007
229) Idem, Securitatea. Confiscarea unei naţiuni, (ediţia
I) Editura IRINI, 2009
230) Idem, Agonia postdecembristă, Editura IRINI, 2010
231) Idem, Revoluţia Românilor, Editura IRINI, 2010
232) Idem, Apocalipsa după Cioran, Editura IRINI, 2012
*
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  9
LITERATURA REVOLUŢIEI

lovitură de stat sau răscoală, însă acestea din urmă nu

schimbă cu nimic natura fenomenului, ci îi potenţează,
cel mult specificul. O revoluţie se poate desfăşura
paşnic, liniştit –este exemplul „revoluţiei garoafelor“
din deceniul 8 din Portugalia şi „revoluţia de catifea“
din fosta Cehoslovacie. La noi n-a fost posibil aşa ceva.
Însuşi caracterul violent al răscoalelor populare care au
precedat „momentul revoluţionar “ şi violenţa cu care
regimul a intervenit au imprimat revoluţiei un caracter
violent. În acelaşi timp, revolta spontană a maselor a
dat revoluţiei ţi un profund caracter popular. Ceea ce
face esenţa revoluţiei este platforma sa programatică
(Proclamaţia FDR la Timişoara şi Comunicatul CFSN
la Bucureşti). Această platformă a determinat întregul
eşafodaj al schimbărilor care urmau, precum şi
acţiunea de constituire urgentă a puterii provizorii. Trei
direcţii de ansamblu asupra cărora, constituit ca stat
majoritar al revoluţiei, CFSN-ul a decis fără echivoc.
(...) Se aseamănă mult cu o piesă de teatru din domeniul
(...) Revoluţia Română nu este o utopie şi nici o invenţie
absurdului tot acest spectacol pe care-l pun în scenă
propagandistică precum răstălmăcirile şi elucubraţiile
detractorii revoluţiei. Pentru a se putea lansa cât
denigratorilor ei, ci o realitate de fapt, care-şi are cauzele
mai lesne în aprecieri şi sentinţe în mod voit confuze
şi explicaţiile ei proprii, ea însemnând nu doar ruperea
şi eronate, ei nu se sfiesc să recurgă la fel de fel de
decisivă cu trecutul totalitar, ci şi mijlocul radical de
capcane şi diversiuni, printre care jocul falselor dileme
înnoire şi propulsare a societăţii. Nicăieri în lume nu
şi al substituirilor rămâne cel mai preferat. Nu lipsesc
s-au făcut revoluţii pentru a se trăi mai rău, nicăieri nu
din recuzita obligatorie reaua credinţă, frustrarea,
s-a recurs la asemenea dramatice şi riscante mijloace
refulările de orgolii şi complexe ori spiritul mărunt, de
pentru a întoarce din drum societatea şi a o arunca în
vendetă, suspicios şi abuziv, pereche bună cu clovneria
trecut. Dimpotrivă, s-a avut în vedere, mereu, calea spre
politică şi făcând parte din ea. Nu lipsesc nici
mai bine. S-a avut în vedere evoluţia şi nu involuţia. (...)
denigratorii din oficiu, acoliţii, lansatorii de zvonuri
Programul Revoluţiei Române pe care l-am prezentat în
şi ceaţă, decoratorii de umbre, sufleorii de serviciu.
noaptea de 22 decembrie 1989, în numele Consiliului
Mai sunt apoi şi autorii de folclor politic, unii dintre
Frontului Salvării Naţionale, instituit ad-hoc, consacra
ei fiind chiar politicieni. Lor, indiferent ce le-ai spune,
ruperea definitivă cu trecutul totalitar şi deschidea seria
indiferent ce argumente le-ai aduce, nu li se clatină nici
schimbărilor structurale ireversibile din societate. El
un gând, n-au nici o îndoială, nici o tresărire, rămân
consacra o misiune istorică: aceea de a reconstrui, de a
ficşi, imperturbabili, pe poziţie. (...) Lucrul cel mai
reorganiza şi a remodela întregul sistem politic, economic
absurd posibil este să pui sub semnul îndoielii un fenomen
şi social în acord cu schimbările ce caracterizează lumea
de o asemenea magnitudine cum este revoluţia , prin a-l
contemporană. Aceasta este esenţa Comunicatului către
cantona în sfera detaliilor sale sau, şi mai rău, a detaliilor
ţară al CFSN care, prin cele zece puncte ale sale, definea
imaginate. Adevăratul furt de revoluţie tocmai acesta
sensul şi scopurile revoluţiei, conferindu-i valoare de act
este, când i se atacă esenţa prin extracţie de episoade
fondator al orientării României cu faţa spre viitor, spre
deformat interpretate şi adaos de situaţii şi împrejurări
modernitate. (...) Revoluţia Română nu este o utopie şi
imaginare. Este acel adevărat abuz de revoluţie la care
nici o invenţie propagandistică aşa cum vor să arate
recurg de obicei profitorii, dar şi detractorii, în scopul
denigratorii ei, ci o realitate istorică. Ea nu are nevoie
făţiş de a-i uza percepţia generală şi a-i anihila, în timp,
nici de legende, nici de mistificări. (...) Revoluţia nu este
importanţa şi semnificaţiile. Cel puţin pentru amploarea,
nici propietate personală şi nici de grup, ea nu poate
tragismul şi radicalitatea sa, Revoluţia Română n-ar fi
fi nici confiscată, nici supusă „legilor restituirii“ pe
meritat un astfel de tratament. Cât priveşte îndoiala dacă
momente şi etape, ori pe diverse alte segmente de timp
în decembrie 1989 a fost sau nu revoluţie, ea este, de acum,
şi categorii sociale, aşa cum se încearcă acum. Ea este
superfluă; recidivează doar în cazuri de rea credinţă şi
opera maselor largi a cetăţenilor ţării. Revoluţia poporul
subcultură politică. (...) În fond ce este o revoluţie dacă
a făcut-o, ea este a lui.
nu actul radical prin care societatea o rupe decisiv cu
trecutul şi deschide cale evoluţiei? Nu ea rezolvă toate
Ion Iliescu, Revoluţia trăită, Editura Mondo Media, p.
problemele, dar asigură premisele soluţionării. O
16, 24- 25, 33, 219-220, 225
revoluţie poate fi declanşată în fel şi chip, chiar şi prin

10  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
(...)1. „Revoluţia este accesul de mânie al adevărului”
– arată Victor Hugo. „Faptele îndrăzneţe străfulgeră
istoria şi se număra printre marile lumini care călăuzesc
omenirea”. „Mânia poate fi zmintită şi absurdă; te poţi
supăra pe nedrept, dar nu te revolţi decât atunci când
ai dreptate”.
2. „Revoluţia – se precizează în Marea Enciclopedie
Britanică este o schimbare violentă a unui sistem
politic”, iar Larousse defineşte revoluţia ca fiind
„schimbarea bruscă şi violentă în structura socială şi
politică a unui stat”, care se produce când populaţia
se revoltă „împotriva autorităţilor aflate la Putere”,
determinând înlăturarea şi instaurarea unei noi Puteri”.
3. „Fiecare pas pe care îl face omenirea – observă
Heinrich Heine – costă şuvoaie de sânge”. „Revoluţiile
sunt un lucru înfricoşător, dar tot atât de necesare
ca amputările, atunci când un membru al coprului
intră în putrefacţie”. Revoluţia se înfăptuieşte atunci
când oamenii nu mai pot suporta „samavolnicia şi
arbitrariul guvernanţilor”, „împilarea stăpânilor”,
„sărăcia şi mizeria”.
4. Atunci când se rup zăgazurile – observă Jean
Jaures – „se prăbuşesc instituţiile arbitrare, se
mistuie prejudecăţile de castă şi de sectă şi două forţe,
singurele legitime şi durabile, forţa adevărului şi forţa
muncii, se substituie tuturor celorlalte. Consideraţi
drept ca toţi oamnii să se bucure de adevăr, să scuture
de pe grumajii lor jugul mizeriei, iar munca să fie un
mijloc pentru a duce o viaţă cu adevărat omenească”.
5. Atrăgând atenţia asupra rolului decisiv al poporului
în Revoluţie, Nicolae Titulescu arată că „...nevoia
îndreptărilor social-politice izvorăşte din frământările
celor mici, din durerile celor de jos, din setea de
dreptate, din fiorul care mână lumea spre destine noi,
mai pline şi mai luminoase”.
Poporul acestei ţări a înfăptuit Revoluţia.
1.1. La întrebarea dacă a fost sau nu Revoluţie, cred
că răspunsul s-a dat demult. De altfel, schimbările
structurale suvenite în România din Decembrie 1989
confirmă, fără tăgadă, adevărul că „Poporul acestei ţări
a înfăptuit o revoluţie, a răsturnat nu numai o dictatură,
ci un sistem, punând bazele altuia nou, pe care şi l-a
dorit: „un sistem al democraţiei, libertăţii şi demnităţii”.
1.2. După cum subliniam în Raportul transmis
Naţiunilor Unite în 1988, în România avea loc „o
agresiune fără precedent împotriva drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor”; existau pericole grave pentru
„sănătatea oamenilor”; „foamea, frigul şi frica”, erau
puse în „slujba subjugării omului”.
1.3. În anii 70-80 ai secolului trecut constrângerile
„fizice şi morale” se multiplicaseră, populaţia ţării
suportând umilinţe incredibile, valorile umane erau
puse sub semnul întrebării, în multe privinţe se acţiona
pentru anihilarea fiinţei umane.
1.4. Împotriva acestor fenomene grave s-au ridicat
românii în 1989, înfăptuind Revoluţia. Principalii
protagonişti ai momentului au fost miile, zecile de mii,
sutele de mii de oameni de la Timişoara, de la Lugoj, de la
Sibiu, Arad, Braşov, din Capitală, din întreaga Românie.
Într-un sondaj privind participarea la Revoluţie s-a adus
la cunoştinţa ţării că 23 la sută dintre români au luat
parte direct la procesul revoluţionar. Denigratorii, care
sunt de fapt, profitorii Revoluţiei, s-au grăbit să declare
că „23 la sută reprezintă doar o parte din populaţie”,
trăgând concluzia că „nu tot poporul a făcut Revoluţia”.
Evident că nu tot poporul a luat parte la acele confruntări
dramatice. Dar în Revoluţie participă toţi oamenii ţării
respective la bătăliile revoluţionare? În primul rând, că
„mulţi erau prea bătrâni şi prea bolnavi”, iar unii erau
copii „lipsiţi de maturitatea necesară”, nemaivorbind
de „capacitatea fizică, de forţa şi inteligenţa care să facă
utilă participarea lor”. Totuşi, 23 la sută a însemnat 5-6
milioane de oameni. Iar fără aceste mase, Revoluţia nu
ar fi învins.
O asemenea participarea a avut un ecou puternic în
ţară şi departe, dincolo de hotarele României.
1.5. Unii dintre participanţii la Revoluţie au plătit cu
viaţa îndrăzneala de „a fi înfruntat dictatura”. Jertfa
lor demonstrează „neînfricarea şi eroismul unui
popor”, care „atunci când nu mai poate răbda, sfărâmă
lanţurile” pedepsindu-i cum se cuvine pe împilatori.
„Sângele vărsat şi jertfele – sublinia Mihail Sadoveanu
– nu sunt niciodată zadarnice...lumina şi conştiinţa
unui popor nu pot fi niciodată biruite. Luptătorii pier,
dar nu îngenunghiază..., iar din dureri şi încercări, un
popor iese mai tare, mai bun”.
Dumitru Mazilu, Revoluția Română. Zile și nopți de
dramatism și speranță, Editura IRRD, p. 53-58
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  11
LITERATURA REVOLUȚIEI
(...) Evenimentele din decembrie 1989, care au pus
capăt dictaturii lui Ceauşescu, ar trebui înfăţişate
aproape minut cu minut. Ca orice mare eveniment
istoric care implică un întreg popor şi duce la o
ruptură cu ordinea de până atunci, acele fapte, unele
cu totul spontane şi scăpând oricărui calcul, altele,
dimpotrivă, mai deliberate şi influenţate de strategia
unuia sau altuia dintre actori. Doar rezultatul este, în
fond, de netăgăduit. Însă până la el totul sau aproape
totul ar fi putut să se petreacă altfel dacă ar fi fost
luată cutare sau cutare hotărâre şi nu alta, dacă
cutare sau cutare acţiune s-ar fi produs în cutare sau
cutare moment. În ceea ce s-a numit revoluţia română
coexistă elemente raţionale şi elemente iraţionale, o
anumită logică şi destulă lipsă de logică, determinism
şi întâmplare, totul de-a valma, fără a mai vorbi
de simple greşeli, sau de încurcături şi echivocuri
care au putut avea, pornind de la cauze minime sau
iluzorii, urmări considerabile. A spune că e greu să
descâlceşti firele acestui mare eveniment este să spui
prea puţin. (...) Revoluţia noastră s-a făcut din mers,
pas cu pas, şi a fost ca atare plină de şovăieli şi de
aproximaţii. Trebuie totuşi să admitem că un număr
de actori aveau, să nu zic un “plan”, dar măcar o idee
cât de cât precisă cu privire la ce voiau şi nu voiau să-i
urmeze căderii lui Ceauşescu. Nici un regim, oricât
de totalitar ar fi, nu poate aboli visul şi reflecţia. Altfel
însă, revoluţia română s-a înfăptuit, în bună măsură,
într-o atmosferă de nepregătire, de confuzie şi de
nehotărâre. (...) Dinspre Piaţa Universităţii se înălţa
un fum gros şi negru, produs de arderea cauciucurilor.
Străzile erau blocate de vehicule răsturnate. Se auzea
şuieratul grenadelor lacrimogene şi toată lumea
era leoarcă din cauza tunurilor cu apă. Forţele
speciale trecuseră la atac, dar imediat ce o baricadă
era ruptă, alta se înfiripa câţiva metri mai încolo.
Dispozitivul de represiune era atât de aberant încât
oamenii se puteau repede regrupa luând-o pe străzile
12  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
laterale de lângă Intercontinental. Manifestanţii
erau, cu toţii, foarte tineri, studenţi, chiar liceeni,
cărora li se adăugaseră şi un număr de inevitabile
elemente dubioase. (...) În Piaţă, lumea începuse
să forţeze uşile Comitetului Central. Noi, cei de la
Polithehnică, am fost printre primii care am pătruns.
Fireşte, nu mai intrasem niciodată acolo. Înăuntru,
domnea o absolută neorânduială şi învălmăşeală.
Oamenii alergau de ici-colo prin sala de la intrare,
deschideau uşi din spatele cărora apăreau inşi în
costume gri cu cravată, care căutau să se ascundă.
Se răsturnau mese, se trânteau la pământ mobile, se
aruncau pe fereastră stive întregi de hârtii oficiale.
Nimeni dintre cei care formaseră anturajul imediat
al lui Ceauşescu nu mai controla situaţia. Orice
autoritate dispăruse cu desăvârşire. Mulţimea se
îmbulzea urlând sub balcon. Anarhia era totală. Ce
lucru ciudat: puterea aceea, care, cu câteva ore mai
devreme, părea atât de solidă şi de sigură de sine,
inexpugnabilă, se surpa ca un castel de cărţi. (...) S-a
spus şi s-a scris adesea că revoluţia română a fost
„confiscată“. Cred că expresia este în bună măsură
corectă: încă din noaptea dintre 22 şi 23 decembrie
1989 mişcarea de eliberare democratică a societăţii
româneşti s-a găsit închisă în limite înguste, cele ale
vechiului regim întrucâtva „modernizat“. Iar puterea
a fost monopolizată, sau măcar puternic infiltrată, de
vechi comunişti a căror singură voinţă era să-i dea
regimului căzut, printr-o operaţie pur „cosmetică“,
aparenţa de legitimitate pe care nebunia lui Ceauşescu
îl făcuse să o piardă. Pe scurt, în momentul în care
pentru România se deschideau toate posibilităţile
democratice, ea a rămas la stadiul unei specii confuze
de perestroika. Dar nu de asta avea nevoie ţara. Oare
în momentul acela, am fi putut să sărim peste această
etapă, pentru a ne situa direct într-o formă cât de cât
normală de democraţie? Eu sunt convins că da, ştiind
bine, totuşi, cât de mare ar fi fost pasul de făcut şi
cât de dificil. Am spus adesea în public că, în 1989,
România se afla în stadiul politic al Uniunii Sovietice
din 1932. O supravieţuire bolşevică. Dificultatea
schimbării poate fi măsurată prin simpla enunţare a
acestor două date: 1932-1989. Aproape şaptezeci de
ani în întârziere istorică.
Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Dacia,
1994, p 103-105, 108-109, 112-113, 118, 123-124
*
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
(...) La douăzeci de ani de la revoluţia din 1989, o
mare parte a societăţii româneşti continuă să-şi pună
aceleaşi întrebări ca în urmă cu două decenii:„A fost
o revoluţie sau o lovitură de stat?“, „Cine a tras în noi
în 21-22?“ şi mai ales obsedantul „Vom afla vreodată
adevărul despre revoluţie?”. (...)Chiar dacă anchetele
sau procesele penale sunt întrerupte sau închise din
cauza bolii sau decesului celui implicat, valoarea lor
pentru aflarea adevărului nu se diminuează. După
cum nici întreruperea sau încetarea urmăririi penale
sau a procesului în instanţă din motive procedurale
sau determinate de incompetenţă ori neglijenţă
în aplicarea procedurilor penale, de prescripţia
răspunderii penale, de amnistierea infracţiunii
sau de graţierea pedepsei nu modifică semnificaţia
cercetărilor efectuate. Această focalizare asupra
Dosarului Revoluţiei a fost necesară datorită faptului
că ceea ce numim Revoluţia română din decembrie
a inclus acţiuni represive care au dus la uciderea,
rănirea gravă, lipsirea ilegală de libertate şi
maltratarea cu cruzime a unor persoane reprezentând
infracţiuni prevăzute şi pedepsite de legea penală.
(...) Doborârea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu s-a
realizat printr-o revoltă populară anticomunistă. O
tentativă de realizare a unei revolte, cu participarea
muncitorilor, a fost iniţiată la Iaşi de un grup de
intelectuali curajoşi şi fără legătură cu vreo influenţă
exterioară, dar ea a eşuat din cauza arestării liderilor
şi contracararea ei de către Securitate. Revoluţia de
la Timişoara din 16-21 decembrie a parcurs toate
etapele unei revoluţii: revolta spontană a unui grup
de oameni curajoşi, reprimarea sângeroasă executată
de către forţele conjugate ale Securităţii şi Miliţiei,
intervenţia Armatei cu TAB-uri şi tancuri, arestarea,
torturarea şi asasinarea liderilor spontani, lichidarea
martorilor incomozi, extinderea protestelor de stradă,
greva generală, atacarea sediului puterii de partid şi
de stat şi ocuparea acestuia, fuga conducerii locale
şi a reprezentanţilor conducerii centrale, înfrângerea
armatei în stradă şi obligarea acesteia să se retragă în
cazărmi, crearea unui nou centru al puterii, alegerea
publică a liderilor de către masa manifestanţilor,
crearea unui partid politic şi a unui program politic
şi publicarea acestuia într-un ziar special editat.
Ea s-a încununat cu declararea Timişoarei ORAŞ
LIBER în plină dictatură comunistă a conducerii
lui Nicolae Ceauşescu. Revoluţia a continuat la
Bucureşti în 21/22 decembrie după acelaşi scenariu:
revolta spontană în timpul mitingului organizat de
Ceauşescu iniţiată simultan de mai multe grupuri de
oameni curajoşi, unii dintre ei veniţi de la Timişoara
pentru a ridica Bucureştiul. (... ) Revoluţia română nu
a fost doar scena unor acţiuni majore, fie ele eroice,
criminale, înţelepte sau stupide. Ea înseamnă şi suma
întâmplărilor unor oameni obişnuiţi care au avut
şansa sau nenorocul de a se afla dintr-o dată într-o
situaţie neobişnuită, pentru care nu erau pregătiţi.
Aceşti oameni au dat atunci ce era mai bun sau ce era
mai rău în ei, au executat ordinele orbeşte, cu măsură
sau cu exces de zel, unii au înţeles măreţia momentului
pe care îl trăiau şi au fost gata să-şi rişte în mod
conștient viaţa pentru libertate, adevăr şi dreptate,
alţii şi-au ascultat doar instinctul, unii i-au urmat pe
cei temerari cu un curaj pe care nici măcar nu şi-l
bănuiseră, alţii au aşteptat cu viclenie să vadă cine
câştigă sau au rămas împotmoliţi în indiferenţa faţă
de tot ce nu pare să îi atragă personal, indiferenţă la
care îi condamnase obișnuinţa supravieţuirii cu orice
preţ. Poporul suntem toţi aceştia, deşi este adevărat
că în cele şapte zile astrale din decembrie 1989
numai acţiunea unora a adus schimbarea destinului
naţional. (... )Martirii revoluţiei din 1989 şi martirii
rezistenţei împotriva comunismului din perioada
1945-1989 care au murit pentru libertate, adevăr,
dreptate şi democraţie, punând aceste idealuri mai
presus decât viaţa lor ne-au lăsat moştenire un
„sacrificiu fondator“ pentru renaşterea naţiunii
române. Dacă dorim să ne eliberăm de „păcatul
originar“ şi să dăm un sens „sacrificiului fondator“
trebuie să ne schimbăm modelul de comportament
bazat pe o strategie de supravieţuire printr-un model
de comportament bazat pe „respectul de sine“. Abia
atunci revoluţia din 1989 va fi acel moment definitoriu
pe baza căruia putem construi un model naţional al
demnităţii şi o viziune românească asupra lumii în
care trăim.
Emil Constantinescu, Păcatul originar, sacrificiul
fondator. Revoluţia din Decembrie ’89 aşa cum a
fost, Editura Minerva, 2009, p. 17, 19
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  13
LITERATURA REVOLUȚIEI

lagărelor nu erau cunoscuţi, nu puteau fi vârfuri de

lance într-o mişcare populară. Trecuse o jumătate
de secol de subistorie, două generaţii se născuseră
în venerarea comunismului şi nu ştiau mai nimic
din trecutul României. Acest lucru e o realitate pe
care trebuie s-o recunoaştem. Am intrat apoi într-o
perioadă confuză, în care majoritatea populaţiei
credea că democraţia este un comunism perfect, în
care fiecare poate face ce vrea. O democraţie trebuie
să creeze mai întâi de toate conştiinţa de cetăţean
cu toate îndatoririle pe care le are faţă de ţară şi
societate şi numai apoi să conştientizeze pe toţi de
drepturile pe care le au, în mod egal. (...)
În concluzie, pornită sub forma unei revolte,
cu obiective limitate, anticeauşiste, antitotalitare,
acţiunile revoluţionare din Decembrie 1989,
prin intervenţia masivă şi spontană a maselor
(...) Ion Iliescu îndeplinea toate condiţiile unui lider, neorganizate, au imprimat caracter de Revoluţie
lucru pe care l-am recunoscut cu toţii. În acele zile cu opţiuni democratice şi anticomuniste. Totodată,
explozive nu a apărut nici o altă formă politică intervenţia hotărâtă a maselor şi a militarilor a făcut
organizată, fapt ce dovedeşte spontaneitatea acţiunilor posibilă dejucarea planurilor forţelor externe şi
poporului român. Pentru respectul adevărului trebuie interne aventuriste de a crea o Iugoslavie în România
să amintesc faptul că la Timişoara, în balconul
Operei, a fost exprimat primul manifest şi anunţată Sergiu Nicolaescu, Revoluția. Începutul adevărului
prima formulă organizată a Revoluţiei timişorene: (Un Raport Personal). Editura Topaz, 1995. p. 236
Frontul democratic român. Dar timişorenii nu au - 237, 239
beneficiat de un post de Televiziune naţional şi nici
de sprijinul militar. Dimpotrivă, generalii din oraşul
erou pregăteau un comando pentru a pătrunde în *
clădirea Operei, ocupată de revoluţionari. Singura
forţă politică organizată, partidul comunist, era
duşmanul Revoluţiei şi intrase în ilegalitate. În
această situaţie, ideea organizării unui FSN pe ţară
intra în mentalitatea tuturor şi a salvat, probabil, ţara
de un război civil. Acesta a fost rolul capital jucat de
Televiziune. După violenţă, nebunie, bucurie, panică
şi haos, ţara avea nevoie de ordine. Avem nevoie şi
astăzi. Lui Ion Iliescu destinul îi pregătea o situaţie
opusă celei a lui Vasile Milea. Cei care am trăit acele
momente trebuie să recunoaştem că amândoi au fost
acolo unde ar fi trebuit să fie şi la timpul potrivit. De
ce îmi permit să fac această comparaţie? Imaginaţi-vă
că în dimineaţa lui 22 decembrie, gen. Milea, în loc să
se sinucidă, îl aresta pe Ceauşescu şi clica lui, trecând
de partea Revoluţiei. Evident, el devenea Omul nr.1.
Destine...! El, Iliescu, a fost suficient de cunoscut
pentru ca mulţimea să-l accepte de conducător. În
primele zile după 22 decembrie nu am primit încurajări
oficiale din nici o ţară a lumii şi nici mesaje regale.
Cred că primul care ne-a recunoscut a fost Gadafi (!).
Gorbaciov s-a mulţumit să anunţe evenimentul oficial,
primit cu aplauze de concetăţenii săi.
Personalităţile politice, victime ale regimului
comunist, eroii care au supravieţuit închisorilor şi

14  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
(...) Revoluţia Română din decembrie 1989 s-a
declanşat pe fondul existenţei unui climat general
de profundă nemulţumire, precum şi unei stări de
revoltă împotriva dictaturii comunist-ceauşiste, care
s-a declanşat la Timişoara, în data de 16 decembrie
1989. (...) Cu tot respectul şi aprecierea pentru
ceea ce s-a întâmplat la Iaşi, în 14 decembrie 1989,
considerăm însă că, în contextul unei analize corecte
a evenimentelor precursoare, care au precedat RRD-
89, la Iaşi s-a produs doar o încercare de revoltă,
nereuşită, fapt ce permite a fi considerată doar ca
un eveniment precursor, astfel încât revolta care
a condus la declanşarea RRD-89 a fost cea care a
izbucnit la Timişoara în data de 16 decembrie 1989.
(...)Revolta spontană declanşată la Timişoara în data
de 16 decembrie 1989, soldată cu zeci de morţi şi
răniţi, prin împuşcare, de către forţele de represiune
ale Guvernului ceauşist, precum şi cu sute de arestaţi,
nu a scos în evidenţă, în această fază, lideri care să-şi
asume responsabilitatea unei organizări şi conduceri,
cu implicarea riscurilor corespunzătoare, deşi au
existat mai mulţi iniţiatori ai unor acţiuni de revoltă
izolate, care s-au produs cu acest prilej. Considerăm că
apogeul revoltei anticeauşiste izbucnite la Timişoara,
în data de 16 decembrie 1989, l-a constituit marea
demonstraţie de protest a salariaţilor dintr-o serie
de mari întreprinderi timişorene (din platformele
industriale din calea Buziaşului, gara de nord şi Uzina
Mecanică), care a avut loc în data de 20 decembrie
1989, fiind iniţiată cu o zi înainte şi care, deşi a fost
deconspirată, a putut fi totuşi realizată deoarece,
prevăzători, organizatorii acestei manifestaţii de
protest au declanşat manifestaţia mai devreme faţă de
ora fixată în ziua precedentă. În acest mod forţele de
represiune trimise pentru a bloca declanşarea acestei
demonstraţii n-au mai putut decât să constate că au
ajuns prea târziu, iar demonstraţia era deja în curs
şi a avut ca efect constituirea Frontului Democratic
Român, în clădirea Teatrului Naţional şi o Operei
din Timişoara care, în calitate de organizaţie politică
înfiinţată în ilegalitate, şi-a asumat rolul şi riscurile
de rigoare preluând conducerea revoltei timişorene,
organizând-o şi transformând-o în revoluţie, în data
de 20 decembrie 1989, în jurul orei 13. (...) Concepţia
potrivit căreia o revoluţie este o revoltă care a cuprins
marea majoritate a populaţiei unei ţări este, în
general, împărtăşită de către cei care au înfăptuit-o,
precum şi de cei în favoarea cărora a fost înfăptuită.
Această concepţie nu este însă împărtăşită, de regulă,
de către cei în defavoarea cărora a fost realizată,
dar şi de către istoricii, politicienii şi sociologii cu o
experienţă corespunzătoare, care consideră că între o
revoltă, chiar de mari proporţii, şi o revoluţie trebuie
să existe nu doar o diferenţă cantitativă, ci şi una
calitativă. (...) Având în vedere şi analogii similare
cu alte importante transformări sociale, ca revoluţiile
de la 1848 sau Revoluţia Rusă din 1917, Revoluţia
Română din Decembrie 1989 apare ca fiind văduvită
de o pregătire corespunzătoare, precum şi de o
evidenţiere concretă a unor obiective fundamentale de
natură ideologică, ce trebuiau urmărite şi înfăptuite
prin revoluţie, inclusiv o ideologie revoluţionară la
capitolul: drept constituţional, capabilă să corecteze
neajunsurile şi mai ales erorile constituţionale
comise în trecut. Revoluţia Română din 1989 a
stat astfel sub semnul spontaneităţii, cei care şi-au
asumat pregătirea, declanşarea şi conducerea fiind
puşi în situaţia de a se adapta rapid la derularea
evenimentelor, în măsura în care această adaptare
s-a putut realiza, dând astfel prioritate obiectivelor
urgente şi concrete, mai presante, în defavoarea celor
mai abstracte şi îndelungate.
Lorin Ioan Fortuna, Rolul Frontului Democratic
Român în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie
1989, p.7, 29, 31
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  15
EDITORIAL

acest lucru ar trebuie să-l țină minte cei care produc noi
neadevăruri despre Revoluție. Ei vor sa fure Revoluția
Română de la poporul român, făuritorul adevărat al
acestei Revoluții.
(...) „Vlad Stoicescu: Permiteţi-mi să vă
ofer o teorie despre Revoluţia din 1989 care circulă
în România. Ea ar suna cam aşa: evenimentele de
acum douăzeci de ani s-au produs cu largul concurs
al Uniunii Sovietice şi al spionilor săi. O contraziceţi
sau nu?
Mark Kramer: Vedeţi, poate că şi acestea
sunt reziduuri ale perioadei comuniste. Am un singur
răspuns la acest argument: influenţa sovietică a
fost marginală în desfăşurarea Revoluţiei române!
Materialul de arhivă indică foarte clar că Gorbaciov
nu-l plăcea pe Ceauşescu. Îl considera un dinozaur, un
obstacol în calea schimbării. Dar Gorbaciov ar fi dorit
în România un comunism reformat, iar Moscova pur şi
(...) După sociologul Chalmers Johston, revoluțiile sunt
simplu nu era în poziţia de a face ceva. Prezenţa KGB
plasate în șase categorii: jacquerie; răscoală milenaristă;
în România era minimă, Ceauşescu se ocupase de acest
răzvrătire anarhistă; revoluție iacobină; coup dʼetat
aspect. Relaţiile sale cu Kremlinul erau dificile încă
conspirativă; insurecție de masă militarizată. De-am
din 1968 şi îşi luase toate măsurile pentru a nu cădea
fi obligați să înghesuim revoluția română într-unul
pradă unor scenarii organizate de ruşi. În mod cert, asta
din aceste paturi procustiene, am urca-o mai degrabă
ar fi zis astăzi şi Nicolae Ceauşescu, că evenimentele
în carcasa insurecției de masă militarizate. Revoluția
din decembrie 1989 au fost orchestrate de Uniunea
românilor a fost de masă și la apogeul ei a atras după
Sovietică. Creditând astfel de teorii, nu faceţi decât să
sine puterea armată convertită, in extremis, la cauza
vă întoarceţi în anii ’60, la fantasmele lui Ceauşescu. O
ei. (...) „Ordinile sociale și politice dintr-o țara ori
astfel de perspectivă contrazice toate evidenţele.
alta s-au schimbat în trecut și se pot schimba și în
Vlad Stoicescu: Întâlnirea de la Malta dintre
viitor. Însă această schimbare este exclusiv problema
Gorbaciov şi Bush din decembrie 1989 nu e o dovadă?
popoarelor respectivelor țări și este alegerea lor…
Discuţiile de acolo, pe care oricine le poate citi, nu
Orice amestec în afacerile interne și orice încercare
indică absolut nimic. Ştiu teoriile apărute în 1990,
de a limita suveranitatea statelor – prieteni, aliați sau
că Washingtonul şi Moscova pregătiseră împreună
orice altceva – sunt inadmisibile. A sosit vremea să
răsturnarea regimurilor comuniste. Arhivele nu susţin
trecem la arhive postulatele perioadei Războiului Rece,
deloc această optică. James Baker şi Valéry Giscard
când Europa era privită ca o scenă de confruntare,
d’Estaing chiar i-au cerut lui Gorbaciov să trimită
împărțită în «sfere de influență»” (Mihail Gorbaciov,
trupe în decembrie 1989, să stabilizeze situaţia.
discurs adresat Consiliului Europei la Strasbourg, 6 iulie
Mark Kramer: Ceea ce Gorbaciov a refuzat
1989). A urmat Doctrina Sinatra privind abandonarea
să facă...Şi cred că aici stă marea lui contribuţie la
Doctrinei Brejnev. Ministrul de externe sovietic Eduard
Revoluţia Română, în faptul că n-a făcut nimic. E
Șevardnadze dăduse asigurări asemănătoare.
şi asta o artă! Iar în România, Moscovei îi era la
23 octombrie. Eduard Şevardnadze, ministrul
îndemâna sa nu facă nimic, pentru că oricum nu avea
sovietic de externe, se pronunţă în Sovietului Suprem
pârghiile necesare pentru a interveni. Presupunând
pentru absoluta libertate a popoarelor est-europene.
că le-ar fi avut, de ce ar fi plantat Moscova seminţele
(...) Aceasta deplasare a “dreptului de autor” (…) spre
propriei distrugeri? Pentru că nimeni nu poate nega
factorul extern, în cazul nostru, spre KGB sau GRU,
faptul că schimbările din 1989 au determinat ulterior şi
convine cel mai mult celor care a fost atunci în vârful
prăbuşirea URSS”.
Armatei! Dacă Revoluția Română este opera KGB,
(…) „A fost o revoluţie made in România?
atunci capi ai Armatei precum Vasile Milea, Victor
Da. N-a fost o revoluţie făcută la Washington
Stănculescu sau Ștefan Gușe n-ar trebui să răspundă
sau la Moscova. Din nefericire, răsturnarea regimului
nici pentru masacrele la București și Timișoara.
nu s-a produs paşnic, iar violenţa dictaturii a instigat şi
Dar generalul Vasile Milea s-a sinucis, generalul
mai mult oamenii. Revoluţia a fost făcută la Bucureşti
Ștefan Gușe a murit, mai trăiește Victor Stănculescu.
şi, din păcate, aici nu au avut loc rapid dezvoltările
Problema e doar una: minciuna are picioare scurte. Și
democratice vizibile în alte ţări din regiune” (Ross

