Curs Claudiu Marian A4 1 1

Claudiu Marian
INTRODUCERE
ÎN ȘTIINȚE POLITICE
Conceptul de știință politică.
Ce este politica?
De ce politică?
• De ce mulți ani interesul față de politică a scăzut?
• Este oare vorba despre dezgustul față de politicieni și încercarea lor permanentă de a obține avantaje
preferențiale?
• Despre un sentiment de neputință, o senzație că nu contează cetățenii individuali? Despre percepția
conform căreia capitalul națiunii este terenul de joacă al unor grupuri de interese bogate și puternice
care pur și simplu cumpără tot ce doresc, inclusiv pe politicieni?
• Sau este un semn sănătos că, în vremuri relativ bune, oamenii își îndreaptă în mod firesc atenția spre
alte preocupări? Dacă economia nu merge prost și problemele mondiale par îndepărtate, de ce să
urmărim politica? O economie proastă și un război îndelungat reînnoiesc interesul față de politică.
Politica are însemnătate

• Dacă voi nu sunteți interesați și nu participați, o vor face alții și vor influența deciziile care vă guver-
nează viața.
• Dacă ne vor purta într-un război într-o țară străină, cine ar putea fi nevoit să lupte în acel război?
• Dacă va fi modificat codul fiscal în favoarea anumitor cetățeni și corporații, cine va trebui să suporte
taxe de la plata cărora alții se eschivează?
• Dacă vor alcătui programe guvernamentale ale căror costuri depășesc cu mult toate previziunile,
cine va trebui atunci să achite aceste costuri?
• Una dintre sarcinile acestui curs este de a vă face conștienți de ce este politica și cum funcționează,
astfel încât să vă puteți purta singuri de grijă și să-i împiedicați pe alții să vă folosească.
• Ignoranții sunt manipulați.
• Fondatorul disciplinei, Aristotel, a numit politica „știința supremă”. Prin aceasta a vrut să spună că
aproape totul se întâmplă într-un context politic, că deciziile polisului (orașul-statul grecesc) guver-
nau majoritatea celorlalte lucruri.
• Astfel, prin politică şi cetăţenie înţeleg ceea ce cred că a înţeles Aristotel. Este o activitate a oame-
nilor liberi care trăiesc ca cetăţeni într-un stat sau polis şi sunt preocupaţi de modalitatea în care se
pot auto-guverna prin intermediul dezbaterii publice.
• Leo Strauss, unul dintre cei mai importanți autori din secolul XX, spunea că nu există nimic în
domeniul politic care să fie neutru.
• Tot ceea ce ține de politică reclamă aprobarea sau respingerea, acordul sau dezacordul.
• Când este vorba despre politică, nimic nu ne poate lăsa indiferenți, întrucât politica ne obligă să ne
poziționăm intr-un fel sau altul, să fim de acord sau să nu fim de acord, să aprobăm sau să respingem.
• Pe scurt: politica e întotdeauna angajare, în numele unei cauze.
Ce este politica?
concept vs. concepție
4 | Claudiu Marian
Un concept este un termen, idee sau categorie.

O concepţie este o înţelegere mai largă sau o interpretare a unui concept (Gallie, 1956).
Empiric-Normativ
Empiric = perceput din realitate
Normativ = cum ar trebui să fie lucrurile
Tensiunea în interiorul științelor politice este între empiric și normativ, între ceea ce este și ceea ce ar
trebui să fie (realitate/normă).
Politica reprezintă tentativa de a rezolva tensiunea dintre ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie.
O definiție:
Este dificil de stabilit o definiţie strictă a politicii – una care să se încadreze în acele lucruri pe care le
considerăm în mod instinctiv „politice”. Termenul posedă întrebuinţări şi nuanţe variate.
Politica este activitatea sau procesul prin care grupurile iau şi pun în practică decizii obligatorii care
afectează colectivitatea ca întreg.
Definiții
Harold Lasswell consideră politica „studiul influenţei şi al celor influenţi” aşa cum reiese din cartea sa
clasică Politica: Cine obţine ce, când şi cum (Politics: Who Gets What, When, How) (1958).
Definiţia distribuţională a politicii: „who gets what, when, where, and how.” („Cine obţine ce, când, unde
şi cum”).
Aspecte ale politicii
Trei aspecte ale politicii sunt clare:

• Politica este o activitate colectivă, care se desfăşoară între grupuri şi în interiorul acestora. Un nau-
fragiat aflat pe o insulă părăsită nu se poate implica în politică
• Politica implică luarea de decizii în problemele care afectează grupul. Aceste decizii pot fi luate prin
diverse modalități, de la dezbatere informată la impunere violentă.
• Deciziile politice devin politică autoritară a grupului în ansamblu, legându-şi şi obligându-şi mem-
brii. Aceste decizii sunt impuse.
Politics și Policy
Politics = partea de negociere care se desfășoară în spatele ușilor închise

Policy = politică concretă
Cele trei echivocuri fundamentale ale politicii (Raymond Aron)
Termenul politică este folosit pentru a traduce două cuvinte englezești care au fiecare un înțeles precis.
Policy = o concepție sau acțiune în sine a unui individ, a unui grup sau a unui guvern
Politics = domeniul în care rivalizează sau se opun diversele politici (policy)
Același cuvânt desemnează în același timp realitatea și conștiința acelui fapt. Se vorbește de politică în
egală măsură pentru a desemna conflictul dintre partide și cunoașterea acestui conflict.
Denumim prin același termen (politică) pe de o parte un sector particular din ansamblul social și pe de
altă parte ansamblul social însuși.
Introducere în științe politice | 5
Orice cooperare între oameni presupune o autoritate; or, modul de exercitare a autorității și alegerea
guvernanților constituie esența politicii. Politica este caracteristica majoră a colectivității în ansamblul său,
deoarece este condiția oricărei cooperări între oameni.
Subdiviziuni ale științei politice
• teoria politică
• filosofia politică
• ideologia politică
• economia politică
• studiile şi analiza politică
• politica comparată
• relaţiile internaţionale
Interdisciplinaritatea științei politice
Deoarece aproape orice este politic, a studia politica înseamnă a studia aproape totul. Știința politică
împrumută sau se suprapune cu toate celelalte științe sociale. Uneori, este greu să ne dăm seama unde se sfârșesc
istoria, geografia umană, economia, sociologia, antropologia și psihologia și unde începe știința politică.
Politică versus Știință politică
Știința politică nu este politică. Nu este neapărat instruirea pentru a deveni un politician practicant. Știința
politică înseamnă instruire în analiza calmă, obiectivă a politicii, care le poate fi sau nu de ajutor politicienilor.
Punându-le una lângă alta, putem compara cele două profesii în felul următor:
Politicienii Politologii
iubesc puterea sunt sceptici față de putere
caută popularitatea urmăresc acuratețea
gândesc practic gândesc abstract
dețin poziții ferme ajung la concluzii preliminare
oferă explicații singulare oferă explicații multiple
văd avantajele pe termen scurt văd consecințele pe termen lung
fac planuri pentru viitoarele alegeri fac planuri pentru următoarele publicații
reacționează la grupuri urmăresc binele general
urmăresc recunoașterea numelui urmăresc prestigiul profesional
Întrebări
1. O economie proastă și un război îndelungat reînnoiesc interesul față de politică. A/F

2. Cine este considerat „părintele științei politice”? Platon/Aristotel/Socrate
3. Politica reprezintă tentativa de a rezolva tensiunea dintre ceea ce este și ...................................... .
4. Enunțați trei aspecte ale politicii.
5. Care este deosebirea dintre politics și policy?
6. Enumerați trei subdiviziuni ale științei politice.
7. Politologii iubesc puterea. A/F
8. Politicienii caută popularitatea. A/F
9. Enunțați cele trei echivocuri fundamentale ale politicii în viziunea lui Raymond Aron.
Concepte de bază în științele politice
Puterea politică
Știința politică se concentrează asupra puterii: A îl determină pe B să facă ce dorește A. Al doilea părinte
fondator (după Aristotel) este filozoful florentin Niccolo Machiavelli, care a evidențiat rolul puterii în politică:
Putem dispune de toți factorii și de toate abordările dar, dacă nu le folosim pentru a studia puterea,
atunci probabil că nu facem știință politică.
Puterea este moneda politicii. După cum banii asigură fluxul eficient al produselor şi serviciilor dintr-o
economie aşa şi puterea permite crearea şi îndeplinirea deciziilor colective. Fără putere, un guvern ar fi la fel de
nefolositor precum o maşină fără motor.
Puterea este resursa politică vitală care permite conducătorilor să-şi servească şi să-şi exploateze subiecţii.
putere politică – capacitatea unei persoane de a determina pe altcineva să facă ceva.

Mulţi autori definesc politica în termenii puterii. De exemplu, Hay (2002, p. 3) sugerează faptul că
politica se „preocupă cu distribuirea, exercitarea şi consecinţele puterii”. În acest sens, politica se află nu
doar în interiorul guvernelor, ci şi la locul de muncă, familie, universitate şi în orice alt cadru în care este
exercitată puterea.
O astfel de viziune este, probabil, prea largă; în realitate, cei care studiază politica sunt interesaţi, în
primul rând, de fluxul puterii în cadrul şi în preajma guvernului. Însă diferenţa este una minoră; toţi sunt de
acord că puterea este centrală politicii.
Aşadar, cum ar trebui înţeles acest termen?
Puterea reprezintă capacitatea de a obţine efectele dorite. Termenul este folosit adesea ca un sinonim
pentru influenţă, pentru a indica impactul (indiferent de cum este exercitat) al unui actor asupra celuilalt.
Însă cuvântul este folosit într-un sens mai restrâns pentru a ne referi la modele de influenţă mai puternice: de
exemplu, a-şi croi drum prin ameninţări.
Cuvântul în sine vine din termenul latin potere, care înseamnă „a fi în stare”. Astfel, o anumită concepţie
vede puterea ca şi capacitatea de a provoca efectele dorite (Russell, 1938). Cu cât ne este mai mare abilitatea
de a ne determina destinul, cu atât posedăm mai multă putere. În acest sens, descrierea Statelor Unite ca ţară
puternică înseamnă faptul că aceasta deţine abilitatea de a-şi atinge obiectivele, indiferent care sunt acestea.
În mod similar, a-ţi lipsi puterea înseamnă a fi pradă circumstanţelor.
Să notăm faptul că accentul se pune aici asupra puterii să, mai degrabă decât a puterii asupra abilităţii de
a-şi atinge scopurile sau a acţiunii mult mai specifice a controlului asupra altor popoare şi ţări.
„Puterea de” a se apropia de este asociată cu sociologul american Talcott Parsons (1902-79). Parsons a
dezvoltat o concepţie a puterii sub forma capacității unui guvern de a stabili obligaţiile cetăţenilor săi pentru a
atinge obiective colective precum ordinea şi protecţia mediului. Celelalte aspecte fiind constante, cu cât este mai
puternic un guvern, cu atât va fi mai eficient în atingerea obiectivelor comunităţii.
Pentru Parsons (1967), puterea politică este o resursă colectivă dezirabilă care le permite conducăto-
rilor să implementeze interesele comune.
„Prin definirea puterii ca „nu doar abilitatea de a acţiona, ci şi abilitatea de a acţiona în armonie”,
politologul german Hannah Arendt (1906–75) a adoptat o perspectivă similară (1970, p. 44). Un grup ai cărui
membri sunt doritori să acţioneze împreună posedă mai multă putere efectivă – o capacitate sporită de a-şi
8 | Claudiu Marian
atinge scopurile – decât un grup dominat de suspiciuni şi conflicte.

Pentru Arendt, cât şi pentru Parsons, a fi în putere înseamnă a fi împuternicit de către membrii grupului
să urmăreşti obiectivele comune. Aşadar, Arendt a considerat puterea şi violenţa ca fiind duşmani mai degrabă
decât fraţi: „puterea şi violenţa sunt opuse; acolo unde unul guvernează, celălalt este absent. Violenţa poate
distruge puterea; este pe deplin incapabilă de a o crea” (1966, p. 56). Această imagine a puterii reflectă o
concepţie a politicii ca expresie a intereselor comune ale comunităţii.
Trei tipuri de exercitare a puterii

FORȚĂ ÎNȚELEGERE OBLIGAȚII
NATURĂ amenințare schimburile productive relații integrate
MOTIV frica câștigul reciproc devoțiune
INSTITUȚII militare/polițienești economice instituții sociale
Puterea politică pare să facă parte din natura umană.