16  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Johnson, fost director al postului de radio între 1988
şi 2002). După istoricul Thomas Blanton, dacă ar fi
existat în arhiva securităţii dovezi de implicare a lui
Gorbaciov conspirând cu KGB pentru răsturnarea lui
Ceauşescu cu siguranţă preşedintele Elţîn le-ar fi făcut
publice, pentru a-l discredita pe Gorbaciov, aşa cum a
procedat cu tot ce a găsit la Kremlin compromiţător
pentru predecesorul său.
Preluarea puterii la București s-a făcut în condiții
necontrolabile. Desigur fratele mai mare era mai bine
informat, avea mai mulți observatori, mai mulți agenţi
infiltrați în zonele de putere, dar nu el a decis: “Iliescu ia
puterea!”. Deși, mai mult ca sigur, i-a convenit alegerea
conjuncturilor din 22 decembrie 1989. Că Ion Iliescu
a încercat să ia legătura cu Moscova după căderea lui
Ceaușescu, asta cu siguranță! Orice stat în situația
României ar fi comunicat vecinilor și marilor puteri
date despre situația nou creată la București, împreună
cu asigurarea că tratatele asumate de statul român vor fi
respectate. Că Ion Iliescu a vrut să aplice perestroika lui
Gorbaciov (poporul întreg își dorea în zilele dinaintea
revoluției perestroika, deși ieșirea lui în stradă s-a
produs împotriva unui regim, nu a unei ideologii!)…
Dar iată care era atunci opinia președintelui american
despre perestroika: „Puteţi fi sigur că aveţi de-a face cu
o Administraţie americană şi un Congres care doresc ca
reformele dumneavoastră să reuşească”.
Echipa lui Ion Iliescu a încercat să
reglementeze România, o țară ce amenința să fie
stăpânită de anarhie. Cine altcineva l-ar fi putut
concura? O întrebare atunci fără răspuns. Caracterul
și temperamentul lui Ion Iliescu îi facilitau un
ascendent asupra celor ce-l vedeau pentru prima dată.
Antecedentele sale de om în opoziție la Ceaușescu,
amintirile favorabile pe care le lăsase în urmă în
lumea artiștilor, tonul vocii sale baritonale, prezența
liniștitoare, sentimentul pe care-l insufla multora că
știe ce face, l-au făcut imediat acceptat în haosul de
la Comitetul Central.
Claudiu Iordache, Revoluția Românilor, Editura
IRINI, București, 2011, p. 87-93
*
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  17
LITERATURA REVOLUȚIEI

Măr
9. t
a8 Mir urii 198
mişoar ton,
– Ti 143 Tim 9
su p. işoa
l Hogi ra, 200
a l i , Vir iu 9,
K ased
ian 9
Adr zile de ra, 200
s e ş o a
Şa mi
l, Ti
Sao .
p
197

Atent 9.
a
Editu t împotriv brie 198
ra Gu a
tenbe revoluţiei Decem
301 p ă din
. rg, U
niver române ţ i a R omân
u e
s Ara
d, Tim Revol şi Memori
e
işo Is t o r i i2 7
0 0
ara 2
010, o l i r o m, Iaş
P
.
220 p

18  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

te
brie ntrola
decem ieţi co
Ca r l a î n
002 idon, V
geanu, Bucureşti, 2 ia Spir
M u r n Mar
Ion
a Liter
ală, Cassia , Iaşi, 2009
Cetate ea
Junim
197 p. 330 .
p

yile, tăţii.
w a z , Bob W evoluţia l Securi
o tii şi R u
e Gall l o t
, Comp omânia
Georg ea, Ceauşeş Rados
Prăbu ,
şir t o n i a din R
ă
An
ţ i a t r ădată şti, 1989
Rom n cureşti, 200
â 9 Revolu .I.O Bucure
u m
Vig a , B Seculu
373 p. 169 p.

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  19

LITERATURA REVOLUȚIEI

Costel Balint, 1989 Timişoara în decembrie

Helicon, Timişoara 1992
147 p.

Costel Balint, 1989 - Legiunile Revoluţiei

Brumar, Timişoara, 2005
261 p.

E un început în tot sfârşitul. Culegere

selectivă din programele radiodifuzate în
zilele 17-25 decembrie 1989
Casa Radio, Bucureşti 1998
462 p.

Dumitru Mazilu, Nouăsprezece ani de la

Revoluţie Proclamaţia revoluţie române,
Lumia Lex , Bucureşti 2008
371 p.

20  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Mirc
ea unci
Editu Tănase, E ra, at
ra Mi a
135 p litară roii învinş , Tim
i ş o
8
. , Buc i
ureşt ai revolu i a L ászló oara, 199
i, 200 ţiei u g e n i m i ş
E ,T
9 neasa
Mari
.
177 p

Adi C
cem brie r
TipoM isti, Revo
uţiei. De lu
l e revol 395 p oldova, Ia ția la Iași
l e . și
in zi
s e m nări d şti, 1
990
Î n c u r e
, Bu
1989 Militară
u r a
Edit
.
155 p

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  21

LITERATURA REVOLUȚIEI

Mihail. M. Andreescu, Ion Bucur,

Revoluţia Română în Bucureşti
Mega, Cluj Napoca, 2009
648 p.

Întrebări cu şi fără răspuns. Decembrie

1898
Mirton, 2001
192 p.

Peter Siani Davies, Revoluţia

Română din Decembrie 1989
Humanitas, Bucureşti, 2006
446 p.

Aurel Perva, Carol Roman, Misterele

Revoluției Române, Semne, București,
2009, 191 p.

22  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Costel Neacşu, Religiozitatea Revoluţiei

Române din Decembrie 1989
Reîntregirea, Alba Iulia 2007
141 p.

Constantin Sava, Constantin Monac,

Revoluţia din Decembrie 1989
percepută prin documentele vremii.
Mărturii incendiare din arhivele
militare
Axioma Edit, Bucureşti 2000
304 p.

Victor Eugen Mihai Lung, Tit –Liviu

Domşa, Împușca-ți, că nu-s oameni! Cluj
Napoca, 21 decembrie 1989,
536 p.

Viorel Domenico, Ceauşescu la

Târgovişte. 22-25 decembrie 1898
Ion Cristoiu, Bucureşti 1999
219 p.

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  23

 ROMÂNIA LA ZI

AMESTECUL ÎN TREBURILE INTERNE – UN ABUZ

INCALIFICABIL ÎNTR-UN SISTEM INTERNAŢIONAL,
BAZAT PE OBLIGAŢIA DE A RESPECTA SUVERANITATEA
ŞI DEMNITATEA FIECĂRUI STAT MEMBRU

– Sunt, oare, mai puţin nedemne abuzurile practicate în regimuri democrate, decât
cele practicate în regimuri totalitare? –

Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU

Preşedinte al Comisiei Juridice a Adunării
Generale a Naţiunilor Unite (1996-1997)

C
ând poporul român a înfăptuit Revoluţia în anul 1989 a sperat că
„îşi va recuceri dreptul de a-şi hotărî soarta“ fără nici un amestec
din afară. Românii s-au ridicat împotriva abuzurilor incalificabile,
practicate în regimurile totalitare de impunere a unor lideri politici care le
promovau obiectivele de dominare şi subordonare, încălcând cu brutalitate
interesele de progres şi dezvoltare ale ţării. Ei au plătit cu „lacrimi şi sânge“
libertatea recucerită în interior, sperând că şi-au recucerit şi libertatea
în exterior, neimaginându-şi că – după Revoluţie – amestecul în treburile
interne, practicat în regimurile totalitare va fi înlocuit cu amestecul în treburile
noastre interne, practicat de unii funcţionari europeni şi de peste ocean, aflaţi
în slujba „imperiilor transnaţionale“.
Dacă în primii ani după victoria Revoluţiei, intervenţia unor funcţionari
de la Bruxelles şi de la Washington îmbrăca forma unor recomandări, în anul
2012 această intervenţie a căpătat forma unui abuz incalificabil într-un sistem
internaţional, bazat pe obligaţia de a respecta suveranitatea şi demnitatea fiecărui stat membru. Constatăm
că unii comisari, aflaţi vremelnic în funcţii la Bruxelles, precum şi funcţionari de la Washington, îşi permit
„să impună poporului român guvernanţii care sunt loiali transnaţionalelor, sfidând opţiunile acestui popor“.
Aceşti funcţionari, încălcând grav principiile şi normele funda­mentale ale relaţiilor dintre state
printr-un cinism greu de imaginat, de­clară că voinţa poporului român – exprimată prin votul a 7.400.000 de
oa­meni – de a demite un lider politic care nu le reprezintă interesele legitime, constituie „un derapaj de la
democraţie“ şi o „abatere de la regulile statului de drept“.
Consecinţele acestui comportament iresponsabil al funcţionarilor respectivi sunt greu de evaluat.
Dar, pe baza unei analize aprofundate cu privire la impactul avut asupra societăţii româneşti, se constată că
aceşti funcţionari – prin minciunile şi calomniile prin care au încercat să falsifice un act democratic al unui
popor – au reuşit să pună în cauză imensul capital de încredere al românilor într-o construcţie europeană
„pe care o con­siderau democratică“, punând, totodată, sub semnul îndoielii ataşa­mentul unor angajaţi ai
Washingtonului faţă de valorile democratice.

24  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

*
* *
Intervenţia, amestecul în treburile altui stat este un instrument al politicii de expansiune şi dominaţie
practicat de statele mari împotriva ţărilor mai mici, cu o forţă economică şi militară mai slabă. „Este – după
cum remarca Titus Livius – „o atitudine de stăpân faţă de supus“1, iar după Herodot „de dominaţie şi de
putere“2. Aceasta primejduieşte pacea şi generează încordare şi suspiciune, odată cu dorinţa celui al cărui
drept a fost încălcat „de a-şi redobândi demnitatea“3. Pentru a se menţine relaţii paşnice, Wolff demonstra
că „statele nu trebuie să-şi cauzeze reciproc prejudicii şi au dreptul să nu permită ca un alt stat să se
amestece în regimul celuilalt“4, iar Vattel preciza că „este o consecinţă evidentă a libertăţii şi independenţei
naţiunilor că toate au dreptul să se guverneze, după cum socotesc de cuviinţă“ şi că „nici una nu are cel
mai mic drept de a se amesteca în guvernarea celeilalte“5. Puncte de vedere similare întâlnim în ample şi
documentate lucrări contemporane de drept şi relaţii internaţionale6.
Consacrat de Revoluţia franceză, acest principiu a fost încălcat apoi în războaiele lui Napoleon
Bonaparte; neintervenţia în treburile ţinând de competenţa naţională a unui stat îşi găseşte dezvoltare în
„Doctrina Monroe“, care – în Mesajul adresat Congresului la 2 decembrie 1823 de Preşedintele Statelor
Unite7 – afirma „situaţia liberă şi independentă a ţărilor continentului american“8. Acest important principiu
al dreptului internaţional a fost invocat frecvent de ţările mai mici, cu o economie şi o forţă militară mai
puţin puternice, împotriva politicii de amestec în treburile lor interne de ţările mai mari, fiind consacrat,
mai întâi, în documentele Conferinţei de la Haga din 1907 şi, mai târziu, după primul război mondial, în art.
15/8 al Pactului Ligii Naţiunilor9.

I. INADMISIBILITATEA INTERVENŢIEI
ÎN TREBURILE INTERNE

Îndatorirea de a nu interveni în treburile ţinând de competenţa naţională a unui stat este un principiu
– şi, în acelaşi timp, o normă fundamentală a dreptului internaţional, deoarece numai pe această cale se
dezvoltă relaţii normale între state, se păstrează şi se consolidează încrederea între popoare, se dezvoltă
raporturi de respect reciproc10.

§1. Marile puteri – folosind superioritatea lor economică, militară, tehnico-ştiinţifică – se amestecă
sau încearcă să se amestece în treburile interne sau externe ale celorlalte state

Unul din cei mai remarcabili analişti ai relaţiilor internaţionale, J. Fawcet atrage atenţia că principiul
neintervenţiei în afacerile interne are o
semnificaţie deosebită în promovarea şi
menţinerea păcii11.
J. Fawcet constată că marile puteri
– folosind superioritatea lor economică,
militară, politică, tehnico-ştiinţifică – se
amestecă sau încearcă să se amestece în
treburile interne şi externe ale celorlalte
state12. Toate statele lumii sunt vital
interesate în statornicirea şi respectarea
integrală a principiului neintervenţiei, care
explică largul consens al acestora13 cu privire
la „Declaraţia asupra inadmisibilităţii
intervenţiei în treburile interne ale statelor
şi asupra protecţiei independenţei şi
suveranităţii lor“14.
Istoria consemnează importanţa

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  25

ROMÂNIA LA ZI

covârşitoare a apărării şi întăririi principiului neintervenţiei, scut al dreptului oricărui popor de a-şi orândui
viaţa potrivit intereselor şi năzuinţelor proprii, în mod liber, fără amestec din afară15.

§2. Nu numai treburile interne, ci şi cele externe ţin de atributul suveran al statului independent

Intervenţia în treburile interne şi externe

ale unui stat pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională16. Este de domeniul evidenţei
faptul că nu numai treburile interne, ci şi cele
externe ţin de atributul suveran al statului
independent17, în execitarea lor nefiind admisă
intervenţia altor state sau a altor entităţi
internaţionale18.
În baza Cartei Naţiunilor Unite19 ar
constitui un act de intervenţie în treburile unui
stat acele probleme care „ţin esenţialmente de
competenţa naţională a statului“20. Tot un amestec
în treburile statului respectiv ar fi încercarea unui
stat terţ „să-i prescrie să recunoască alt stat“21.
În acelaşi sens, urmează a fi înţeleasă
stabilirea – sau ruperea, suspendarea, reluarea
etc. – relaţiilor diplomatice cu un alt stat. Fără
îndoială, în toate aceste cazuri nu este vorba de o problemă internă, ci de o problemă internaţională a
statului. Dar, încercarea oricărei alte puteri de a se amesteca în modul cum un stat înţelege să rezolve
problema respectivă a relaţiilor sale internaţionale ar constitui o atingere adusă exerciţiului suveranităţii
unui stat independent22.

§3. Amestecul în treburile interne – expresie a unei politici de dictat şi subordonare, practicată de
statele mai mari şi mai puternice

Istoria demonstrează că intervenţia în treburile altui stat este practicată, de regulă, de statele mai
mari şi mai puternice, fiind expresia unei politici de dictat şi de subordonare23.
Analişti avizaţi ai dreptului şi relaţiilor internaţionale au atras atenţia că amestecul în treburile interne
se face, de obicei, prin presiuni făţişe sau subtile la care sunt supuse statele respective24. Aceste fenomene
constatate frecvent - şi după al doilea război mondial – au determinat reprezentanţii autorizaţi ai statelor să-şi
concentreze eforturile în direcţia elaborării unor texte normative care să pună capăt amestecului în treburile
interne ale altor state. Exemple elocvente, în acest sens, sunt Pactele internaţionale privind drepturile civile şi
politice, precum şi drepturile economice, sociale şi culturale25.
Reprezentanţii autorizaţi ai statelor participante la negocierea celor două Pacte internaţionale au stipulat
primul articol cu acelaşi conţinut, atrăgând, astfel, atenţia asupra importanţei excepţionale a „dreptului popoarelor
de a-şi hotărî singure soarta“26. Astfel, în acest articol se consacră faptul că: „Toate popoarele au dreptul să-şi
hotărască singure soarta“27. În temeiul acestui drept – se precizează, în continuare – popoarele „determină în
mod liber statutul lor politic şi urmăresc în mod liber dezvoltarea lor economică, socială şi culturală“28.
În cele două Pacte internaţionale, se consacră, totodată, că „Toate popoarele pot, în vederea propriilor lor
ţeluri, să dispună în mod liber de bogăţiile şi resursele lor naturale, fără prejudiciul oricăror obligaţii decurgând
din cooperarea economică internaţională29 bazate pe principiul avantajului reciproc, pe dreptul internaţional“30.
Reprezentanţii statelor participante la negocieri au stipulat expres, în continuare, că „În nici un caz,
un popor nu poate fi lipsit de propriile sale mijloace de subzistenţă“31.
Consacrarea expresă în cele două Pacte internaţionale a „dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure

26  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

soarta“ a urmărit să împiedice marile puteri să mai practice amestecul în treburile interne ale altor ţări,
oferind posibilitatea acelor state care devin victime ale intervenţiei în procesele guvernării lor libere să se
apere în faţa forurilor internaţionale, inclusiv în faţa celor două Comitete ONU constituite să vegheze la
respectarea dispoziţiilor evocate32.
Cu toate că neamestecul în treburile altui stat este considerat principiu şi normă fundamentală a
relaţiilor internaţionale, statele care au o forţă economică şi militară mai slabă se confruntă – şi în al doilea
deceniu al secolului al XXI-lea – cu imixtiuni grave în treburile lor interne şi externe, ca urmare a politicii
de dictat şi subordonare practicate de unele mari puteri şi de alte entităţi internaţionale care se consideră
îndrituite să se amestece brutal în viaţa lor internă şi externă, după bunul plac33.

II. NEAMESTECUL ÎN TREBURILE INTERNE ALE STATELOR –

„O CONCEPŢIE DEPĂŞITĂ?“

La începutul anului 1999, unul din liderii diplomaţiei occidentale34 a lansat un nou concept
strategic, bazat pe împărţirea statelor în două categorii: a. cele democratice, care urmau să alcătuiască
„clubul democraţilor“ şi b. celelalte state, din care făceau parte 1. statele „potenţial democratice“ (care
aveau şanse să acceadă la democraţie) şi 2. state cu regimuri nedemocratice. „Clubul democraţilor“ urma să
îndeplinească funcţiile: a. menţinerii şi dezvoltării democraţiei în lume şi b. obligării liderilor nedemocraţi
„să opteze pentru democraţie“35.

§1. „Democratic Leadership Council“

În ultima zi a Summit-ului de la Washington, consacrat aniversării Pactului Nord-Atlantic, în

1999, sub deviza „Strengthening Democracy in Global Economy“, la National Press Club din Washington,
câţiva din cei mai proeminenţi lideri ai Establishmentului american evocau „principiile celei de-a treia
căi“, filosofie politică lansată cu 15 ani în urmă36 de „Democratic Leadership Council“, care şi-a propus
„impunerea, pe scena internaţională, a noului tip de mişcare politică“ în societatea postindustrială. Sfidarea
pe care o propuneau – cu acel prilej – era „de a crea o nouă cale de guvernare“37.
William Jefferson Clinton38 întreba: „Cum putem crea un concept al unei comunităţi atât naţionale,
cât şi internaţionale care să fie ca un magnet pentru a reuni oamenii laolaltă, mai degrabă decât forţele
magnetice care îi despart în acest moment pe criteriile diferenţierilor etnice, rasiale sau religioase?“39.
Când se constată „violări ale drepturilor omului este necesar să intervenim“ – preciza fostul preşedinte
american, deoarece „asemenea fapte nu pot rămâne nepedepsite“40. Pe bună dreptate, întrebarea care se pune
este: „cine va fi în măsură să aprecieze gravitatea acestor fapte, dacă forurile mondiale constituite – organisme
ale Naţiunilor Unite41 – nu mai sunt consultate42.
Concluzia care se impune este că în
cazul în care atributele Forumului Mondial sunt
transferate unor organisme regionale sau chiar
locale „întregul sistem – instituit pe parcursul
a peste 370 de ani prin negocieri politico-
diplomatice laborioase – se năruie“43.

§2. „Nici un stat să nu se amestece,

întrebuinţând forţa,
în constituirea şi guvernarea altui stat“

Pentru ca pacea şi securitatea naţiunilor

să fie asigurate – atrăgea atenţia Immanuel Kant
– se impune ca „nici un stat să nu se amestece,

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  27

ROMÂNIA LA ZI

întrebuinţând forţa, în constituirea şi

guvernarea altui stat“44. Marele gânditor
considera necesare reglementări care
să respingă amestecul în constituirea şi
guvernarea altui stat şi să instaureze relaţii
de pace şi securitate pentru toate popoarele45.
În concepţia lui Immanuel Kant,
reglementările internaţionale trebuie
să garanteze respectarea principiilor de
dreptate, atât pentru statele mari, puternice,
cât şi pentru cele mici şi mijlocii. „Dreptatea
trebuie să domnească“ – sublinia marele
vizionar – „chiar dacă toţi mişeii din lume
s-ar prăpădi din această princină“46. Acesta
este un principiu de drept solid „care retează
căile strâmbe ale vicleniei sau forţei“47.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel
preciza că „dreptul politic extern derivă
din raporturile între state independente“48.
A fi independent în relaţia cu celălalt
– observa celebrul gânditor – „este prima
îndreptăţirea absolută a fiecărui stat, condiţia necesară că se află în deplină securitate“49.
Woodrow Wilson – rămas în istorie prin rolul excepţional pe care l-a avut în constituirea Societăţii
Naţiunilor – a promovat „în paisprezece puncte“ un sistem de relaţii internaţionale bazat pe cooperarea
naţiunilor şi nu pe subordonarea lor.

§3. „Legea internaţională apare nu drept o lege de «subordonare»,

ci drept o lege de «coordonare»“

Nicolae Titulescu se pronunţa pentru promovarea legalităţii internaţionale, ca premisă a unei ordini
juridice europene şi mondiale, care să garanteze pacea şi securitatea popoarelor. În concepţia eminentului
diplomat „legea internaţională apare nu drept o lege de «subordonare», ci drept o lege de «coordonare»“50.
Atât pe plan conceptual, cât şi în acţiunea sa diplomatică, Nicolae Titulescu a militat pentru statuarea
în Europa şi în lume a unei ordini juridice bazate pe principiile şi normele dreptului, calificând amestecul
în treburile interne şi externe ale statelor, “un argument al celor incapabili să folo­sească mijloace civilizate
pentru soluţionarea unei situaţii con­flictuale“51.
Amestecul în treburile interne ale unui stat s-a dovedit a fi „o atitudine de stăpân faţă de supus“52, un
act „de dominaţie şi de putere“53, respinse de popoare atât în trecut, cât şi în prezent, ceea ce demonstrează
că neamestecul în treburile interne – departe de a fi un concept depăşit – rămâne un principiu şi o normă
fundamentală a dreptului şi relaţiilor internaţionale. Amestecul în treburile interne este un abuz incalificabil
într-un sistem internaţional, bazat pe obligaţia de a respecta suveranitatea şi demnitatea fiecărui stat membru.

III. SUNT, OARE, MAI PUŢIN NEDEMNE

ABUZURILE PRACTICATE ÎN REGIMURI DEMOCRATICE,
DECÂT ABUZURILE PRACTICATE ÎN REGIMURI TOTALITARE?

Este indiscutabil că amestecul în treburile interne reprezintă un abuz incalificabil, comis în orice
regim politic, indiferent de eticheta sub care s-ar încerca să fie ascuns. Iar cei care practică un asemenea
abuz sunt lipsiţi de onoare şi demnitate.

28  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

§1. Amestecul în treburile interne –

o manifestare a solidarităţii de castă a tiranilor şi dictatorilor –
istorie şi actualitate

O cercetare aprofundată îngăduie concluzia că amestecul în treburile interne s-a manifestat ca

expresie a solidarităţii de castă a tiranilor şi dictatorilor54. De pildă, în urma executării regelui Carol Stuart
– care ignorase Parlamentul, ca şi în cazul arestării şi, apoi, executării regelui Ludovic al XVI-lea, care
ignorase Adunarea Naţională55. La procesul regelui Carol Stuart, în Actul de acuzare se consemna: „Carol
Stuart, rege al Angliei, primind o putere nelimitată, aceea de a guverna în baza şi conform legilor regatului,
şi nu altminterea, în mod mişelesc şi cu rea-credinţă, a declarat război Parlamentului şi, ca provocator al
acestui război, s-a făcut vinovat de toate trădările, omorurile şi jafurile comise în timpul zisului război“56. În
apărarea sa, Carol Stuart preciza că poporului guvernarea „nu-i aparţine întru nimic. Un supus şi un suveran
sunt fiinţe în mod evident diferite“57.
La procesul lui Ludovic al XVI-lea, Saint-Just declara că „Ludovic nu este doar un acuzat şi voi nu
sunteţi doar nişte judecători; voi sunteţi, nu puteţi fi decât oameni de stat şi reprezentanţii naţiunii. Nu aveţi
de dat o sentinţă pentru sau împotriva unui om, ci aveţi de luat o măsură de salvare publică, de îndeplinit
un act de care depinde destinul naţiunii“58.
Şi în cazul lui Carol Stuart şi în acela al lui Ludovic al XVI-lea se constată sfidarea reprezentanţilor
aleşi în Parlament, ca şi în Adunarea Naţională. Aceleaşi comportamente au unii lideri politici detestaţi de
popor în unele ţări, cum este România, în anii 2007-2012. Pentru ei organele represive alcătuiesc „statul de
drept“, pe când organele alese de popor „pun în cauză democraţia“.
Atât în cazul Angliei, cât şi în cazul Franţei, arestarea şi executarea regilor a determinat îngrijorarea
şi nemulţumirea „caselor domnitoare“ de pe continent, dar monarhii respectivi nu au intervenit, prin forţă,
în apărarea regalităţii59 nici în Anglia, nici în Franţa – ca urmare a revoluţiilor care au avut loc în ţările
respective. Mai mult, monarhia spaniolă s-a grăbit să stabilească relaţii diplomatice cu „Parlamentul cel
Lung“, trimiţând la Londra ca ambasador pe don Alonzo de Cardenas, iar Mazarin – luând exemplul
Spaniei – l-a convins pe regele Franţei să trimită un ambasador la Londra, acreditat pe lângă Consiliul de
Stat, condus de Oliver Cromwell60.
Este evident că unele din comportamentele tiranice, dictatoriale din secolele trecute – care au
determinat declanşarea revoluţiilor şi instaurarea unor reguli, mai liberale pentru reprezentarea poporului
– se întâlnesc şi în comportamentul unor lideri politici din primele decenii ale secolului al XXI-lea. Ei
detestă instituţiile alese ale poporului, care sunt parlamentele, pe care le consideră nedemocratice – cum
se întâmplă în România. Iar, statul de drept este considerat a fi alcătuit din acele instituţii care au funcţiuni
represive (parchete; servicii secrete etc.).

§2. Amestecul în treburile interne practicat în

ultimele decenii –
o expresie a promovării intereselor „imperiilor
transnaţionale“.
Minciuna şi calomnia – instrumente valorificate
în realizarea acestor interese

În ultimele decenii, tot mai mulţi analişti avizaţi

atrag atenţia că „globalizarea este un colonialism
modern“61. În zilele noastre, imperiile coloniale nu
mai sunt sta­ tele62, ci transnaţionalele63, care şi-au
concentrat toate mijloacele pentru „refeuda­lizarea
lumii“64, structurându-şi propriile servicii de spionaj şi
contraspionaj65, precum şi mecanisme de manipulare şi

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  29

ROMÂNIA LA ZI

dezinformare66. O evoluţie care îngrijorează „prin

forţa cu care se amestecă în treburile interne ale
statelor“67, urmărind – prin dictat68 în primul rând
economic69 – subordonarea acestora, în vederea
impunerii „unei noi ordini mondiale“70. Chiar şi
bancherii „care au împins economia globală, ca şi
propriile lor firme, pe marginea prăpastiei, au primit
bonusuri extrem de mari. La o privire mai atentă a
celor care se află la vârful societăţii, observăm că
rolurile lor sunt disproporţionate: unii şi-au adunat
averea prin exercitarea puterii monopolului,
alţii sunt directori executivi care au profitat de
deficienţele din guvernarea corporatistă…, iar alţii
şi-au folosit conexiunile politice ca să beneficieze
de bunăvoinţa guvernului“71. În ultimele decenii,
guvernanţii obedienţi din diferite ţări, inclusiv cei
din România, se implică în promovarea intereselor corporaţiilor străine, adoptând măsuri prin care sărăcesc
propriile popoare72.
Transnaţionalele „şi-au plantat“ elemente fidele în funcţii guvernamentale la nivel naţional, european
şi mondial, care le execută dispoziţiile, adesea, printr-un amestec brutal în treburile interne ale unor state,
pe care le subordonează economic şi politic.
În ultimii ani, constatăm o proliferare fără precedent a minciunii şi calomniei, insistent valorificate
în actele de amestec incalificabil în guvernământul unor state naţionale, cum sunt actele unor funcţionari
de la Bruxelles şi de la Washington din iulie-septembrie 2012 în România. Amestecul acestor funcţionari
a urmărit apărarea unui lider politic detestat de popor pentru că acţiona împotriva intereselor sale, servind
cu supra de măsură interesele multinaţionalelor. Parlamentul român l-a suspendat, iar poporul l-a demis
printr-un vot masiv de 7.400.000 în referendum. Dar, funcţionarii de la Bruxelles şi Washington au
intervenit – prin toate mijloacele – pentru a-l menţine la putere pe preşedintele demis de popor73, bazându-
şi intervenţiile lor, în cea mai mare măsură, pe minciunile şi calomniile transmise de indivizi din România
trimişi în străinătate cu misiuni de dezinformare. Ofensiva minciunii şi calomniei s-a bazat şi pe publicarea
unor articole – elaborate în ţară – şi acceptate de publicaţii cu largă circulaţie în străinătate, se pare că la
preţuri substanţiale74.
Când Stalin, Hitler şi alţi lideri detestaţi de popoare au recurs la minciuni şi calomnii – nu numai
pentru uz intern, ci şi pentru uz extern – ştiau că minciunile şi calomniile proliferate vor avea efecte, mai
devreme sau mai târziu75. Francis Bacon atrăgea atenţia că „în urma calomniei tot rămâne ceva“76, iar Caron
de Beaumarchais – prin mesajul transmis de Don Basilio – arăta că cei care strecoară, în mod conştient
veninul minciunilor sunt convinşi că ceva rămâne în sufletul oamenilor77.
Joseph Paul Goebbels – şeful propagandei hitleriste – susţinea că: „o minciună repetată de câteva
ori, rămâne o minciună“, dar „repetată de nenumărate ori devine adevăr“78. Se înţelege că nu în realitate, ci
în mentalul colectiv…

§3. Cum unii funcţionari de la Bruxelles şi de la Washington

au reuşit să risipească imensul capital de simpatie al unui popor
într-un proiect generos european şi în visul democratic american…

Este cunoscut că poporul român şi-a manifestat un entuziasm sincer la aderarea ţării la Proiectul
Europei Unite şi că de mulţi ani a nutrit speranţa că visul democratic american va rodi şi pentru fiii şi fiicele
patriei române79. În anii care au trecut – după prăbuşirea regimului totalitar – multe schimbări au avut loc,
mai ales pe planul recuceririi libertăţii. Pe lângă împliniri, s-au constatat şi amare dezamăgiri80.

30  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Fără îndoială, una din cele mai amare dezamăgiri au cunoscut-o românii în vara anului 2012,
când unii funcţionari de la Bruxelles şi de la Washington – printr-un amestec agresiv în opţiunea lor
liber exprimată – au aruncat în derizoriu votul lor masiv pentru demiterea unui preşedinte care nu le mai
reprezenta interesele81.
Colportând, adesea, minciunile şi calomniile, livrate din interiorul ţării82, aceşti funcţionari83 –
încercând să arate că votul a milioane de români poate fi ignorat şi că voinţa unui popor de a demite un lider
pe care îl detestă reprezintă un „derapaj de la democraţie“ şi „o abatere de la statul de drept“ – au reuşit „o
tristă performanţă“: să risipească imensul capital de simpatie al poporului român într-un generos proiect
european şi în visul democratic american…

*
* *

În concluzie, este o certitudine că neamestecul în treburile ţinând de competenţa statelor „nu este
un concept depăşit“, ci se vădeşte a fi, în continuare, un principiu şi o normă fundamentală a dreptului şi
relaţiilor internaţionale. Nu numai funcţionarii statelor mari, mici şi mijlocii, dar şi funcţionarii organismelor
europene şi mondiale au obligaţia să respecte acest principiu pentru ca progresul şi dezvoltarea naţiunilor să
aibă loc pe baza exigenţelor păcii şi securităţii internaţionale.84

Note:

1. Titus Livius, 1, 38, 21.

2. Herodot, VII, 133.
3. Plautus, Amfitrion, p. 258 şi urm.
4. C. Wolff, Institutiones iuris naturae et gentium, §54.
5. E. Vattel, Droit des gens. Preliminaires, Cartea a II-a, Cap. IV, §54.
6. P. B. Potter, L’intervention en droit international moderne, în R.C., Vol. 32, 1930; Q. Wright, Intervention, în A.J.I.L., Vol.
51, 1957; T. Mitrovici, The Principle of Non-Intervention in contemporary International Law, în Jugos. R.M.P., Nr. 1, 1964 etc.;
Dumitru Mazilu, Neintervenţia (neamestecul) în treburile ţinând de competenţa naţională a unui stat, în Dreptul Internaţional
Public, Vol. I, Ediţia a V-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 204 şi urm.
7. „Doctrina Monroe“ a fost lansată în condiţiile în care – după intervenţia armatei franceze în Spania – ar fi putut fi extinsă
această intervenţie militară în ţări din America Latină.
8. Iar o intervenţie militară străină ar fi pus în cauză „situaţia liberă şi independentă a acestor ţări“.
9. Se avea în vedere intervenţia militară care a declanşat prima conflagraţie mondială.
10. Aceste raporturi erau periclitate prin amestecul unui stat în treburile interne ale altui stat.
11. J. Fawcet, Intervention in International Law, în R.C., 1861, Vol. II, 103, p. 353-354.
12. Ibidem.
13. Declaraţia a fost prezentată de 57 de state, iar Rezoluţia a fost adoptată cu 100 de voturi pentru şi 5 abţineri.
14. Rezoluţia Nr. 2131/XX, din 21 decembrie 1965.
15. De pildă, depinde de fiecare stat independent să aprecieze dacă şi în ce măsură înţelege să recunoască un stat nou, cu condiţia,
bineînţeles, ca actul recunoaşterii sau declaraţia de nerecunoaştere să nu facă parte dintr-o politică ilicită, de exemplu să nu fie
menit a pregăti o agresiune.
16. Amestecul din afară anulează libertatea de decizie a statului respectiv, violează independenţa naţională, determină o stare de
puternică încordare între statele respective.
17. E. Vattel, op. cit., Cap. IV, §54.
18. Cum ar fi funcţionarii unor organisme regionale.
19. Art. 2, §7, Carta Naţiunilor Unite. „Nothing contained in the present Charter shall authorize the United Nations to intervene
in matters which are essentially within the domestic jurisdiction of any state or shall require the Members to submit such matters
to settlement under the present Charter“ (Art. 2, paragraph 7).
20. Ibidem.
21. Alexandru C. Aureliu, Principii ale relaţiilor dintre state, Editura Politică, Bucureşti, 1996; P. Reuter, Principles of
International Law, Vol. 103, 1961.
22. Edwin Glaser, Dreptul statelor de a participa la viaţa internaţională, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 17 şi urm.
23. Se constată că victimele unei asemenea politici au fost – şi continuă să fie – în cele mai multe cazuri, statele mai mici, cu o
forţă economică şi militară mai slabă.

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  31

ROMÂNIA LA ZI

24. N. Mugerwa, Subjects of International Law, în Manual of Public International Law, St. Martin’s Press, New York, 1968,
p. 250 şi urm.
25. Adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în decembrie 1966.
26. Ceea ce exclude amestecul altor puteri în exercitarea dreptului suveran al oricărui stat independent.
27. Alin. 1, art. 1, Pactul internaţional al drepturilor civile şi politice; Alin. 1, art. 1, Pactul internaţional al drepturilor economice,
sociale şi culturale (Rezoluţia Nr. 2.200/XXI din 16 decembrie 1966).
28. Ibidem.
29. Economic and technical cooperation among developing countries, A/52/630 of 18 December 1997; A se vedea şi A. Qureshi,
International Economic Law, Sweet and M., 1997, p. 18 şi urm. (subl. ns. – D.M.).
30. Alin. 2, art. 1.
31. Ibidem. Această prevedere este menită să prevină acele acţiuni, ale unor companii multinaţionale de jefuire a bogăţiilor
naturale ale unor ţări cu o forţă economică şi militară mai slabă.
32. Aceste organisme au analizat – în cei peste 45 de ani de activitate – multe situaţii grave în unele regiuni ale lumii şi au făcut
recomandări corespunzătoare.
33. În ultimii ani am fost martorii unor imixtiuni nepermise în exercitarea guvernământului unor ţări, imixtiuni practicate, mai
ales, de către unii funcţionari ai anumitor organisme continentale şi de peste ocean.
34. Madeleine Albright, Secretar de Stat la Washington, cea care a impus „Acordul“ de la Rambouiet, în urma căruia s-a decis
agresiunea împotriva Iugoslaviei.
35. La iniţiativa doamnei Madeleine Albright s-a organizat la Varşovia o reuniune a „statelor democrate“ din lume, care viza
promovarea unui set de măsuri prin care liderii unor state să fie obligaţi să opteze pentru democraţie. Delegaţia Franţei s-a opus
adoptării Declaraţiei propuse la reuniunea de la Varşovia, demonstrând că măsurile incluse în acel document ar fi reprezentat „un
amestec grav în treburile interne şi externe ale unor state independente şi suverane“.
36. În anii 1984-1985.
37. Democratic Leadership Council, punct de vedere, la dezbaterile din 1984-1985.
38. Preşedintele Statelor Unite ale Americii în acel moment.
39. William Jefferson Clinton, Statement at National Press Club, Washington, mai, 1999.
40. Ibidem.
41. Consiliul de Securitate; Human Rights Commission; Sub-Commission on Prevention of Discrimination and Protection
of Minorities.
42. Când a fost declanşată intervenţia militară în Iugoslavia, Javier Solana – pe atunci Secretar General al NATO – întrebat dacă
a avut aprobarea Consiliului de Securitate ONU – a răspuns: „N-am avut această aprobare şi nici n-am cerut-o pentru că ştiam
că nu o vom primi“.
43. Sistemul imaginat de Hugo van Grott (Grotius); de Immanuel Kant; de Georg Wilhelm Friederich Hegel; – şi după prima
conflagraţie mondială – de acel „mare şi înţelept Preşedinte American“, care a fost Woodrow Wilson.
44. Immanuel Kant, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, 1795, p. 119.
45. Ibidem.
46. Ibidem, p. 118 (subl. ns. D.M.).
47. Ibidem (subl. ns. D. M.). Respectul reciproc între ţări şi popoare este premisa şi condiţia păcii şi securităţii lor.
48. Georg Wilhelm Friederich Hegel, Istoria filosofiei, vol. II, p. 373. Statele – în raporturile lor unele cu altele – stabilesc „între
ele stipulaţii“ prin care se consacră că un stat se află „faţă de altul în independenţă suverană“ (Ibidem).
49. Ibidem.
50. Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, p. 847. Pacea şi securitatea pe continent – nota Nicolae Titulescu – nu pot fi
asigurate prin reînfiinţarea „concernului marilor puteri“, care „să soluţioneze problemele europene“. Problemele europene pot
şi trebuie să fie soluţionate „numai în temeiul unor decizii luate cu unanimitatea voturilor celor în cauză şi cu consimţământul
părţii interesate“.
51. Nicolae Titulescu declara că „afirmaţia că s-au epuizat mijloacele diplomatice pentru aplanarea şi rezolvarea unui diferend
a fost şi va fi întotdeauna o minciună“, dovedindu-se „o scuză pentru cel puternic“, care „abia aşteaptă să intervină în treburile
interne ale unui stat, recurgând chiar şi la forţă“.
52. Titus Livius, I, 38, 21.
53. Herodot, VII, 133.
54. La o asemenea concluzie ajungem dacă analizăm reacţiile monarhiilor absolute din Europa la executarea regelui Carol Stuart
în timpul Revoluţiei de la 1648, condusă de Oliver Cromwell (André Maurois, Istoria Angliei, Ediţia actualizată de Michel
Mohrt, Editura Orizonturi, Bucureşti, p. 414 şi urm.). Reacţii similare s-au constatat în urma arestării regelui Franţei, Ludovic
al XVI-lea – după eşecul fugii la Varennes, şi, apoi, executarea sa, la 21 ianuarie 1793 (Jacques Madaule, Istoria Franţei. De la
Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea, Volumul 2, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 167 şi urm.).
55. Jacques Madaule, op. cit., p. 158 şi urm.
56. André Maurois, op. cit., p. 414-415.
57. Ibidem, p. 415-416.
58. Jacques Madaule, op. cit., p. 178.

32  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

59. „Casele domnitoare“ de la Madrid, de la Paris, de la Petersburg şi din alte capitale europene erau, mai degrabă preocupate de
extinderea revoluţiei din ţările lor. De pildă, Gustav al III-lea al Suediei, unul din suveranii „care avea cea mai vie conştiinţă a
primejdiei care ameninţa monarhiile europene“ a semnat cu Ecaterina a II-a Tratatul de la Varela, la 14 august 1790, iar – după
arestarea regelui Franţei, împăratul şi regele Prusiei s-au întâlnit la castelul din Pillnitz, în Saxonia, unde au semnat Declaraţia
din 27 august 1791. Dar nici în cazul Tratatului din 14 august 1790 şi nici în cazul Declaraţiei din 27 august 1791 nu se punea
problema unei intervenţii din afară (Jacques Madaule, op .cit., p. 170).
60. Ambasadorul Franţei la Londra – în scrisorile de acreditare – recunoştea competenţa noilor conducători ai Angliei, după
executarea regelui Carol Stuart. „Sunt economi în afacerile lor particulare şi darnici în ce priveşte devotamentul lor faţă de
afacerile publice“ – se preciza în scrisorile de acreditare „pentru care fiecare munceşte pe brânci, parcă ar fi vorba de propriile sle
interese“ (André Maurois, op. cit., p. 417).
61. Ricardo Petrella, Patronii Terrei, în Le Monde Diplomatique; Alain Gresh, Recrearea internaţionalismului; Amitai
Etzioni, fostul consilier al Preşedintelui Jimmy Carter; Clive M. Schmitthoff, Jean-Michel Jacquet, Hans van Houte etc.
62. Cum erau Anglia, Spania şi alte state care cuceriseră teritorii imense în diferite zone ale lumii.
63. Jean Ziegler, L’Empire de la Honte, Librairie Arthème Fayard, 2005, p. 181 şi urm. (Antet XX Press, 2006).
64. Ibidem (În româneşte de Elisabeta Maria David, Antet XX Press, 2006).
65. Ibidem, p. 188.
66. Ibidem.
67. Ibidem, p. 181 şi urm.
68. Ibidem.
69. Florin Constantiniu, Mondialismul în numele democraţiei, o analiză reluată în mai multe cercetări de referinţă.
70. Ibidem. Joseph E. Stiglitz, Preţul inegalităţii: cum societatea divizată de astăzi ne pune în pericol viitorul, o sinteză în
România liberă din 15 iunie 2012.
71. Ibidem, subl.ns., D. M.
72. Jean Ziegler, op.cit., p. 181 şi urm.
73. Transformându-l într-un fel de guvernator impus din afară (Bogdan Chirieac, Comentariu la Antena 3, 9 septembrie 2012).
74. Atât regimurile totalitare, cât şi regimurile democratice recurg la „mecanisme de dezinformare“, care – între altele - folosesc
echipe specializate în elaborarea unor texte pentru uz extern, în care sunt prezentate în culori „strălucitoare“ dictatorii din
ţările respective şi sunt denigraţi şi calomniaţi cei care li se opun. Aceste mecanisme de defăimare – în unele ţări cu regimuri
democratice – sunt incluse în „statul de drept“ pentru că îi apără pe liderii detestaţi de propriile popoare, care, prin amestec străin,
se încearcă să fie menţinuţi la putere.
75. Francis Bacon, Audacter calomniare, semper aliquid baeret.
76. Ibidem.
77. Caron de Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla, Actul II, Scena 8.
78. Vladimir Volkoff, Goebbels, în Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 1999, p. 64.
79. După a doua conflagraţie mondială, în toţi anii totalitarismului.
80. În primul rând, în urma jefuirii bogăţiilor ţării de către multinaţionale.
81. Comportându-se ca avocatul multinaţionalelor, care vor să acapareze toate resursele naturale ale României – aurul şi argintul
Apusenilor, cuprul de la Roşia Poeni etc.
82. Orchestrate de acele mecanisme, considerate de preşedinte componente esenţiale ale statului de drept.
83. Între care Jose Manuel Barroso; Vivianne Reding şi Philip Gordon au avut un rol greu de calificat prin amestecul avut în
influenţarea procesului democratic în care a fost implicat poporul român.
84. Dictatul străin şi încercările de subordonare au fost şi vor continua să fie respinse de toate popoarele lumii, pentru care
libertatea şi independenţa sunt valori sacre.

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  33

 INTERVIU
REVOLTĂ ÎN CAPITALA
MARII UNIRI (I)
Cine sunteţi dvs., domnule Mihai Babiţchi?
Un răspuns extrem de
dificil de dat. Ca origine
familia mea se trage de
undeva de pe lângă Riga.
Bunicul meu a fost un nobil
polonez, iar după Revoluţia
Rusă din octombrie 1917
membrii familiei mele
s-au împrăştiat în întreaga
lume. Mama împreună
cu o soră de-a ei au venit
în România. A murit
în 1944, în timpul unui
bombardament aerian, pe
când eu aveam doi ani. Am făcut această trimitere
ca să înţelegeţi că singur eu m-am declarat român.
Iubesc această ţară! Iubesc cerul albastru, verdele
câmpurilor şi al pădurilor, zâmbetul oamenilor
acestor locuri. Iubesc ţara unde eu respir şi
trăiesc, dar probabil că am păstrat acest spirit al
polonezului. Am citit foarte mult, inclusiv despre
34  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
Sub impulsul evenimentelor de la Timişoara,
locuitorii judeţului Alba aveau să se revolte
printre primii împotriva regimului Ceauşescu.
În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989,
un zvon, ce avea să se dovedească, mai apoi,
real, a inundat oraşul Alba-Iulia: “Cugirul
arde!”. În cursul serii se va constitui un prim
grup de manifestanţi pe care Mihai Babiţchi îi
va coordona şi îi va îndrepta să protesteze pe
fostul Bulevard Victoria. Grupul va începe să
scandeze lozinci anticeauşiste şi va încerca să
meargă compact pentru a evita violenţele şi a
nu oferi pretext Miliţiei şi Securităţii pentru a-i
aresta. “Îmi amintesc şi acum cât de speriaţi ne
priveau trecătorii, încă destul de mulţi la acea oră.
Unii dintre ei aveau să ni se alăture peste câteva
ceasuri. Alţii se depărtau cât puteau de repede”,
mărturiseşte Mihai Babiţchi. Pe măsură ce
timpul se scurgea, frica revoltaţilor începea să se
risipească iar mişcarea se radicaliza. Lozincile
se diversificau, respectiv de la “Jos ceauşeştii,
asasinii!” la “Veniţi cu noi!”, “Nu vă fie frică,
Ceauşescu pică!”, “Azi la Timişoara, mâine în
toată ţara!”, “Fără violenţă!” etc. Platforma-
program a protestatarilor, terminată până la
ora 07.00 în dimineaţa de 22 decembrie 1989,
cuprindea 11 articole prin care FRONTUL
POPULAR “LIBERTATEA” cerea demisia
necondiţionată şi imediată a întregului aparat
de partid şi de stat (art. 1), alegeri libere şi
democratice în condiţii garantate de lege (art.
2), precum şi eliberarea imediată a deţinuţilor
politici (art. 5). Se cerea, totodată, interzicerea
oricăror acte de violenţă a organelor de ordine
(Miliţie şi Securitate) împotriva demonstranţilor
paşnici (art. 8). Sub impulsul Platformei-
program, mulţimea care se afla pe străzi va
asalta clădirea Comitetului Judeţean de Partid.
Prim-secretarul Comitetului Judeţean de
partid Alba, Ioan Savu, a încercat să negocieze
cu revoluţionarii, însă totul era în zadar în
condiţiile în care doleanţele mulţimii deveneau
tot mai radicale şi tindeau spre schimbarea
ordinii sociale şi, mai apoi, politice. Mihai
Babiţchi, liderul revoltaţilor din acele clipe,
rememorează cele petrecute în acel decembrie
de neuitat al anului 1989.
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

cel de Al Doilea Război Mondial, despre istoria

poporului polonez care a fost împărţit de trei ori
şi care şi-a păstrat acel spirit şi curaj deosebit.
După părerea mea este cel mai curajos popor
din Europa şi chiar aşa îl receptau şi germanii
în timpul ultimei conflagraţii mondiale. Curajul
este o problemă, dacă el este însoţit de o anumită
luciditate şi o anumită conştiinţă civică, dacă
vreţi. Probabil că nu aş fi ajuns să fiu, într-un
fel, un rebel. Nu un rebel fără cauză. Un rebel
cu cauză aş spune eu. Sigur, am o anumită
personalitate. Sunt şi scorpion. Scorpionii sunt
nişte luptători. Am şi un temperament coleric.
Combinaţie mai explozivă nu poate exista, dar
eu fiind conştient de aceste lucruri, am încercat mele; de pildă am refuzat să mă abonez la Viaţa
să mă temperez, şi în situaţii limită sunt cu siguranţă studenţească. M-a luat secretarul de partid la
cel mai calm om posibil. Acest lucru mi-a folosit în întrebări: „Ce Babiţchi, nu-ţi place că nu există
zilele Revoluţiei. De altfel ziarele străine subliniau crime? Nu există violuri? Asta vrei să citeşti tu? Te
în permanenţă, pe lângă privirea mea albastră, plictiseşte presa comunistă?”. Am refuzat s-o fac.
calmul meu olimpian. Această expresie a apărut şi Am fost un rebel, dar un rebel temperat pentru că
în ziarele franceze dar şi în ziarele germane. Toţi atunci când se punea problema învăţatului lăsam
vorbeau despre calmul meu olimpian pentru că, totul la o parte. Ştiam că nu mă pot bizui decât pe
sigur, primeam câte o delegaţie, dar în acelaşi timp mine însumi şi am fost conştient de acest lucru.
rezolvam nesfârşitele probleme care se iveau. După 1964, când a venit la putere Nicolae
Când a început rebeliunea dvs. şi de ce? Ceauşescu, am ajuns în presa de partid. Am terminat
Chiar dacă am fost orfan de război, nu pot să spun Ştiinţele Economice, dar am ajuns în presă când
că nu am avut o copilărie fericită; deşi am crescut eram inspector la Bancă. Am scris un articol, două
într-un cămin de copii orfani de război, nu-mi şi m-am trezit convocat
amintesc ca vreodată în la Partid: „Avem nevoie
copilăria mea să fi fost Astfel mi-am dat seama că este o eroare de gândire în de tine la Secţia
sătul. Erau vremurile planificarea societăţii româneşti, a socialismului nostru Economică. Văd că ai
care erau, dar peste tot autohton. După anii ’80 când Ceauşescu a avut această un scris limpede”, mi-
era la fel. Mie mi se idee dementă de a scăpa de datorii, pe care unii analişti au zis cei de la Partid.
o laudă, s-a strâns şurubul atât de tare încât tot ce se
părea că viaţa mea de Mi‑au dublat salariu şi
producea de calitate cât de cât se vindea peste hotare.
atunci era un dat natural. m-am trezit în presa de
Am învăţat să mă Partid, deşi nu eram şi
mulţumesc cu puţin. Am învăţat să discern, am nu am fost membru de Partid până pe la vreo
învăţat să nu mă supăr pentru orice. Am făcut liceul treizeci şi ceva de ani, când m-au obligat să mă
având o bursă, iar ulterior am dat la facultate unde înscriu că altfel nu mă puteau trimite la nu ştiu ce
m-am întreţinut singur. Rudele mele, mătuşile şcoală, la Jurnalism. Am făcut până la urmă şi
mele, mi-au indus această ideea a responsabilităţii jurnalismul la Bucureşti. Până prin anii ’70 domnea
şi loialităţii ceea ce este foarte important. Spre un anumit suflu de relativă libertate, deşi mai erau
exemplu, chiar şi astăzi eu consider că cea mai nişte momente când Miliţia tundea părul prea lung
frumoasă calitate a cuiva este loialitatea, precum şi despica fustele femeilor, mai ales după 1976
loialitatea samuraiului. Mă fascinează religia când cultul personalităţii în România a căpătat
orientală, respectarea cuvântului, seriozitatea, conotaţiile acelea devastatoare de mai târziu. Fiind
punctualitatea, calmul şi asumarea tuturor lucrurilor economist am început să realizez că ceva nu merge
care ţi se întâmplă, cu bune şi cu rele. Până prin bine. Eu ştiam că Administraţia, Guvernul trebuiau
1964, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, să conducă economia şi nu Partidul. Spre exemplu,
precum şi în timpul studenţiei, aveam revoltele

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  35

INTERVIU

eram jurnalist la ziarul local Unirea prin ’68 sau
’69, scrisesem o grămadă de articole privind
investiţiile din judeţ şi, deodată, am fost convocat
la vicepreşedintele Consiliului Popular Judeţean
Alba. Acesta m-a întrebat: „Tovarăşul, ce faci?
Dumneata critici Partidul care te plăteşte?”. Cu
naivitatea mea, repet era ’68 sau ’69, am spus:
„Tovarăşul Munteanu, Partidul coordonează viaţa
politică a unui stat, Administraţia, respectiv
Guvernul se ocupă de administraţie. În clipa în
care se amestecă aceste două lucruri”, ca să vedeţi
ce naiv eram atunci, „lucrurile se complică şi se
petrec greşeli. Dacă oamenii politici sunt puşi în
funcţii de administraţie încep
să intre în conflict cu
competenţa lor profesională”. La un moment dat mă săturasem să trăiesc putea
Vicepreşedintele mi-a răspuns: în genunchi sub biciul totalitarismului economist fiind şi, totodată,
„Tovarăşu, dumneata pe ce comunist. Mi-a plăcut enorm de mult atent la ceea ce se întâmpla în
lume trăieşti?”. În sfârşit, pe la acel slogan al Solidarităţii poloneze: Mai jurul meu am fost copleşit de o
începutul anului 1970 am bine murim în picioare, decât să trăim în nemulţumire adâncă. La un
început să văd că societatea nu genunchi!
mergea bine şi că nivelul de
trai era mai scăzut decât cel din
Ungaria şi Cehoslovacia unde exista şi o libertate
mai mare. Ca urmare a evenimentelor din Polonia
anilor ‘80 am devenit un ascultător fervent al
postului de radio Europa Liberă. Ne uitam la
Iugoslavia care avea o deschidere mare, dădea voie
muncitorilor să lucreze în străinătate şi dacă cineva
mergea în Iugoslavia ar fi văzut că în curţile
ţăranilor era întotdeauna un tractor, chiar şi o
maşinuţă pe ici pe colo. Astfel mi-am dat seama că
este o eroare de gândire în planificarea societăţii
româneşti, a socialismului nostru autohton. După
anii ’80 când Ceauşescu a avut această idee dementă
de a scăpa de datorii, pe care unii analişti o laudă,
s-a strâns şurubul atât de tare încât tot ce se producea
de calitate cât de cât se vindea peste hotare. Aceste
lucruri au început să mă nemulţumească tot mai
mult pentru că mi-am dat seama că ceva este putred
când am văzut că, sigur, ne primeam salariile, dar
nu aveai ce să cumperi cu ele. Nu găseai mâncare
suficientă. Au fost reintroduse cartelele. Presa era
de o obedienţă deşănţată faţă de cuplul de dictatori.
Ne culturalizam cu deşeuri. Ne îmbrăcam cu
deşeuri. Ne încălţam cu deşeuri. Încălţămintea deja
nu avea doar piele, cum era cu câţiva ani în urmă,
ci carton presat, deseori, şi un strat subţire de piele.
Găseam în magazine numai alimente cu soia. Eram
fericiţi când găseam pe cartele unt cu soia, salam cu
soia, celebrul salam cu soia. Totul era cu soia.
Probabil că era sănătos şi hrănitor. În zilele
Revoluţiei când au început să deschidă depozitele
de export şi să dea mâncarea către populaţie,
directorii au venit disperaţi la mine şi mi-au zis:
„Ştiţi avem salam de vară, avem şuncă presată,
muşchi ţigănesc, dar nu avem preţuiri pentru ele”.
Nu mai existau de ani de zile preţuri şi am spus:
„Sunaţi la Minister şi dacă nu vă dă preţurile în 24
de ore, veniţi cu propuneri la mine, semnez eu
preţurile dvs. şi le puneţi la vânzare!”. Aşa s-a şi
petrecut. Ministerele erau pulverizate, nu mai erau
în stare să funcţioneze mai ales în 22, 23 şi 24
decembrie 1989. V-am povestit
toate aceste lucruri pentru a
să înţelegeţi că
moment dat mă săturasem să
trăiesc în genunchi sub biciul
totalitarismului comunist.
Mi-a plăcut enorm de mult acel slogan al
Solidarităţii poloneze: Mai bine murim în picioare,
decât să trăim în genunchi! În toată noaptea de 21
spre 22 decembrie 1989 le spuneam oamenilor, în
discursurile pe care le rosteam, le aminteam acest
lucru: „Chiar dacă vom fi ucişi, vom fi închişi şi
torturaţi mai bine vom muri în picioare decât să
murim în genunchi!”. Omul este o fiinţă, citam din
Hemingway, omul poate fi distrus, dar niciodată
înfrânt. Aşa cum precizează şi Hemingway, omul
poate fi distrus, dar niciodată înfrânt. Am ajuns la