De ce unii oameni folosesc puterea politică asupra altora?
Nu există o explicație definitivă a puterii politice. Au fost propuse explicații biologice, psihologice,
culturale, raționale și iraționale.
Explicația biologică
Omul este prin natura sa un animal politic (zoon politikon). Aristotel

Aristotel voia să spună că oamenii trăiesc prin natura lor în turme, ca elefanții sau căprioarele. Din punct
de vedere biologic au nevoie unii de alții pentru întreținere și supraviețuire. Este de asemenea normal ca ei să
se orânduiască în ranguri de lideri și adepți, ca toate animalele din turmă.
O explicație biologică modernă ar spune că formarea unui sistem politic și supunerea față de liderii săi
reprezintă un comportament uman înnăscut.
Explicația psihologică
Psihologii și-au perfecționat perspectivele prin cercetări empirice.

Experimentul lui Milgram – subiecții și-au abandonat acțiunile pe mâinile unei figuri autoritare.
Studiile psihologice arată că majoritatea oamenilor sunt prin natura lor conformiști.
Majoritatea membrilor unui grup percep lucrurile conform poziției grupului.
Explicația culturală
cultură – comportament uman care este dobândit și nu moștenit
înnăscut vs. dobândit

Teoreticienii culturali = comportamentul uman este dobândit
Comunitățile politice sunt formate și menținute pe baza valorilor culturale transmise de părinți, școli,
biserici și mass-media.
Știința politică a dezvoltat un subdomeniu interesant, cultura politică, iar cercetătorii săi au descoperit că
într-o anumită țară cultura politică se formează în timp, prin intermediul mai multor factori: religia, creșterea
copilului, proprietatea funciară și dezvoltarea economică.
Dacă întregul comportament uman este dobândit, oamenii se pot dezvața de un comportament urât, iar
societatea poate fi perfecționată.
Explicația rațională
rațional – bazat pe capacitatea de a raționa

Oamenii știu ce vor aproape mereu și au motive întemeiate de a face ceea ce fac.
Pentru a proteja viața și proprietatea, oamenii formează guverne.
Dacă aceste guverne devin abuzive, oamenii au dreptul să le dizolve și să o ia de la capăt.
Un sistem politic bazat pe prezumpția rațiunii umane are mai multe șanse de a conduce în mod just
și uman.
Explicația irațională
irațional – bazat pe puterea de a folosi frica și mitul pentru a întuneca rațiunea

Oamenii sunt în mod fundamental iraționali, mai ales când vine vorba de puterea politică. Ei sunt
emotivi, dominați de mituri și stereotipuri, iar politica este de fapt manipularea simbolurilor.
Ceea ce oamenii percep drept rațional este de fapt mit; pentru a-i controla, nu ai de făcut altceva decât
să le servești în continuare mituri.
Mussolini, Hitler, Osama bin Laden
Liderii care folosesc tehnici iraționaliste încep să creadă ei înșiși în propria propagandă și își conduc
națiunea la război, ruină economică sau tiranie.
Autoritatea
autoritate – capacitatea liderilor politici de a impune respect și de a-și exercita puterea.

Autoritatea este abilitatea a impune legile, de a pretinde supunere (obedienţă), de a conduce, de a hotărî
şi judeca. Autoritatea este dreptul de a conduce. Autoritatea îşi creează puterea proprie cât timp oamenii acceptă
faptul că persoana care deține autoritatea are dreptul să ia decizii.
Guvernământul este organismul care are autoritatea de a concepe şi impune regulile sau legile pe un
anumit teritoriu bine determinat şi într-un anumit segment de timp.
Legitimitate
Legitimitate – sentiment colectiv conform căruia conducerea guvernului este justă și necesită supunere
Legitimitate atribut al guvernământului câştigat prin achiziţionarea şi aplicarea puterii în acord cu
standarde sau principii recunoscute şi acceptate. Din această definiţie rezultă existenţa unei legitimităţi interne
şi a uneia externe.
Un sistem de guvernare legitim este unul bazat pe autoritate: cei care fac parte din el recunosc dreptul
acestuia de a lua decizii.
Max Weber a indentificat 3 surse de legitimitate din perspectiva autorităţii (clasificarea tripartită a autorităţii):
Clasificarea tripartită a autorității
Oamenii îi urmează pe liderii lor datorită:

• Legitimităţii tradiţionale – autorităţile tradiţionale obţin loialitatea cetăţenilor deoarece întru-
chipează valori existente, status quo-ul, deoarece s-au obişnuit cu aceste autorităţi (ex. monarhia).
Cele mai durabile regimuri.
• Legitimităţii carismatice (gr. Kharisma = dar divin, har) – datorată şarmului şi forţei degajate de
o personalitate politică. Regimuri efemere, adeseori încheiate odată cu dispariţia politică sau fizică
10 | Claudiu Marian
a figurii carismatice (ex. Lenin, Hitler, Napoleon, Mao, Castro, Chavez). Poate conduce la cultul
personalităţii (vezi Coreea de Nord).
• Legitimitate legal-raţională – autoritate legată de demnitatea ocupată, nu de personalitate. Speci-
fică regimurilor democratice în care cetăţenii respectă instituţiile statului în virtutea faptului că
acestea menţin ordinea, stabilitatea şi prosperitatea (acord raţional sau contract social).
Suveranitatea
Suveranitate – ideea că guvernul unei națiuni este stăpân pe brazda sa, având ultimul cuvânt în privința
legii în acea țară.
Suveranitatea este abilitatea unui guvernământ de a exercita control asupra teritoriului său fără vreo
influenţă externă.
Suveranitatea se referă la sursa finală de autoritate din societate. Suveranul este factorul de decizie final şi
cel mai înalt din cadrul unei societăţi.
Legitimitate, suveranitate și autoritate
Legitimitatea – respectul pentru un guvern.

Suveranitatea – respectul pentru o țară.
Autoritatea – respectul față de un lider.
Guvern sau Guvernare?
Un guvern este format din instituţii responsabile cu luarea deciziilor colective pentru societate. Mai
exact, guvernul face referire la nivelul politic de sus din cadrul acestor instituţii.
Guvernul – spaţiul rezolvării problemelor politice.
Guvernul este format din toate organizaţiile însărcinate cu adoptarea şi implementarea deciziilor pentru
comunitate.
Guvernul reprezintă întreaga paletă de instituţii caracterizate prin autoritate publică.
Guvernul ne asigură protecţia faţă de răul pe care ni l-am face unii altora în căutarea câştigului şi gloriei.
(Thomas Hobbes)
Guvernarea denotă activitatea de luare a deciziilor colective, o activitate în care instituţiile guvernului pot
să nu joace niciun rol. În lumea politicii, multe probleme sunt rezolvate prin negociere: guvernare fără guvern.
Autoritatea – respectul față de un lider.
Naţiuni şi naţionalism
Auto-determinarea reprezintă alegerea acţiunilor fără vreo constrângere externă. Dreptul la auto-
determinare naţională reprezintă dreptul unui popor de a avea propriul guvern, democratic sau de alt tip.
Acest principiu a fost exprimat în cadrul influentei Carte Atlantice (1941), o declaraţie comună a lui Franklin
Roosevelt şi Winston Churchill care au susţinut decolonizarea.
O parte a omenirii poate constitui o naţionalitate dacă este unită prin interese comune... care fac oamenii
să coopereze între ei de bunăvoie, mai degrabă decât cu alte popoare, doresc să se afle sub acelaşi guvern, şi
doresc să fie guvernaţi de către ei înşişi sau de către o parte din ei, în mod exclusiv (Mill, 1861, p. 391).
Naţionalismul, ideologia-cheie a secolului al XX-lea, este doctrina conform căreia naţiunile au dreptul
la auto-determinare. Gellner (1983, p. 1) scrie că naţionalismul „este, în primul rând, un principiu politic, care
susţine faptul că unităţile politice şi naţionale trebuie să corespundă”. Identitatea naţională este vitală din punct
de vedere politic deoarece răspunde unei întrebări care se află în afara planului democraţiei: cine este „poporul”
care trebuie să se autoguverneze?
Întrebări
1. Care a fost contribuția lui Machiavelli la studiul politicii?

2. Cum sunt legitimitatea, suveranitatea și autoritatea diferite, dar în același timp asemănătoare?
3. Puterea este moneda politicii. A/F
4. A are putere asupra lui B câtă vreme poate să-l facă pe B să facă ..................................... .
5. Omul este prin natura sa un animal politic (zoon politikon). Platon/Aristotel/Machiavelli
6. Majoritatea oamenilor sunt prin natura lor conformiști. Explicația puterii: rațională, biologică,
irațională, psihologică?
7. Prezentați clasificarea tripartită a autorității în viziunea lui Max Weber.
Ideologiile
Ce este ideologia?
O ideologie începe cu convingerea că lucrurile se pot îmbunătăți; este un plan de perfecționare a societății.
În cuvintele lui Anthony Downs, este „o imagine verbală a societății bune și a principalelor mijloace de
a construi o astfel de societate”.
Ideologiile politice nu sunt știință politică; ele nu sunt încercări calme, raționale de a înțelege sistemele
politice.
Toate ideologiile conțin utopii, care cedează în fața realității.
Ideologii susțin că pot crea o lume perfectă; realitatea este extrem de imperfectă.
Ideologie = sistem de credințe conform căruia societatea poate fi perfecționată urmând anumite doctrine.
Hamilton (1987) defineşte ideologia drept un sistem de concepţii şi atitudini comune care susţin un
model particular de aranjamente sociale pe care adepții săi caută să-l promoveze şi să-l menţină.
Martin Seliger (Politics and Ideology, 1976): „un set de idei prin care oamenii enunţă, explică şi justifică
finalităţile şi mijloacele acţiunii sociale organizate, fără a conta dacă această acţiune are ca scop să prezerve,
amendeze, dezrădăcineze sau reconstruiască o ordine socială dată”.
Ideologia a fost un cuvânt inventat de filosoful francez Antoine Destutt de Tracy (1754–1836) în timpul
anilor 1790, perioada de după Revoluţia Franceză. De Tracy a folosit termenul pentru a indica ştiinţa ideilor:
idee-(o)logie. (eidos = imagine, logos = știință)
Asemenea Revoluţiei Franceze, ştiinţa ideilor va fi una modernă, seculară şi raţională, construită fără
referinţe la vechiul regim.
Noţiunea ideologiei ca proiect sistematic pentru o nouă ordine politică rămâne o temă importantă pentru
utilizarea conceptului.
Set de idei inter-relaţionate, mai mult sau mai puţin coerente.
Conţin elemente descriptive şi normative.
Oferă o relatare asupra modului în care funcţionează societatea şi o imagine asupra modului cum ar
trebui să funcţioneze.
Sisteme de gândire – dar conservatorismul şi fascismul nu au o formă sistematică sau coerentă.
Originile formulei clasice stânga-dreapta
Asemenea ideologiei, conceptul îşi are originea în Franţa revoluţionară. În adunările legislative ale
perioadei, nobilii regalişti stăteau la dreapta conducătorului, în poziţia tradiţională de onoare; radicalii şi
oamenii de rând erau poziţionaţi la stânga.
A fi la dreapta implica suportul pentru interesele aristocratice, regale şi clerice; în contrast, stânga favoriza
republica şi libertăţi civile.
Până în prezent, poziţionările din ambele Camere ale parlamentului francez continuă să reflecte
perspectiva ideologică a unui partid.
Revoluţia franceză şi poziţiile adoptate de diversele grupuri la prima întâlnire a Stărilor Generale în 1789.
Aristocraţii, suporteri ai regelui, stăteau la dreapta sa, iar radicalii, membri ai Stării a Treia la stânga sa –
de dreapta = reacţionar, monarhist, de stânga = revoluţionar, egalitarist.
Drapelul Franţei a împrumutat aceste caracteristici: Albastru – dreapta conservatoare, Alb – monarhia,
Roşu – stânga radicală.
14 | Claudiu Marian
Stânga şi dreapta
Stânga şi dreapta (sau aripa stângă şi cea dreaptă) implică poziţii opuse pe o dimensiune ideologică.
Totuşi, conţinutul acestei dimensiuni variază în funcţie de ţări şi timp. Pe larg, stânga este asociată cu egalitate,
drepturi umane şi reformă, în timp ce dreapta favorizează tradiţia, autoritatea stabilită şi urmărirea interesului
naţional. În trecut, stânga suporta proprietatea publică a industriei; în prezent, aceasta rămâne adepta
regularizării afacerilor.
formula cea mai uzitată, formulă liniară de localizare a credinţelor politice
comunism – socialism – liberalism – conservatorism – fascism
Cuvintele stânga şi dreapta continuă să fie întâlnite în clasificarea partidelor politice, în special în Europa
de Vest. Conceptele continuă să răsune printre activiştii partidelor.
Rămâne un sâmbure de adevăr în comentariul lui Sartori (1976, p. 78), conform căruia „ceea ce ne obligă
să utilizăm distincţia stânga-dreapta este faptul că aceasta pare să fie cea mai detectabilă şi constantă cale prin
care nu doar masele, ci şi elitele, percep politica”.
Cercetările sugerează faptul că majoritatea alegătorilor din democraţiile vestice se pot situa la stânga
sau la dreapta chiar dacă mulţi dintre aceştia compară denumirile cu un anumit partid sau clasă – socialiştii la
stânga, conservatorii la dreapta (Mair, 2009, p. 210).
Cu siguranţă, termenii au supravieţuit declinului ideologiilor pe care le-au desemnat atâta timp. Acestea
călătoresc de-a lungul lumii democratice, permiţându-ne să comparăm multe partide şi programe între ţări şi
de-a lungul timpului.
Stânga şi dreapta sunt cel mai bine văzute ca denumiri pentru recipientul ideilor mai degrabă decât idei
bine definite în sine. Recipientul pentru stânga este marcat cu „reformatori şi modernizatori”; cel de dreapta cu
„tradiţionalişti şi conservatori”.
În special în Europa de Vest, termenii au fost mult timp asociaţi cu problema proprietăţii publice; stânga
(socialişti şi comunişti) favorizând naţionalizarea, iar dreapta (cu excepţii la extremă) o piaţă liberă.
În general, stânga suportă principiul egalităţii şi al politicii pentru reducerea inegalităţii; dreapta este mai
deschisă să accepte inegalităţile naturale.
Stânga este mai ideologică, iar dreapta mai puţin ideologică.
Teme ale programelor electorale ale partidelor de stânga şi de dreapta, 1945–1998
Stânga Dreapta
Pace Forțe armate
Internaţionalism Mod de viaţă naţional
Democraţie Autoritate, moralitate şi constituţie
Planificare şi proprietate publică Piaţa liberă
Protejarea comerţului Comerţul liber
Securitate socială Armonie socială
Educaţie Lege şi ordine
Sindicate Drepturi şi libertate
Notă: Bazat pe programele de partid din 50 de democraţii
Sursă: Adaptat din Budge (2006), p. 429.
Funcțiile sociale ale ideologiei
4 funcții sociale cheie
Explicativă – cum funcţionează lumea (empirică);