36  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
un moment în care nu mai puteam. Am fost arestat
în 1984 pentru că atitudinea mea în anii ’80 devenise
radicală şi am început să trimit adrese către Marea
Adunare Naţională, către Ceauşescu, Televiziune,
presă etc. În ele mă plângeam de situaţia existentă.
L-am criticat pe Adrian Păunescu care pur şi simplu
deturna atenţia românilor, tineretului român,
oferindu-le acele spectacole mastodont, care îi
făceau să uite de realităţile crunte ale socialismului
românesc. Or tineretul era speranţa noastră. Sigur,
Securitatea era deja cu ochii pe mine şi chiar dacă
semnam cu nume diferite, toate acestea ajungeau la
serviciul lor de specialitate. În 1984 mi s-a înscenat
arestarea. Am şi fost mutat cu domiciliu forţat în
Alba-Iulia din Bistriţa-Năsăud, unde mi s-a înscenat
arestarea. Am avut unsprezece informatori în jurul
meu implantaţi de Securitate, ceea ce am descoperit
în dosarul pe care l-am avut la Securitate, astfel
încât acest lucru m-a determinat ca atunci când a
izbucnit Revoluţia la Timişoara să am un singur
gând: „Timişoara nu trebuie lăsată singură, aşa
cum a fost lăsat singur Braşovul în 1987”. Acesta
era gândul meu pentru că ştiam că în jurul României,
perestroika lui Gorbaciov a avut nişte efecte
fantastice, de deschidere. În ţările socialiste s-au
reintrodus nişte libertăţi democratice, chiar aşa
aproximative, însă numai România rămânea oaza
totalitarismului de tip stalinist. Am ieşit în stradă,
am adunat mulţimea, mai întâi doi, trei, pentru că în
după-amiaza zilei când am strigat aici la câţiva
paşi: „Haideţi să strigăm: Jos dictatura! Jos
Ceauşescu!”, lumea a început să fugă din jurul
meu, dar vreo doi, trei s-au alăturat şi aşa ne-am
adunat în noaptea respectivă, câţiva zeci de oameni
care am bătut oraşul.
Cum vă explicaţi această laşitate a mulţimii? O
frică permanentă sau altceva?
Maniera în care eu am fost anchetat, sistemul
diavolesc pe care l-au folosit ca să mă ridice de
pe stradă şi să dispar pur şi simplu câteva luni
de zile, m-a făcut să cred ceea ce Securitatea a
indus în rândul populaţiei, că exista un sistem de
informatori extrem de solid impregnat în populaţie,
că orice mişcare a cuiva este raportată la Securitate.
Amintiţi-vă, vă rog, o spun uneori în discursurile
mele de la 21 decembrie, că trăiam într-o teamă
perpetuă, ne era teamă de vecinul nostru care putea
fi informator. Ne era teamă de colegul nostru de
serviciu. Ne era teamă de prietenul nostru. Ne era
teamă poate şi de unii membrii de familie, care ar
putea să ne trădeze şi exista o reţinere teribilă a
oricui să-şi manifeste într-un fel sau altul opoziţia
faţă de regim. Am descoperit după Revoluţie,
având posibilitatea să cercetez, ceea ce a însemnat
Securitatea. Instituţia Securităţii nu avea mijloace
tehnice deosebite ca să controleze populaţia, dar a
indus cu o inteligenţă diabolică, în sânul populaţiei,
ideea că cea mai mică opoziţie aduce pieirea
oricui. Aşa îmi explic eu faptul că unii dintre ei
mă considerau un provocator în acele clipe din 21
decembrie 1989. Eu citisem foarte mult despre
toate revoluţiile din lume, astfel încât în aceste
perioade de turbulenţă serviciile de securitate
din orice ţară, îi aduna pe dizidenţi şi îi punea la
“adăpost” până se linişteau lucrurile. Ştiam că sunt
controlat şi, de altfel, în dosarul de la Securitate,
maiorul Fâţu, care se ocupa de mine personal şi
coordona echipa de informatori, era făcut praştie
de către şeful Securităţii Alba, maiorul Lupeş, şi
de colonelul Ceauşescu, referitor la faptul că nu
reuşeste să descopere nimic la mine. Ei nu credeau
că eu m-am potolit, indiferent de declaraţia pe
care mi-au cerut-o la ieşirea din arest, după patru
luni. Îl ameninţau cu sancţiuni, cu darea afară din
Securitate, că nu găseşte mijloace să descopere
cine-mi sunt prietenii. Cum de nu a pătruns până
acum la mine în casă. Cum de nu ştie ce gândesc
eu, ce fac eu? Se plângeau că de câte ori încercau să
mă provoace, eu brusc mă retrăgeam. În cele patru
luni de arest am învăţat că trebuia să-mi stăpânesc
atitudinea şi gura până la un moment care s-ar
putea să apară totuşi ca o rază şi în ţara noastră.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Poporul se temea. Lumea
se temea mult prea tare. Dar am perseverat cu
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  37
INTERVIU

de dictatori. Mai rula câte un filmuleţ, dar fără

împuşcături. Ăsta era contextul în care funcţionam
noi atunci. Lumea se temea. Vreau să vă spun că
de-a lungul bulevardului, pe care l-am denumit,
mai apoi, Bulevardul Revoluţiei, la toate ferestrele
lumea stătea, ne aplauda. Din când în când se mai
deschidea câte o uşă, mai fugea câte un bărbat în
răcnetele nevestei de la etaj: „Întoarce-te, bă, că te
împuşcă ăia. Bă Ghiţă, vino înapoi!”. Ăla fugea.
Se integra în coloană.
În noaptea de 21 decembrie 1989?
21 decembrie 1989, seara. Mai venea câte unul...
Aveam o singură idee: să nu provocăm violenţă.
Sigur, lozincile noastre s-au radicalizat. Mai întâi
„ Jos dictatura! Jos Ceauşescu!” după aceea:
„Alegeri libere!, Jos comunismul!, Jos ucigaşul!,
acea idee pe care v-am exprimat-o: „Timişoara nu Jos asasinii!” pentru că ştiam că la Timişoara au
trebuie lăsată singură”! Asta îmi doream atunci. fost morţi şi răniţi. Se vorbea de cei şaizeci de mii.
Nu aveam niciun program clar în minte. Forţele de ordine?
Deci nu eraţi un conspirator? Dispăruseră. În noaptea respectivă, circa de vreo
Nu, fără discuţie! Am fost întrebat după Revoluţie două săptămâni, pe arterele municipiului apăruseră
de către oameni extrem de serioşi, de vechi prieteni, nişte tineri îmbrăcaţi în uniforme de elevi de
despre cele petrecute deoarece văzuseră relativa securitate cu câini. Patrulau încontinuu, cu nişte
similitudine dintre programul pe care eu l-am scris priviri tâmpe, le-am descris în cartea mea, Revoltă
în noaptea Revoluţiei, la ora cinci, când eram deja în labirint; probabil că nu inteligenţa îi dădea
aproape o sută de oameni strânşi pentru protest, şi afară. Erau numai muşchi. În seara respectivă nu
cele enunţate în alte locuri din ţară. În acele clipe erau nicăieri. În dimineaţa respectivă izbucnise
mi-am zis că, totuşi, când vom merge să discutăm revolta în Cugir. Este posibil ca toate aceste forţe
cu preşedintele Comitetului Judeţean Alba al PCR, să fi fost deplasate la Cugir, inclusiv tulumbele
cu primul secretar Ioan Savu, ce-i oferim? Astfel, pompierilor care erau tot acolo, pentru că noaptea
m-am retras la mine acasă, în timp ce mulţimea ne-a urmărit la un moment dat o tulumbă de-a
scanda: „Nu te lăsăm!”. Oamenii mi-au asigurat pompierilor care venise de
garda şi mi-au spus, spre la Cugir însoţită de un
exemplu, că dacă într- Poporul se temea. Lumea se temea mult prea ARO cu o mitralieră pe el.
un sfert de oră nu ies din tare. Dar am perseverat cu acea idee pe care Au venit cei de la capătul
sediul judeţenei de partid v-am exprimat-o: „Timişoara nu trebuie lăsată coloanei să-mi spună: „Ne
sau nu mă întorc de la singură”! Asta îmi doream atunci. Nu aveam urmăreşte!”. Am spus:
Cugir în două ore dărâmă niciun program clar în minte. „Lăsaţi-i în pace!”. Ne-
clădirea. Lumea devenise au urmărit puţin. Aveam
deja responsabilă în acele doi-trei oameni de-o parte
momente. Am scris acel program în unsprezece a coloanei şi doi-trei oameni de cealaltă parte cu
puncte. Practic cuprindea necesităţile vitale, care ne misiunea de a păstra ordinea. Am interzis spargerea
dureau pe toţi. Ne lipsea un sistem sanitar eficient. vitrinelor. Aici lumea era înnebunită. Toţi doreau
Nu aveam medicamente, alimente. Nu aveam să-i las să facă măcar asta: să dea foc la cărţi. Ştiam
căldură. Nu aveam televiziune. Cei de astăzi nu că la cel mai mic pretext, aceste forţe care păreau
pot concepe să nu aibă o sută, două sute, trei sute invizibile, dar care ne supravegheau, ar fi intervenit.
de posturi sau câteva sute de posturi de televiziune După aceea s-a dovedit că plasaseră chiar în rândul
24 de ore din 24. Pe atunci aveam televiziune două nostru câţiva informatori care dădeau raportul fie la
ore dimineaţa şi vreo trei ore seara, dintre care microfon, fie se duceau din când în când la sediul
cel puţin o oră era dedicată osanalelor cuplului Comitetului Judeţean de Partid care era în întuneric,

38  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

însă toţi din activul de partid şi de stat local, şeful

Securităţii, şeful Miliţiei erau acolo, în cabinetul lui
Ioan Savu şi primeau informaţii. Au încercat toată
noaptea de 21 spre 22 decembrie să ia legătura cu
Ceauşescu. Nu au reuşit. Probabil că Ceauşescu
era prea ocupat cu Timişoara şi cu Bucureştiul.
Nu mai avea timp să vină la telefon că-l suna Savu
din Alba-Iulia. Nu ştiau că şi aici se petrece ceva.
După Revoluţie, Ioan Savu mi-a povestit că fusese
informat că protestatarii erau conduşi de către unul
mic şi cu barbă care îi controlează şi îi ţine foarte
bine în mână. Ioan Savu când a coborât pe treptele
judeţenei de partid, lângă mine, pe 22 decembrie
1989, în discursul lui mi-a mulţumit că nu am spart
vitrinele, aşa cum s-a întâmplat pretutindeni unde
revolta de stradă nu a avut conducători. La Alba-
Iulia, mulţimea a respectat disciplina pe care am
impus-o. Am cerut de la o fereastră un cearceaf pe
care l-am rupt în faţa mulţimii ca să imprim încă
un plus de disciplină. Am pus zece tineri elevi să
ţină de cearceaf şi am spus: „Nimeni nu trece de
cordonul respectiv”, iar eu am mers în faţa mulţimii
cu vreo doi metri. Vroiam un steag, dar nu am
găsit. Până la urmă am reuşit să facem rost. Cineva judeţului, la sediile lor. În faţa Judeţenei de
a decupat stema. Mult timp m-am întrebat oare partid, la ora 02.00, era un locotenent cu câţiva
de ce a fost decupată stema? De ce în toată ţara soldaţi. Oamenii veneau după mine şi eu am
s-a decupat stema României? De ce cel din Alba, apucat să le spun soldaţilor: „Măi fraţilor, nu o
că eu nu i-am dat un astfel de ordin, a decupat să trageţi în noi. Fiul meu este şi el în armată!”.
stema României? Nici nu aveam timp atunci să mă Locotenentul s-a apropiat de mine: „Vă rugăm
gândesc, dar mi-a plăcut ideea ca atare. Nişte ani să nu încercaţi să forţaţi că pe trepte, înăuntru,
mai târziu, gândindu-mă, am descoperit că de fapt, sunt securişti cu mitraliere!”. La care eu am zis:
Revoluţia fiind anticomunistă, anticeauşistă, stema „Jos de pe trotuar!”. Ca un vifor, după strigătul
României cu Republica Socialistă e un aspect. meu, toată lumea a coborât. Ca să înţelegeţi cât
În 1956, în Ungaria, ungurii decupaseră stema de dornici erau să fie disciplinaţi. Am bătut cu
Republicii Populare Ungare. Am bătut oraşul până pumnul în poartă. Mulţimea nu a atins trotuarul.
la cinci dimineaţa. Ştiam că voi fi ucis. O spun cu Eu am urcat treptele. Nu a răspuns nimeni. Peste
totală detaşare şi modestie. Mă săturasem. Nu-mi tot era întuneric. Am aflat după aceea că erau
păsa dacă mor. Ca să susţinem Timişoara, le ceream acolo. A coborât Butan, secretarul Consiliului:
ca tot oraşul să intre în grevă. Nu a apărut nimeni „Ce doriţi?”. „Vreau să stau de vorbă cu primul
care să tragă în noi, dar prima mea idee, şi asta este secretar!”, am zis. „Trebuie să veniţi de dimineaţă
important, era greva: „Oprim autobuzele dimineaţa. la 8, că atunci vine!”. Mă lăsasem împins puţintel
Nu lăsăm oamenii să plece. Intrăm în grevă, să-l de către mulţime. Ca să poţi conduce o mulţime
obligăm pe Ceauşescu să dialogheze cu noi!”. Dacă trebuie să cunoşti psihologia acesteia. Liniştea
am văzut că suntem mai mulţi, ne-am adunat, am atrage linişte. Violenţa atrage violenţă. Nu le-am
făcut platforma politică pe care i-am citit-o primului dat voie să spargă vitrinele, dar le-am dat voie
secretar în dimineaţa de 22 decembrie 1989. A fost să doboare acele suporturi uriaşe cu sloganurile
de acord să preiau controlul. comunismului: Epoca de aur, Ceauşescu, Poporul.
Cum a fost întâlnirea cu primul secretar? Bulevardul era plin de nişte suporturi de beton.
Lumea vroia să mergem şi spre sediul Judeţenei A trebuit să dezamorsez tensiunea. Aşa a fost şi
de Partid, la Primărie şi la primul secretar al

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  39

INTERVIU

atunci. Am acceptat să bat în poartă ca mulţimea

să vadă că răspund la dorinţa lor. Era o dovadă de
respect faţă de ei. Am urcat din nou în Cetate. Am
scris acea platformă şi am coborât la ora 08.00.
Oprisem autobuzele care duceau muncitorii spre
platformele industriale. Acum eram o mie de
oameni. Le-am citit platforma. Plângeau. Fiecare
punct pe care îl citeam, îl aplaudau. Am bătut din
nou în poarta Judeţenei de Partid şi a ieşit Butan.
Am spus mulţimii: „O să intru, ca să negociez!”.
„Nu te lăsăm!”, strigau oamenii. Băieţii mei nu
lăsau pe nimeni să treacă pe trotuar. A strigat
unul: „Mergem noi trei cu el!”. Se temeau că ăia
mă decapitează. Butan a deschis poarta şi atunci
am văzut cască lângă cască, soldat lângă soldat.
Ca eu să pot intra a trebuit să întind o mână şi să
se dea la o parte automatul primului soldat. Am
trecut printre ei. Se uitau toţi foarte sever la mine.
Eram obosit după o noapte de discursuri. Vocea
începea să-mi slăbească. Am urcat. Era tot biroul
executiv al Comitetului Judeţean de Partid. M-am
prezentat: „Nu vrem violenţă. Dorim să aflăm ce
s-a petrecut la Cugir”. Ioan Savu a zis: „Ştiţi, eu
nu pot să eliberez deţinuţi politici. Pot să supun
controlului cetăţenesc activitatea noastră, cum
cereţi dvs., dar sunt câteva puncte pe care nu
pot, nu pot elibera deţinuţi politici. Nu pot să
schimb eu legile privind aia şi aia şi aia”. I-am
zis: „Daţi-mi vă rog, în scris această opinie”. În
acele clipe am gândit acea soluţie scrisă pe care
iniţial a vrut să pună ştamplia numărul doi. Am
cerut să se pună ştampila numărul unu şi nu doi.
Între timp, pentru că a durat până a găsit ştampila,
până a bătut, până nu ştiu ce, trecuse sfertul de
oră. Afaraă era un scandal uriaş. A venit în fugă
un ofiţer să spună că lumea se agită şi zic: „Ah,
într-adevăr a trecut un sfert de oră” şi l-am trimis
pe Marius Sipoş: „Du-te jos şi lămureşte oamenii
că totul este în regulă”. S-a dus şi a venit înapoi
şi îmi zice: „Nu mă cred. Au zis să te duci tu”. Nu
am avut ce face. Am coborât. S-a liniştit lumea.
Au aplaudat, urale; şi zic: „Am să intru că acum
întocmim documentul de abdicare şi preluare a
responsabilităţilor”. Astfel am revenit înapoi.
Între timp parafaseră documentul cu ştampila
unu. Semnase Ioan Savu şi am luat documentul
cu mine jos ca o confirmare. Când am citit
documentul, Doamne, ce a fost acolo! Plângea
mulţimea! Îmi dăduseră şi vreo trei camere în
sediul Judeţenei de Partid şi chiar şi maşină cu
Am bătut oraşul până la cinci dimineaţa.
Ştiam că voi fi ucis. O spun cu totală detaşare
şi modestie. Mă săturasem. Nu-mi păsa dacă
mor. Ca să susţinem Timişoara, le ceream ca tot
oraşul să intre în grevă. Nu a apărut nimeni care
să tragă în noi, dar prima mea idee, şi asta este
important, era greva
şofer.
Cum vă explicaţi cedarea lui aşa de uşoară?
Faptul că nu a reuşit toată noaptea să ia legătura cu
Ceauşescu l-a împins într-o situaţie extremă. Nu
avea informaţii despre ce se întâmpla în ţară şi nu
ştia cum să procedeze. Totodată, fiind fost general
de Securitate, fusese chiar şeful personalului pe
Securitatea română, intuise vremea schimbării.
El mi-a zis: „Alegeri libere nu pot organiza. Eu
nu pot să realizez demisia aparatului de Partid
cum aţi cerut în primul punct acolo. Uitaţi, vă dau
sediul. Aveţi o maşină”. Mi-a şi dat o maşină cu
care am fost la Cugir. Am început să funcţionăm
şi am preluat puterea efectivă în judeţul Alba. Ioan
Savu a cerut tuturor: „Vă supuneţi acestei hotărâri
pe care am luat-o”, dar numai el a vorbit, niciodată
altcineva. Cred că acestea sunt motivele. Nu pot
găsi o altă explicaţie. În plus se temea de o baie de
sânge şi, cred, că era şi o fire mai lucidă decât alţii.
(Va urma)
A consemnat
Constantin CORNEANU
*

40  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

CRONICI TIMIȘORENE (III)

Nume: Abalaşei
Prenume: Ioan
Data naşterii: 30.01.1935
Ocupaţia la data întocmirii relatării: pensionar de
boală
Traseu: Comitetul Judeţean PCR
Data, ora şi locul arestării: 17.12.1989, seara,
în apropierea Comitetului Judeţean PCR (astăzi Am cerut apă şi nu au vrut să-mi dea. Am stat câteva
Prefectura Timiş) ore aşa cu burta la pământ unde ne mai lovea câte
Autorii arestării: doi civili unul întrebând ce am căutat pe stradă şi ce am vrut
Observaţii: bătut la Comitetul Judeţean Timiş al să demonstrăm. Nu le răspundeam. La un moment
PCR şi la Miliţia Judeţeană. dat a venit o dubă şi m-au băgat forţat în ea unde,
cum mă gândesc acum, eram vreo 30-40 persoane
de toate vârstele şi m-am trezit la penitenciar.
În zilele de 15 şi 16 decembrie 1989, eu
Acolo ne-au băgat într-o celulă şi pe rând ne lua
fiind pensionar pe caz de boală, deci aveam timp la
la cercetări, la depuneri de declaraţii. Ei ne puneau
dispoziţie, mă aflam în mijlocul oamenilor care se
întrebări şi apoi scriau tot ce vroiau ei; nu le citeam
adunau pe stradă şi în special în preajma bisericii
să ştiu ce au scris, iar dacă ceream să citim ne mai
reformate. Văzând amploarea situaţiei create, am
articulau una şi ne ameninţau cu moartea. Am dat
renunţat a sta deoparte, şi am activat împreună cu
trei declaraţii la trei aşa numiţi procurori sau ce
cei prezenţi cu părere de rău căci nu am putut a
erau, căci erau civili, ne obligau să spunem ce vor
fi alături tot timpul întrucât, în dimineaţa zilei de
ei ceea ce nu am făcut. Eu cel puţin nu am servit
17 decembrie 1989, în conflictul ce se crease la
niciodată Partidul Comunist nefiind membru PCR.
Judeţeana de Partid am fost rănit rău la cap fapt
Îmi vine greu acum să declar prin ce am trecut eu,
pentru care nu ştiu ce s-a întâmplat ulterior cu
bolnav pensionat gr. II, soţia mea acasă bolnavă,
mine. M-am trezit acasă bandajat la cap, apoi pe
pensionară boală gr. II din anul 1971, iar eu
seară auzind că se trage în populaţie cu cartuşe
neştiind care va fi soarta noastră, dacă vom mai
adevărate nu m-am putut abţine şi am plecat din
vedea lumina zilei. În seara zilei de 20 decembrie
nou în oraş iar prin apropiere de Judeţeană am fost
1989 se auzea răsunetul demonstranţilor până în
acostat de doi civili care mi-au cerut actele. Eu
penitenciar şi în acea seară au început să ne dea
nu aveam buletin cu mine ci numai legitimaţie de
drumul; ne-au dus cu duba până la sensul giratoriu
călătorie. Atunci unul mi-a luat bastonul pe care îl
şi de acolo am plecat care cum am putut, bucuroşi
port, întrucât am avut călcâiul fracturat şi am stat
căci suntem liberi. Ni s-a pus în vedere să mergem
trei luni în ghips, deci unul mi-a luat bastonul şi mi
la casele noastre şi să ne vedem de treabă, să nu
l-a rupt în două, apoi a chemat pe unul în uniformă
mai scandăm lozinci. Am plecat acasă gândindu-
de miliţie şi m-a băgat într-o cameră la Judeţeană;
mă căci oi fi plin de păduchi, am auzit căci există
apoi a venit o maşină mică unde mai erau doi civili
în penitenciar. Am aruncat hainele de pe mine, am
care mi-au mai dat câteva palme şi m-au urcat în
făcut o baie şi m-am schimbat şi am plecat în oraş,
maşină şi m-a dus la Miliţie. Acolo mi-au luat tot
unde era lumea adunată la Opera Română unde
ce aveam cu mine: ceas, inel, brichetă şi banii cu
mi-am petrecut zile şi nopţi alături de populaţia
portofel cu tot. Dezbrăcat la piele goală am fost
Timişoarei, alături până la capăt.
lovit cu o coadă de ceva, târnăcop sau ce era, pus
cu burta la pământ (pe beton), cu mâinile după cap. *

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  41

CRONICI TIMIȘORENE
Nume: Albina
Prenume: Elena
Ocupaţia la data întocmirii relatării: pensionară
Traseu: Catedrală – Complex Studenţesc –
Catedrală – Bulevardul Circumvalaţiunii – Piaţa
Dacia
Data, ora şi locul arestării: 17.12.1989, 03.45,
Piaţa Libertăţii
Autorii arestării: trei militari
Observaţii: bătută la Miliţia Judeţeană
În seara zilei de 16 decembrie 1989, în jurul
orelor 23.00, aflând ce se petrece în oraş, am plecat
de acasă împreună cu fiica mea, Roban Maria, şi
cu un vecin, îndreptându-ne spre Catedrală. Odată
ajunşi acolo, ne-am alăturat unui grup de cca. 1.000
persoane, plecând pe următorul traseu: Catedrală,
Complex Studenţesc, Catedrală, unde am fost
întâmpinaţi de scutieri. Am reuşit să ne continuăm
traseul, bineînţeles într-un număr mult mai mare,
trecând pe sub viaductul de lângă PECO şi apoi
pe str. Circumvalaţiunii, printre blocuri, urmând
să ajungem în Piaţa Dacia în jurul orelor 02.30; pe
traseu rândurile demonstranţilor se îngroşau. Ţin
să menţionez că, până a ajunge în Piaţa Dacia, am
fost întâmpinaţi de pompieri cu jeturi de apă, apoi în
jurul Pieţei Dacia am fost întâmpinaţi de soldaţi de la
Armată. Soldaţii au reuşit să ne împrăştie; împreună
cu fiica mea Roban Maria şi cu un alt bărbat, am
reuşit să intrăm în scara unui bloc, la etajul unu, unde
ni s-a deschis o uşă şi cineva ne-a poftit în casă ca să
fim adăpostiţi; considerând că pericolul a trecut, la
orele 03.45 am plecat cu gândul să mergem acasă,
dar, spre ghinionul nostru, în Piaţa Libertăţii, am fost
luate cu arma la spate împreună cu încă un bărbat de
42  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
trei soldaţi şi duse la Garnizoana militară; după scurt
timp, împreună cu alte persoane, am fost transportaţi
la sediul Miliţiei în curte, unde se aflau numeroase
persoane. Am fost puse cu faţa la pământ şi cu
mâinile întinse înainte, urmând a fi lovite de către
lucrătorii Miliţiei împreună cu calomnieri şi injurii.
În jurul orelor 05.00 – 06.00 am fost transportate la
Penitenciarul din Timişoara, urmând a fi eliberate în
data de 20 decembrie 1989, orele 23.00.
*
Nume: Albotă
Prenume: Silvia
Ocupaţia la data întocmirii relatării: studentă
Traseu: Comitetul Judeţean PCR – Piaţa Operei
Data, ora şi locul arestării: 17.12.1989, 04.00,
Hotel Continental
Autorii arestării: trei civili
Observaţii: în 20 decembrie, femeile din celulă au
refuzat mâncarea.
În ziua de 16 decembrie 1989 am plecat de
acasă împreună cu soţul meu pentru a ajunge la o
colegă în Str. Vasile Alecsandri, nr. 7. Am trecut prin
Complexul Studenţesc, care era în întuneric. În faţa
căminelor aparţinând Medicinei am văzut un grup de
cadre didactice din conducerea facultăţii. Am ajuns
în faţa fostului Comitet Judeţean, unde era un grup
de demonstranţi care strigau „Jos Ceauşescu!”,
„Libertate!”. Am rămas alături de ei şi am început să
scandăm. În urma intervenţiei unui grup de scutieri
s-a creat o busculadă, pentru ca apoi demonstranţii să
se regrupeze şi să pornească spre Str. Michelangelo.
Deoarece intenţia lor era să meargă spre Complexul
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Studenţesc ne-am despărţit de ei şi am mers spre
Str. Vasile Alecsandri nr. 7. Am ajuns la colega mea,
unde singurul subiect a fost revolta din Timişoara.
Mai târziu, când am auzit zgomotul mulţimii, am
plecat în Piaţa Operei, unde am regăsit grupul de
demonstranţi, care, între timp, sporise. S-a strigat
„Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Nu vă fie frică!”.
Era o atmosferă sublimă de fraternitate, fiecare
încercând să insufle curaj, încredere celui aproape
de el. La un moment dat, am observat un grup de
scutieri în vecinătatea Cinematografului „Capitol”.
Din mulţime s-au auzit chemări de alăturare adresate
scutierilor. Scutierii au început să înainteze, bătând în
scuturi. Demonstranţii s-au dispersat în două grupuri
mari, unii adăpostindu-se pe treptele Catedralei, iar
ceilalţi în dreptul actualei troiţe din Piaţa Operei. Am
auzit spunându-se că Miliţia şi Armata înconjoară
Piaţa Operei şi am hotărât să plecăm. Am luat-o pe
un drum ocolit, prin Piaţa „700”, Piaţa Unirii pentru
a ajunge din nou în Str. Vasile Alecsandri. Am plecat
apoi spre casă. În dreptul Hotelului Continental a oprit
lângă noi un ARO, din care au coborât trei indivizi în
civil. În momentul în care au aflat că suntem studenţi,
ne-au bruscat şi ne-au urcat în maşină, în care mai
erau 2 tineri, cu feţele tumefiate. Am fost duşi direct
la Penitenciar. Am fost introdusă într-un fel de arest
de tranzit, până când s-au strâns mai multe femei. La
un moment dat, a apărut un gradat care ne-a adresat
cele mai umilitoare cuvinte pe care le-am auzit. Am
fost înregistrate, mi s-au luat banii, bijuteriile şi am
fost introdusă într-o celulă. Era, cred, o celulă folosită
în cazuri de urgenţă. Două paturi metalice erau
fixate în perete, noi trebuind să le aranjăm în poziţie
funcţională. În această celulă de 2/2 m, lipsită de grup
sanitar, ne-au adunat până seara 20 femei, din care
2-3 minore. S-au făcut numeroase liste, cerându-se
profesia, starea civilă, religia. La un moment dat, s-a
recurs la un fel de recunoaştere. În Penitenciar am dat
o singură declaraţie unui procuror al cărui nume nu
îl cunosc. S-a mulţumit cu cele scrise de mine, fără
a-mi pune vreo întrebare. Trebuie să menţionez că,
în ziua de luni sau marţi, au fost introduse în celulă 2
sau 3 ţigănci, cu numeroase lucruri de furat. Au fost
scoase din celulă după câteva ore şi, după câte am
înţeles, eliberate (nu le-am mai văzut ulterior). În ziua
de miercuri, 20 decembrie 1989, toate femeile din
celulă au refuzat hrana. În urma acestui refuz a venit
în celula noastră, după câte am înţeles, directorul
adjunct al Penitenciarului. Am cerut să fim eliberate,
să fie anunţate familiile, condiţii mai omeneşti. În
maxim 30 minute ni s-a schimbat celula şi ni s-a
promis sprijin şi în celelalte cereri. Am fost eliberată
în jurul orei 20.00, fiind transportată (împreună cu
alte femei) până pe Str. Sălăjan.
Nume: Alexandru
Prenume: Constantin
Ocupaţia la data întocmirii relatării: muncitor
Data, ora şi locul arestării: 17.12.1989, 20.30,
Str. Ştefan Furtună colţ cu 7 Noiembrie
Autorii arestării: militari
În data de 16 dec. 1989 am lucrat până la
ora 15.00 şi, venind de la servici spre casă, în zona
Maria, în faţa Bisericii Reformate, am văzut mulţi
oameni adunaţi. Neştiind ce se întâmplă, m-am dus
să văd şi de la oameni am aflat că a fost arestat şi este
păzit de securişti popa László Tökés, lucru pe care
îl auzisem şi eu cu o zi înainte. Am mers acasă şi, în
jurul orei 17, m-am dus să văd ce se mai întâmplă,
trecând şi luându-l de la el de acasă şi pe colegul meu,
Damian Jarcu, unde de această dată eram mai mulţi
oameni. După cam 45 minute a apărut în uşa bisericii
o femeie îmbrăcată în alb, care a vorbit mulţimii, din
care reţin că spunea să nu ne speriem că vom primi
ajutoare şi vom fi mai mulţi. Eu şi Damian Jarcu am
stat împreună, până în mulţime ne-am pierdut unul
de altul. Eu împreună cu alţi manifestanţi ne-am
deplasat din faţa casei lui Tökés în B-dul 6 Martie şi
am blocat strada şi liniile de tramvai. Din tramvaie au
coborât şi alţii, manifestaţia luând amploare, mai ales
că deja se strigau lozinci împotriva lui Ceauşescu şi
a guvernului. Am fost loviţi la nimereală cu sticle
de lapte dintr-o stivă a alimentarei „Rapid”, care
era pe trotuar. Un cordon de scutieri a încercat să
ne oprească. Manifestanţii au reuşit să-i împingă
până la Podul Maria. După un timp în care situaţia
a evoluat, am hotărât cu câţiva din cei din jurul meu
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  43
CRONICI TIMIȘORENE
să ne întâlnim a doua zi. În 17 decembrie 1989, pe
la ora 14.00, când am ieşit de la servici, m-am dus
din nou la manifestaţie, în centru, şi până la urmă am
ajuns în Piaţa Libertăţii. Acolo am rămas cu ceilalţi
strigând lozinci. Toate chioşcurile ardeau. De tras,
s-a tras în mulţime cu gloanţe de război şi am văzut
şi morţi. Armata era dotată cu TAB-uri şi, înaintând
spre noi blindat lângă blindat, ne-am întors până la
Operă pe str. Alba-Iulia. Acolo magazinele ardeau,
până şi cele mari de lângă cinematograful „Timiş”.
Era atâta agitaţie şi învălmăşeală la vederea atâtor
lucruri tragice şi s-au aruncat sticle incendiare. Până
şi o maşină de pompieri luase foc. Noi continuam să
scandăm în faţa Catedralei. Dinspre Operă a venit
un cordon de soldaţi tot cu scuturi, care trăgeau în
plin. Am auzit din mulţime să nu fugim, să nune
retragem, că ticăloşii trag cu gloanţe oarbe, dar şi eu
am auzind fluierând gloanţele prin aer, mi-am dat
seama că, de fapt, sunt gloanţe de război. În dreapta
mea, pe trotuarul de lângă Parcul Catedralei, prin
parc, pe subteran, am ajuns pe pod şi am văzut că
era un cordon de armată pe lângă care am trecut, deşi
pe alţii îi arestau. Mi-am continuat drumul până la
Küttl (Piaţa Şt. Furtună), unde prin forţă, la ordine
date de un civil (gras), reţin că era şi un maior în
uniformă acolo, eu am fost arestat în felul următor: la
ordinul lor „Omoară-l!”, am fost împuns cu baioneta
în partea dreaptă a pieptului, dar nerănindu-mă, doar
tăindu-mi alain-delon-ul pe cc. 10 cm, pe care îl am şi
azi „amintire”. Soldaţii au primit ordin să mă împuşte
şi mi-au pus arma la ceafă, dar nu m-au împuşcat, ci
m-au împins într-un autobuz, lovindu-mă în tâmplă
cu patul armei, apoi încă o lovitură în cap. Căzând
jos în autobuz, nu mai ştiu până m-am trezit în curtea
Miliţiei. Acolo, la coborâre din autobuz, fiecare
primea câte o lovitură cu o bâtă şi era obligat să se
culce cu faţa la pământ. Reţin că ploua şi apoi au
venit alte maşini (camioane, dubă), cu care ne-au dus
la Penitenciar. În dimineaţa de 18 decembrie 1989,
la ora 07.30, ne-au dus de la arest etajul 1, conduşi
de miliţieni, la etajul doi, la club. Acolo ne-au luat
actele şi celelalte obiecte şi erau circa 30-40 de mese
şi la fiecare masă era câte un procuror şi un scaun
liber, pe care ne aşezam noi, arestaţii, şi ne interogau
pe fiecare. Clubul având bănci multe, cei interogaţi
erau separaţi de ceilalţi şi la sfârşit ne-au deplasat la
celulele noastre. În camera mea erau 78 de oameni
în 38 de paturi şi ne trezeau noaptea că se deschide
vizorul şi ne chema pe fiecare în parte şi ne luau fel
de fel de date.
44  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
Marţi au fost eliberaţi din celula mea vreo
şase persoane, întrebându-ne pe toţi care suntem
în P.C.R., şi nu i-am mai văzut. Celilalţi am rămas
până miercuri, 20 dec. 1989 şi, în tot acest timp, era
scos pe rând câte un arestat, neştiind unde suntem
duşi, deoarece după anchetă şi cercetări primeam
consemn să nu spunem ce s-a întâmplat.
Ajungând şi eu la rând, dus la un birou,
jos la parter, mi se făceau schiţe pe hârtie, pe altă
coală scriau o declaraţie pe care am semnat-o fără
să o citesc. Dacă au considerat că am minţit, a ieşit
din birou şi a intrat cu un civil solid, care punea şi
el întrebări şi m-a bătut la palmă cu un baston de
cauciuc până n-am mai rezistat. M-a lovit de două
ori tot cu bastonul în cap şi apoi m-a pus în genunchi
şi m-a bătut la tălpile picioarelor, prin pantofi,
apoi m-a descălţat şi m-a bătut iarăşi până n-am
mai rezistat. Cel care m-a bătut cred că se numea
Corcodeanu1, deoarece îl cunoşteam din libertate.
Eu i-am spus să nu mă mai bată, că nu-s
vinovat cu nimic, iar apoi i-am zis că-i dau cheile de
la apartamentul meu, să vadă că n-am furat nimic şi
el a răspuns: „Ce, mă? Tu nu eşti aici pentru furat,
tu eşti arestat politic! Dacă vrei să scapi, dă-mi din
camera ta, dacă nu trei, barem doi capi de revoluţie şi
te pun în libertate, dacă nu vei fi tu! Şi la ora 13 intri
din nou în fabrică”. Nu s-a mai ajuns aici, deoarece
au venit doi în uniforme cu un civil şi ne-a comunicat
să ne luăm tot ce avem, că vom fi eliberaţi. La
geamul celulei mele era o aerotermă care a făcut
zgomot zi şi noapte, ca să nu auzim ce se petrece
afară. La eliberare, ne-a scos în curtea cea mare şi
comandantul Penitenciarului ne-a ţinut o cuvântare,
în care a spus să-i scuzăm pentru felul cum am fost
cazaţi şi mâncare, deoarece noi am apărut inopinat
şi ei nu au fost pregătiţi pentru aşa ceva. În aceste
zile, marţi, s-au eliberat copiii, după care au venit
părinţii şi directorii şcolilor. Mai menţionez că
luni, în 18 dec., a venit Radu Bălan, directorul
UMT şi F. Cârpan şi şi-au scos oamenii lor.
Am fost rugaţi să dăm drumul mai întâi la
femei. Aşa s-a şi petrecut. La ora 21 am ajuns în
Strada Vasile Alecsandri, unde, conform indicaţiilor
şefului Penitenciarului, ca să confirmăm mitingul
defilând prin faţa Consiliului Judeţean şi ne vom
întâlni cu cei ce vin de la UMT. Am ajuns la Podul
Decebal, unde am continuat manifestaţiile.
A consemnat Adrian KALI
1. De fapt, Corpodeanu;
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
DOCUMENTE
STENOGRAMA UNEI
REVOLTE MILITARE (V)
Domnul Aurel Dragoş Munteanu: Armata se
bucură de încrederea întregului popor, toate aceste
zvonuri noi ne luptăm să le scoatem din mintea
oamenilor şi avem încredere în dumneavoastră, noi
toţi cei care suntem poporul care se află şi vă rugăm
foarte mult - sprijinul dumneavoastră în primul
rând se dă prin coeziune. Am spus să nu vreau
să intru în problemele dumneavoastră specifice;
desigur, şi domnul profesor şi eu vom încerca
să facem cunoscute punctele dumneavoastră de
vedere şi o să vă explic şi cum se iau deciziile, ca
să vedeţi în ce măsură se poate răspunde la toate
problemele dumneavoastră. La o singură problemă
specifică aş vrea să mă refer - a făcut un domn
ofiţer referinţe la copiii şi la familiile ofiţerilor.
Daţi-mi voie să vă spun că este una din cele mai
profunde probleme şi mai de primă urgenţă. Nu
trebuie să existe nici un om nedreptăţit; aceşti copii
- va trebui să discutăm şi la Consiliu şi la guvernul
viitor care va ieşi din alegeri -, va trebui să se ocupe
special de ei cu burse până la terminarea tuturor
studiilor, cu pensii, cu alimente. Să ştiţi că avem
în vedere acest lucru, este adânca şi pioasa noastră
recunoştinţă. Mă iertaţi, sunt .şi eu foarte obosit,
m-au văzut aici domnii ofiţeri că n-am dormit de
loc de 4 zile şi 4 nopţi şi de atunci nu reuşesc deloc
să ajung acasă nici să mă odihnesc; ce se întâmplă?
Îmi amintesc de o situaţie pe care mi-a spus-o
chiar generalul Milea: la un moment dat se crease
o problemă foarte dificilă, că veneau ungurii să-­şi
îngrijească cimitirele de aici şi se creau tot felul
de manifestări la cimitirele lor de soldaţi; poate
că dumneavoastră cunoaşteţi mai bine problema,
şi atunci s-au ridicat obiecţii de felul următor: noi
nu avem nimic împotrivă să veniţi să vă îngrijiţi
şi voi morţii, şi s-a descoperit că nu mai existau
listele regimentelor cu cei căzuţi în Ungaria, este
absolut o crimă să nu păstrăm memoria acestor
În cursul zilei de 6 ianuarie 1990,
conducerea Ministerului Apărării Naţionale a
favorizat întâlnirea ofiţerilor din Marele Stat-
Major (MStM) şi comandamentele centrale
din MApN, aflaţi în stare de „revoltă”, cu
reprezentanţii Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, respectiv Virgil Măgureanu şi Aurel
Dragoş Munteanu. Abuzurile noului ministru
al Apărării, generalul-colonel Nicolae Militaru,
instalat în funcţie la 23 decembrie 1989, a
nemulţumit profund pe cei aflaţi în funcţii de
comandă şi conducere din cele două entităţi
militare, iar nemulţumirea devenită „revoltă”
i-a îngrijorat pe noii lideri politici ai României
post-ceauşiste, astfel încât s-a încercat
aplanarea conflictului şi revenirea la o situaţie
de calm în rândul Armatei. Prezentăm în
continuare stenograma1 întâlnirii din 6 ianuarie
1990 dintre ofiţerii „revoltaţi” şi reprezentanţii
CFSN. Întâlnirea s-a desfăşurat în fosta sală de
festivităţi a MApN din Drumul Taberei unde
au fost prezentate două documente anonime,
respectiv o telegramă şi o scrisoare adresate
CFSN de către un grup de cadre militare.
La acea întâlnire au participat toţi ofiţerii
din MStM şi ofiţeri din Direcţia Secretariat,
Direcţia Financiară, Direcţia Înzestrării a
Armatei, Comandamentul Serviciilor, Direcţia
Gospodărie, fostul Consiliu Politic Superior al
Armatei etc. (NR)
oameni! Va trebui să avem în vedere ca onoarea şi
memoria lor să fie permanent celebrată, familiile
lor să fie îngrijite şi să fie mândre de sacrificiul
părinţilor şi al fraţilor lor - şi de părinţi trebuie
să avem grijă; au murit oameni tineri, am văzut
militari în termen care nu au clintit nici unul - i-am
văzut cu ochii mei, asta e mai mult decât orice aş
fi citit. Au trăgători specializaţi care nu-şi greşesc
ţinta, militarii ştiau pe cine au în faţă şi nimeni n-a
cedat. Va trebui să avem grijă de asta şi vă rog pe
dumneavoastră şi pe noi să nu uităm pe nici unul
dintre oamenii care au pierit, să le permanentizăm
memoria şi să avem grijă de familiile lor.
1. Stenograma a fost publicată de către istoricul Cezar Mâţă
în articolul Din culisele unei „revoluţii”: revolta ofiţerilor
din 6-7 ianaurie 1990. Documente inedite apărut în volumul
Istorie şi Societate (coordonatori Gheorghe Buzatu, Stela
Cheptea, Marusia Cîrstea), Editura Mica Valahie, Bucureşti,
2006, p. 551 – 635.
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  45
DOCUMENTE
Mai scurt aş vrea câteva lucruri să spun. S-au
discutat foarte multe probleme aici şi s-au făcut
foarte multe referinţe pe care le-am reţinut ca
scriitor şi cetăţean. Aici sunteţi militari şi vă
admir şi vă aduc elogii. Daţi-mi voie să vă spun
că în acest moment, datorită situaţiei creată de
revoluţie, se pune în valoare un coeficient mai
mare de conştiinţă cetăţenească şi m-am bucurat
că domnul colonel de justiţie a accentuat mai ales
asupra acestui aspect.
Există păreri deosebite, pentru aceasta nu trebuie
să se ocupe nimeni, aşa cum nici eu nu mă supăr
pe cei care sunt de altă părere. S-a vorbit de
către un domn ofiţer de legiunile romane care îşi
alegeau imperatorii. Daţi-mi voie să amintesc
când se întâmpla asta - când Imperiul Roman era
în ruine şi nu s-a mai refăcut niciodată. Nu aceasta
este problema! Nu e cazul să ne alegem acum noi
conducători - nu e cazul generalului Guşă, pe care
v-am spus că îl respect foarte mult, nu ştiu cine
a spus să generalul Guşă a dat ordin să se tragă
în Armată, nu ripostaţi, vom afla! Eu ştiu cine a
dat ordin să se tragă la Timişoara, pentru că am
citit stenogramele. Ştiu cine a dat ordin să se tragă
la Bucureşti şi ştiu cum s-a comportat comanda
Armatei care n-a tras la Bucureşti. Nicolae şi
Elena Ceauşescu - am văzut stenogramele din
46  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
Comitetul Executiv. Daţi-mi voie să vă spun că
aceste lucruri se vor da publicităţii, se vor clarifica
toate elementele pe care le cereţi dumneavoastră,
fac însă un apel la dumneavoastră: să nu fim ca
studenţii, care nu au educaţia dumneavoastră
politică şi maturitatea dumneavoastră şi n-au
condus trupe, ca dumneavoastră, şi oameni. Fac
încă o dată apel la dumneavoastră - în numele
întregii societăţi. Studenţii pot să spună aceste
lucruri, dumneavoastră nu puteţi să spuneţi;
dumneavoastră aveţi conştiinţă istorică, noi suntem
în momentul de renaştere a României. Acum este
vorba de abnegaţie! Să ştiţi că nici mie nu-mi plac
foarte multe lucruri din Consiliu - aveţi dreptate;
s-a spus aici cum se aleg oamenii din Consiliu. De
aceea s-a luat o hotărâre alaltăieri - este preliminară
- poporul va alege viitorul guvern, ca oamenii din
Consiliu să aibă o referinţă puternică de la oamenii
muncii, de la aceste colective de oameni ai muncii,
nu de la conduceri, de unde provin. Să ştiţi că
este într-adevăr un haos în anumite domenii,
dar la conducerea Consiliului se încearcă să se
lucreze coerent, iar dumneavoastră trebuie să fiţi
informaţi. Eu ar trebui să fiu mai concis, dar aş
vrea să vă informez ce se face. Conducerea actuală
şi aşa nu va fi decât până în aprilie [1990]1, când
vor avea loc alegeri libere pentru că poporul nu va
accepta altfel revoluţia, poporul care a făcut-o şi
dumneavoastră sunteţi garanţii securităţii şi păcii
lui.
Alegerile se vor desfăşura liber. Până atunci,
căutăm garanţii minime, ca aceşti oameni să
fie cunoscuţi. Credeţi că vă place toată lumea?
Tot aşa, nici dumneavoastră nu vă plac anumiţi
oameni. Se vor lua hotărâri pe baze legale, va fi un
guvern electiv unde fiecare îşi va spune părerea.
Acum vă cer coeziune, pentru că acum nu oamenii
sunt importanţi, ci valorile revoluţiei. Cine a dat
ordin să se tragă la Timişoara, vă promit eu, se va
da publicităţii. A spus aici un domn colonel că a
transportat arhivă de gradul zero; este o imensă
arhivă a ticăloşilor; se va descoperi cum s-au
dat ordinele prin care s-a încercat să se lichideze
Armata română şi n-au reuşit, mulţumesc lui
Dumnezeu! Pentru că numai Dumnezeu ne-a
apărat de această dictatură halucinantă, care a avut
coerenţă în rău uriaşă. Toată această arhivă trebuie
pusă în ordine.
1. În fapt, alegerile se vor desfăşura în mai 1990.
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Atunci se va vedea tot adevărul; dacă noi aducem
numai mărturia noastră personală - sunt documente
- şi trăgeam concluzii, iarăşi nu e bine. Se va
face, şi eu sper că foarte repede, să se publice
măcar principalele evenimente în legătură cu
istoria acestei revoluţii, mă refer la documentele
respective.
Veţi vedea acolo foarte clar aprecierile: nici nu mi-a
venit cred - daţi-mi voie să vă spun - deşi ştiau că
au numai 40 de cuvinte în vocabular, cu ce limbaj
primitiv s-a cerut armatei şi veţi vedea acolo toate
responsabilităţile, inclusiv ale militarilor care au
participat la această dezbatere şi care eu vă spun
că sunt minime, daţi-mi voie să vă spun pentru
onoarea armatei române. Se spune că nu sunt
investigaţi cei de la Securitate. Daţi-mi voie să vă
răspund, ei şi eu am ridicat aceeaşi obiecţie. Cum
se poate, noi la Televiziune suntem ameninţaţi din
toate părţile, pătrund oamenii în obiectiv, inclusiv
împuşcă militari pe la spate şi noi nu ştim care sunt
căile de acces. L-au chemat la ordine la Ministerul
de Interne pe fostul securist al obiectivului şi el
şi-a dat cuvântul de onoare că nu este nici o cale
de acces; de unde apar atunci aceşti oameni? Ştiţi
că nu le găsim morţii; îşi trag morţii, au tehnici
de disimulare foarte tari; comandanţii lor ştiu, am
întrebat eu însumi de ce nu sunt investigaţii.
Există un proces în aceste lucruri - mi s-a explicat
-, nu avem cadre specializate. Să ştiţi că ei nu
recunosc, am asistat la câteva discuţii cu unii dintre
ei chiar aici, dacă vă amintiţi cine era acolo; să ştiţi
că nu recunosc, vor trebui găsite mijloace acum.
Urgenţa a fost, şi dumneavoastră o cunoaşteţi cel
mai bine, de a asigura liniştea, paza obiectivelor
şi funcţionarea lor cu mijloacele de care dispune
Armata; dar nici Armata nu-şi poate investiga, iar
celelalte corpuri - aveţi dumneavoastră încredere
în toate? Nu ştiţi cum s-a făcut şi justiţia, cât de
penetraţi am fost cu toţii? Toate corpurile create
din societate? Nimeni, nu şi-a putut închipui că
avem de-a face cu aşa ceva. Aveţi perfectă dreptate,
eu însumi v-am spus că am cerut acest lucru, să
vedem cum vom face - pentru că nu avem corp
specializat pentru asta. Astăzi, doi procurori de la
televiziune urmează să încerce să vorbească şi să
explice ce măsuri iau ei.
Îi veţi investiga dumneavoastră, organele
procuraturii militare vor stabili măsuri; priorităţile
au fost altele. Se vorbeşte aici de revoluţionari de
profesie în Armată - daţi-mi voie să vă spun că
Armata nu poate fi revoluţionară. Armata asigură
pacea şi liniştea unui teritoriu pe baza legilor
constituite şi pe baza voinţei poporului într-o
situaţie ca aceasta - adică, ferească Dumnezeu ca
Armata să fie revoluţionară, pentru că, vă spun
eu, intraţi în conflict cu întregul popor şi nu este
bine. Noi vă respectăm pe dumneavoastră pentru
că sunteţi ai poporului, aşa cum aţi spus. Vin la
mine la Televiziune sute de oameni zilnic, care mă
întreabă dacă Armata este sigură.
Nimeni nu este mai sigur în această ţară decât Armata
alături de popor. Adică, aceste expresii pe care le-am
moştenit de la Ceauşescu să nu le folosim pentru că
ne inflamează şi nu fac nici un reproş ci fac un apel
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  47
DOCUMENTE

la dumneavoastră. Poziţia femeii în Armată, toate - adică în noaptea înainte de a fi numit. Vă rog să-mi
celelalte probleme ridicate sunt ale dumneavoastră spuneţi un singur om care 1-a văzut dând ordine în
şi sigur o să le rezolvaţi cu tot dragul. Daţi-mi voie să aceea noapte. N-a făcut asta! A fost chemat de către
vă spun că s-a zis aici că ministrul este ales de popor. reprezentanţii Consiliului care erau acolo, a venit
Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau să fie o polemică. împreună cu dânşii; n-a dat nici un ordin cât s-a aflat
Nu mă refer la domnul general Guşă, pentru care în rezervă! A păstrat exact legalitatea şi a respectat
am un adânc respect şi am stat şi alături de dânsul Armata aşa cum este. V-a respectat şi a respectat
aici în primele nopţi, dar, vă rog frumos, vorbim funcţiunile din Armată! Restul problemelor sunt
cu toţii în numele poporului - exact ceea ce nu se ale dumneavoastră, este bine că le-aţi exprimat. Ele
făcea înainte. Armata nu are de-a face cu poporul vor fi comunicate şi probabil vor fi luate hotărâri în
ca atare. Armata are de-a face cu cadre constituite. consecinţă. Dar, daţi-mi voie să vă spun ce se vede
La ora actuală există un Consiliu al Frontului care - aceasta este o părere a unui civil şi vă spun ce a
are legitimitatea revoluţionară şi - la ora actuală - simţit societatea. Eu vă respect părerea şi am spus -
atât recunoaşterea internă cât şi internaţională. Dacă nimeni nu vă influenţează opiniile.
vorbim iarăşi în numele poporului - nu vă fac un Eu vă promit solemn - nimeni din această sală nu
reproş, dar să ne gândim, şi noi am luat măsura va avea nici cel mai mic lucru de suferit pentru
acolo la Consiliu - nimeni nu vorbeşte în numele opiniile pe care le-a exprimat. Nu se va comunica
poporului, nici în viitorul guvern nu se va mai folosi altceva decât ce aţi vorbit dumneavoastră şi nu
această formă pentru că în spatele ei s-au întâmplat cred că cineva din Armată va îndrăzni să scoată
toate lucrurile care s-au întâmplat şi împotriva la iveală vechile moravuri. Pe mine personal
dumneavoastră şi împotriva noastră. Adică, aceste m-a impresionat generalul Militaru; eu chiar
formule le-am moştenit, ele încă domină. Vă fac am întrebat - cine este generalul acesta? Eu îl
un apel din societate; eu nu folosesc şi mi-e ruşine cunoşteam numai pe generalul Guşă, atunci şi mi
să folosesc formule vechi, pentru că noi nu ne dăm s-a spus că este generalul Militaru. Era îmbrăcat
seama cât de tare ne dăunează. Vă fac apel de la militar, bineînţeles, şi m-a impresionat foarte tare
corpurile constituite care au venit şi la Consiliu şi
la Televiziune să nu mai folosim aceste formule,
pentru că ne dezunim şi nu este bine de loc pentru
noi toţi; nu vom putea trăi, nu vom putea munci, nu
vom putea lua hotărârile cele mai bune. Acum se iau
unele hotărâri cu care dumneavoastră aţi exprimat
aici un dezacord. Domnul profesor Măgureanu şi
eu suntem în măsură să informăm în legătură cu
aceste lucruri. Vă implor un singur lucru şi vă spun
aici, strict ca o mărturie personală, vă rog frumos
să-mi respectaţi părerea chiar dacă unii dintre
dumneavoastră nu sunteţi de acord cu ea.
Există o experienţă a fiecăruia dintre noi în legătură
cu oamenii. Respect foarte mult mărturia domnului
colonel care a avut conflict cu domnul general
Militaru la Iaşi. Probabil că este reală, nu am nici
un motiv să mă îndoiesc. De oameni care au venit
atât de sincer şi au vorbit aici în faţa dumneavoastră.
Oricine are cea mai mică suspiciune în legătură cu
aceste cadre cred că este într-adevăr rău-voitor.
Vreau să vă spun, în egală măsură, că 1-am văzut
şi eu pe domnul general Militaru şi vreau să vi-1
descriu cum m-a impresionat pe mine ca scriitor. În
a doua noapte a revoluţiei, domnul general Militaru
era în rezervă - vă rog să consemnaţi toată realitatea

48  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
pentru că nu s-a amestecat în nici-o problemă,
nefiind activ. Aceasta este o conduită de respect
faţă de dumneavoastră, asta vreau să vă spun! Eu
asta am văzut, chiar dacă sunteţi în dezacord cu
anumite hotărâri ale dânsului, vă rog să le exprimaţi
normal şi să vă supuneţi; acum depinde de cât se
va asculta de părerile dumneavoastră. Adică la ce
fac apel? La coeziune. Eu v-am dat un exemplu pe
care eu 1-am văzut şi nu cred că este cineva aici
să-1 conteste. Pe de altă parte, daţi-mi voie să ne
reamintim că generalii nu se aleg.
Eu nu spun că generalul Militam este mai bun decât
cineva sau altcineva, eu vă spun ceea ce am văzut;
eu 1-am văzut că v-a respectat; daţi-mi voie să vă
spun ceva; dacă îmi tăiaţi cuvântul cerând să vină
generalul Guşă să ştiţi că nu câştigă nimeni din
chestiunea aceasta! Vă rog să-mi spuneţi, un om din
Armată care a venit la Televiziune şi nu a apărut
acolo pe staţie; să-mi spuneţi dacă Televiziunea ne-a
sprijinit Armata? De ce să-mi luaţi mie cuvântul? Eu
nu v-am luat cuvântul! Deci, vă rog ceva, vă respect,
vă admir, părerile sunt ale dumneavoastră, dar, când
am pronunţat numele generalului Militaru, cu toţii
nu m-aţi mai lăsat să vorbesc, înainte m-aţi lăsat să
vorbesc, acum de ce nu mă lăsaţi? Pentru un simplu
dezacord? Se poate aşa ceva? Dacă dumneavoastră
aşteptaţi democraţie şi aşteptaţi să vi se respecte
părerea, prin ce am spus eu nu 1-am apărat pe
generalul Militaru şi nu 1-am vorbit de rău pe
domnul general Guşă. Adică, dacă vreţi democraţie
reală - nu vă dau eu lecţii de democraţie pentru că
dumneavoastră aţi condus oameni şi de aceea vă şi
respectăm -, atunci într-adevăr să facem aşa. Toţi
avem familii, toţi vom vorbi acasă, aşa că ferească
Dumnezeu! Să nu se creeze în societate sentimentul
că nu există unitate în Armată. La asta am vrut să
fac apel în legătură cu menţionarea generalului
Militaru. Vă implor, este foarte rău pentru cauza
noastră a tuturor - aici nu e cauza unor oameni -,
vă asumaţi o răspundere istorică, a spus aici un
tânăr ofiţer şi aş vrea chiar să vină la Televiziune
să-1 intervieveze de abnegaţia cu care a suportat
persecuţii în armata noastră, acum, în condiţiile
actuale. Dar daţi-mi voie să vă spun că această
abnegaţie trebuie să ne caracterizeze în continuare
şi chiar aş vrea ca la sfârşitul discuţiei noastre să
vorbesc cu dânsul - nu vom discuta despre situaţia
e aici - vă rog frumos să nu apară în societate
semne din armată. Eu u am vrut să mă amestec în
problemele dumneavoastră, nu mi-o luaţi in nume
de rău, am spus doar un exemplu. Să ştiţi că se aud
toate lucrurile din armată. Este foarte rău dacă se
creează în societate, la muncitori şi la studenţi,
probleme în Armată. Fac apel la dumneavoastră
în numele celor despre care aţi vorbit — a copiilor
celor morţi - să nu pierdem ceea ce am câştigat! Şi
fac un apel pentru familiile noastre, pentru familiile
dumneavoastră şi pentru toate idealurile frumoase
în care credem. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă
rog să mă scuzaţi dacă v-am supărat.
Domnul Virgil Măgureanu: Pentru că nişte
hotărâri vom lua pe loc aici împreună, în deplin
consens democratic, acum e acum! Veţi vedea
despre ce este vorba. Mai întâi, o scurtă explicaţie
şi tot din respect pentru onoarea Armatei române şi
memoria eroilor noştri. Când am spus la început că
au existat în urmă cu ani, precizez - cu mulţi ani -
contactări de ofiţeri superiori şi generali, din păcate
poate că nu avem martori aici în sală pentru că, iertaţi
termenul, au fost mătrăşiţi în urma unei trădări.
N-am spus-o pentru că cineva vrea să fie avansat
sau să fie venerat sau să-i fie disculpate anumite
abuzuri. Abuzurile sunt abuzuri, meritele sunt
merite! Şi acum, în această revoluţie, se decantează
adevăratele valori, cum s-a spus. Nimeni n-a vrut
decoraţii pentru acea muncă clandestină şi plină
de riscuri. Am socotit cu mulţi ani în urmă şi de pe
platforma instituţiei pe unde eram atunci, alţii dintre
noi au spus că nu se mai poate aşa cum s-a putut şi
intuim că deznodământul va fi tragic - cum a şi fost.
în sfârşit, pentru informarea dumneavoastră, pentru
că si aşa acum nu mai are nici o importanţă, am avut
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  49
DOCUMENTE
neşansa să asist şi eu la ultimele clipe din judecata
trădătorului2. Ce am vrut să spun? Au fost ofiţeri din
armata română şi acest lucru trebuie să se ştie - nu
nominal - dacă se va scrie o dată istoria asta vom
afla cu toţii - au fost ofiţeri care au gândit că trebuie
o soluţie armată pentru înlăturare şi bine ar fi fost
dacă această soluţie s-ar fi putut duce la îndeplinire.
Mă gândesc că multe jertfe şi multe chinuri, această
risipă enormă din partea poporului poate că nu s-ar
fi petrecut în măsura în care s-a petrecut. Asta am
spus-o pentru că putem fi încă o dată mândri că
ofiţerii din armata română - unii dintre ei cu rangul
cel mai înalt - au acceptat ideea că trebuie soluţie de
acest gen şi nu fac cu acest prilej decât precizarea
că armata română, în împrejurările de răscruce ale
naţiunii noastre, a procedat stând alături de cauza
sfântă a naţiunii. Atât - cred că am fost explicit, dacă
vor fi întrebări, atunci se vor scrie studii istorice.
Domnul Aurel Dragoş Munteanu: Nu-i mai bine
că a făcut-o poporul şi că armata a fost alături de
popor?
Domnul Virgil Măgureanu: Aurel, te contrazic,
nu e mai bine pentru că s-a făcut jertfă. Poate
sunt eu utopic acum, dar, dacă era o soluţie din
aceasta, era de preferat - în faţa dumneavoastră pot
să o mărturisesc - nu, nu e bine ce s-a petrecut; că
s-a petrecut aşa şi în cele din urmă tiranul a fost
doborât, aceasta a fost soluţia noastră ultimă şi de
jertfă; am vrut o soluţie curată, cum să vă spun.
Din sală se adaugă: Soluţie de palat!
Domnul Virgil Mâgureanu: De palat? Cu
participarea Armatei? La Palat? Unde la Palat? La
care Palat? Haideţi să nu judecăm toate acestea acum.
Haideţi să fim democraţi. În sfârşit, cea de-a doua
chestiune însă, acuma ne revine nouă. S-o hotărâm,
întrucât corpul de faţă şi-a exprimat unanim o anumită
adeziune faţă de cauza revoluţiei şi faţă de anumite
transformări necesare. Sunt nevoit să-1 contrazic
puţin pe domnul Gruia. Există conducere în Armată,
că această conducere este acum contestată este iarăşi
un fapt evident şi sunt în măsură să vă informez că am
fost trimis aici ca să aduc la cunoştinţă de urgenţă -
subliniez astăzi - imediat după această stare ivită. Nu
putem contesta, scuzaţi jocul de cuvinte involuntar,
că cei pe care îi contestaţi au procedat aducând
în faţă documentele, chiar anonime cum erau, şi
că s-au retras ca să putem delibera. Acest lucru nu
puteţi să nu-1 recunoaşteţi - au procedat de manieră
2. Referinţă la „procesul» de la Târgovişte din 25.XII.1989.
50  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
democratică. Este un capitol separat greşelile care
s-a ivit cele pe care dumneavoastră le-aţi spus aici.
Acum însă, deci cum se face transferul de putere?
M-am ocupat de acest capitol al puterii şi vă pot
spune -Dragoş Munteanu v-a atras atenţia asupra
acestui aspect - că în general opinia publică suporta
mai uşor abuzurile puterii decât vidul de putere. Vă
atrag atenţia asupra unui pericol deosebit: este aici un
adevăr politologic fundamental. Ce putem noi face?
Că vor fi restructurări, sunt iminente, mă refer acum
la restructurări în Armată. Ridic o problemă de drept.
Domnul colonel să ne răspundă: este investit corpul
de faţă, noi aici prezenţi, să schimbăm pe cineva?
Suntem noi siguri că dacă am adopta o asemenea
hotărâre nu ne-am atrage oprobriul nu ştiu cărei alte
forţe din afara noastră? N-am decapita cumva corpul
de comandă în mod inutil şi nu ne-am preta la o
manevră care în fond poate fi eludată şi dată total la o
parte prin consens şi prin hotărâri care se iau în mod
legitim în ţară? Acelaşi organ legitim, pe care noi îl
sprijinim şi îl iubim, trebuie să decidă şi să numească.
Permiteţi o subliniere: în deplin consens cu voinţa
care a fost exprimată aici (aplauze puternice), căci,
şi cu aceasta am încheiat, orice altă procedură care
atrage după sine nişte lucruri - nu s-a spus aici, dar
eu vă atrag atenţia asupra unui pericol care ar apare
imediat, anume au constatat legitimitatea organelor
deja existente şi, în consecinţă, legitimitatea
revoluţiei. Şi ne-am pune noi în situaţia cea mai
de nedorit, când noi ştim foarte bine că ceea ce
noi cerem acum este pe deplin legitim şi nu avem
decât să aşteptăm să se acţioneze în consecinţă.
N-aţi înţeles! (Din sală se răspunde: da)
Am avut o discuţie preliminară, chiar cu cei pe care
îi contestaţi. Deci, nu mult! Dar aici, trebuie să fie
ordine. Vă rog, de aceea fac acum apelul către toţi
cei de faţă, cine este pentru cele spuse? Şi pentru o
procedură legală?
Toţi cei prezenţi sunt de acord.
Domnul Virgil Măgureanu: Mulţumim. Mai
am de spus două lucruri: Trăiască Armata
română! Trăiască România! (Aplauze puternice
şi prelungite). În încheiere, vă rog mult...un lucru
pe care-l ştiţi cu toţii - iertaţi-mă că în calitate de
civil îmi permit să vă spun acestea - rog mult să se
întoarcă toată lumea la locul său şi să-şi execute
îndatoririle de serviciu întocmai şi vă rog aşteptaţi
noutăţile care nu vor întârzia să vină.
Şedinţa s-a terminat la ora 17.30.
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
EVOLUŢIA ECONOMIEI
ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA
1950 – 1975 SUB LUPA
BĂNCII INTERNAŢIONALE
PENTRU RECONSTRUCŢIE
ŞI DEZVOLTARE (I)
Prof. univ. dr. Ion ALEXANDRESCU
C
alitatea de ţară membră a Fondului
Monetar Internaţional (FMI) şi BIRD,
obţinută la 15 decembrie 1972, conferea
României, ca şi celorlalte ţări membre, o serie de
drepturi şi îndatoriri pe care şi le-a asumat, potrivit
statutelor celor două instituţii financiar-bancare.
Create în urmă cu şase decenii şi jumătate prin
acordurile semnate la 22 iulie 1944 de delegaţiile
participante la Conferinţa monetară şi financiară
a Naţiunilor Unite de la Bretton Woods (SUA),
acestea îşi propuneau obiective generale care
privesc întreaga lume contemporană: promovarea
cooperării monetare internaţionale, stabilitatea
cursurilor valutare, asigurarea echilibrului
balanţelor de plăţi externe, tratament egal în
regimul plăţilor internaţionale, introducerea unui
sistem multilateral de plăţi care să faciliteze
expansiunea comerţului internaţional, finanţarea
dezvoltării economice ş. a.
Statele membre pot beneficia de credite
pe termen scurt şi mijlociu (3 – 5 ani) de la FMI
pentru finanţarea unor deficite temporare ale
balanţelor de plăţi externe în condiţii avantajoase
(comision 0,5%) şi dobândă de 2% - 5% pe an,
precum şi obţinerea de la BIRD de împrumuturi pe
termen lung (15 – 25 de ani sau chiar 35 de ani cu
o perioadă de graţie de 3 – 5 ani) pentru finanţarea
dezvoltării economice şi sociale, cu o dobândă
inferioară celei practicate pe piaţa internaţională
de capital. Ele pot participa, totodată, la licitaţiile
internaţionale organizate de BIRD în vederea
realizării unor proiecte de investiţii în ţările în curs
de dezvoltare.
Calitatea de membru al FMI şi BIRD
reprezintă o garanţie suplimentară a solvabilităţii
ţării respective, fapt ce facilitează obţinerea de
credite din sursele obişnuite de finanţare. Ţările
membre au posibilitatea participării la discuţiile
şi luarea deciziilor privind reforma sistemului
monetar internaţional şi pot primi asistenţă
tehnică în domeniile politicii monetare, financiare,
comerciale, etc.
Ţările membre ale FMI şi BIRD îşi asumă
în acelaşi timp mai multe obligaţii privind:
● vărsarea unor cote de participare (subscripţii)
stabilite în funcţie de nivelul venitului naţional,
rezervei de aur şi valută, volumul exporturilor
şi importurilor, ş. a.;
● stabilirea parităţii monedei naţionale şi
eliminarea cursurilor multiple;
● evitarea restricţiilor asupra plăţilor curente şi
a practicilor monetare discriminatorii;
● introducerea (în timp) a convertibilităţii
monetare;
● primirea şi purtarea de discuţii cu misiunile
de informare (FMI şi BIRD trimit periodic
misiuni de experţi pentru a se consulta cu
forurile de resort din ţările respective, care
întocmesc rapoarte conţinând aprecieri asupra
situaţiei economice, monetare şi financiare
a ţărilor vizitate, precum şi eventuale
recomandări pentru luarea de măsuri care să
ducă la îmbunătăţirea situaţiei);
● furnizarea de informaţii şi date statistice
cu privire la: rezervele de aur şi valute liber
convertibile; producţia, importul şi exportul
de aur; exportul şi importul de mărfuri pe
structură şi ţări; balanţa de plăţi externe;
situaţia investiţiilor internaţionale; venitul
naţional; indicii preţurilor interne – cu
amănuntul şi ridicata – şi ai preţurilor de
import şi export; cursurile valutare; legislaţia
valutară; acordurile de clearing bilaterale.
● pentru a acorda împrumuturi, BIRD solicită,
totodată, furnizarea de informaţii suplimentare
cu privire la planul de investiţii, resursele
probabile pentru acoperirea acestora, locul
ocupat de fiecare proiect finanţat de BIRD în
cadrul nevoilor de dezvoltare ale ţării membre
etc. Pe lângă aceste date Banca Mondială
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  51
DOCUMENTE
întocmeşte studii şi analize pentru a stabili
dacă proiectul propus este realizabil, eficient
şi este asigurată rambursarea împrumutului.
Ea urmăreşte îndeaproape executarea şi
exploatarea eficientă a investiţiei până la
rambursarea completă a împrumutului.
● reglementarea datoriei publice externe, ca o
condiţie prealabilă a obţinerii de împrumuturi
de la Banca Mondială.
BIRD întocmeşte studii care sunt folosite
ca bază documentară în orientarea politicii sale de
credit şi pentru informarea membrilor săi cu privire
la posibilităţile economice ale ţării respective,
bonitatea şi solvabilitatea de care se bucură pe plan
internaţional. La sfârşitul anului 1978, experţii
BIRD, în colaborare cu specialiştii din ministere şi
alte instituţii centrale ale statului român au întocmit
primul studiu amplu privind economia României
pe baza datelor statistice publicate şi a altor date
puse la dispoziţia personalului celor două instituţii
financiar-bancare pe baza aprobării guvernului
român şi a Comitetului Politic Executiv al CC al
PCR.
În scrisoarea adresată ministrului român
al finanţelor, cu prilejul transmiterii ultimei
52  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
forme a studiului, conducerea BIRD, estimând
în mod pozitiv rezultatele colaborării dintre
misiunile Băncii şi specialiştii români, afirmă că
aceştia au reuşit să redea o imagine cuprinzătoare
a economiei româneşti, a sistemului său de
planificare şi de conducere, considerabilelor sale
realizări din ultimii 25 de ani şi perspectivelor
de dezvoltare, ceea ce constituie “o bază fermă
pentru a recomanda o creştere substanţială a
programului de împrumuturi pentru România în
acest an financiar”.
Publicăm, pentru prima dată în literatura
istorică din ţara noastră, un document al BIRD care
cuprinde rezumatul şi concluziile primului raport
de bază privind economia României, elaborat de
experţi ai Băncii Mondiale şi specialiştii români1,
depistat în arhivele Băncii Naţionale a României
şi Ministerul Afacerilor Externe. El relevă atât
natura colaborării şi credibilitatea autorităţilor şi
specialiştilor români, cât şi punctul de vedere al
Băncii Mondiale privind evoluţia pe parcursul a
două decenii şi jumătate a economiei româneşti
şi perspectivele acesteia la sfârşitul deceniului al
VIII-lea al secolului trecut.
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