Evaluativă – a decide dacă lucrurile sunt bune sau rele (normativă);
Orientativă – asigură deţinătorului un sentiment al identităţii;
Programatică – ce să faci şi cum trebuie să faci.
Funcția explicativă
Explicativă – ideologia îşi propune să ofere explicaţii asupra cauzelor care determină condiţiile sociale să fie
aşa cum sunt. Dar, spre deosebire de o doctrină care încearcă să îşi fundamenteze răspunsurile pe o dimensiune
ştiinţifică, ideologiile se bazează mai degrabă pe structuri empirice, pe credinţe, respingeri apriorice a unor realităţi.
Mai mult, unele ideologii construiesc şi pseudo-ştiinţe pentru a-şi conferi un aer de infailibilitate
şi a demonstra astfel că sunt singurele care au dreptate (cum sunt de exemplu socialismul, care a folosit
materialismul dialectic ca şi concept ştiinţific, sau nazismul care folosea rasismul ca şi pe o ştiinţă cu
fundamente empirice şi teoretice).
Funcția evaluativă
Evaluativă – ideologiile îşi arogă dreptul de a oferi standarde de evaluare a condiţiilor sociale, şi de a
hotărî ceea ce este dezirabil sau nu. Astfel pe baza constructului ideologic pe care un individ îl foloseşte (şi crede
în el) se formulează evaluări privind o situaţie sau alta.
Bineînţeles că nu totdeauna aceste evaluări sunt exacte, dar ele au darul de a crea solidaritate în jurul ideii
în care se crede – de exemplu, războaiele sunt evaluate diferit de cei care le poartă, şi după ce se dă o explicaţie
pentru care s-a declarat războiul, el este declarat ca fiind drept pentru cei dintr-o tabără şi nedrept pentru
ceilalţi, şi invers.
Funcția identitară
O ideologie dă de cele mai multe ori sentimentul apartenenţei la o comunitate de idei membrilor care
cred în ea. Astfel, ideologia nu îşi propune numai funcţii raţionale, ci încearcă să facă apel la sentimente şi
emoţii profunde, la reacţii subiective care pot transforma pe un membru într-un credincios.
Desigur, numărul fanaticilor ideologici nu este foarte mare, dar existenţa lor nu poate fi contestată.
Dispariţia lor este transformată de grup într-un moment mistic de comuniune (atât în fascism, cât şi în
comunism eroii cauzei erau transformaţi într-un fel de sfinţi).
Funcția programatică
Orice ideologie are un caracter programatic, dorind să impună un program general de acţiune socială
şi politică.
Toate ideologiile doresc să prescrie un model de acţiune în conformitate cu idealurile lor (cele
revoluţionare vor explica cum se pregăteşte și care sunt paşii prin care se ajunge la revoluţie, cele democratice
vor arăta cum se poate acţiona în opoziţie pentru a obţine puterea).
Funcțiile politice ale ideologiei
Funcția de legitimare
Are ca scop să dea valoare unui regim politic şi instituţiilor sale, adică să exprime acele idei operative care
fac ca regimul politic să funcţioneze cu acordul guvernaţilor.
Aceasta înseamnă că respectiva ideologie îndeplineşte funcţia programatică, generând un set de reguli şi
norme care sunt cunoscute şi acceptate de populaţie.
Funcția de mobilizare și solidarizare
Ideologiile trebuie să joace acelaşi rol pe care totemurile şi tabuurile le joacă în triburile primitive, adică
să definească clar cine este membru al grupului şi cine este străin.
16 | Claudiu Marian
De aceea ele trebuie să joace un rol de liant social între membrii grupului care împărtăşesc aceeaşi
ideologie, şi să acţioneze ca şi un stindard pentru a-I mobiliza în vederea unor acţiuni comune.
Toate ideologiile trebuie să presteze funcţia de unificare, integrare şi identificare pentru toţi cei care
împărtăşesc aceeaşi credinţă politică, dar care acţionează în acest sens cu diferite grade de succes.
Funcţia de conducere şi cea de manipulare
Ideologiile incită oamenii la acţiune politică, dar tipul şi scopul acţiunii depind foarte mult de conţinutul
şi substanţa ideologiei.
Pentru ca aceste acţiuni să fie cunoscute şi acceptate de membri este necesar să existe un număr de
promotori şi activişti politici care să mobilizeze şi să conducă grupul. Pentru a-l conduce ei trebuie să recurgă
permanent la manipulare (nu neapărat fiind şi conştienţi de aceasta) pentru a-i determina pe membri să atingă
scopul propus.
Funcţia de comunicare
Ideologia face apel permanent la un limbaj comun, ultrasimplificat, dar specializat politic pentru a atrage
noi adepţi. Ele folosesc sintagme extrem de comune, uşor de reţinut, dar cu un conţinut semantic extrem de
complicat care să dea impresia că oricine poate înţelege despre ce este vorba, dar care permite şi interpretări
multiple ale subiectului.
Funcţia de defulare a emoţiilor şi frustrărilor
Ideologiile au rolul de a determina anumite comportamente fidelilor lor, mai ales în condiţiile alegerilor
sau confruntărilor directe cu cei care sunt consideraţi opozanţi.
De aceea ele îşi propun prin mobilizare şi să determine o stare de permanentă re-ideologizare a celor care
sunt consideraţi membri de bază.
Comuniunea tuturor membrilor cu liderii sau rememorarea celor consideraţi eroi au drept scop
reîntărirea încrederii că au ales calea cea bună. În acelaşi timp, este întărit şi dispreţul faţă de cei consideraţi
duşmani şi de cauza acestora.
Principalele ideologii
Liberalismul clasic
Adam Smith – „Avuția națiunilor” fundamentează economia clasică laissez-faire. Adevărata avuție a
națiunilor nu constă în cantitatea de aur și argint pe care o adună, ci în cantitatea de bunuri și servicii pe care le
produc oamenii. Respinge mercantilismul = lingoul din trezoreria unei națiuni îi determină averea.
Scoțând guvernul din economie promovezi prosperitatea.
Piața în sine va reglementa economia. Cererea și oferta determină prețurile mai bine decât orice oficial
guvernamental.
Pe piața liberă, „o mână nevăzută (invizibilă)” determină reglarea și autocorectarea economiei.

Mâna invizibilă-calculele raționale ale unui număr uriaș de indivizi și firme care își urmăresc toate
propriul interes-ajustează economia la nivel micro fără sprijinul guvernului.
Această ideologie a luat numele liberalism. (lat. Liber) = societatea ar trebui să fie cât mai liberă posibil
față de intervenția guvernului.
Thomas Jefferson: „Cel mai bun guvern este cel care guvernează cel mai puțin”.
Cele 4 funcții ale liberalismului
Explicativă – condiţiile sociale sunt rezultatul alegerilor şi acţiunilor individuale;

Evaluativă – societăţile lucrează cel mai bine când indivizii sunt liberi să facă ceea ce doresc fără a face
rău sau a viola drepturile altora;
Orientativă – indivizi raţionali, urmărind interesul propriu (şi implicit egali);
Programatică – programe pt promovarea libertăţii individuale (clasic) şi oportunităţii (modern).
Conservatorismul clasic
Consevatorism = ideologia de a păstra în mare măsură sistemele neschimbate.

Edmund Burke – liberalii sunt prea încrezători în rațiunea umană. Oamenii sunt doar parțial raționali;
au și pasiuni iraționale. Pentru a le controla, societatea a perfecționat de-a lungul anilor tradițiile, instituțiile și
standardele de moralitate, precum monarhia și o biserică oficială.
Instituțiile și tradițiile existente nu pot fi toate defectuoase, deoarece sunt produsele a sute de ani de
încercare și eroare. Ele ar trebui „conservate”.
Accentul pus de Burke pe religie, tradiții și moralitate a fost preluat de conservatorii moderni.
Cele 4 funcții ale conservatorismului
Explicativă – condiţiile sociale sunt rezultatul imperfecţiunilor umane (intelectuale şi morale);

Evaluativă – succesul este o problemă a ordinii şi armoniei sociale;
Orientativă – fiecare dintre noi este parte dintr-un întreg mai amplu şi trebuie să acţionăm având în
minte interesul societăţii (nu doar propriul interes);
Programatică – schimbare lentă şi precaută (evolutivă).
Liberalismul modern
Liberalism modern – ideologie care favorizează intervenția guvernului pentru a corecta neajunsuri
economice și sociale; liberalismul american de astăzi.
Liberalismul clasic a exclus guvernul de pe piața, liberalismul modern l-a adus înapoi. Pentru a proteja
oamenii de un sistem economic care putea fi uneori neechitabil. Guvernul trebuia să intervină pentru a garanta
libertatea de a trăi la un nivel adecvat.
Liberalii moderni susțineau legile privind salarizarea și norma de muncă, dreptul de a forma sindicate,
asigurarea de șomaj și de sănătate și îmbunătățirea libertăților educaționale.
Acesta este liberalismul lui Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt și Barack Obama.
Cele 4 libertăți ale lui FDR
Libertatea cuvântului
Libertatea cultelor
Libertatea de a nu suferi de sărăcie
Libertatea de a nu trăi în frică
Conservatorismul modern
Oamenii care au rămas fideli doctrinei originare a lui Adam Smith referitoare la guvernarea minimală se
numesc astăzi conservatori.
18 | Claudiu Marian
În Europa încă se numesc liberali sau neoliberali.

Milton Friedman (economist câștigător Nobel) susținea că tot piața liberă e cea mai bună și că oriunde
intervine guvernul încurcă lucrurile.
Margaret Thatcher și Ronald Reagan au aplicat această redresare a liberalismului clasic în anii 80 cu
rezultate amestecate, dar în general pozitive.
Conservatorismul modern împrumută și de la Edmund Burke o preocupare pentru tradiție, în special religie.
Conservatorii americani ar introduce rugăciunea în școlile publice, ar scoate în afara legii avortul și
căsătoria între persoanele de același sex și ar susține școlile particulare și cele cu specific bisericesc.
Conservatorii moderni se opun și drepturilor speciale pentru femei și grupurile minoritare; toată lumea
ar trebui să aibă aceleași drepturi.
Conservatorismul modern este un amestec între ideile economice ale lui Adam Smith și cele tradiționaliste
ale lui Edmund Burke.
Socialismul marxist
Liberalismul clasic a dominat sec. al XIX-lea, dar criticii au deplâns prăpastia crescândă dintre bogați și
săraci. Ei voiau să răstoarne sistemul capitalist. (socialiștii)
Karl Marx „Manifestul Partidului Comunist” – „Proletarii nu au nimic de pierdut înafară de lanțuri. Au
o lume de câștigat. Proletari din toate țările, uniți-vă!”.
Marx a participat la organizarea primelor partide socialiste în Europa.
„Capitalul” lui Marx a fost o gigantică analiză a motivelor pentru care capitalismul va fi răsturnat de
proletariat. Apoi ar veni socialismul, o societate corectă, productivă, fără distincții de clasă. Ulterior , într-o
anumită etapă când producția industrială ar fi fost foarte avansată.
Societatea socialistă se va transforma în comunism, o societate perfectă fără poliție, bani sau chiar guvern.
Bunurile vor fi din abundență, astfel încât oamenii își vor lua pur și simplu ce au nevoie.
Nu va exista proprietate privată, așadar nu va fi nevoie de poliție.
Deoarece guvernul este un simplu instrument al dominației claselor, odată cu abolirea diferenței dintre
clase nu va mai fi nevoie de stat.
Marx s-a axat pe neajunsurile și funcționarea defectuoasă ale capitalismului și nu a specificat niciodată
cum ar fi socialismul. A spus doar că socialismul ar fi mult mai bun decât capitalismul.
Interpretări: Lenin, Stalin, Troțki, Mao, Tito. – (socialismul adevărat)
Cele 4 funcții ale socialismului
Explicativă – condiţiile sociale nu pot fi înţelese decât cu referire la relaţiile economice şi de clasă;
Evaluativă – adâncirea diviziunilor economice (exploatatoare) determină sănătatea societăţii;
Orientativă – oamenii ar trebui să gândească despre ei înşişi în termenii poziţiei lor economice (de clasă);
Programatică – trebuie să fie realizate politici prin care să fie promovată egalitatea (precondiţie pentru
adevărata egalitate politică).
Social-democrația
Social-democrație = cea mai blândă formă de socialism, care pune accent pe măsurile de protecție
socială, dar nu favorizează ideea de industrie aflată în proprietatea statului.
Edward Bernstein „Evolutionary Socialism” a scos în evidență adevăratele câștiguri pe care le realiza
clasa muncitoare și a conchis că Marx se înșelase în privința căderii capitalismului și a revoluției.
În loc de o industrie susținută de stat social-democrații folosesc măsuri de protecție socială: asigurări de
șomaj și medicale, pensii generoase, subvenționarea alimentelor și a întreținerii.
Statul social (statul bunăstării) teribil de scump – impozitele cresc.
Comunismul
Comunism = teoria marxistă combinată cu organizarea leninistă într-un partid totalitar.

Vladimir I. Lenin a făcut mai multe schimbări în marxism , creând marxism-leninismul, un alt nume
pentru comunism.
Adevărata contribuție a lui Lenin a constat în atenția pentru organizare.
Cu poliția secretă țaristă mereu pe urmele sale partidul socialist rus nu putea semăna cu celelalte partide
– mare, deschis și încercând să câștige voturi.
În schimb a trebuit să fie mic, secretos, alcătuit din revoluționari profesioniști și organizați îndeaproape
sub comandă centrală.
Partidul Social-Democrat al Muncii s-a scindat din această cauză. Lenin și-a numit facțiunea bolșevică
(majoritate în rusă), cei care au pierdut alegerile interne și-au luat numele de menșevici (minoritate în rusă).
În 1918 bolșevicii au schimbat numele partidului în Comunist.
După ce a câștigat un război civil disperat, Lenin a făcut apel la socialiștii adevărați din toată lumea pentru
a se alătura unei noi mișcări internaționale sub controlul Moscovei – Internaționala Comunistă (Comintern).
Aproape toate partide socialiste din lume s-au scindat, aripa stângă a intrat în Comintern și a devenit partid
comunist. De atunci partidele social-democrate și comuniste care au rezultat sunt ostile unele față de altele.
Maoism = formă extremă de comunism, caracterizată prin război de gherilă și bulversări periodice.
Titoism = formă moderată, descentralizată de comunism.
Cele 4 funcții ale comunismului
Explicativă – condiţiile sociale determinate de relaţiile economice şi de clasă;

Evaluativă – adâncirea diviziunilor economice determină ‘stadiul de dezvoltare;
Orientativă – oamenii ar trebui să gândească despre ei înşişi în termenii poziţiei lor economice (de clasă);
Programatică – trebuie să fie realizate politici prin care să urmărească avansarea mişcării spre revoluţia
comunistă şi „societatea fără clase”.
Naționalismul
Naționalism = sentiment acut al unui popor de identitate culturală, istorică și teritorială, unitate și
uneori măreție.
Credință exagerată în măreția și unitatea unei țări.
Adevăratul învingător între ideologii care domină și în prezent.
Naționalismul depinde de apelul la sentimente. Sentimentul de apartenență la o națiune devine centrul
nostru psihologic.
Marea problemă cu naționalismul este că tinde să ducă la izolare economică. „Nu-i vom lăsa pe străini
să ne preia economia!”.
Nașionalismul regional – urmărește să separe națiuni existente în ceea ce susținătorii săi pretind că sunt
națiuni adevărate.
Fascismul
Fascism = formă extremă de naționalism cu elemente de socialism și miltarism.

Viziune organicistă cu privire la societate (societatea/grupul mai presus decât individul) – vezi sloganul
lui Mussolini: credere, obbediere, combattere (crede, supune-te, luptă)
Iraţionalism
Respingerea democraţiei
Elitism
Etatism
Militarism
Ultranaţionalism/rasism/xenofobie: naţiunea sau poporul ca identitate determinantă.
20 | Claudiu Marian
Cele 4 funcții ale fascismului
Explicativă – problemele sunt cauzate de inamicii naţiunii sau poporului (ţapi ispăşitori);
Evaluativă – forţa şi unitatea naţiunii/poporului;
Orientativă – oamenii ar trebui să se definească ca parte a naţiunii/poporului (nu ca indivizi);
Programatică – elita fascistă trebuie să dobândească puterea necontestată.
Ideologia în zilele noastre
Căderea comunismului
Glasnost (transparența față de presă), perestroika (restructurare economică) și demokratizatsya
(democratizare).
Neoconservatorismul = ideologie americană a foștilor liberali care s-au îndreptat spre cauzele și metodele
conservatoare.
Libertarianismul = ideologie americană în favoarea limitării întregii puteri guvernamentale pentru a
promova libertatea individuală.
Feminismul = ideologie a egalității psihologice, politice și economice pentru femei.
Ambientalism = ideologie conform căreia mediul este în pericol și trebuie protejat prin reglementare și
schimbări ale stilului de viață.
Întrebări
1. Toate ideologiile conțin utopii. A/F

2. Originile formulei clasice liniare stânga-dreapta sunt în cadrul revoluției: americane, franceze, engleze.
3. Albastru este asociat cu stânga radicală. A/F
4. Enunțați cele patru funcții sociale ale ideologiei.
5. Cu ce ideologie asociem principiul mâinii nevăzute (invizibile).
6. Conform ideologiei liberalismului clasic: „Cel mai bun guvern este cel care guvernează .............”.
7. Ce ideologie presupune conservarea instituțiilor și a tradițiilor?
8. Ce ideologie îi asociem lui Barack Obama?
9. Cum s-a transformat liberalismul clasic în conservatorism american?
10. Oamenii care au rămas fideli doctrinei originare a lui Adam Smith referitoare la guvernarea minimală
se numesc astăzi.........................
11. Conservatorismul modern este un amestec între ideile economice ale lui Adam Smith și cele
tradiționaliste ale lui Edmund Burke. A/F
12. Cine este autorul afirmației: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”?
13. Statul social este extrem de scump. O consecință negativă este: creșterea pensiilor, creșterea
impozitelor, creșterea salariilor?
14. Marxism-leninismul = comunism. A/F
15. Ce ideologie tinde să ducă la izolare economică?
16. Este fascismul o formă extremă de naționalism? A/F
17. De ce este naționalismul cea mai puternică ideologie?
18. Ce schimbări a adus Lenin marxismului?
19. Care sunt principalele elemente ale fascismului?
20. Poziționați pe o axă de la stânga la dreapta următoarele partide politice din România: PNL, PSD, PRM.
Doctrine și ideologii politice
Ce este ideologia?
O ideologie începe cu convingerea că lucrurile se pot îmbunătăți; este un plan de perfecționare a societății.
În cuvintele lui Anthony Downs, este „o imagine verbală a societății bune și a principalelor mijloace de
a construi o astfel de societate”.
Ideologiile politice nu sunt știință politică; ele nu sunt încercări calme, raționale de a înțelege sistemele
politice.
Toate ideologiile conțin utopii, care cedează în fața realității.
Ideologii susțin că pot crea o lume perfectă; realitatea este extrem de imperfectă.
Ideologie = sistem de credințe conform căruia societatea poate fi perfecționată urmând anumite doctrine.
Ce este doctrina politică?
Doctrină (lat. doctrina) = colecţie de învăţături.

Politică, poziţie sau principiu susţinut, predat sau pus în aplicare, privitor la achiziţia şi exerciţiul puterii
de a guverna sau administra o societate.
Doctrinele sunt subordonate ideologiilor.
Ideologiile sunt adesea confundate cu doctrinele politice.
Doctrinele constituie substratul teoretic al ideologiilor – conceptele sunt interdependente!
De cele mai multe ori, doctrinele politice preconizează realităţi posibile, plecând de la realitatea specifică
epocii în care apar.
Pe de altă parte, o bună parte din doctrinele politice transgresează realitatea istorică a epocii lor pentru
a se insera în prezent printr-un plan axiologic şi normativ privind drepturi, libertăţi şi raporturi sociale care
astăzi par naturale.
Doctrinele politice se compun de obicei dintr-o sumă de lucrări cu caracter sistematic privind realitatea
politică, socială sau economică care, câteodată sunt în relaţie unele cu altele generând lanţuri doctrinare.
Doctrinele politice sunt:
Corpusuri conceptuale, cuprinzând valori şi simboluri care încorporează concepţii asupra naturii umane
şi care indică ce este posibil sau imposibil pentru oameni să dobândească;
Reflecţii critice asupra naturii interacţiunilor sociale;
Valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care ar trebui să aspire;
Corecţii tehnice privind îmbunătăţirea în abstract a realităţii umane privind viaţa politică, economică şi
socială a unei naţiuni sau chiar a întregii umanităţi.
Au 2 funcții: de a descrie şi de a prescrie.
Exemple de doctrine politice:
Doctrina marxistă – comuniştii au dezvoltat mai târziu teza că există o „doctrină marxist-leninistă”,
sugerând continuitatea între operele lui Marx, Engels şi Lenin.
22 | Claudiu Marian
Doctrinele conservatoare şi neoconservatoare

Doctrinele liberală şi neoliberală
Doctrina social-democrată
Doctrina creştin-democrată
Doctrina ecologistă etc.
Diferențe între doctrină și ideologie
Ideologiile sunt mult mai suple, mai adaptabile la realitate (vezi abandonarea doctrinei marxiste de către
social-democraţie).
Ideologiile preiau valorile şi ideile doctrinelor şi le adaptează vieţii politice cotidiene – devin mai
acceptabile pentru publicul larg.
Ideologiile sunt mult mai puţin sistematice, dar creează modele de comportament pentru cetăţeni.
Noi ideologii
Ideologiile şi doctrinele lor se poziţionează pe tipurile de clivaj existente în cadrul unei societăţi:
Stânga-dreapta – principalele ideologii: liberalism, socialism, conservatorism;
Democraţie-autoritarism – ideologii democratice versus ideologii totalitare (comunism, fascism).
Clivaj = scindarea societății între două sau mai multe categorii de probleme.
Ideologiile moderne sunt mai suple decât cele clasice: social-democraţia, creştin-democraţia, ideologiile
eliberării (feminism, ecologism, mişcările de eliberare) etc.
Ideologiile moderne preiau elemente doctrinare de la alte ideologii: ex. liberalismul economic [libera
iniţiativă] şi cel politic [drepturile omului] este în prezent îmbrăţişat atât de creştin-democraţi, cât şi de social-
democraţi.
Tendinţe actuale în democraţia de tip liberal (occidentală):
• Lupta între ideologii se desfăşoară la centru (centru-stânga vs. centru-dreapta); reducerea polarizării
politice (DE CE?).
• Partidele extremiste sunt sau interzise prin lege sau la periferia politicii, influenţând un număr mic
de cetăţeni.
Social-democrația
Ideologie mixtă, de sinteză, care preia elemente doctrinare atât de la socialismul marxist, cât și de la
neoliberalism.
Ideea și practica politică conform cărora reformele economice și sociale în beneficiul populaţiei mai
puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei, libertăţii și sistemului parlamentar.
Realizarea unor scopuri social-economice redistributive prin utilizarea mijloacelor politice reformiste
acceptate de regimurile democratice.
Ce este social-democrația?
Leszek Kolakowski (mare filosof și istoric al ideilor polonez): social-democraţia este „un compromis
între liberalism și socialismul marxist sau, chiar mai mult, o versiune socială a liberalismului”.
Stephen Padgett și William E. Patterson: „... un hibrid al tradiţiei politice compus din socialism și liberalism
... produsul unei diviziuni în tradiţia socialistă între aceia care încearcă realizarea idealurilor socialiste în cadrul
instituţiilor societăţii capitaliste liberale (social-democraţii) și aceia care rămân în afara acestor instituţii, cu
obiectivul de a o înlătura prin forţa revoluţionară comunistă”.
Social-democraţii sunt complet angajaţi în participarea la procesul electoral și în democraţia parlamentară
(socialism parlamentar).
Social-democraţia s-a inspirat din idealurile socialiste, dar rămâne profund condiţionată de mediul
politic în care evoluează și de aceea încorporează valori liberale.
Proiectul social-democrat poate fi definit ca o tentativă de a reconcilia socialismul cu politica liberală și
societatea capitalistă.
Conjuncţie între socialism și democraţie, între scopul realizării echităţii sociale și mijloacele politice
democratice de atingere a acestuia
Un compromis rezonabil între ideea echităţii sociale și realitatea diferenţierilor individuale, reformismul
redistributiv operat prin statul de drept și concurenţa intereselor particulare și de grup.
Dilemele social-democrației? Oscilarea între:
• naţionalizarea și privatizarea mijloacelor de producţie,