ROMÂNIA
INDUSTRIALIZAREA UNEI ECONOMII AGRARE
ÎN CADRUL PLANIFICĂRII SOCIALISTE
30 decembrie 1977

NUMAI PENTRU UZ OFICIAL

Departamentul I – Programe pe ţări –

Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord

Document al Băncii Mondiale

Acest document are o circulaţie limitată şi poate fi

Utilizat de primitori numai în scopuri oficiale.
Conţinutul său nu poate fi difuzat fără autorizaţia
Băncii Mondiale

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  53

DOCUMENTE

BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE

România – Industrializarea unei economii

agrare în cadrul planificării
socialiste.

REZUMAT ŞI CONCLUZII

Introducere

1. Scopul acestui raport – primul raport economic de bază al Băncii Mondiale privind economia
României – este de a oferi o imagine cuprinzătoare asupra dezvoltării şi perspectivelor ţării, precum
şi de a stabili o bază de date pentru lucrările economice şi pe sectoare care vor fi elaborate ulterior.
Raportul urmăreşte să fie atât descriptiv cât şi analitic, dar nu caută să fie exhaustiv. Au fost avute în
vedere numai sectoarele cele mai importante şi, în unele domenii, analiza şi comentariile sunt mai
puţin ample, deoarece datele disponibile, deşi suficiente pentru o prezentare economică generală, nu au
fost suficiente pentru o analiză aprofundată a anumitor sectoare. În plus, deoarece acesta este primul
raport de bază despre România, instrumentele şi instituţiile care acţionează în domeniul planificării şi
conducerii economiei sunt descrise mai detaliat.

2. Trecând în revistă progresele realizate de România până în prezent, raportul consideră în concluzie
că în ultimii 25 de ani, economia a fost supusă unor transformări importante. Inaintea celui de al doilea
război mondial, România era una din ţările cele mai slab dezvoltate din Europa răsăriteană. Structura ei
economică era predominant agrară, cu aproximativ trei sferturi din populaţie trăind în zone rurale şi o
pondere similară din forţa de muncă lucrând în agricultură. Organizată în principal pe mari proprietăţi
funciare, cu toate încercările izolate şi limitate de reformă agrară, agricultura era slab dezvoltată,
satisfăcând la un nivel scăzut cerinţele de subzistenţă ale populaţiei şi fiind orientată către producţia
destinată exportului în Europa occidentală. Majoritatea populaţiei trăia în condiţii de sărăcie. Nivelul
de trai, dependent în mare măsură de slaba productivitate din agricultură, era scăzut, iar accesul limitat
la învăţământ şi servicii medicale se putea constata din ponderea mare a analfabetismului şi mortalităţii
infantile, precum şi din durata medie scăzută a vieţii. În ciuda eforturilor guvernelor, care s-au succedat,
de a stimula dezvoltarea industriei, producţia acestei ramuri şi utilizarea forţei de muncă în industrie au
crescut lent, aceasta din urmă reprezentând în 1938 numai 8% din totalul forţei de muncă. Dezvoltarea
industrială era limitată regional şi pe sectoare şi era axată în special pe bunuri de consum, precum şi pe
producţia de materii prime pentru export; industria grea era slab dezvoltată, singura industrie modernă
pe scară largă era cea a petrolului. În plus, industria şi comerţul erau concentrate în câteva zone urbane,
dovadă a progresului limitat în direcţia scoaterii economiei din starea ei de înapoiere.

3. Până în 1975, economia a făcut un progres considerabil în traducerea în viaţă a obiectivului pe

termen lung al Partidului Comunist Român de dezvoltare a unei economii foarte industrializate care
să asigure populaţiei un nivel de trai ridicat. Cel mai important progres s-a realizat în lărgirea bazei
productive a economiei. Nivelul producţiei industriale a crescut rapid şi, odată cu crearea unei largi baze
industriale, în special în industria grea, structura producţiei s-a diversificat, furnizând astfel mijloacele
pentru modernizarea altor sectoare economice şi pentru o creştere generală a productivităţii muncii şi
a venitului naţional. Nivelul de trai, deşi sub nivelul multor ţări din Europa, s-a îmbunătăţit simţitor,
nu numai datorită sporirii veniturilor personale, ca urmare atât a creşterii generale a salariilor şi a
transferului de forţă de muncă din agricultura cu o productivitate redusă în industria cu o productivitate
sporită, dar şi datorită faptului că, în bugetul de stat, au fost prevăzute cheltuieli pentru extinderea

54  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

serviciilor medicale, construcţiilor de locuinţe şi alte cheltuieli sociale. Produsul naţional brut pe
locuitor, în anul 1975, a fost de aproximativ 1.170 dolari SUA2.

Strategia dezvoltării

4. Schimbările care s-au produs între anii 1950 şi 1975 la nivelul şi structura activităţilor economice
reprezintă rezultatul unei strategii a dezvoltării, al cărei scop a fost accelerarea ritmului de creştere
şi atingere, cât mai curând posibil, a nivelului şi structurii actuale a activităţilor economice din ţările
socialiste şi capitaliste dezvoltate. Trăsăturile esenţiale ale acestei strategii pot fi rezumate astfel:
a)ritmuri înalte şi în creştere ale acumulării şi investiţiilor. Ele au constituit un element cheie al
strategiei. Accelerarea ritmului de creştere a economiei a necesitat ca o mare parte din venit să
fie îndreptată spre investiţii şi repartizată astfel încât să ducă la o creştere maximă a producţiei.
Se consideră că această creştere este necesară pentru ridicarea continuă şi susţinută a nivelului
de trai al populaţiei;
b) crearea unei largi baze industriale, capabile să producă atât mijloace de producţie, cât şi
bunuri de consum. Industria a fost considerată drept cheia progresului economic, asigurării unui
nivel de trai ridicat şi independenţei economice şi politice. Politica de industrializare a subliniat
necesitatea creării industriei mijloacelor de producţie, care poate furniza elementele necesare
modernizării şi creşterii potenţialului productiv al altor sectoare. S-a subliniat, de asemenea,
necesitatea producerii în România a unei largi game de produse industriale şi însuşirii cuceririlor
ştiinţifice şi tehnologice prin folosirea celor mai moderne tehnici de producţie. În ultimul deceniu,
strategia industrializării şi-a mutat accentul, de la crearea unei largi baze a ramurilor industriale
fundamentale, pe dezvoltarea ramurilor industriale prelucrătoare avansate din punct de vedere
tehnologic şi în special a subramurilor construcţiilor de maşini, metalurgice şi chimiei;
c) dezvoltarea resurselor naturale proprii. Strategia dezvoltării a acordat o importanţă deosebită
exploatării tuturor resurselor interne de combustibili (petrol, gaze naturale, cărbune şi energie
hidro-electrică), metale şi minerale, astfel încât să se asigure în cea mai mare măsură posibilă
autoaprovizionarea în aceste domenii şi
să se satisfacă necesităţile industriei şi
sectoarelor înrudite;
d) reorganizarea şi modernizarea
agriculturii. Agricultura joacă un rol
major în strategia dezvoltării în România,
din cauza locului său deosebit ca sector şi
ca loc de muncă pentru populaţie. Rolul
său a fost acela de a furniza alimente şi
materii prime pentru industrie şi forţa
de muncă industrială recent urbanizată,
să ofere o sursă de existenţă pentru o
mare parte din populaţie şi să producă un
excedent pentru export, creându-se astfel
posibilitatea de a se importa bunurile
necesare pentru dezvoltarea industrială.
Având în vedere natura fărâmiţată şi
slab dezvoltată a sectorului, strategia
Partidului Comunist Român a avut două
componente principale – reorganizarea
şi dezvoltarea producţiei. Reorganizarea
în unităţi mari, şi anume în ferme de
stat şi cooperative, a fost considerată

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  55

DOCUMENTE

necesară pentru planificarea efectivă a dezvoltării sectorului şi folosirea metodelor moderne

de conducere şi mecanizare. Politica de stimulare a producţiei s-a concentrat asupra dezvoltării
producţiei agricole prin irigaţii, îngrăşăminte şi o mai bună conducere. Scopul urmărit a fost
creşterea ponderii suprafeţelor folosite pentru culturi industriale şi/sau pentru producţia de furaje
destinate efectivelor de animale a căror proporţie în producţia agricolă a crescut substanţial şi
este planificată să sporească şi în viitor;
e) repartizarea teritorială echilibrată a producţiei şi veniturilor. În ultimele trei cincinale s-a
acordat o atenţie tot mai mare repartizării teritoriale a investiţiilor şi activităţilor economice
din România, în scopul reducerii inegalităţilor în nivelul şi structura producţiei şi veniturilor
din fiecare judeţ. Având în vedere structura unificată a retribuţiilor, pe plan naţional, alocarea
investiţiilor este considerată ca un mijloc de îmbunătăţire a repartizării teritoriale a veniturilor
personale;
f) dezvoltarea comerţului exterior şi a relaţiilor economice internaţionale. Deşi strategia
dezvoltării a pus accentul pe autosatisfacerea nevoilor în cea mai mare măsură posibilă, România
este prea mică şi insuficient dotată cu resurse naturale pentru a-şi satisface în totalitate nevoile
sale. Anumite materii prime trebuie importate, deoarece nu sunt disponibile pe plan intern, iar
altele trebuie cumpărate din alte ţări, întrucât dezvoltarea economiei a depăşit resursele interne
de materii prime. Totodată, punerea accentului strategiei industrializării, în ultimul deceniu, pe
dezvoltarea unor tehnologii de prelucrare complexe, care nu sunt încă disponibile în România,
a generat necesitatea de importuri de mijloace de producţie. Ca urmare, un element important al
strategiei dezvoltării în România a fost dezvoltarea comerţului exterior într-un ritm suficient de
rapid pentru asigurarea economiei cu materii prime şi mijloace de producţie. În acest scop, politica
guvernului a vizat creşterea exporturilor pentru a plăti importurile. Elementele importante ale
politicii de promovare a exportului au constat în extinderea comerţului cu toate ţările, acţiunile
de îmbunătăţire a eficienţei activităţii comerciale prin creşterea ponderii exporturilor de bunuri
prelucrate superior, în special de produse ale industriilor metalurgică şi chimică, precum şi
semnarea unor acorduri de cooperare cu parteneri comerciali pentru a lega şi mai mult comerţul
de producţia şi de cercetarea mixtă, tehnologică şi
ştiinţifică şi de asistenţă tehnică. În ultimul deceniu,
potica guvernului despre rolul comerţului exterior s-a
modificat, ca urmare a succeselor României obţinute
în industrializare. În timp ce în trecut, participarea
la comerţul exterior era considerată în mare măsură
ca un mijloc de asigurare a resurselor deficitare pe
plan intern, în prezent, când structura economică a
României creează acesteia un avantaj relativ care
îi permite să concureze pe o bază mai egală cu alte
ţări dezvoltate, exporturilor li se atribuie un rol
pozitiv. Exporturile sunt promovate ca mijloc de
îmbunătăţire a eficienţei întreprinderilor şi a ridicării
calităţii producţiei, precum şi pentru obţinerea mai
rapidă a avantajelor de decurg din dezvoltarea marii
producţii, care nu este posibilă numai în condiţiile
create de piaţa internă;
g) dezvoltarea resurselor umane. Pentru a realiza
obiectivul de îmbunătăţire a nivelului de trai al
populaţiei, în rolul său de beneficiar al procesului
de dezvoltare, guvernul a dus o politică de utilizare
mai eficientă a populaţiei, în rolul său de factor de
producţie. Cele mai importante măsuri în această

56  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

privinţă au fost: utilizarea deplină a forţei

de muncă, introducerea unui sistem de
învăţământ şi calificare mai aproape
de necesităţile dezvoltării economiei şi
transferul forţei de muncă din zonele
rurale şi agricultură către zonele urbane
şi industriale, precum şi transformarea
unor comune în centre urbane. O trăsătură
esenţială a politicii de folosire deplină a
forţei de muncă a fost ridicarea gradului
de participare la activitatea socială şi
stimularea creşterii natalităţii.

5. Principalul instrument pentru îndeplinirea

acestei strategii a fost sistemul planificării
şi conducerii centrale cuprinzătoare. După
preluarea puterii în anul 1947, Partidul Comunist
Român a luat măsuri ca toate activităţile să fie
sub controlul social, pornind de la convingerea
că transformarea economiei nu ar fi posibilă într-
un sistem de piaţă descentralizat. După aceea
Partidul Comunist Român a subliniat necesitatea
creării şi îmbunătăţirii continue a sistemului de planificare şi conducere, precum şi a atragerii populaţiei
la elaborarea şi realizarea planurilor.

Dezvoltarea economică în perioada 1950 - 1975

6. Între anii 1950 şi 1975, economia s-a dezvoltat rapid în cadrul unei cuprinzătoare planificări economice,
această dezvoltare devenind posibilă prin controlul statului asupra principalelor resurse productive şi
monopolul de stat asupra comerţuluui exterior. Prin acest control, statul a putut să mobilizeze resursele
necesare ritmului rapid de dezvoltare a economiei şi să finanţeze programele de dezvoltare cuprinse
în planurile cincinale. Planificarea dezvoltării a fost într-o continuă evoluţie, fiind introduse schimbări
periodice pentru eliminarea punctelor slabe din practicile anterioare şi pentru a răspunde la schimbările
produse în structura şi nivelul activităţii. Până la mijlocul deceniului 1961 – 1970, planificarea prin
directive centrale era satisfăcător de eficientă într-o economie simplă, dar ulterior a devenit necesară
adaptarea ei la o economie mai complexă. Ca urmare, în ultimul deceniu au fost luate noi măsuri
în scopul îmbunătăţirii procesului de planificare şi al asigurării unor rezultate mai bune în realizarea
planului.

7. Între anii 1950 şi 1975, potrivit datelor statistice oficiale, economia României a înregistrat cel
mai înalt ritm de dezvoltare din Europa răsăriteană şi unul dintre cele mai înalte din lume. În această
perioadă, produsul social şi venitul naţional au crescut cu 9,8% şi, respectiv, 9,7% pe an3. Întrucât
creşterea populaţiei a fost de numai 1,1% pe an, creşterea produsului social şi a venitului naţional pe
locuitor apare de asemenea mare potrivit standardelor internaţionale, şi anume 8,7% şi, respectiv, 8,6%
pe an. Hotărâtor pentru aceste ritmuri de creştere a fost volumul mare şi în creştere al investiţiilor. Între
anii 1950 şi 1975, investiţiile au crescut într-un ritm mediu anual de 13%. Ca urmare a acestei înclinaţii
marginale mari de a investi (aproximativ 0,4 în întreaga perioadă şi apropiindu-se de 0,5 în unii ani),
care confirmă cu claritate capacitatea statului de a mobiliza resursele pentru dezvoltare şi de a menţine
creşterea consumului sub nivelul sporirii venitului naţional, economia a permis mărirea cotei din venitul
naţional, utilizată pentru fondul de acumulare, de la 17,6% în perioada 1951-1955, la 34,1% în perioada

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  57

DOCUMENTE

1971-19754. În întreaga perioadă, repartizarea

investiţiilor pe sectoare, a reflectat prioritatea
acordată industrializării; aproximativ 50% au
fost alocate industriei şi, din aceasta, partea
covârşitoare a fost îndreptată spre subsectorul
mijloacelor de producţie.

8. Ca urmare, sectorul conducător în economie

a devenit industria care, între anii 1950 şi 1975,
a înregistrat un ritm anual de creştere de 13%;
producţia mijloacelor de producţie a crescut cu
14,5% pe an, mai rapid decât cea a bunurilor
de consum (10,5%). În perioada primelor trei
planuri cincinale 1951-1965, decalajul dintre
ritmul de creştere al mijloacelor de producţie şi
acela al bunurilor de consum s-a mărit, datorită
atenţiei deosebite acordate construcţiei de maşini
şi industriei chimice de bază. Această situaţie
s-a inversat în ultimul deceniu, în sensul că s-a
acordat mai multă atenţie industriei producătoare
de bunuri de consum, fără să fie afectat rolul
conducător al industriei producătoare de bunuri
de investiţii. Ca urmare, ponderea mijloacelor de
producţie în producţia industrială totală a crescut
de la aproximativ 50% în 1950, la 72% în 1975. În întreaga perioadă, sectoarele conducătoare ale
industriei au fost industria chimică şi construcţiile de maşini, astfel încât, stimulate de volumul mare
şi în continuă creştere al investiţiilor, ponderea lor în producţia industrială totală a crescut de la 16,4%
în 1950, la 43,7% în 1975. O altă trăsătură importantă a transformărilor structurale şi a dezvoltării din
cadrul industriei a fost creşterea mai lentă a unor ramuri care furnizează materii prime şi a industriei
producătoare de bunuri de consum. Întrucât producţia internă de materii prime, în special petrol, gaze
naturale, cărbune şi minereu de fier a crescut mai lent din cauza rezervelor interne limitate, decât
industriile care le utilizează, dependenţa de import a sporit considerabil.

9. Cu toate că raportul oferă o largă imagine statistică a ritmului impresionant de dezvoltare industrială, el
nu reuşeşte să prezinte pe deplin modul în care s-a realizat dezvoltarea sectorială în trecut. El atrage totuşi
atenţia asupra unor caracteristici care se reflectă în eficienţa procesului de industrializare şi a producţiei
industriale. Industrializarea a determinat crearea de mari întreprinderi în multe ramuri. Întreprinderea de
mari dimensiuni (potrivit standardelor internaţionale, România are un număr foarte mare de lucrători de
întreprindere) a fost considerată necesară pentru aplicarea unei tehnologii avansate şi pentru asigurarea
eficienţei economice. Între anii 1960 şi 1975, utilizarea medie a forţei de muncă pe o întreprindere
s-a dublat, ajungând la 1.554 persoane în 1975, când 82% din producţia industrială globală şi forţa de
muncă industrială erau concentrate în întreprinderi utilizînd peste 1.000 persoane. Creşterea mărimii
medii a întreprinderilor a reflectat dezvoltarea normală a liniilor de producţie existente, completarea
întreprinderilor existente cu noi linii şi reorganizarea administrativă. Întreprinderile care utilizează
peste 2.000 persoane au fost, în ultimii ani, principalele generatoare de noi locuri de muncă. Aceasta
poate explica de ce pînă în prezent creşterea productivităţii muncii în acest grup de întreprinderi a fost
sub medie şi de ce nu au fost obţinute avantajele economice ale marii producţii. Au fost, de asemenea,
identificate unele cazuri de eficienţă mai redusă în utilizarea capacităţilor de producţie. În unele ramuri,
cum sunt construcţia de maşini, prelucrarea lemnului şi unele întreprinderi din industria uşoară, ca
urmare a deciziilor privind investiţiile, determinate mai mult de latura tehnologică decît de mărimea

58  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

pieţei, capacităţile au depăşit cerinţele pieţei interne, ducînd la utilizarea sub capacitate a mijloacelor
de producţie sau la producţii excedentare de mărfuri pentru export, în care România nu a avut un
avantaj deosebit. Pe lîngă aceasta, în trecut, o anumită neconcordanţă între politica de modernizare a
producţiei şi cea de reducere a risipei în utilizarea capitalului a dus la menţinerea unor utilaje învechite
sau la folosirea de noi echipamente alături de procedee de producţie mai vechi şi mai puţin productive.
Asemenea situaţii au stat în calea folosirii cu mai mare eficienţă a mijloacelor de producţie.

10. Un sector industrial (aşa cum este clasificat în metodologia română), căruia i se acordă o atenţie
deosebită în raport, este energia. Industrializarea rapidă a generat o creştere însemnată a consumului de
energie, într-un ritm de aproape 8,6% pe an, care a depăşit, în cele din urmă, producţia internă de energie.
În 1950, România a fost net exportatoare de energie, ca rezultat al exporturilor de ţiţei. În următoarele două
decenii, deşi s-au făcut mari investiţii în petrol, gaze naturale şi cărbune, care au avut drept rezultat creşteri
importante ale producţiei, consumul intern a sporit mai rapid. În 1972, potrivit estimărilor băncii, România
a devenit net importatoare de energie, în mare parte sub forma importurilor de ţiţei care au început în 1968.
Prevăzîndu-se aceasta şi ca urmare a creşterilor din 1973 ale preţului ţiţeiului, s-au făcut planuri pentru
sporirea aprovizionării interne cu cărbune şi pentru reducerea consumului de energie.

11. Volumul mare de investiţii îndreptat către noi capacităţi de producţie a necesitat dezvoltarea rapidă
a sectorului de construcţii. În 1975, construcţiile au reprezentat în ordinea mărimii al treilea sector al
economiei, realizînd 7,6% din venitul naţional şi dezvoltîndu-se între 1950 şi 1075 într-un ritm mediu
anual de 11,3%. Ponderea construcţiilor în totalul investiţiilor s-a redus totuşi, îndeosebi în ultimul
deceniu. aceasta pare să reflecte două aspecte ale sectorului: primul, ponderea în scădere a construcţiilor în
cadrul investiţiilor, pe măsura schimbării treptate, dar continue, a repartizării investiţiilor de la construirea
noilor capacităţi spre modernizarea şi dezvoltarea întreprinderilor existente; şi al doilea, reducerea preţului
relativ al construcţiilor, ca urmare a creşterii substanţiale a eficienţei lor în ultimul deceniu.

12. În 1950, sectorul construcţiilor era bazat în

special pe forţa de muncă (cu un cuantum redus de
mecanizare). În 1975, construcţiile au devenit un
sector mecanizat care urmăreşte eficienţa. Într-o mare
parte din această perioadă, dezvoltarea sectorului a
fost stimulată de creşterea volumului forţei de muncă
şi a mijloacelor de producţie, însă ultima perioadă
de plan, dificultăţile în recrutarea forţei de muncă
au dus la accelerarea dotării cu mijloace mecanizate
a sectorului de costuri majorate. Eforturile făcute
în sensul de a preveni ca sectorul construcţiilor să
devină un loc îngust în cadrul economiei au avut ca
urmare sporirea eficienţei, prin creşterea mecanizării
sectorului şi eliminarea supradimensionărilor în
proiectarea construcţiilor, economisirea materialelor,
îmbunătăţirea activităţii de proiectare şi îmbunătăţirea
calificării.Introducerea cu succes a acestor măsuri a
devenit şi mai urgentă ca urmare a cutremurului din
1977. Programul de reconstrucţie impune sarcini
suplimentare faţă de cele deja stabilite în planul pe
1976-1980 pentru sectorul de construcţii, în special în
domeniul locuinţelor.

(Va urma)