• planificarea etatistă și economia de piaţă,
• controlul politic al economiei și libera iniţiativă.
A treia cale
Formulă preferată de social-democraţii moderni – originea: mişcarea progresistă de la începutul secolului XX.
Concilierea politicilor de centru-stânga şi centru-dreapta (politici economice de centru-dreapta + politici
sociale de centru-stânga) economia socială de piaţă.
Contrast cu economia intervenţionistă şi modelul laissez-faire.
Ruperea de tradiția marxistă
Declaraţia primului congres al Internaţionalei Socialiste de la Frankfurt pe Main (1951), intitulată: Cu

privire la scopurile și sarcinile socialismului democratic, marchează o nouă îndepărtare ideologică de marxism
și o internaţionalizare crescândă a social-democraţiei.
O caracteristică importantă a acestei orientări este depăşirea caracterului de clasă și lărgirea
reprezentativităţii sociale a social-democraţiei.
Partidele social-democrate și socialiste europene nu se mai consideră, în mod auto-restrictiv, partide ale
clasei muncitoare.
Dorindu-și o bază socială și electorală largă și cuprinzătoare, aceste partide se auto-definesc ca partide
„populare”, ale „muncii”, ale „tuturor salariaţilor”, ale „majorităţii naţionale” etc. – partide de tip CATCH-ALL
Adapatarea ideologică
Definirea partidelor social-democrate ca partide populare este rezultatul adaptării ideologice a acestora
la transformările social-istorice pe care le cunosc ţările capitalismului dezvoltat:
• creşterea numerică și calitativă a clasei mijlocii;
• ascensiunea profesiunilor liberale;
• implicaţiile sociale și culturale ale revoluţiei ştiinţific-tehnologice și ale proceselor de informatizare
a societăţii asupra structurii și mobilităţii profesional-ocupaţionale.
Doctrina social-democrată
• Promovarea și susţinerea economiei mixte, bazată pe coexistenţa sectorului public și a celui privat;
• Susţinerea concepţiei keynesianiste în economie actualmente, susţinerea „celei de-a treia căi”;
24 | Claudiu Marian
Valori centrale: libertatea, solidaritatea, justiția socială;

Urmăreşte ameliorarea societăţii prin modelarea unei personalităţi libere, cooperante, în calitate de
membru al unei colectivităţi;
Model socio-cultural: proiect comunitar realist și echitabil de eliberare colectivă faţă de servituţile
egoismului concurenţial, dar și faţă de cele ale puterii totale.
Creștin-democrația
Ideologie mixtă, de sinteză, ce îşi declară ca vocaţie asigurarea continuităţii civilizaţiei umane de sorginte
europeană (tradiţia clasică şi creştină), considerând că această civilizaţie presupune subordonarea intereselor
faţă de principii.
Enciclopedia Hutchinson: „ideologia unor partide active în Europa de Vest (mai ales în Italia, RFG şi
Franţa) după cel de-al doilea război mondial. Creştin-democraţii sunt conservatori moderaţi, care cred în
economia mixtă şi asigurarea bunăstării sociale. Ei se opun atât comunismului, cât şi fascismului, şi sunt în
favoarea integrării europene”.
Ce este creștin-democrația?
Partide de tip catch-all – se adresează majorităţii cetăţenilor, tuturor claselor şi categoriilor sociale
Nu vorbim de doctrine identice peste tot în Europa, ci de adaptare la condiţiile socio-economice din fiecare
ţară – nu e deloc întâmplătoare atribuirea titlului de „partide populare” – concurenţă cu social-democraţii.
Curentul dominant în Parlamentul European – Partidul Popular European, fondat în 1976 de partide
creştin-democrate europene, ulterior preluând partide conservatoare şi alte formaţiuni de centru-dreapta.
Binom: „creştin” şi „democrat” – indiferent de opţiunea confesională – trimitere la valorile şi principiile
creştine şi valorile şi principiile democraţiei liberale (conciliere).
Doctrina creștin-democrată?
Realizarea omului se desăvârşeşte pe plan spiritual, dar ea nu se poate înfăptui dacă persoana este supusă
lipsurilor materiale.
Prosperitatea este un mijloc, dar nu un scop în sine, fiind necesară o organizare economico-socială
bazată pe parteneriat.
Valorile fundamentale ale creştin-democraţiei sunt: libertatea, solidaritatea şi dreptatea.
Principii
Personalismul
Personalismul, care presupune respectarea naturii unice şi originale a fiecărui om, cu posibilitatea
deplinei realizări a capacităţilor sale. Economicul neputând fi separat de social, politica socială trebuie să aibă ca
preocupare centrală demnitatea şi responsabilitatea persoanei în interacţiune cu societatea (ceea ce presupune
drepturi şi obligaţii).
Solidaritatea
Solidaritatea, care presupune participarea naturală la eforturile comunităţii.

Solidaritatea este justificată prin natura socială a omului şi prin următoarele idei de sorginte biblică:
• oamenii sunt egali între ei pentru că sunt copiii lui Dumnezeu;
• fiecare trebuie să-şi respecte semenul, pentru că acesta este creaţie divină.
Această egalitate nu este văzută nicidecum în sens socialist, ci mai degrabă ca egalitate în drepturi şi
responsabilităţi, egalitate a şanselor şi egalitate a aspiraţiilor de autorealizare ale fiecăruia.
Subsidiaritatea, un termen ce vine din latinescul subsidiarius
Principiu care susţine că problemele trebuie rezolvate de cele mai joase autorităţi competente, altfel spus
autoritatea centrală trebuie să aibă o funcţie subsidiară, realizând numai acele sarcini care nu pot fi rezolvate
eficace la nivelele următoare sau chiar la nivel local (Oxford English Dictionary).
Sorgintea termenului o reprezintă filosofia şi practica politică catolică. Principiul subsidiarităţii a fost
enunţat pentru prima dată de Papa Leon al XIII în 1891 în enciclica sa Rerum Novarum, având ca scop să
articuleze un curs de mijloc între excesele percepute ale capitalismului laissez-faire-ului pe de o parte şi ale
variatelor forme de totalitarism care subordonau individul statului.
Principalele abordări în științele politice
Abordări
• Abordarea instituţională
• Abordarea behavioristă
• Abordarea structurală
• Abordarea alegerii raţionale
• Abordarea interpretativă
Abordarea instituţională
Studierea instituţiilor de guvernământ reprezintă un scop central al ştiinţelor politice, în general, şi al

politicilor comparate, în particular.
Aceasta a asigurat bazele disciplinei, creând un fundament pe care s-au dezvoltat alte abordări şi prin
raportare la care acestea pot fi comparate.
Evaluarea instituţiilor rămâne o parte din repertoriul analitic al majorităţii politologilor – incluzându-i
pe cei care nu şi-ar dori să fie etichetaţi ca instituţionalişti.
O instituţie este o organizaţie formală, adesea cu un statut public, ai cărei membri interacţionează
bazându-se pe rolurile specifice pe care le îndeplinesc în cadrul organizaţiei. În politică, o instituţie se referă, în
mod tipic, la un organ de guvernare mandatat de constituţie.
Abordarea instituţională oferă două motive principale pentru presupunerea faptului că organizaţiile
formează comportamentele.
În primul rând, prin prisma faptului că asigură beneficii şi oportunităţi, instituţiile formează interesele
personalului său. Angajaţii dobândesc interese precum apărarea organizaţiei lor împotriva celor din afară şi
asigurarea progresului personal în cadrul structurii. Odată ce o organizaţie plăteşte salarii, aceasta posedă
propria forţă defensivă.
În al doilea rând, interacţiunea susţinută dintre angajaţi încurajează apariţia unei culturi instituţionale
sau a unei priviri de ansamblu care uneşte această forţă într-o unitate de luptă efectivă. Instituţiile generează
norme care, la rândul lor, formează comportamentul. Un punct forte al abordării instituţionale este, mai exact,
această capacitate de a explica originile intereselor şi culturilor decât doar a le lua de bune.
Abordarea instituţională, mai mult decât oricare alta, sugerează faptul că o mare parte din acţiunea
politică este înţeleasă mai bine prin referinţa la această logică a adecvării decât la logica consecinţelor.
De exemplu, atunci când un preşedinte vizitează o zonă devastată de inundaţii, acesta nu urmăreşte, în
mod necesar, să direcţioneze operaţii de salvare sau să obţină vreun alt rezultat decât acela de a fi văzut făcându-
şi datoria de a arăta interes. În sine, vizita îşi atinge rolul de îndeplinire a aşteptărilor care se nasc din poziţia
instituţională a actorului. „Nu este suficient să faci ceva, trebuie să și stai acolo”, spunea Ronald Reagan, un
preşedinte care a folosit foarte mult logica adecvării.
Logica adecvării (logic of appropriateness) se referă la acţiunile pe care le adoptă membrii unei instituţii
pentru a se conforma propriilor sale norme. De exemplu, un şef de stat îşi va executa datoriile ceremoniale
26 | Claudiu Marian
deoarece aceasta este o obligaţie oficială. În schimb, logica consecinţelor (logic of consequences) denotă un
comportament îndreptat spre obţinerea unui scop individual precum promovarea sau realegerea.
Instituţionalizarea este definită de Huntington (1968) drept „procesul prin care organizaţiile dobândesc
valoare şi stabilitate” de-a lungul timpului. O organizaţie precum cea legislativă este instituţionalizată dacă se
distinge, în mod clar, de mediul său, posedă o complexitate internă şi urmează reguli de procedură clare.
Abordarea behavioristă
În anii 1960, unitatea de analiză favorizată, în general în cadrul ştiinţelor politice americane, s-a mutat
de la instituţii spre comportamentul individual. Accentul s-a mutat dinspre sistemele electorale spre alegători,
dinspre legislative spre legiuitori, dinspre preşedinţii spre preşedinţi.
Doctrina principală a behavioriştilor a fost aceea conform căreia „omul este esențial” mai degrabă decât
instituţiile (Eulau, 1963). Noul program ne-a invitat să studiem ceea ce fac oamenii în realitate şi nu documentele
constituţionale şi diagramele organizaţionale pe care instituţionaliştii le examinează şi, câteodată, le celebrează.
Behaviorismul a fost o şcoală de gândire din ştiinţele politice care a pus un accent mai mare pe indivizi
decât pe instituţii. Accentul era pus pe alegători şi nu pe alegeri, pe legiuitori şi nu pe legislative, pe judecători
şi nu pe sistemul judiciar. Scopul mişcării a fost să folosească metode ştiinţifice pentru a descoperi generalizări
despre atitudinile şi comportamentul politic.
Behaviorismul a produs o ştiinţă politică care deţinea prea multă ştiinţă şi prea puţină politică. În
mijlocul protestelor de la sfârşitul anilor ’60, behavioriștii au fost criticaţi pentru pierderea vremii atunci când
Roma ardea. La fel ca şi abordarea instituţională de dinaintea sa, behaviorismul a părut incapabil să se adapteze
schimbărilor politice din acea vreme.
În analiza politică, abordarea structuralistă a avut, în parte, o funcţie corectivă a limitărilor analizei la
nivel individual. În punerea pe locul doi a individului, structuraliştii se aseamănă cu instituţionaliştii. Cu toate
acestea, noţiunea de structură este mult mai largă şi poate mai adâncă decât cea de instituţie; putem trimite un
mesaj scris unei instituţii, dar nu unei structuri. Astfel, punctul de plecare este înţelegerea a ceea ce semnifică
termenul de „structură”.
Abordarea structuralistă pune accent, în politică, pe relaţiile obiective dintre grupurile sociale, incluzând
clasele sociale şi statul. Interesele şi poziţiile variate ale acestor grupuri conducătoare constituie configuraţia de
ansamblu a puterii, asigurând dinamismul schimbării politice.
Abordarea alegerii raţionale
Analiza alegerii raţionale se întoarce la indivizi, dar la acel model abstract, calculat, întâlnit în economie.
Acest lucru nu înseamnă că această abordare îi priveşte pe toţi ceilalţi ca fiind iraţionali; mai degrabă, trăsătura
distinctivă a acestui cadru este faptul că politica este concepută ca interacţiuni strategice dintre indivizi în care
toţi jucătorii caută să maximizeze realizarea planurilor lor particulare.
Subiectul alegerii raţionale este, în mod tipic, individul. Într-adevăr, punctul de plecare este câteodată
individualismul metodologic: principiul conform căruia explicaţiile din politică trebuie găsite în preferinţele şi
comportamentul indivizilor.
După cum a susţinut Elster (1989, p. 13), individualismul metodologic este principiul conform căruia
„unitatea elementară a vieţii sociale este acţiunea umană individuală. A explica instituţiile şi schimbările sociale
înseamnă a arăta cum apar acestea ca un rezultat al acţiunilor şi interacţiunilor indivizilor”. Termenul a fost
folosit, pentru prima dată, de către economistul austriac Joseph Schumpeter (1883-1950).
O contribuţie majoră a acestei abordări constă în evidenţierea problemelor de acţiune colectivă.
Problemele de acţiune colectivă apar atunci când comportamentul raţional al fiecărei persoane produce
un rezultat care se află, pe ansamblu, sub nivelul optim. Această problemă apare, de obicei, atunci când
oamenii caută să treacă peste eforturile altora de a asigura bunurile publice – acelea care nu pot fi restricţionate
contribuabililor. Statutele publice, apărarea naţională şi aerul curat sunt exemple de bun comun.
Abordarea interpretativă
În versiunea sa cea mai puternică, această poziţie susţine faptul că politica în sine constă în ideile pe
care participanţii le au despre aceasta. Nu există o realitate politică separată de construcţiile noastre mentale
care ar putea fi examinată prin impactul ideilor. Mai degrabă, politica este formată din ideile în sine. Adevărata
constituţie politică este complexul unor idei comune.
Abordarea interpretativă presupune „(1) faptul că structurile asociaţiilor umane sunt determinate,
în primul rând, de idei comune mai mult decât de forţe materiale şi (2) că identităţile şi interesele actorilor
corespunzători sunt construite pe aceste idei comune mai degrabă decât oferite de natură” (Wendt, 1999, p. 1,
definirea noţiunii înrudite a abordării constructiviste).
Întrebări
1. Doctrinele sunt subordonate ideologiilor. A/F

2. Care sunt cele două funcții ale doctrinelor politice?
3. Definiți clivajul.
4. Ce presupune „a treia cale”?
5. Enumerați trei valori ale doctrinei social-democrate.
6. Valorile fundamentale ale creştin-democraţiei sunt:. ...
7. Care sunt principiile creștin-democrației?
8. Ce presupune principiul subsidiarității.
9. Studierea instituţiilor de guvernământ reprezintă un scop central al ştiinţelor politice. abordarea
structuralistă/abordarea instituționalistă/abordarea behavioristă
10. Behaviorismul a fost o şcoală de gândire din ştiinţele politice care a pus un accent mai mare pe:
instituții, grupurile sociale, indivizi?
Statul
Naţiuni şi naţionalism
Auto-determinarea reprezintă alegerea acţiunilor fără vreo constrângere externă. Dreptul la auto-
determinare naţională reprezintă dreptul unui popor de a avea propriul guvern, democratic sau de alt tip.
Acest principiu a fost exprimat în cadrul influentei Carte Atlantice (1941), o declaraţie comună a lui Franklin
Roosevelt şi Winston Churchill care au susţinut decolonizarea.
O parte a omenirii poate constitui o naţionalitate dacă este unită prin interese comune... care fac oamenii
să coopereze între ei de bunăvoie, mai degrabă decât cu alte popoare, doresc să se afle sub acelaşi guvern, şi
doresc să fie guvernaţi de către ei înşişi sau de către o parte din ei, în mod exclusiv (Mill, 1861, p. 391).
Naţionalismul, ideologia-cheie a secolului al XX-lea, este doctrina conform căreia naţiunile au dreptul
la auto-determinare. Gellner (1983, p. 1) scrie că naţionalismul „este, în primul rând, un principiu politic, care
susţine faptul că unităţile politice şi naţionale trebuie să corespundă”. Identitatea naţională este vitală din punct
de vedere politic deoarece răspunde unei întrebări care se află în afara planului democraţiei: cine este „poporul”
care trebuie să se autoguverneze?
Ce este statul?
Națiune = populație cu o conștiință istorică de sine

Stat = structuri de guvernământ ale unei națiuni
Statele actuale deţin autoritate suverană pentru a guverna populaţia unui anumit teritoriu, o noţiune care
este în contrast cu guvernarea mai personală şi necentralizată a regilor şi împăraţilor tradiţionali.
Această diferenţă îi permite lui Melleuish (2002, p. 335) să sugereze faptul că „dezvoltarea statului modern
poate fi comparată cu invenţia alfabetului. S-a întâmplat doar o dată, dar odată ce a avut loc a schimbat natura
existenţei umane pentru totdeauna”.
Apariția statului
Dacă exista vreo forţă responsabilă de tranziţia spre statul modern, aceasta a fost războiul. Aşa cum
susţine Tilly (1975, p. 42), „războiul a construit statul, iar statul a construit războiul”.
Pacea din Westphalia (1648) este considerată un moment semnificativ în apariţia statului. La finalul
Războiului de Treizeci de Ani, tratatele de pace au oferit conducătorilor teritoriali mai mult control asupra
practicării religiei în cadrul graniţelor lor, confirmând astfel autoritatea transnaţională diminuată a Bisericii.
Odată ce autoritatea centrală s-a dezvoltat în Europa, a apărut şi nevoia justificării sale teoretice. Ideea
crucială a fost aici suveranitatea, fiind supusă ulterior noţiunilor de contract şi consimţământ.
Filosoful francez Jean Bodin a adus contribuţia-cheie acestei noi ideologii centralizatoare. Bodin a
susţinut faptul că, în cadrul societăţii, o singură autoritate ar trebui să fie responsabilă pentru legislaţie, război
şi pace, întâlnirile publice, aplicarea justiției şi monedă.
Continuând ideea lui Bodin despre nevoia unei suveranităţi puternice, filosoful englez Thomas Hobbes
a dus argumentul mai departe. Acesta a susţinut faptul că, fără o autoritate care să impună pacea, societatea va
regresa spre un război civil.
El a localizat autoritatea suveranului într-un contract între indivizii raţionali care caută protecţie faţă de
30 | Claudiu Marian
răutatea fiecăruia. Dacă suveranul nu va reuşi să impună ordinea, cetăţenii nu vor mai avea nicio obligaţie să se
supună acesteia. În acest fel, suveranul a ajuns să servească poporul, şi nu invers, iar religia a devenit o problemă
de convingere interioară.
Viziunea unui guvern făcut de şi pentru cei guvernaţi a continuat să fie dezvoltată de John Locke (1632-
1704), un filosof englez a cărui gândire a format viziunea liberală a statului vestic, care a sprijinit Revoluţia
Americană din 1770. Locke a argumentat faptul că cetăţenii deţin drepturi naturale la viaţă, libertate şi
proprietate, iar aceste drepturi trebuie să fie protejate de conducătorii care guvernează prin intermediul legilor.
Drepturile naturale (de exemplu, la viaţă, libertate şi proprietate) se presupune că sunt date de Dumnezeu
şi natură; în fiecare caz, existenţa lor este considerată independentă de guvernământ. În gândirea politică a
secolului al XVII-lea, drepturile naturale au funcţionat pentru a limita autoritatea guvernământului, stabilind
astfel baza pentru componenta liberală a democraţiei liberale.
Revoluţia Franceză din 1789 a făcut cea mai îndrăzneaţă încercare de reinterpretare a suveranităţii,
mai mult în termeni democratici decât liberali. Descrisă de Finer (1997, p. 1516) ca fiind „cel mai important
eveniment unic din întreaga istorie a guvernării”, experienţa franceză a creionat schiţa democraţiei moderne.
Revoluţionarii francezi au privit statul centralizat unitar ca expresia suverană a unei comunităţi naţionale
formată din cetăţeni cu drepturi egale.
Revoluţionarii francezi au favorizat votul universal şi un guvern împuternicit să urmărească voinţa
generală.
Voinţa generală este urmată atunci când cetăţenii iau decizii pentru binele societăţii ca întreg şi nu pentru
interesele unor indivizi şi grupuri particulare din cadrul acesteia. Termenul a fost central în gândirea filosofului
francez Jean-Jacques Rousseau (1712–78), iar afirmaţia sa despre interesul colectiv încă îşi găseşte ecouri în
anumite grupuri de interese speciale din cadrul Franţei.
Principiile revoluţiei franceze modernizatoare au fost articulate în Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului, un document descris de Finer ca fiind „de fapt, schiţa tuturor statelor moderne”. Declaraţia a
servit ca preambul al constituţiei franceze din 1791, fiind parte din constituţia actuală a acestei ţări.
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, Franţa, 1789
1. Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Diferenţele sociale se pot baza doar pe considerentul
binelui comun.
2. Scopul fiecărei instituţii politice este păstrarea drepturilor naturale şi neprescriptibile ale omului.
Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, securitatea şi rezistenţa în faţa opresiunii.
3. Sursa întregii suveranităţi stă, în primul rând, în Naţiune. Nicio corporaţie sau individ nu poate exercita
vreo autoritate care nu emană, în mod clar, din aceasta.
4. Libertatea este capacitatea de a face orice lucru care nu îi răneşte pe ceilalţi. De aici, singurele limite
puse asupra exercitării drepturilor naturale ale individului sunt cele care asigură beneficierea altor membri ai
societăţii de aceleaşi drepturi. Aceste limite pot fi stabilite doar prin lege.
5. Legea are dreptul de a interzice doar acele acţiuni care dăunează societăţii. Niciun lucru care nu este
interzis de legislaţie nu poate fi oprit şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceva care nu apare în lege.
6. Legea este expresia voinței generale. Toţi cetăţenii au dreptul să participe la formarea ei, fie în persoană,
fie prin reprezentanţii lor. Aceasta trebuie să fie la fel pentru toţi, fie că pedepseşte, fie că protejează.
Expansiunea statului
Războiul total, o noţiune semnificativă în secolul al XX-lea, a necesitat mobilizarea populaţiei pentru a
susţine conflictul dus cu arme performante pe o scară geografică largă. Aceste războaie au fost purtate între ţări,
nu doar între forţele armate, cetăţenii fiind mobilizaţi în numele naţionalismului. Războiul total a avut nevoie
de conducerea, intervenţia şi fondurile alocate de către stat.
Statul keynesian al bunăstării (KWS) a combinat politicile guvernamentale contra-ciclice pentru a limita
fluctuaţiile şomajului cu garanţiile statului privind îngrijirea medicală, întreţinerea locuinţelor şi a veniturilor.
Puterea instituționalizată
Instituții politice = tipar stabilit și durabil al autorității

A instituționaliza = a permanentiza o relație politică
Instituțiile politice sunt structurile de guvernământ în vigoare, precum departamentele legislative și
executive.
O instituție politică este autoritate congelată sau parțial solidificată. De-a lungul timpului oamenii s-au
obișnuit să se aștepte ca instituțiile politice să rezolve probleme, să hotărască în cadrul controverselor și să
stabilească direcții.
Instituțiile deoarece sunt compuse din multe persoane durează generații, capătă o existență proprie,
independent de oamenii asociați temporar cu ele.
Aceasta conferă stabilitate sistemului politic; cetățenii știu cine este responsabil.
Forma de stat
Există multe moduri de a clasifica formele de guvernământ. O veche problemă, acum pe cale de dispariție,
este „forma de stat”, dacă o țară este monarhie sau republică.
Monarhie = conducere ereditară de către o singură persoană.
Republică = sistem politic fără monarh.
Majoritatea țărilor sunt acum republici, dar aceasta nu înseamnă neapărat „bine” sau „democratic”.
Monarhii constituționali încă domnesc nominal (dar nu conduc) în Marea Britanie, Norvegia, Suedia,
Danemarca, Spania sau Olanda.
Monarhii tradiționale, în vigoare, încă se găsesc în lumea arabă – Maroc, Arabia Saudită, Iordan, Kuweit.
State eficiente
Statele eficiente controlează și impun taxe pe întreg teritoriul. Legile sunt în cea mai mare parte respectate.
Guvernul are grijă de bunăstarea și securitatea generale.
Corupția este relativ mică.
Statele eficiente tind să fie mai prospere și să colecteze taxe apreciabile (între 25 și 50% din PIB).
Exemple: Japonia, Statele Unite ale Americii și țările din vestul Europei.
State slabe
Stat slab = stat incapabil să guverneze eficient, corupt și marcat de criminalitate.