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  59

 CRONICI
ANALIZA ISTORIEI UNEI
CREDINȚE
Dr. Alexandru GRIGORIU
F
ără o limită cronologică autoimpusă
aproape orice istorie a comunismului va
avea în cuprinsul său o parte rezervată
fenomenului prăbuşirii acestui sistem politic în
Estul Europei şi Rusia precum şi a mecanismelor
ce au condus la acest proces. Nu face excepţie de
la această regulă nici opera istoricului britanic
David Priestland Steagul Roşu O Istorie a
Comunismului. Autorul reuşeşte pe parcursul
lucrării să evite atât focusarea dezvoltării
subiectului în cadrul unei singure regiuni, cât
şi urmărirea exclusivă a modului în care iniţial
ideea apoi ideologia comunistă a evoluat de-a
lungul istoriei. Aceste aspecte fac ca lucrarea să fie
liberă de acele elemente ce creează un text super
specializat, încărcat excesiv cu detalii şi să ofere
astfel lectorului o imagine clară asupra parcursului
istoric al comunismului. Priestland îşi începe
urmărirea evoluţiei socialismului/comunismului
cu o discuţie asupra ideilor democratice radicale
ale Revoluţiei Franceze, a perspectivelor acestora
în perioada napoleoniană şi continuă prin
realizarea unui portret general al lui Karl Marx şi
a unei analize a principalelor sale noţiuni: muncă,
libertate şi alienare. Lucrarea surprinde apoi
dezvoltarea leninismului pe parcursul secolului
al XIX–lea şi urmăreşte ulterior maniera în care
marxismul a fost aplicat în principal în Rusia,
dar şi în alte state din Europa, America Latină,
Africa şi Asia care îşi clamau aderenţa la valorile
marxiste, în mod voit sau nu. Această evoluţie a
doctrinei marxiste, în accepţia lui Priestland, este
formată din trei faze. O fază Romantică, asociată
perioadei lucrărilor de început a lui Marx, una
60  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
Modernistă, caracterizată de leninism şi perioada
incipientă bolşevică, şi, în final, o fază Radicală,
ce corespunde perioadei Revoluţiei culturale din
China. Ultima parte a lucrării abordează problema
prăbuşirii regimului comunist în Centul, Sud-Estul
Europei şi în Rusia, precum şi perpetuarea acestui
sistem politic în variatele sale forme în diferite
state ale lumii.
Revoluții îngemănate îşi intitulează autorul
capitolul pe care îl consacră destrămării regimului
comunist în partea central sud-estică europeană şi
în fosta URSS. Îngemănate deoarece un capitalism
liberal şi un comunism reformat reprezintă cele două
revoluţii care au transformat, în opinia autorului,
harta politică a lumii la sfârşitul anilor 1980. Dacă
cel din urmă este responsabil în cea mai mare
parte pentru prăbuşirea comunismului în URSS,
atunci celui dintâi îi revine poziţia de învingător
în confruntarea Războiului Rece. Venit la putere
pe fundalul unei stări de aparentă slăbire a puterii
Statelor Unite la nivel mondial, Ronald Reagan
va beneficia în lupta sa cu sistemul comunist de
sprijinul liberalismului revoluţionar alcătuit din
neoconservatori şi neoliberali. Declanşarea unui „
al doilea Război rece” de către Washington se va
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
realiza, de această dată, cu sprijinul finanţelor
internaţionale. Ca urmare a implementării unor
politici fiscale ce încurajau dobânzi ridicate
Statele Unite au reuşit să atragă capital financiar
internaţional masiv care a devenit astfel
indisponibil pentru statele comuniste, afectându-
le astfel pe cele care depindeau în mare măsură
de acesta, cele mai vulnerabile fiind în această
privinţă cele din Estul Europei. Revoluţiile în
cadrul sistemului comunist au reprezentat opera
intelectualităţii şi a marxiştilor reformaţi. Spre
deosebire de perioada stalinistă în care muncitorii
în contrast cu optica intelectualilor aveau atitudini
mai liberale, odată cu dezvoltarea unui comunism
paternalist la începutul anilor 1980 rolurile în
cadrul societăţii se vor inversa, intelectualitatea
preluând stindardul politicilor liberale subminând
în acest fel în final sistemul însuşi. Toată această
evoluţie se va derula pe fondul unei situaţii
agravante pentru sistemul comunist la nivel
internațional, respectiv dificultăţile în cadrul unor
state din bloc, în special Polonia şi ţările din lumea
a treia, problema împrumuturilor, contraatacul
Occidentului şi situaţia din cadrul URSS.
Confruntat cu un sistem anchilozat
sortit pierii Hruşciov va încerca să revigoreze
comunismul sovietic prin deschiderea partidului
la influenţele creatoare ale întregului popor
împilate de sistemul birocratic. Acest fapt
se putea realiza însă doar prin atacul asupra
birocraţilor, principali vinovaţi în accepţiunea sa
de starea la care ajunsese comunismul. Concluzia
la care Hruşciov a ajuns, speculează Preiestland,
era aceea că o reducere a puterilor partidului
ar fi coincis cu distrugerea puterii birocraţilor,
lăsând astfel cale liberă procesului de reformare a
sistemului. Gorbaciov devenise astfel un social-
democrat occidental, adept al unui sistem ce
presupunea existenţa unei pieţe libere şi a unui
sat intervenţionist. Această viziune a sa va fi
adusă şi la cunoştinţa liderilor din Estul Europei
cărora le dă de înţeles că URSS nu mai contează
în jocul pentru menţinere a acestora la putere.
Consecinţele imediate ale unei astfel de poziţii
s-a transpus în majoritatea statelor est europene
într-un proces în care liderii locale au fost nevoiţi
să facă concesii reformiştilor ceea ce a condus în
final la dezintegrarea sistemului.
Nu toate statele au beneficiat de un
comunism reformat, România evidenţiindu-se în
această privinţă. Autorul surprinde reacţia regimului
de la Bucureşti şi modul în care criza datoriilor a
afectat ţara. Este subliniată astfel umilinţa negocierii
reeşalonării datoriilor şi scăderea nivelului de trai în
cadrul unui stat care se bucura oricum de prea puţină
legitimitate. Sunt amintite existenţa raţiilor la alimente,
intermitenţa furnizării energiei electrice, interzicerea
folosirii frigiderelor şi a aspiratoarelor, încurajarea
revenirii la folosirea căruţelor pe fundalul penuriei
de benzină, într-un stat ce se pretindea modernizator,
dezvoltarea unei reţele de informatori ce să vegheze
disciplina, intruziunea statului în sfera privată.
Toate aceste vor crea presiuni asupra statului; este
menţionată revolta de la Braşov din 1987 şi criticile
voalate la adresa regimului venite din partea lui Ion
Iliescu. Neputându-se izola complet de evenimentele
din cadrul blocului comunist, România va fi şi ea
afectată de valul revoluţiilor. Priestland remarcă faptul
că reprimarea mişcării de la Timişoara a antrenat
după sine augmentarea şi răspândirea mişcărilor
de protest la adresa regimului comunist condus de
Nicolae Ceauşescu. Totodată decizia acestuia de a
organiza o demonstrație în sprijinul regimului este
considerată o „eroare catastrofală de apreciere a stării
de spirit a oamenilor” ce a condus în cele din urmă
la „ o demonstraţie de lezmajestate”. Catalogate drept
cele mai violente şi revoluţionare, evenimentele din
România anilor 1989, evenimente la acare au participat
într-o oarecare măsură toate clasele sociale, au fost
urmate, constată autorul, de cele mai puţin radicale
efecte ale unei schimbări de regim.
Cu accente scăzute asupra istoriei strict
factuale a revoluţiilor din Estul Europei, David
Priestland surprinde cu acurateţe mecanismele ce
au declanşat, în cadrul unui proces complex de
inter-relaţionare a sistemelor politice, prăbuşirea
regimului comunist în partea răsăriteană a Europei
şi în URSS, oferind cititorului o imagine sintetică
clară asupra a ceea ce poate genera un sistem utopic
dogmatic, de la care ar trebuii trase şi anumite
învăţături, aşa cum ne arată autorul.
*
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  61
 ACTIVITĂȚI
În cursul zilei de 25 septembrie 2012 s-a desfăşurat,
la sediul Institutului Revoluţiei Române din
Decembrie 1989 (IRRD), şedinţa Colegiului
Naţional al IRRD în prezenţa preşedintelui
Colegiului Naţional al IRRD, Ion ILIESCU, a
conducerii executive a IRRD, respectiv Claudiu
IORDACHE, Director General al IRRD, şi prof.
univ. dr. Ion CALAFETEANU, Director-adjunct,
precum şi a unor membri ai Colegiului Naţional,
respectiv: Dumitru Mazilu, Petre Roman, Sergiu
Nicolaescu, Cazimir Ionescu, Mihai Ispas,
Alexandru Mironov, Gelu Voican-Voiculescu.
Au fost analizate Raportul de activitate al IRRD
pentru perioada ianuarie – septembrie 2012,
stadiul proiectele de cercetare ştiinţifică prevăzute
a se desfăşura în cursul anului 2012, precum şi
Planul activităţilor editoriale şi al Conferinţelor
IRRD pentru ultima parte a anului 2012.
POLEMOS 2012
Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989  Revoluţie şi destin, de Gheorghe Dumitraşcu, a
a participat, în perioada 24-27 octombrie a.c., la cea
de-a VIII-a ediţie a Salonului de Carte „Polemos”
– Istorie, Ştiinţe Politice, Securitate şi Apărare, la
Galeria Artelor din cadrul Cercului Militar Naţional.
Evenimentul s-a înscris între manifestările prin care
Editura Militară a celebrat Ziua Armatei Române.
Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989
a lansat joi, 25 octombrie, lucrarea Revoluţia pe
înţelesul detractorilor, de Titus Suciu, prezentată
de către prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, membru
62  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
al Colegiului Naţional al IRRD, care a subliniat
importanţa acestei lucrări-document, adăugând că
trebuie citită chiar de cei vizaţi în carte, deoarece,
pentru un detractor al Revoluţiei Române din
decembrie 1989, o minciună spusă în mod repetat
devine adevăr, iar această carte este un bun
punct de plecare pentru descoperirea adevărului.
În continuare, dr. Alexandru Oşca a menţionat
importanţa acestei cercetări în ceea ce priveşte sfera
militară a Revoluţiei, semnificaţia CADA şi a tuturor
documentelor aflate în carte. Autorul, Titus Suciu, a
menţionat în prezentarea sa, vorbind despre România
ca stat constituţional, însemnătatea Armatei în acele
zile şi eforturile depuse în scrierea acestei cărţi.
fost cea de-a doua lucrare apărută sub auspiciile
IRRD şi care a fost prezentată de către jurnalista
Carmen Rădulescu, care a vorbit despre viaţa şi
realizările profesionale ale autorului, urmată, mai
apoi, de dr. Constantin Corneanu care a scos în
evidenţă valoarea acestui volum de memorialistică
şi documente, precum şi influenţa pe care autorul
cărţii a exercitat-o în desfăşurarea Revoluţiei
Române din Decembrie 1989 de la Constanţa.
La manifestări au participat Directorul General
al IRRD, domnul Claudiu Iordache, membri
ai Colegiului Naţional şi Consiliului Ştiinţific,
cercetători, istorici, profesori, personalităţi ale
vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti.
Revoluția și Istoria în dezbatere
În cursul zilei de 31.10.2012, Institutul Revoluţiei
Române din Decembrie 1989 (IRRD) a organizat în
colaborare cu Asociaţia Club 22 Buzău o conferinţă
desfăşurată sub genericul Revoluţia şi Istoria.
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Manifestarea s-a bucurat de prezenţa domnilor

Dumitru MAZILU şi Petre ROMAN, membri
ai Colegiului Naţional al IRRD şi personalităţi
marcante ale Revoluţiei Române din Decembrie
1989, a directorului-adjunct al IRRD, prof. univ. dr.
Ion CALAFETEANU, oficialităţi ale administraţiei
publice locale, prefectul Gabriel Dragoş-Baltă şi
primarul oraşului Buzău, Constantin Boşcodeală,
precum şi a revoluţionarilor membri ai Clubului 22
din Buzău. Manifestarea s-a desfăşurat în Sala 24
comitete revoluţionare care au preluat puterea în
oraşul şi judeţul Buzău. Au fost puse în discuţie, în
cadrul unui viu schimb de opinii între oaspeţi şi gazde,
probleme fundamentale ale Revoluţiei Române din
Decembrie 1989 şi ale perioadei care a urmat. Alături
de reprezentanţii mass-media s-a aflat şi un grup de
liceeni care au descoperit, astfel, noi adevăruri privind
acel decembrie de neuitat al anului 1989.

din clădirea Consiliului Judeţean Buzău, fosta sală

unde s-au constituit în 22 decembrie 1989 primele

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  63

 acestui regim continuă să fie una controversată.
INFO Conflictul tradițional din primii ani ai tranziţiei
dintre susținătorii comunismului și adversarii
comunismului nu mai are astăzi relevanţă, dar
modul în care trecutul recent poate şi trebuie să
METODICA PREDĂRII fie predat tinerei generaţii rămâne o chestiune
esenţială. Cum ar trebui să le predăm copiilor de
ISTORIEI COMUNISMULUI astăzi istoria comunismului? Metodele folosite
ÎN EUROPA DE EST s-au diversificat de-a lungul anilor, profesorii și
instituțiile specializate încercând să promoveze
o pedagogie a adevărului și dreptății prin diferite

I
tehnici tradiționale și alternative de studiere a
nstitutul de Investigare a Crimelor trecutului recent.
Comunismului şi Memoria Exilului Românesc În Germania, de exemplu, se studiază
şi Asociaţia Respiro Human Rights Research pe conceptul: „Paradis social sau stat STASI?
Centre, cu spirjinul Fundaţiei Soros şi al Fundaţiei Imaginea pe care o au elevii despre RDG – o
Konrad Adenauer, alături de Miliţia Spirituală, au comparaţie Est-Vest“. Astfel, ne spun cercetătorii
organizat conferinţa internaţională  Education for Hanna Grzempa şi Helmuth Frauendorfer, tinerii,
Human Right through the History of the Communist atât cei din Estul cât şi cei din Vestul Germaniei, nu
Regimes in Eastern Europe and Former Soviet dispun decât de cunoştinţe deficitare şi de imagini
Union. Evenimentul şi-a propus să discute neclare, nefondate istoric, despre realitatea vieţii din
provocările şi oportunităţile privind educaţia pentru RDG. În cursul dezbaterii începute după publicarea
drepturile omului prin intermediul studierii istoriei rezultatelor studiului, au fost formulate solicitări
trecutului recent. Obiectivele acestui workshop pentru introducerea de noi programe de învăţământ
au fost pe de-o parte, prezentarea, testarea şi şi o mai mare pondere a istoriei contemporane, prin
îmbunătăţirea instrumentelor educaţionale folosite aceasta punându-se sub semnul întrebării însăşi
deja în regiune şi, pe de altă parte, împărtăşirea eficacitatea politicii educaţionale, în ideea studiului
expertizei şi a bunelor practici în domeniu, care pot Germaniei reunificate. Dacă noua programă
fi preluate şi utilizate de la o ţară la alta. Workshopul şcolară şi manualele pot contribui la schimbări în
a ajutat la evaluarea principalelor provocări, percepţia elevilor asupra trecutului socialist rămâne
constrângeri şi soluţii de ameliorare a studierii îndoielnic, întrucât şcoala nu poate ocupa decât
trecutului recent din perspectiva educaţiei pentru
drepturile omului. Participanţii, provenind din 18
state europene au abordat teme precum situaţia
actuală a educaţiei privind istoria comunismului
în regiune (curriculă, manuale, metode/ abordări),
provocările metodologice privind predarea istoriei
comunismului şi bunele practici ale predării istoriei
comunismului (instrumente de predare şi învăţare
la clasă; dezvoltare profesională pentru educatori şi
alte categorii de adulţi; activităţi extracuriculare).
Conferința  Educaţia pentru drepturile omului
prin istoria trecutului recent în Europa de Est şi
spaţiul ex-Sovietic a reunit participanți din 18 țări
ex-comuniste, fiecare dintre vorbitori încercând
să sublinieze în ce mod se predă această istorie în
ţara lor; astfel, publicul a observat că în România,
Bulgaria, Armenia, Estonia, Republica Moldova,
chiar şi după 23 de ani de la căderea comunismului,
dezbaterea privind interpretarea și analiza

64  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

un rol restrâns în modelarea conştiinţei istorice a Fundația Centrul pentru Educație Cetățenească,
tinerilor. Tot aici, există şi proiectele educaționale Institutul Memoriei Naționale și Muzeul Insurecţiei
derulate de Memorialul Berlin Hohenschönhausen. dinVarșovia. Scopul proiectului este prilejuirea unei
O particularitate a activității educative în cadrul întâlniri între tineri și un martor al istoriei – o persoană
memorialului o reprezintă utilizarea foștilor deținuți care a fost implicată sau care a asistat la opoziția
politici din RDG în calitate de martori și ghizi, însă activă împotriva regimurilor totalitare în perioada
nu toți foștii deținuți politici pot face acest lucru. Ei 1939 – 1989. Sarcina care le revine tinerilor este
trebuie să-și includă povestea aceea de a pregăti și
personală într-un context realiza un interviu
istoric mai larg privind fostul Oficialii guvernamentali, cu foarte puține cu acest martor, și
penitenciar și evoluţia RDG- excepții, nu comemorează victimele comunismului; apoi de a prezenta
ului.Această prezentare discută mulți dintre torționarii comunismului sunt astăzi rezultatele acestei
provocările și oportunitățile oameni foarte înstăriți sau chiar patroni media, şi activități – analiza
legate de implicarea foștilor doar o minusculă comunitate a foștilor deținuți materialului rezultat
deținuți politici în programe politici, sau rude ale victimelor regimului și câțiva în urma interviului,
educaționale care se referă la profesori, mai țin vie memoria trecutului propria lor cercetare
istoria regimului comunist. istorică și cercetare
În Albania, ne în arhive – sub formă
spune Aurora Guxholli, de la Institutul pentru de expoziții, prezentări, jocuri interpretative, bloguri,
Dezvoltarea Educaţiei, se doreşte introducerea cărți, presă.
unei noi discipline de studiu în școli, numită În Lituania, ne spune istoricul Ronaldas
„Istoria comunismului”, ca o privire de ansamblu Racinskas, se concentrează efortul studiului pe
a actualei programe şcolare obligatorii, incluzând aducerea în discuție a programelor educaționale,
aici programa științelor sociale (Istorie și Educație precum și metodele pedagogice și instrumentele
civică), materiale curriculare adiționale, precum elaborate de Comisia Internațională pentru
și manuale, toate vor fi prezentate ca o primă Evaluarea Crimelor Regimurilor de Ocupație
introducere în subiect, dar şi o evaluare a curriculei Nazistă și Sovietică în Lituania (rețele; educarea
școlare realizată prin interviuri cu profesori și educatorilor; motivări metodologice și implicarea
studenți/elevi, pe subiectele predării și învățării elevilor).
istoriei comunismului. Letonia, reprezentată de istoricul Davis
În Bulgaria, conform istoricului Vasil Pumpurins, are un Muzeu al Ocupaţiei, ale cărui
Kadrinov de la Institutul Hannah Arendt, situația proiectele se concentrează pe profesori, elevi, studenți
în educație privind istoria recentă este una și comunitatea mai largă educațională. Departamentul
problematică. Nu există manuale adecvate, nici de Educaţie al muzeului a promovat noi metode de
instrumente de predare și învățare la clasă, nici predare, alături de facilitarea accesului la resurse
diseminare a bunelor practici, nici modele de de predare și cercetare istorică, pentru a-i reorienta
activități extracurriculare sau întâlniri cu martorii/ pe profesori dinspre vechea tradiție sovietică, spre
victimele regimului comunist. Profesorii de modele mai noi și mai exacte ale predării istoriei
istorie predau de obicei un conținut istoric care regimurilor totalitare. Toate aceste misiuni au fost
se oprește la Primul Război Mondial. Oficialii îndeplinite prin organizarea de seminarii pentru
guvernamentali, cu foarte puține excepții, nu profesori, precum și prin pregătirea și distribuirea
comemorează victimele comunismului; mulți unor noi materiale de predare. Departamentul
dintre torționarii comunismului sunt astăzi Educație a făcut de asemenea din muzeu un loc mult
oameni foarte înstăriți sau chiar patroni media, mai prietenos pentru elevi şi studenţi, prin conceperea
şi doar o minusculă comunitate a foștilor deținuți unor activități și lecții interactive care fac vizita mult
politici, sau rude ale victimelor regimului și câțiva mai interesantă, departe de strategia vechii vizite
profesori, mai țin vie memoria trecutului. pasive. Profitând de noile tehnologii, muzeul a creat
Polonia, prin intervenţia cercetătoarei Iga şi o expoziție virtuală.
Kazimierczyk, a prezentat realizările proiectului Povești de familie, ne spune Jelka Piskuric,
„Să vorbim despre libertate”, organizat de este un program oferit pentru licee de Centrul de