Statele slabe se carcacterizează prin pătrunderea infracționalității în politică. Nu se poate spune unde se
termină una și unde începe cealaltă.
Guvernul nu are puterea de a lupta împotriva fărădelegilor, a traficului de droguri și a mișcărilor
separatiste.
Justiția se cumpără. Democrația este mai mult în teorie decât în practică, iar alegerile sunt adesea fraudate.
Se colectează puțin din impozitare. Veniturile obținute din resurse naturale dispar în buzunare private.
Exemple: o mare parte a țărilor din Asia, Africa și America Latină.
State eșuate
Statele eșuate nu au efectiv nicio guvernare națională.

Comandanții militari, milițiile, cultivatorii de opiu fac ce doresc.
Nu există lege în afara puștii.
Există amenințarea separării teritoriale.
Standardele de educație și de sănătate sunt în declin.
32 | Claudiu Marian
Doar ajutorul extern și presiunea din afară le împiedică să dispară cu totul.

Exemple: Afganistanul, Irakul și Somalia.
Sisteme unitare sau federale
Sistem unitar = centralizare a puterii în capitala unei națiuni cu un grad mic de autonomie pentru
subdiviziuni.
Subdiviziuni civile de ordinul întâi = principalele componente teritoriale ale țărilor, precum statele în
SUA și provinciile în Spania.
Federalism = echilibrare a puterii între capitala unei națiuni și subdiviziunile autonome, precum statele
americane.
Sistemele unitare
Guvernele unitare controlează autoritățile locale și viața cetățenilor mai mult decât o fac sistemele
federale.
Statele unitare au o poliție națională și un sistem judiciar unic, ai cărui funcționari judiciari sunt numiți
în funcție de guvernul național.
Tensiunile centru-periferie sau regionalismul
Tensiune centru-periferie = resentiment al zonelor periferice față de ideea de a fi conduse de capitala

unei națiuni.
Regionalism = sentiment al diferențelor regionale și uneori tendințe separatiste.
Motive: economia – naționaliștii locali pretind adesea că regiunea lor este mai săracă și escrocată de
guvernul central. Regiunea poate avea o limbă și o cultură distinctă pe care cetățenii ei doresc s-o păstreze.
Deciziile politice importante nu sunt luate sub control local. Resentimentele de ordin istoric.
Mai multe sisteme unitare caută soluții la problema regională.
Devoluțiunea în Marea Britanie
Devoluțiune = delegare a unor puteri de la guvernul central la unitățile componente.

Scoțienii și galezii celtici păstrează o conștiință activă a diferențelor față de Anglia. Le displace să fie
conduși de Londra.
În 1997 guvernul Tony Blair a aprobat proiecte de lege privind devoluțiunea care acordau puteri sporite
Scoției, Țării Galilor și Irlandei de Nord.
Parlamentul scoțian ales prima dată în 1999 are acum un guvern de naționaliști scoțieni cu puterea de a
mări impozitele și de a administra educația, serviciile medicale, sistemul judiciar și guvernul local. (asemenea
unui stat din SUA).
Unii spun că Marea Britanie e cvasifederală, deși ea este încă un stat unitar.
Descentralizarea în Franța
Descentralizare = transfer al unor funcții administrative de la guvernul central către nivelurile inferioare;
mai puțin decât devoluțiunea.
Din punct de vedere istoric Franța a fost mai unitară decât Marea Britanie. Totul era condus din Paris.
Ludovic al XI-lea, cardinalul Richelieu (administratori provinciali = intendenții) sau Napoleon au sporit
centralizarea.
Dar Franța, ca și Marea Britanie are subculturi regionale caracteristice: bretonii celtici, locuitorii din sud
din regiunea Midi-Pirinei sau corsicanii.
1960 președintele de Gaulle a constituit 22 de regiuni constând în două până la opt departamente.
1981 președintele Mitterrand a instituit descentralizarea autentică oferind regiunilor anumite puteri de
planificare economică.
Autonomia în Spania
Problemele regionale ale Spaniei erau printre cele mai dificile din Europa (pe locul al doilea după cele
ale Iugoslaviei).
Bascii și catalanii, în nordul Spaniei, au limbi necastiliene și culturi distincte.
Tentativele de centralizare pe model francez au sporit și mai mult resentimentele regionale.
Democrația spaniolă de după Franco a instituit 17 guvernări regionale numite autonomias.
Pentru a potoli sentimentul regionalist Madridul a permis regiunilor să devină autonome, cu parlamente
regionale, putere de impozitare, drepturi de limbă și control asupra cheltuielilor locale.
Tensiunile centru-periferie persistă. Catalonia, ETA etc.
Argumente pro și contra sistemelor unitare
Autoritatea poate fi supraconcentrată în mod irațional. (este posibil ca forul local să nu fie în stare să
instaleze un semafor fără permisiunea capitalei).
Centralizarea puterii poate fi un avantaj în confruntarea cu problemele moderne.
Capitala poate să reunească resursele economice și să coordoneze planificarea și dezvoltarea.
Impozitarea este aceeași în întreaga națiune. (firmele și indivizii nu mai fug în zonele cu taxe mai mici).
Standardele de educație pot fi ridicate și uniforme.
Sistemele federale
Federalismul acordă subdiviziunilor civile de ordinul întâi multă autonomie în timp ce guvernul central
conduce zone care sunt inerent naționale.
Punctul esențial al unui sistem federal este că statele componente au unele puteri care nu pot fi ușor
trecute cu vederea de guvernul central.
Componentele unui sistem federal sunt reprezentate de regulă într-o cameră superioară precum Senatul
Statelor Unite sau Bundesrat în Germania.
În sistemele federale guvernul central are control exclusiv asupra politicii externe, de apărare și monetare.
Statele controlează de regulă educația, poliția, drumurile și alte probleme locale.
Există mai multe motive care determină crearea unei uniuni federale:
• securitatea națională – statele mici și slabe nu se pot apăra;
• scopurile economice – piața extinsă fără bariere comerciale (SUA, UE)
• unitatea națională – federalismul singura cale a controla teritorii vaste sau de a păstra culturile
locale.
Argumente pro și contra sistemelor federale
Cetățenii sunt mai aproape decât oricând de guvernele lor locale, putându-i influența pe oficiali și urmări
cum sunt luate deciziile.
Există posibilitatea ca guvernele locale să nu dispună de banii necesari pentru finanțarea programelor.
Luarea deciziilor la nivel local poate duce la suprapunerea serviciilor și proastă coordonare.
34 | Claudiu Marian
Statele și economia
Guvernele mai pot fi clasificate și după modul cum tratează problema economiei.
Statele se confruntă cu două întrebări:
1. Cât din economie ar trebui să dețină sau să supravegheze statul?
2. Cât din averea statului ar trebui redistribuită pentru a ajuta sectoarele mai sărace ale societății?
Răspunsurile produc patru abordări de bază față de promovarea bunăstării generale: laissez-faire,
etatismul, socialismul și statul social.
Sistemul laissez-faire
Laissez-faire = fr. Pentru „lăsați să se facă”; sistem economic cu minimă interferență și supraveghere din
partea guvernului; capitalism.
Într-un sistem laissez-faire, guvernul deține o mică parte a industriei sau deloc și redistribuie puțin sub
forma programelor dedicate asistenței sociale.
Aceste țări urmează linia lui Adam Smith, secondat de Thomas Jefferson, care a argumentat că intervenția
guvernului în economie scade dezvoltarea și prosperitatea.
Teoria este aici că întreprinderile private și inițiativa individuală fac națiunea atât liberă, cât și prosperă.
Statul social
Stat social = sistem economic de redistribuție guvernamentală majoră a veniturilor către cetățenii
mai săraci.
Un stat social deține o mică parte a industriei sau deloc, dar redistribuie averea către cei aflați într-o
situație economică precară.
Uneori cunoscute drept „democrații sociale”, statele sociale din nord-vestul Europei oferă beneficii „din
leagăn până în mormânt” în domeniul asigurărilor de sănătate, îngrijirii copilului, instruirii în vederea ocupării
unui loc de muncă și fondurilor pentru pensionari.
Ca să plătească pentru acestea, ele percep cele mai mari taxe din lume (Suedia și Danemarca peste 50%
din PIB).
Industria este totuși privată și aduce bani.
Etatismul
Etatism = sistem economic în care statul deține principalele industrii pentru a-și mări puterea și
prestigiul; un sistem precapitalist.
Etatismul este un sistem vechi, anterior celui de tip laissez-faire.
Într-un sistem etatist, statul este capitalistul numărul unu, deținând și conducând o mare parte din
principalele ramuri ale economiei, dar oferind puține prestații sociale.
După numele din franceză étatisme, acesta înglobează ideea că statul este deținătorul căilor ferate, al
combinatelor siderurgice, al băncilor, al petrolului și al marilor întreprinderi.
Întreprinderile mici și mijlocii sunt încredințate domeniului privat.
Rezultatele economice sugerează că firmele deținute de stat sunt ineficiente deoarece sunt conduse de
birocrați și nu au concurență; ele operează în pierdere și trebuie să fie finanțate de trezoreria națională.
Socialismul
Socialism = sistem economic în care guvernul deține industria, declarativ pentru binele întregii societăți;
opus capitalismului.
Un sistem socialist implică atât posesia statului, cât și beneficii considerabile în domeniul asistenței sociale.
Ilustrat de fosta Uniune Sovietică, guvernul deține aproape toate mijloacele de producție, pretinzând a
conduce economia în interesele societății ca întreg.
Colapsul regimurilor comuniste (care se autointitulau „socialiste”) indică faptul că funcționau prost.
Întrebări
1. Care este diferența dintre națiune și stat?

2. Ce sunt statele slabe? Ce sunt statele eșuate?
3. Care sunt problemele sistemelor unitare? Care sunt problemele sistemelor federale?
4. Care este diferența dintre socialism și etatism?
5. Ce implică un sistem de tip laissez-faire?
6. Descrieți statul social.
7. Monarhie = conducere ereditară de către o singură persoană. A/F
8. Statele unitare au o poliție națională și un sistem judiciar unic, ai cărui funcționari judiciari sunt
numiți în funcție de guvernul național. A/F
Regimuri politice
Democrația
Democrație = sistem politic caracterizat de participare colectivă, alegeri competitive, drepturi ale omului
și civile.
Trăim într-o eră a democraţiei; pentru prima dată în istorie, majoritatea oamenilor din lume trăiesc sub
conduceri democratice acceptabile. Acest lucru reflectă transformarea dramatică a peisajului politic global de
la sfârşitul secolului al XX-lea.
Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi a punerii sub semnul întrebării a principiului suveranităţii
necondiţionate a statului, promovarea democraţiei a devenit un obiectiv ideologic mai explicit al Vestului.
Statele Unite, în particular, au susţinut regulat faptul că: „politica Statelor Unite este de a căuta şi susţine
mişcările şi instituţiile democratice din fiecare naţiune şi cultură, scopul final fiind cel de sfârşire a tiraniei din
lume” (Casa Albă, 2006).
În timp ce democraţia continuă să se răspândească, aceasta devine tot mai variată.
Formele democraţiei
• Democraţia directă
• Democraţia deliberativă
• Democraţia reprezentativă (indirectă)
• Democraţia liberală
• Democraţia neliberală
Democraţia directă
Cetăţenii se adună pentru a discuta şi a lua decizii de interes comun.