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  65

INFO
Studiu pentru Reconciliere Națională din Slovenia,
sub forma unei anexe la curricula şcolară;
conceptul este bazat pe aplicarea învățării active,
critice și creative la clasă. Elevii învață despre
istoria orală și câștigă în plus experiența realizării
şi înregistrării unui interviu. Prin intermediul
propriilor povești de familie, ei învață nu doar cum
să adune resurse materiale atât de importante pentru
cercetarea istorică, ci sunt şi motivați să reflecteze
asupra unui context istoric mai larg. Sunt astfel
puși în situația de a realiza importanța respectării
drepturilor omului într-o lumină diferită.
Societatea cehă a experimentat decenii
întregi de viață sub dictatură, ne confirmă Nada
Aliova, de la Fundaţia Oameni în Nevoie. În pofida
acestei experiențe, se pare că oamenii pierd din
vedere faptul că libertatea de care se bucură în
acest moment nu poate fi luată drept un bun sigur
și că este necesar ca ea să fie protejată. Pentru a se
asigura că generația celor tineri, celor născuți după
căderea comunismului, rămâne conștientă de acest
fapt, Fundația Oameni în Nevoie a lansat proiectul
Poveștile Nedreptății ca parte a programului
O Singură Lume în Școli. Acest proiect oferă
documentare și proiecții de film, precum și alte
instrumente ajutătoare pentru lecțiile de istorie.
Difuzarea unor filme și discuțiile cu victimele/
martorii, istoricii sau regizorii, au loc în sute de
66  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
școli pe tot cuprinsul Republicii Cehe. Concursuri
de eseuri pentru elevi, seminarii pentru profesori,
expoziții publice și publicații despre perioada
comunistă cehoslovacă, sunt de asemenea utilizate
și organizate ca parte a proiectului.
Slovacia, după cum ne spune Marina
Zavacka, de la Institutul de Istorie al Academiei,
a iniţiat studiul peer-perspective în predarea
istoriei regimului nazist şi comunist: examinează
materialele de propagandă care vizau copii în acea
perioadă, precum şi jurnalele acestora. În primul
rând, propaganda pentru copii era mult mai puţin
subordonată limitelor realităţii, întrucât nu trebuia să
ţină cont de o experienţă majoră de viaţă, ca în cazul
adulţilor. Având în vedere această caracteristică, ea
este mult mai uşor de recunoscut de către elevii
din zilele noastre. În al doilea rând, se aud foarte
des plângeri despre faptul că elevii nu “înţeleg”
istoria, în timp ce ea continuă să le fie explicată prin
intermediul marilor crime, execuţii, gropi comune,
lucruri care în realitate sunt de neînţeles pentru
copii. Aspectele vieţii cotidiene, cu privaţiunile
ei, cu insecurităţile şi problema ei, sunt mult mai
accesibile elevilor şi pot constitui fundamentele
solide de înţelegere a regimurilor totalitare. În acest
sens, jurnalele oamenilor, ale celor care erau copii
în acele vremuri, pot fi folosite ca surse excelente
de predare. Utilizarea lor va oferi o perspectivă
diferită asupra istoriei, mult mai atrăgătoare decât
pedagogia tradiţională axată pe sursele adulţilor,
care sunt deseori abstracte pentru mintea copiilor.
Ungaria este încă sub imperiul unei puternici
dezbateri, în sensul studierii trecutului recent; cu
toate acestea, conform lui Tamas Baranyi, există un
proiect ce se desfăşoară sub egida Muzeului Casa
Terorii din Budapesta, Emlékpontok (Puncte de
Memorie), un proiect supervizat de către Institutul
Secolul XX din Budapesta. El a strâns laolaltă peste
3.000 de istorii orale individuale, din practic fiecare
colț al Ungariei, cu subiecți ai interviurilor din mai
toate păturile sociale și grupele de vârstă. Utilizarea
pedagogică a acestor interviuri rămâne încă a fi
evaluată, dar ideea de bază este convingătoare și
există un început promițător. Această prezentare va
evalua proiectul Emlékpontok şi posibilul său rol în
modificarea programei şcolare cu privire la chestiuni
controversate precum Războiul Rece, comunismul
în Ungaria, sau societatea sub un regim dictatorial.
România, prezentată de Mihai Stamatescu,
de la Institutul de Investigare a Crimelor
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, se
află într-o zonă sensibilă, deoarece, într-un fel sau
altul, adulţii (profesori, părinţi, vecini, prieteni,
cunoştinţe etc.) au avut o relaţie directă – materială,
publică şi de conştiinţă – cu regimul comunist.
Studiul istoriei recente şi al drepturilor omului
în şcoală înseamnă precauţii cu privire la câteva
tipuri de relaţii specifice mediului educaţional:
aceea între adulţi şi tineri, între profesori din
generaţii diferite, între profesori şi familiile
copiilor, sau relaţia profesorilor cu trecutul şi cu
propria lor memorie istorică. De aceea, curriculum
pentru istoria recentă (programe, manuale,
auxiliare didactice, metode şi tehnici de abordare
didactică a perioadei) reprezintă o problemă
sensibilă, dar în acelaşi timp o provocare din
perspectiva autorităţilor educaţionale decidente,
din perspectiva conştiinţei profesionale, a moralei
şi a valorilor unei societăţi democratice.
Conferinţa s-a axat pe ideea evoluţiei
istoriei comunismului în programele şi manualele
şcolare din fostele ţari comuniste, începând cu
1990 şi până în prezent. Intervenţiile celor prezenţi
au subliniat tranziţia graduală de la abordarea
moştenită din perioada naţional-comunismului,
spre o viziune liberală, deschisă perspectivelor
multiple asupra istorieişi educaţiei pentru
drepturile omului, concentrându-se atât pe modul
în care s-a transformat interpretarea istorică, cât şi
pe schimbarea competenţelor vizate de curricula
şcolară. Istoria comunismului este predată astăzi
prin intermediul materialelor audio-vizuale
moderne, ateliere, documentare, conferințe,
expoziţii, toate menite să păstreze cât mai vie
memoria acelei perioade, condamnând uitarea.
Cu această ocazie am reuşit să intervievăm
câțiva dintre participanţii la această conferinţă pe
care i-am rugat să ne răspundă la câteva întrebări
în legătură cu Revoluţia Română din Decembrie
1989 şi nu doar.
Viorela DOBRE
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  67
INFO
MICHAEL KIRTLEY LUPTĂ
PENTRU MEMORIA LUMII
Michael Kirtley este un jurnalist american, cu
o vastă experienţă în presa scrisă şi, totodată,
fotoreporter pentru publicaţii ca National
Geographic, Newsweek, Time, Life, Geo, Figaro
Magazine şi Paris Match. A fost nominalizat
de trei ori pentru premiul Who’s Who al
Fotojurnaliştilor Internaţionali, este regizor
de filme documentare despre lumea arabă şi
Africa, dar şi foarte ancorat în lumea europeană,
implicat în diverse acţiuni non-profit (Caravana
Prieteniei, Festivalul marocan al prieteniei,
America spre Africa etc.), iar în prezent este
fondatorul Proiectului Memoria Lumii (World
Memory Film Project), al cărui scop este de a
sensibiliza şi educa publicul tânăr cu privire la
crimele comise împotriva umanităţii, împotriva
drepturilor omului, de a consemna fapte
istorice şi contemporane. Eforturile se transpun
în înregistrări video ale participanţilor la acele
evenimente, la opresiuni, crime, orice acţiuni de
xenocid (xenofobie plus genocid) întreprinse de
regimuri politice, grupuri, în trecut sau prezent.
Domnule Kirtley, povestiţi-ne despre proiectul
dumneavoastră, World Memory Film Project, în
legătură cu România, ca fostă ţară comunistă?
Proiectul nostru vizează în principal tinerii, suntem
foarte atenţi ca ei să ştie ce s-a întâmplat, şi nu
doar asta, ci să participe activ la desfăşurarea lui.
Voi aveţi puterea acum, o mare parte din campania
noastră la asta se referă, iar o mare parte din puterea
tinerilor se referă la influenţă, iar asta vine ca un
plus la documentare, care, evident, este o nuanţare
importantă, noi inspirăm, prin angajamentul în
acest proiect, dar mai ales încurajăm oamenii să
trimită videoclipuri cu poveştile lor şi ale familiilor
lor, evident că vor face parte dintr-un documentar
68  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
foarte bine pus la punct care va fi produs de studioul
Twentieth Century Fox, avem deja discuţii cu ei să
producă acest film, dar dorim să îi încurajăm pe cei
care participă la acest documentar să înceapă să
se gândească la impactul pe care aceste poveşti îl
pot avea asupra omului de pe stradă, astăzi, şi cum
pot folosi aceste cunoştinţe pentru a face lobby la
guvern, împotriva altor potenţiale crime de acest
gen. De exemplu, ceea ce s-a întâmplat în acest
colţ de lume, şi ceea ce a permis să continue fără
a fi împiedicat de nimeni, este datorită guvernului
şi deciziilor acestuia. De fiecare dată când vorbim
despre ce s-a întâmplat aici, ne referim la opresiunea
sovietică, la crimele împotriva umanităţii comise
de sovietici şi de regimul comunist. Noi nu suntem
o organizaţie neapărat anticomunistă, ci luptăm
împotriva crimelor împotriva umanităţii, indiferent
că se referă la nazism, la fascism, comunism
– socialism, sau orice altă manifestare politico-
socială.
Deci, practic, luptaţi împotriva abuzului, în
orice formă s-ar găsi, şi a îngrădirii libertăţii de
exprimare?
Exact, deoarece nu suntem noi judecătorii unui
sistem sau al altuia, nu suntem noi cei care trebuie
să spună că ceva e bun sau rău, şi democraţia poate
fi ea, depinde din ce unghi priveşti, întotdeauna.
Şi aici, dar şi în America, am auzit deseori
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
oamenii spunând “comunismul e mai bun decât
capitalismul”, dar nu vreau să ajungem până acolo
cu discuţia, este aproape fără sens, nu ajungem
la nici o concluzie, însă am observat o oarecare
similitudine între ceea ce s-a întâmplat aici şi ceea
ce se întâmplă acum în alt colţ de lume, deoarece,
esenţial, ceea ce am definit noi “xenocid” este
exact ceea ce defineşte la un moment dat un grup
ca fiind rău, chiar rău pur. Nu doar rău, ci care
merită distrus din plin. Şi acesta este începutul
procesului de xenocid, indiferent că celălalt grup
sunt Tutsi sau burghezia, iar pentru că noi credem
asta, celălalt grup merită să moară. Despre asta
este vorba.
Ştiu, de exemplu, că mass-media a acoperit
destul de bine acel moment al Revoluţiei
Române din Decembrie 1989, însă cum este
văzută acum de către poporul american această
Revoluție?
Eu, în acele zile, eram în Franţa, şi îmi amintesc,
ca şi azi, că a fost o mare mişcare acolo; cred că
a fost prima dată când eu, personal, am înţeles
importanţa, măreţia unui astfel de moment, de
eliberare perfectă, de euforie şi bucurie. Desigur,
francezii sunt foarte apropiaţi de români în multe
privinţe. În acele momente eu lucram ca jurnalist
în Franţa, însă Revoluţia Română a fost acoperită
foarte intens de către presa franceză, care a
manifestat multă solidaritate faţă de români. Nu
pot să vorbesc despre America, deoarece nu eram
acolo în acel moment, dar cred că, cunoscând
foarte bine poporul american, nu a fost atât de
mare impactul, pe cât a fost în Europa.
New York Times a avut un serial despre Revoluţie,
au acoperit foarte bine acele zile, chiar şi la
începutul anilor ’90. Credeţi că acum mai există
vreun interes din partea publicului american
pentru acel moment?
Cu siguranţă, nu, şi nu e vorba numai despre
Revoluţia Română, ci despre întreaga problemă
a comunismului, care este foarte jos pe lista
de priorităţi. Mai vorbesc despre comunism
doar în legătură cu Putin sau chestiuni legate de
Rusia, deoarece, de multe ori, chiar în articolele
jurnaliştilor, oamenii compară, citesc o ştire nouă,
dar o compară cu ceea ce ştiu ei sau îşi amintesc
despre o anumită tactică sau politică sovietică.
Însă, se vorbeşte în continuare în anumite
grupuri, de exemplu în comunitatea românească
din America, ei chiar ţin să păstreze vii aceste
amintiri, dar lumea în general nu. Acesta este şi
scopul acestui proiect, pentru că nu este numai un
recurs la memorie: sigur, memoria e una, e folosit
des aici, şi sunt sigur că se foloseşte şi în Rwanda,
în Cambodgia, dar este vorba şi despre impactul
şi reacţia emoţională la auzul unor lucruri oribile
care s-au întâmplat. Este important ca oamenii să
înţeleagă că durerea românilor este împărtăşită în
durerea altor oameni, şi, datorită ei, înţelegem că
este un fenomen universal. Nu este vorba numai
de persecutare spirituală şi fizică, dar şi de o
anume înţelegere a fenomenului deportărilor, a
celor abuzaţi, dar acea teroare, care nu e numai
în media, ea se întâmplă în continuare în lume,
teroarea aceea crudă, la orice nivel al fiinţei, de
aceea o experienţă este utilă şi similară cu o alta,
din lume. În acest sens, ororile care s-au petrecut
aici pot avea un scop pozitiv, acela de a educa pe
cineva, de a schimba lumea. Dacă ar fi fost vorba
numai de recursul la memorie, sincer nu cred că
publicul american ar fi fost interesat, lor nu le pasă
atât de mult de suferinţa cuiva foarte îndepărtat ca
geografie, dar dacă are un impact anume şi ei înţeleg
perfect scopul educaţional, civilizator, atunci da.
Pentru mine a fost o descoperire uimitoare să văd
câţi oameni au suferit aici, să audă despre ororile
regimului, şi sunt convins că va fi la fel pentru alţi
oameni. Este foarte trist să ştii că au suferit şi murit
atât de mulţi oameni, iar lumea nu a ştiut despre
asta. Lumea nu vorbeşte despre asta, mulţi nici
nu vor să vorbească, chiar am avut o întâlnire cu
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  69
INFO
cineva de la o ambasadă, care ne-a spus că nu le
place termenul de “crime ale comunismului”, deci,
chiar şi astăzi, guvernele influenţează cum gândim,
cum vorbim despre ceva. Ceea ce este bine, în
zilele noastre, este că avem o populaţie tânără
care nu dă doi bani pe ceea ce spune guvernul sau
statul, dimpotrivă, ei au o voce puternică şi vor să
aibă un impact serios asupra societăţii, cred că aţi
auzit despre filmul Kony 2012, este extraordinar,
controversat, şi cred că ceea ce este controversat
are menirea de a face lucrurile să se mişte, de a
descătuşa gândiri; aici este vorba de efortul unor
oameni tineri, care au spus: “Gata, este timpul să
îl oprim pe acest om oribil din Africa!”. Cum au
făcut asta? Au vorbit pe internet! Îmi amintesc că
am scris un articol despre el când eram tânăr. Şi ce?
Nu a avut nici un impact! M-am documentat, a fost
interesant pentru mine şi pentru ziarul în care am
publicat, atât! Însă astăzi, puterea reţelelor sociale
nu este deloc de neglijat, când lucram la National
Geographic eram foarte fericit şi puternic,
deoarece vorbeam cu 50 de milioane de oameni,
acum, însă, putem vorbi cu miliarde! De exemplu,
toată lumea ştie că se întâmplă ceva în Siria, Rusia,
Africa, alţi actori internaţionali etc. dar nimeni
nu face nimic! Eu cred că dacă vă imaginaţi un
scenariu în care toţi cei care stau pe facebook
încep să scrie o petiţie Congresului, să îl roage
pe preşedinte să schimbe situaţia dintr-o anumită
ţară, guvernul finanţează această operaţiune şi ea
poate deveni posibilă. Şi ştiţi de ce? Pentru că toţi
aceşti oameni nu sunt doar o voce, ci sunt şi un
vot! Aceasta este puterea prin care se influenţează
state, guverne. Dacă ne uităm la situaţia politico-
socială înainte de Holocaust, sau de Rwanda, sau
chiar aici, bineînţeles, au fost întotdeauna semen:
Hitler scria scrisori lui Roosevelt şi Churchill cu
şapte ani înainte de a se apuca să omoare evrei,
spunând clar că va face asta, şi dacă au de gând
să îl împiedice, să o facă. Am văzut câteva din
scrisorile lui Roosevelt către el, spunând printre
rânduri, în mare parte, că nu le pasă, cu toate că nu
era vreun interes naţional acolo. Ei bine, în cazul în
care ştiam deja cu ceva timp înainte de eveniment,
şi dacă am fi avut o comunitate de tineri foarte
hotărâtă, atunci s-ar fi schimbat multe, cu presiuni
asupra factorilor de decizie. Cred că este foarte
important să se lucreze întâi la credinţă, să credem
că putem influenţa aceste decizii, de exemplu, în
cazul copiilor Kony 2012, nimeni nu s-a gândit că
70  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
ei vor merge atât de departe, că încep pe facebook
şi ajung la milioane de vizualizări, că se strange
o întreagă comunitate şi se decide să îl oprească
pe acest zeu al războiului. Ceea ce am observat,
în lunga mea experienţă, este că politicienii sunt
atenţi la ce spune poporul, în general, evident că
sunt foarte atenţi şi la dimensiunea internaţională,
dar tocmai asta este, contextual internaţional nu
este static, nu este particular, are loc de manevră
şi aici pot fi influenţaţi să acţioneze. Ca trăsătură
generală, însă, oamenilor le este frică, în mare
parte deoarece cred că vor înrăutăţi şi mai mult
situaţia. Apoi, le este frică deoarece, dacă fac
ceva, dacă îndrăznesc, nu vor avea sprijinul celor
de acasă. Asta oferim noi, sprijin. De pildă, în
Africa, în cazul apartheid-ului, este foarte greu
să influenţezi populaţia, pentru că ceea ce trebuie
noi să înţelegem este că el s-a format din istorie,
ceva ce a existat cu 50 de ani în urmă şi dezvoltat
altfel acum este foarte greu de oprit, trebuie mers
la rădăcină, da, şi comunismul la voi a fost ceva
diferit total la început, dar a evoluat în timp, s-a
transformat în altceva. E foarte greu să spui despre
orice regim că se putea face ceva altfel, diferit,
pentru simplu motiv că nimeni nu l-a atacat exact
atunci când se întâmpla. Evident, pe de altă parte,
este o situaţie foarte nefericită, nu poţi să prezici
aceste lucruri.
De ce credeţi că în România Revoluţia s-a
desfăşurat altfel decât în celelalte state, de ce a
fost aşa sângeroasă?
Pentru că Ceauşescu era asemănător lui Stalin, era
un om absolut oribil, capabil să creeze anumite
situaţii numai pentru binele propriu, inimaginabil,
el era un criminal, un călău, care însă atrage şi alţi
călăi. Noi suntem foarte interesaţi de documentare,
de ceea ce întreprindeţi voi ca organism de
cercetare istorică, şi ne-ar plăcea să vă gândiţi cum
putem colabora, cum ne puteţi ajuta în proiectul
nostru, de a vă angaja ca instituţie parteneră în
reţeaua noastră, ca activişti.
A consemnat Viorela DOBRE
*
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
EDUCAȚIA ISTORICĂ, O
PREOCUPARE CONSTANTĂ
ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Domnule Sergiu Musteață*, care este perspectiva
istoriografiei din Republica Moldova cu privire
la Revoluţia Română din decembrie 1989?
Revoluţia Română din Decembrie 1989 este
prezentă în studiile istorice de la Chişinău şi în
manualele şcolare, dar nu aş putea spune că este
un segment vizibil deoarece nu este o preocupare
specială precum este în România, fie că este un
institut fie că este o revistă, fie că este un muzeu.
La Chişinău se abordează acest subiect mai mult
în contextul colapsului regimului totalitar sau
în contextul schimbării regimurilor politice din
Europa de Est, căderea Tratatului de la Varşovia
şi al acelor revoluţii din 89 care s-au produs în
majoritatea statelor socialiste. Iar România este
un subiect de discuţie din mai multe perspective.
În primul rând este o ţară vecină, în al doilea rând
există o istorie comună, relaţii culturale comune,
limbă română comună şi, bineînţeles, toate acestea
formează un caracter primar. În al doilea rând,
regimul comunist din România a fost schimbat
printr-o chestie deosebită în comparaţie cu celelalte
state din Europa de Est. Aici au avut loc demonstraţii
stradale care au produs victime, iar în plus fostul
lider comunist a fost judecat în grabă şi împuşcat
printr-o decizie care poate fi controversată. Pe
lângă acestea există şi alte particularităţi care scot
în evidenţă cazul României dintr-o perspectivă
generală asupra ceea ce înseamnă colapsul unui
sistem. Atunci când se discută despre România între
totalitarism şi democraţie, istoricii de la Chişinău
includ şi subiectul celor petrecute în decembrie
1989, dar nu pot spune că acesta este unul de
excepţie. Subiectul este abordat mai degrabă într-
* Președintele Asociației Tinerilor Istorici din Republica
Moldova (ANTIM)
un context istoriografic general.
Există deosebiri asupra modului în care
grupuri etnice diferite din Republica Moldova
se raportează la momentul decembrie 1989 din
România?
E adevărat că încă din perioada Uniunii Sovietice
lucrurile s-au etnicizat şi până astăzi abordările în
diverse probleme istorice au un conţinut etnic, adică
fiecare comunitate îşi are propria părere. Deseori
aceste păreri sunt în contradictoriu sau vin de pe
poziţii de a combate fără a discuta, aspect valabil
şi în cazul României. Nu s-a realizat însă un studiu
în acest sens pentru a identifica poziţia majorităţii
comunităţilor etnice despre evenimentele din
decembrie 1989 din România sau pentru a se
identifica care este părerea majorităţii moldo-
româneşti despre acest eveniment. Pot anticipa în
sensul că majoritatea ar spune că a căzut regimul
Ceauşescu, lipsa altor informaţii va opri însă
completarea acestei imagini. Generaţia tânără de
astăzi nu ştiu dacă manifestă un interes atât de mare
faţă de evenimentele din 1989 din România sau în
general din spaţiul acesta ex-socialist. Din păcate!
Se face o corelare între Revoluţia Română din
Decembrie 1989 şi ceea ce s-a întâmplat în
Republica Moldova?
Da. Şi în programul şcolar se poate observa
maniera în care au survenit schimbările
democratice în România, Uniunea Sovietică şi,
mai târziu, în Republica Moldova. Acest lucru
s-a realizat fie prin comparaţie, în manualele de
gimnaziu şi în cele de liceu, fie prin prezentarea
lor în paralel. Totul depinde însă într-o foarte mare
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  71
INFO
măsură de capacitatea profesorului de a-i motiva
pe elevi la discuţii despre aceste transformări. Nu
se realizează o corelare între evenimentele din
România şi cele din Republica Moldova. Ele sunt
prezentate paralel. În Republica Moldova a fost
o mişcare de emancipare naţională, o mişcare de
eliberare de sub un regim de ocupaţie, dar şi aici
sunt păreri diverse, o liberalizare şi democratizare
a societăţii care este interpretată diferit. Iar în
România este prezentată căderea unui regim şi
calea de a construi un regim democratic. Deseori
comunităţile le privesc ca două lumi diferite,
ca două lumi ce se dezvoltă în paralel. Ţine de
politic, care deseori fie că nu vrea, fie că, în
spiritul sovietic, ţin România la distanţă nu cumva
să se unească Republica Moldova cu România.
Aceasta este o reminiscență sovietică care este
des prezentă în spaţiul public moldovenesc şi care
uneori este speculată de anumite forţe de stânga
sau susţinători ai ideologiei sovietice care vor să
arate cum s-a procedat în România cu un lider care
a fost împuşcat şi care nu face faţă unei societăţi
care pretinde a fi democratică.
Ştiţi dacă existe diferenţe asupra modului
în care sunt predate aceste subiecte în
cadrul învăţământului gimnazial-liceal şi cel
universitar?
O bună parte dintre istoricii din Republica
Moldova au fost şcoliţi în România, iar acest fapt
este unul foarte important. Eu însumi sunt unul
dintre aceştia, am terminat doctoratul la Iaşi. Iar
acest fapt ne-a ajutat foarte mult. După o şcoală
sovietică, după o universitate care era în tranziţia
72  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
de la o tradiţie sovietică către una liberală, şcoala
de la Iaşi ne-a fost de mare ajutor în a înţelege altfel
lucrurile în ceea ce înseamnă cercetarea istorică,
sau ce presupune cu adevărat cercetarea. După
această primă etapă a urmat şi deschiderea spre
Occident, aspect care ne-a schimbat foarte mult pe
plan profesional. În acest context şi abordarea unor
evenimente precum a fost Revoluţia din 1989, o
priveşti un pic mai atent, cauţi mult mai multe surse
ca să înţelegi ce s-a produs şi, ca istoric, îţi pui o
sumedenie de întrebări ca să înţelegi ce a fost şi
de ce a fost aşa. Totodată înţelegi lipsurile pe care
le întâmpini în cunoaşterea acestor evenimente.
Evenimentele din decembrie 1989 pot fi asociate
cu evenimentele din 7 aprilie 2009 de la Chişinău;
care, la fel, a fost o izbucnire a societăţii, a unei bune
părţi a societăţii, care nu s-a împăcat cu gândul de
a fi guvernată în continuare de un regim autoritar,
care s-a soldat la fel ca în România cu victime, nu
atât de multe precum au fost în România în 1989,
dar oricum. Cred că vor trebui să treacă încă mulţi
ani ca să înţelegem ce a fost. Şi aceasta deoarece
cele două comisii parlamentare nu au spus prea
mult cu privire la ceea ce a însemnat momentul 7
aprilie 2009 de la Chişinău, de fapt nu s-a dorit.
Şi cred că şi în cazul României nu s-a dorit să se
cunoască foarte mult şi nu se doreşte în continuare.
Iar aceasta deoarece cei care au participat, cei care
şi-au asumat atunci anumite responsabilităţi de
conducere, de preluare a puterii, nu cred ca sunt
sinceri încă cu societatea, chiar dacă unii dintre
ei scriu memorii. Din păcate nu sunt sinceri nici
măcar cu propria persoană în a spune ce a fost cu
adevărat.
Există interes din partea generaţiei tinere faţă
de istoria recentă a Republicii Moldove sau
României? Şi care sunt reticenţele lor faţă de
studierea acestei perioade?
Tot timpul istoria recentă este mai atractivă
deoarece este o parte a vieţii pe care o trăieşte
tânărul sau pe care o poate cunoaşte de la cei
apropiaţi, părinţi sau bunei. Însă rezervele faţă de
trecutul recent sunt mari deoarece, dacă am vorbi
spre exemplu de anumite file din istoria secolului
al XX-lea, am observa că buneii noştri nu vor,
nu doresc să povestească despre suferinţele lor,
despre deportări, despre foame, şi dacă spun, spun
cu jumătate de voce deoarece în perioada sovietică
au avut o frică permanentă şi au fost subiecte tabu.
De aceea ei, poate din raţiuni de ordin psihologic,
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
nu vor să revină la acele clipe, la acele emoţii
pe care le-au avut. Sau rămâne, tot din punct de
vedere psihologic, acea frică pe care au avut-o
faţă de regim. Şi atunci evită să discute subiectele
respective. Însă generaţia tânără tot mai mult vrea
să cunoască aceste episoade şi iarăşi revin la acelaşi
subiect, depinde de profesorul de istorie din şcoală
care poate motiva elevul, care îl poate îndruma
în ceea ce înseamnă a cunoaşte istoria familiei,
în ceea ce înseamnă cunoaşterea istoriei locale.
Sunt foarte multe exemple la noi când profesorul
ghidează foarte bine. Deoarece ştim însă că istoria
locală este foarte importantă, dar este subiectivă,
aceasta trebuie coroborată numaidecât cu
documentele istorice, cu multitudinea şi varietatea
de documente, deoarece depinde cine le-a emis, în
ce context au fost ele semnate sau lăsate, şi multe
alte lucruri care luate împreună pot evidenţia un
fenomen sau pot interpreta obiectiv un eveniment.
Cât de mare este accesul tinerei generaţii la
informaţie, alta decât cea venită din partea
autorităţii politice?
După activitatea comisiei prezidenţiale din 2010
privind studierea şi aprecierea regimului totalitar
comunist din Republica Moldova, accesul la
arhive a devenit mult mai uşor, mai simplu. S-au
deschis, s-au desecretizat în primul rând multe
fonduri. Spre exemplu la Arhiva Organizaţiilor
Politice şi Asociaţiilor Obşteşti au rămas doar
câteva fonduri neaccesibile din cauză ca acestea
sunt dosare personale. Iar în rest, hotărârile,
deciziile, procesele verbale ale Comitetului Central
şi altele asemenea care sunt de interes public
sunt desecretizate şi oricine poate merge, face o
cerere şi consulta documentele respective. S-au
transferat către Arhiva Naţională inclusiv câteva
mii de dosare de la Depozitul Special al Serviciului
de Informaţii şi Securitate, fostul KGB de la
Chişinău. Actualmente acestea sunt în proces de
a fi sistematizate, înregistrate şi oricine poate avea
acces la dosare ce ţin de represiunea comunistă,
ce ţin de deportări etc. În plus comisia a depistat
şi un şir de alte arhive importante aflate sub egida
Ministerului Apărării, sub egida Ministerului de
Interne, sub egida Procuraturii. Însă există unele
prerogative normative care deseori creează bariere
în accesul la aceste resurse. Vorbim de protecţia
datelor cu caracter personal. Cred că legislaţia
Republicii Moldova mai are mult de făcut la acest
capitol atât în ceea ce priveşte definirea sintagmei
date cu caracter personal, cât şi în ceea ce priveşte
necesitatea realizării unei diferenţieri foarte clare
între documentele care pot fi oferite publicului
larg şi cele care pot fi oferite în anumite condiţii,
în dependenţă spre exemplu de persoana vizată.
Consideraţi că literatura istorică din spaţiul ex-
sovietic are o pondere mai mare pe piaţa de
carte din Republica Moldova decât cea locală
sau cea occidentală?
Da, cu siguranţă da. Cartea publicată în Rusia
are o pondere mai mare pe piaţa locală de carte
istorică şi aceasta din două motive: primul motiv
îl reprezintă acela al unei moşteniri mai vechi, iar
al doilea motiv cred este legat de preţ. În Rusia
se publică foarte mult, inclusiv carte istorică,
se publică într-un tiraj foarte mare, ceea ce se
reflectă în preţul scăzut al cărţii şi astfel accesul
la cartea de limbă este dat de preţul acesteia şi
nu de limba în care se tipăreşte sau de calitatea
acesteia. Prețul influenţează în continuare foarte
mult cumpărătorul.
*
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  73
INFO
ISTORIA CONSTRUCȚIEI
UNEI NAȚIUNI
Ce diferenţiază evenimentele din Armenia de
Revoluţiile din Estul Europei din anul 1989,
domnule Alexander Iskandarian*?
Aş spune că orice ţară este diferită în raport cu
celelalte. Şi atunci când se vorbeşte de statele
post-sovietice sau de spaţiul post-sovietic trebuie
subliniat că acesta nu mai există actualmente.
Sunt state atât de diferite încât să spui astăzi că
Tadjikistan e mai apropiat de Estonia într-un
anumit mod, sau Estonia mai apropiată de Suedia
sau Finlanda, sau Tadjikistan de Egipt este o
abordare greşită. Da, din punct de vedere cultural
s-ar putea spune că majoritatea ţărilor ce au fost
parte a URSS, sunt parte a aceluiaşi spaţiu rus şi
apoi sovietic, însă doar pentru un timp. Dar de 20
de ani am fost în afara acestui spaţiu şi suntem
diferiţi. Chiar şi în regiunea mea, Armenia şi
Georgia pe de o parte şi Azerbaidjan pe de
cealaltă parte sunt foarte diferite din punct de
vedere politic. Şi aceasta abordată doar din punct
de vedere al ştiinţelor politice. Azerbaidjan nu
face parte totuşi din zona Caucazului ci din cea a
Asiei Centrale, este diferit. Şi aceasta nu doar din
punct de vedere al religiei, ei fiind musulmani,
dar şi ca urmare a petrolului, regimului politic,
sultanatul etc. Armenia se individualizează în
acest context prin două puncte majore. Primul
este acela că, Armenia a trecut printr-o revoluţie,
ceea ce nu este o regulă pentru toate statele
post-sovietice, nu a existat nicio altă revoluţie
în Centrul Asiei. Nu a existat în Ucraina spre
exemplu, nu poți numi evenimentele de acolo
revoluţie , iar ceea ce a fost acolo s-a întâmplat
mai târziu, nu a existat cu adevărat o revoluţie
în Bielorus etc. Prin urmare nu toate statele din
* Director Caucasus Media Institute
74  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
spaţiul ex-sovietic au trecut printr-o revoluţie. În
al doilea rând revoluţia a fost, din punct de vedere
al elitelor, radicală. A schimbat întregul sistem de
rotare a elitelor politice. S-a realizat o schimbare
a eşafodajului politic superior şi a celui median
într-un procent de 100%. Noile elite politice
armene de la acel moment proveneau din rețeaua
de intelectuali, intelighenţia, quasi-oponenţi sau
a persoanelor cu orientare către valorile vestice,
fără să fi fost neapărat parte din disidenţă, liberali
etc. iar atunci când aceştia au ajuns la putere
au înlocuit elitele comuniste şi este cu atât mai
interesant cu cât aceste fapte se petreceau în
timpul regimului comunist. Apoi a urmat colapsul
Uniunii Sovietice şi începutul războiului. Atunci
a avut loc un proces paralel în Armenia. Aveai pe
de o parte conflict etnic şi politic, iar pe de cealaltă
schimbări ce vizau obţinerea independenţei
şi economie de piaţă, ambele în acelaşi timp.
Aceste caracteristici sunt, aş spune eu, extrem
de importante şi particulare în raport cu vecinii.
Spre exemplu în Georgia a existat revoluţie, dar
în acelaşi timp Shevarnadze, prim secretar al
partidului comunist, a condus ţara până în anul
2003. Schimbarea a survenit ulterior în Georgia,
acest lucru s-a realizat în Armenia însă cu 15 ani
mai devreme, aspect foarte interesant.
Cum a reacţionat populaţia la schimbare? A
fost mulţumită de aceasta?
La acel moment da. A fost o mişcare de masă.
A existat un sprijin din partea societăţii. Dar
apoi, cum se întâmplă de obicei în statele post-
sovietice, şi în mod special în Armenia, a
intervenit blocada, colapsul economic, războiul,
refugiaţi etc., etc. Situaţia economică a devenit
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
un coşmar, iar acest aspect a creat probleme de
legitimitate pentru primul guvern armean, apoi a
urmat schimbarea preşedintelui etc., etc. Dar la
început sprijinul a fost foarte mare.
Cum este perceput acum acel moment în
istoria Armeniei?
Paradoxal aş spune există două tipuri de naraţiune.
Prima aparţine cercetătorilor, poate majorităţii
intelighenţiei şi tuturor acelora care încearcă să
aprofundeze acest moment. Acestora le este clar
faptul că Armenia a devenit independentă, că
armeni au câştigat războiul, nu Armenia, că aceasta
este un stat independent care se dezvoltă, că au
existat reforme liberale încă din anii 1991-1992, că
există o economie de piaţă, nu una bogată dar totuşi
prezentă. Prin urmare este clar că a fost un mare pas
către un proces de tipul „nation building”. Dar la
nivelul maselor naraţiunea se inversează. Dacă vei
întreba lumea de pe stradă ce cred despre acei ani
ţi se va răspunde că a fost frig, că nu exista mâncare,
că era blocadă… Aproape un milion de persoane
au părăsit ţara din cauza problemelor economice,
Armenia are acum aproximativ trei milioane de
locuitori. Ai două imagini diferite. În cadrul cărţilor
de istorie regăseşti prima imagine, iar în ziare pe cea
de-a doua - ani grei când trăiam foarte greu, când
oamenii au părăsit ţara, când fabricile se închideau,
nu existau locuri de muncă etc.
Cercetările în cadrul arhivelor au adus
informaţii inedite cu privire la acele evenimente?
Arhivele sunt deschise în Armenia, chiar şi cele
aparţinând KGB sau cele sovietice. Istoria recentă
este deschisă cercetării, nu avem încă o perspectivă
narativă asupra acestei perioade.
A consemnat dr. Alexandru GRIGORIU
*
Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  75
 APARIȚII
EDITORIALE
SUB EGIDA IRRD

Gheorghe Sbârnă (coord.) Constituțiile României.

Studii. Editura Cetatea de Scaun, 2012.

Florian Banu (editor) „Amorsarea Revoluției”.

România anilor ’80 văzută prin ochii Securității.
Editura Cetatea de Scaun, 2012.

Adrian Pop, Constantin Corneanu (editori)

Prăbușirea IMPERIULUI SOVIETIC.
„Lecții” în retrospectivă. Editura Cetatea de
Scaun, 2012.

Liviu Țăranu (editor) Românii în „Epoca de Aur”.

Editura Cetatea de Scaun, 2012.

76  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012

 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

AVANPREMIERĂ
EDITORIALĂ

COMITETELE REVOLUȚIEI,
ISTORIA UNUI SIMBOL
Dr. Daniela Osiac
Lucrarea de faţă prezintă într-o manieră Analiza prezentă nu este o istorie a
succintă şi sperăm – atractivă, o radiografie a Revoluţiei Române; ceea ce îşi propune ea este doar
modului în care, într-o lună de iarnă – Decembrie să evidenţieze unele momente, să prezinte aspecte
1989 – devenită ,,fierbinte’’ ca urmare a ale confruntărilor în plan local, de altfel importante,
evenimentelor ce au avut loc în ţara noastră, din timpul desfăşurării Revoluţiei din Decembrie
românii au aruncat vălul negru al comunismului 1989. Iar omagierea istorică a oamenilor şi a
şi s-au organizat în comitete revoluţionare faptelor împlinite în acele zile să ofere cititorului
pentru a deschide viitorului României drumul nu numai perspectiva creării unei imagini generale
spre un destin călăuzit de lumina libertăţii şi a obiective asupra Revoluţiei, ci să trezească în acesta
democraţiei. În mai multe oraşe ale ţării – care pe dorinţa unei aprofundări ulterioare a cunoaşterii
parcursul anilor scurşi de la Revoluţia Română din şi înţelegerii acestui moment istoric. Cititorul va
Decembrie 1989 au primit prin lege titlul de Oraş regăsi, astfel, în paginile acestei lucrări oraşele
martir – grupuri de oameni, însufleţiţi de speranţa care, prin sacrificiul locuitorilor, au devenit oraşe
unei schimbări crezută mult timp utopică, au luat
iniţiativa spontană a organizării unor comitete
de coordonare a bătăliei lor cu regimul ceauşist a
căror necesitate era impusă de însăşi desfăşurarea
luptei aşa cum procedaseră deja revoluţionarii
Timişoarei.
De ce este necesară o asemenea lucrare?
Răspunsul se bazează pe două idei.
În primul rând, din punct de vedere istoric,
este necesară nu numai înregistrarea, inventarierea,
ci şi analiza tuturor aspectelor ce ţin de trecutul
nostru istoric, cu atât mai mult cu cât, în cazul
de faţă, vorbim de un moment crucial din istoria
naţională, un moment ce a schimbat profund şi
definitiv drumul, viaţa fiecăruia dintre noi şi al
ţării, în egală măsură.
Iar în al doilea rând, luând în considerare
semnificaţia majoră a momentului Decembrie
1989, noi – cei de azi – avem datoria morală, civică
şi naţională de a ne reaminti ceea ce copii, fraţii,
părinţii, bunicii noştri înfruntând primejdii greu de
imaginat, au înfăptuit atunci. Pe aceeaşi linie avem
obligaţia de a ne îngriji ca şi cei ce ne urmează să
cunoască adevărul despre eroismul şi jertfa unei
generaţii despre Revoluţia Română din Decembrie
1989, momentul de răscruce în destinul nostru.

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  77

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ
martir ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989,
va cunoaşte legile prin care li s-a acordat acest
statut, alături de fotografii care prezintă eroismul
locuitorilor în zilele fierbinţi din Decembrie 1989,
precum şi informaţii referitoare la modul în care
s-au format comitetele revoluţionare în fiecare
dintre aceste oraşe.
Comitetele revoluţionare sunt părţi vitale
ale oricărei revoluţii. Ele sunt cele care reunesc
liderii, oamenii de excepţie ai revoluţiilor, ele
îi reunesc laolaltă pe cei care îndrăznesc să-
şi asume riscuri, pe cei care prin curaj, spirit de
iniţiativă şi sacrificiu, prin voinţă şi iscusinţă îşi
asumă responsabilitatea conducerii şi coordonarea
acţiunilor necesare a fi întreprinse pentru atingerea
scopurilor şi obiectivelor unei revoluţii, pentru
obţinerea victoriei finale, astfel încât idealurile şi
speranţele schimbării să nu se năruie în haosul pe
care masele revoltate, fără o conducere şi o gândire
limpede, nu ar putea-o realiza. Astfel de comitete
întâlnim de-a lungul istoriei în toate colţurile
78  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012
lumii, oriunde nemulţumirea populară acumulată
nu mai poate să fie înăbuşită. Iar aceste forme de
organizare a rezistenţei şi luptei împotriva unui
regim asupritor au fost baza schimbării ce avea
să vină. Aceasta a fost menirea comitetelor de la
1848 care au coordonat mişcarea revoluţionară; şi
tot acesta a fost rolul în zilele noastre, al CNT –
Consiliul Naţional de Tranziţie din Libia – comitet
revoluţionar creat de forţele anti-Gaddafi. Şi
exemplele ar putea continua.
În România, comitetele create după 20
Decembrie 1989 în numeroase localităţi de pe
întinsul întregii ţări, ca organisme ale noii puteri
revoluţionare, au avut ca model Comitetul format
la Timişoara, în balconul Operei, la 20 decembrie
1989, şi care prin liderii care s-au reunit în cadrul
lui a dat şi tonul ideilor şi revendicărilor ce au
fost însuşite şi răspândite apoi pe tot cuprinsul
ţării. Astfel au prins viaţă idealurile care marcau
schimbarea mult dorită: căderea regimului
Ceauşescu, organizarea de alegeri libere şi
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

democratice, pluripartidism, libertatea cuvântului, a unei cădiri a fost gândit ca o punte între interior
deschiderea frontierelor, realizarea reformei în şi exterior. Urmaş al prispei bătrâneşti de la ţară,
domeniul economic, al educaţiei, satisfacerea balconul este locul de interacţiune dintre două
nevoilor alimentare ale poporului român, lumi, amplasament care scoate din îngradirea
libertatea cultelor, desfiinţarea magazinelor pentru celor patru pereţi omul şi îl aduce mai aproape
privilegiaţi etc. de libertatea exteriorului. Dacă luăm această
Formarea de Comitete Revoluţionare, având teoretizare a conceptului de balcon şi o expunem
principii şi idei asemănătoare cu cele formulate la asemenea unui şablon Revoluţiei Române din
Timişoara a cuprins rapid întreaga ţară. Mai întâi Decembrie 1989 vom observa o potrivire unică,
ele au apărut în judeţele învecinate oraşului de pe particulară pentru desfăşurarea evenimentelor din
Bega: Lugoj, Arad de unde ele s-au extins practic Decembrie 1989. La fel ca şi conceptul arhitectural,
pe întreg teritoriul românesc. După caz, aceste Balconul a reprezentat în Decembrie 1989 locul în
comitete s-au organizat de către revoluţionari la care dorinţele şi speranţele mulţimii au prins voce.
nivel judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal, Din Balcon s-a vorbit despre schimbare, despre
iar membrii lor şi-au însuşit şi promovat public drepturi şi libertăţi, acolo s-au format Comitetele
ideile enunţate de revoluţionarii timişoreni, mai revoluţionare, de acolo a prins avânt şi putere
mult chiar, ei au format delegaţii ce au pornit spre mişcarea revoluţionară a schimbării în România din
a duce acestora mesajul lor de solidaritate. Decembrie 1989. Ceea ce întăreşte această teorie
Moment de cotitură în istoria poporului este şi faptul că acest fenomen al Balconului nu a
român, Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost un caz singular, dar dimpotrivă el s-a regăsit
înscris pe harta curajului şi sacrificiului românesc în aproape toate oraşele din România care au ieşit
18 oraşe, care prin neînfricarea, dăruirea şi jertfa să lupte pentru schimbare în Decembrie 1989 şi
locuitorilor lor – purtaţi pe aripile dorului de importanţa lui se regăseşte în faptul că Balconul
liberate şi dăruind prin sângele lor o nouă faţă reprezintă unul din simbolurile importante ale
României, redându-i libertatea – au arătat că Revoluţiei din Decembrie 1989. El este locul în
soarta concetăţenilor poate să fie schimbată. care glasul revoluţionarilor români a prins ecou,
Totul prin jertfa martirilor şi oamenilor neînfricaţi răspândindu-se chiar dincolo de bariera timpului.
ai Revoluţiei. Aceste oraşe au primit ulterior
recunoaşterea legală a sacrificiului şi curajului
demonstrat în zilele Revoluţiei, prin proclamarea *
lor ca oraşe martir.
Un oraş martir este acela ai cărui locuitori,
prin jertfa cetăţenilor sau prin acţiuni semnificative,
au adus o contribuţie majoră în cadrul unui
eveniment de importanţă şi impact naţional, sau,
după caz, internaţional. În acest sens, în legile
şi decretele adoptate de instituţiile abilitate ale
statului român pentru declararea oraşelor martir
ale Revoluţiei Române se specifică că acest titlu se
acordă „în semn de cinstire, pentru jertfele date şi
pentru eroismul manifestat în lupta pentru victoria
Revoluţiei din Decembrie 1989”.
Prin această lucrare se evidenţiază şi o ideea,
care deşi foarte importantă în sinergia desfăşurării
Revoluţiei din Decembrie 1989, nu este prezentă
în alte lucrări atât de vizibil: Teoria Balcoanelor în
Revoluţia Română. Pentru a exemplifica mai clar
ce dorim să exprimăm prin această teorie, aş pleca
de la definiţia conceptului în plan arhitectural.
Balconul în sensul lui propriu de anexă periferică

Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012  |  79

THE REVOLUTION NOTEBOOK

THE REVOLUTION NOTEBOOK

The Romanian literary world experienced along those communist years restlessness and anxiety. The
rigidity of the authorities, their powerful censoring tendencies got involved in this field, too, putting an
end to creativity or writers’ and intellectuals’ need and desire to express certain critical opinions. The
authoritariansism, their type of political thinking and action, their preoccupation with preserving and
consolidating their personal power, their ideological motivation for the strenghthening of Ceausescu’s
position in our country, the entire system proved to be incapable of restructuring or imporiving itself so as to
meet the challenges and needs posed by the human society, its development and demands, or its dynamism
of technolological progress.
Therefore, all these years after the anti-communist revolution in Romania produced an increasingly rich
literature, serious critical anayses of what the system represented, the historical experience and the specific
circumstances and the series of new elements that resulted from the Romanian Revolution.
The necessity to speak openly about this turning point and its circumstances are reflected into a huge
number of books. The need to promote a realistic approach of this historical event, the objective realities,
the entire phenomenon and its principles are to be found in different forms of expression, from a political,
historical, social or philosophical point of view, stimulating the need for discovering new truths. The topics
are of great importance and of great interest, covering a very wide and complex set of themes and answering
to questions that still have remained unclarified.
All those books are essential for anybody who really wants to understand this complex phenomenon in
our country. In our magazine, readers may find out a list, which is not a complete one, containing the
bibliography of works about the Romanian Revolution of 1989, the course of events and the historical
circumstances.
In Literature, as well as in other fields of activity, the system’s crisis began to manifest itself more and more
powerfully; the political component, the slow process of evolution, the failure of the system in achieving its
own aims, its incapacity of meeting the demands raised by progress, generated this violent revolution, the
last and the bloodiest in Easter Europe that year.
The communist system turned out to be rigid, inflexible and unable to adapt to the needs of the society and
to the requirement of the times or in establishing the democracy.
This crucial moment in the history of our nation, a phenomenon which is without precedent in our society,
influenced the life of our entire nation, leading to an end of a rigid political, economic and social system.
The current issue also features research notes, documents, reviews, and critical essays that contribute to
public understanding of Romania’s history. Reviews of the latest and greatest books in historical fiction,
the latest book deals and publications in Romania’s recent history can be found in the pages of this issue, as
well as a brief summary of the Institute of the Romanian Revolution of December 1989’activities.

Publicaţiile Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pot fi achiziţionate de la sediul
instituţiei din strada C.A. Rosetti nr. 33, sector 2
Informaţii privitoare la publicaţii şi preţul acestora pot fi obţinute la numărul de telefon
021/311.99.80

80  |  Caietele Revoluţiei Nr. 5 (43)/2012