Principiul de bază al democraţiei este auto-guvernarea; cuvântul în sine vine de la termenul grecesc
demokratia, însemnând guvernarea (kratos) de către popor (demos).
Din această perspectivă, democraţia nu se referă la alegerea conducătorilor de către cei conduşi, ci la
refuzul oricărei separări dintre acestea două.
Modelul democraţiei este o formă de auto-guvernare în care toţi cetăţenii adulţi participă la formarea
deciziilor colective într-un mediu al egalităţii şi dezbaterii deschise.
Într-o democraţie directă, statul şi societatea devin un întreg.
Democraţia directă a apărut în Atena antică. Între anii 461 şi 322 î.e.n., Atena era polis-ul (oraş-
comunitate) conducător din Grecia antică. Polis-urile erau mici sisteme politice independente conţinând, de
obicei, un centru urban şi un mediu rural.
Toţi cetăţenii pot participa la întâlnirile adunării, pot servi consiliul de guvernare şi pot ocupa locurile
juraţilor.
Conform istoriei, nu a existat niciun simbol mai puternic al democraţiei directe decât Ekklesia ateniană
(Adunarea Poporului).
Orice cetăţean cu vârsta de 20 de ani putea participa la sesiuni ale adunării şi se putea adresa tovarăşilor
lor; întrunirile erau pentru cetăţeni, nu pentru reprezentanţii lor.
38 | Claudiu Marian
Adunarea se întâlnea de aproximativ 40 de ori pe an pentru a rezolva problemele aduse în faţa sa, incluzând
subiecte recurente precum cele referitoare la război şi pace (cucerirea imperială era obiectivul principal).
Caracterizarea făcută democraţiei de către Aristotel
Toţi guvernează asupra fiecăruia şi fiecare guvernează asupra tuturor;

Întâlnirile sunt disponibile tuturor, exceptând cele care pretind experienţă şi calificare;
Nicio condiţie legată de proprietate pentru deţinerea funcţiilor oficiale sau doar una redusă;
Deţinerea funcţiilor trebuie să fie de scurtă durată; nicio persoană nu ar trebui să deţină aceeaşi funcţie
de două ori (exceptând poziţiile militare);
Juraţii aleşi din rândul cetăţenilor trebuie să judece toate cazurile importante;
Adunarea trebuie să fie supremă, deasupra tuturor cauzelor;
Cei care participă în cadrul adunărilor şi servesc ca juraţi sau magistraţi trebuie plătiţi pentru serviciile lor.
Democraţia ateniană
Un sistem legal politic puternic a reprezentat faza finală a democraţiei ateniene. Câteva sute de juraţi,
aleşi din nou la întâmplare dintr-o bază de voluntari, au decis procesele pe care cetăţenii le-au înaintat adesea
împotriva celor care au acţionat împotriva adevăratelor interese ale polis-ului. Curţile funcţionau ca o arenă de
responsabilitate în care figurile principale (incluzând generalii) au fost aduse în discuție.
Pentru atenieni, politica era, în sine, o activitate de amatori ce putea fi întreprinsă de către toţi cetăţenii
în interesul comunităţii în ansamblu şi pentru sporirea propriei dezvoltări. Implicarea în democraţie însemna
a fi informat despre polis – iar un cetăţean educat însemna un întreg mai puternic.
Democraţia redusă a Atenei a avut probleme serioase:
Cetăţenia era limitată la bărbații ai căror părinţi erau cetăţeni. Astfel, majoritatea adulţilor – incluzând
femeile, sclavii şi rezidenţii străini – erau excluşi. Femeile nu au avut niciun rol public semnificativ, în timp ce
criticii au declarat faptul că sclavia a asigurat platforma de pe care elita cetăţenească îşi putea face timp pentru
afacerile publice (Finley, 1985).
Participarea nu era, în practică, atât de extinsă pe cât le plăcea atenienilor să pretindă. Majoritatea
cetăţenilor era absentă de la majoritatea întâlnirilor adunării chiar şi după introducerea unei răsplate de
participare.
Democraţia ateniană era cu greu aplicată într-un guvern slab.
Principiul auto-guvernării nu a condus întotdeauna la o politică decisivă şi coerentă. Lipsa unei birocraţii
permanente a contribuit, în cele din urmă, la apariţia unei guvernări ineficiente, conducând la prăbuşirea
republicii ateniene după înfrângerea în război.
Democraţia redusă a Atenei – concluzii
Poate că democraţia ateniană a avut o limită redusă prin faptul că putea funcţiona doar pe o scară restrânsă
care îi limita potenţialul pentru expansiune şi, mai rău, îi sporea vulnerabilitatea în faţa acaparatorilor mai mari.
Cu toate acestea, experimentul democratic atenian a prosperat timp de peste 100 de ani. Acesta a asigurat
o formulă stabilă de guvernare, permiţându-le atenienilor să îşi stabilească o poziţie de conducere în cadrul
politicilor complexe ale lumii greceşti. Atena demonstrează faptul că democraţia este, în anumite condiţii, un
scop realizabil.
Cu siguranţă, Finer (1997, p. 31) a avut dreptate atunci când a recunoscut contribuţia Atenei în cadrul
politicilor vestice: „grecii au inventat două dintre cele mai puternice trăsături politice ale perioadei noastre
contemporane: aceştia au inventat tocmai ideea de bază a cetăţeniei – opusă supuşilor – şi cea a democraţiei”.
Democraţia deliberativă
Filosoful german Jurgen Habermas este aici figura-cheie. El sugerează faptul că ar trebui să privim
democraţia ca pe o metodă de comunicare. În mod specific, democraţia este rezultatul discuţiilor libere, publice
şi raţionale dintre cetăţeni competenţi într-un context de deschidere şi egalitate (Habermas, 1975).
Cohen (1997, p. 79) sumarizează teza deliberativă: „rezultatele sunt legitime din punct de vedere
democratic dacă şi numai dacă acestea pot fi obiectul unei dispute libere şi raţionale între oameni egali”.
Democraţia deliberativă: propunerea lui Leib pentru o a treia ramură a guvernării, mai popu-
lare, în Statele Unite
O Cameră populară nouă formată din 525 de cetăţeni aleşi la întâmplare pentru serviciul obligatoriu. Era
adus câte un exemplu nou pentru fiecare subiect.
Camera era împărţită în 35 de grupuri a câte 15 oameni.
Fiecare grup discuta acelaşi subiect faţă în faţă timp de câteva zile.
Subiectele erau considerate pe baza unor propuneri semnate de 10% din populaţie sau printr-un vot
majoritar în Camera Reprezentanţilor sau Senat.
Grupurile îşi concluzionau dezbaterile printr-un vot secret.
Transcrierile acestora erau publicate, dar anonimitatea era respectată.
Dacă sunt obţinute două treimi din majoritate în urma strângerii voturilor tuturor grupurilor, propunerea
nu devine lege până ce nu este aprobată de Cameră şi Senat sau de către Curţi.
Existenţa unei agenţii administrative pentru oferirea de suport grupurilor prin, de exemplu, materiale
rezumatoare. Anumiţi membri ai acestei agenţii sunt aleşi; alţii sunt numiţi de partidele politice.
Democraţia deliberativă
Ideea de bază este una directă. Într-o discuţie deschisă, argumentele bazate pe interese personale sunt
imediat recunoscute şi discreditate; argumentarea publică implică apelul la binele comun. Discuţia liberă şi
sinceră oferă idei asupra cărora pot cădea toţi de comun acord, permiţând trimuful argumentului celui mai
puternic şi nu al celui mai puternic vorbitor.
Dezbaterile autentice permit, de asemenea, formarea şi nu doar exprimarea opiniei publice, astfel
asigurând creuzetul formării dorinţei comune. În astfel de condiţii, trebuie să se ajungă la un consens referitor
la ceea ce este cu adevărat în interesul public, în care să triumfe raţiunea asupra intereselor.
Chiar dacă deliberarea nu oferă un consens, votul trebuie să urmeze dezbaterii şi să nu fie un substitut al
acesteia. La fel ca şi grecii antici, democraţii deliberativi încurajează cântărirea argumentelor participanţilor, nu
apariţia de compromisuri între interese.
Grade de democraţie: de la unanimitate la pluralitate
Unanimitate
Toţi sunt de acord, acceptă sau cel puţin consimt.
Majoritate concurentă
Este necesară mai mult de o majoritate: de exemplu, o majoritate dublată de alegători şi state în federaţie.
Majoritate calificată
Mai mult de o simplă majoritate: de obicei, două treimi.
40 | Claudiu Marian
Majoritate ponderată
O majoritate obţinută după ponderarea voturilor în funcție de puterea de vot: de exemplu, acţionarii pot
avea un vot fiecare.
Majoritate absolută
Mai mult de jumătate din cei cu drept de vot.
Majoritate (majoritate simplă)

Mai mult de jumătate din cei care votează.
Pluralitate
Cel mai mare număr de alegători, dar nu neapărat o majoritate.
Democraţia reprezentativă
Un reprezentant stă în locul unei alte persoane, grup sau entitate. Un steag reprezintă o naţiune, un
avocat reprezintă un client, iar politicienii aleşi îşi reprezintă alegătorii, circumscripțiile şi partidele.
La nivel naţional, toate democraţiile contemporane sunt reprezentative şi nu directe. Principiul democratic
s-a transformat din auto-guvernare în guvern ales, având doar o legătură nesemnificativă cu tradiţia antică.
Democrație reprezentativă = democrație în care poporul nu conduce direct, ci prin reprezentanți aleși
și responsabili.
„Testul dublei alternațe” (Samuel Huntington). Dacă după două consultări electorale ajung la guvernare
partide diferite înseamnă că democrația este stabilă.
Democraţia liberală
Prin definiţie, democraţia liberală este o guvernare limitată. Scopul său este de a proteja drepturile
individuale, incluzând libertatea faţă de cererile nejustificate ale statului. În acest fel, populaţia poate fi apărată
de conducătorii săi, iar minorităţile pot fi protejate de pericolul inerent al democraţiei: tirania majorităţii.
În comparaţie cu scopul atotcuprinzător al polis-ului atenian, democraţiile liberale sunt guverne formate
din legi şi nu din oameni. Conducătorii aleşi se supun constituţiilor care includ, de obicei, o declaraţie a
drepturilor individuale.
„fără libertate nu poate exista democraţie” (Beetham)
Democraţia neliberală
Este denumită şi democraţie electorală sau semi-democraţie

În acest model de regim, conducătorul sau conducătorii aleşi oferă o atenţie scăzută drepturilor
individuale, cel puţin atunci când au de-a face cu opozanţi politici.
Chiar şi rezultatul alegerilor este condiţionat de influenţa conducătorului asupra mass-mediei şi de
folosirea resurselor statale pentru a-şi favoriza organizarea, factori care exercită influenţă cu mult timp înainte
de începerea campaniei oficiale.
„democraţie fără rezultat şi competiţie fără alternare” (Huntington)
„oricine câştigă alegerile la preşedinţie este în măsură să guverneze cum crede el sau ea de cuviinţă,
fiind constrâns doar de situaţiile problematice ale relaţiilor de putere existente şi de un mandat limitat
constituţional”
Democraţia liberală vs. neliberală (sinteză)
Democraţia liberală
Este o versiune a democraţiei reprezentative în care scopul democraţiei este limitat la protejarea
constituţională a drepturilor individuale, incluzând libertatea de adunare, a proprietăţii, a religiei şi de exprimare.
Alegerile libere, corecte şi regulate sunt bazate pe un vot aproape universal.
Democraţia neliberală
Este o versiune a democraţiei reprezentative în care conducătorii, odată aleşi, guvernează având doar
câteva limitări şi respect redus pentru drepturile individuale (carisma şi autoritatea liderului)
Pentru a fi reales, preşedintele îşi asigură o acoperire favorabilă a mass-mediei şi adesea îşi hărţuieşte
oponenţii politici
Valuri ale democratizării
Un val de democratizare este un grup de tranziţii de la regimuri non-democratice la unele democratice,

care au loc în cadrul unei anumite perioade de timp şi care depăşesc, în mod semnificativ, tranziţiile în direcţia
opusă din acea perioadă (Huntington)
Valuri ale democratizării Cele trei valuri ale democratizării propuse de Huntington
Perioada Exemple
Primul 1828–1926 Marea Britanie, Franţa, SUA

Al doilea 1943–1962 India, Israel, Japonia, Germania de Vest
Al treilea 1974–1991 Europa de Sud şi de Est, America Latină, părţi din Africa
Primul val
Primele democraţii reprezentative au apărut între 1828 şi 1926.

În timpul acestui prim val, aproape 30 de ţări şi-au stabilit instituţii democratice naţionale – cel puţin
la nivel minimal – incluzând Argentina, Australia, Marea Britanie, Canada, Franţa, Germania, Olanda, Noua
Zeelandă, ţările Scandinave şi Statele Unite.
Cu toate acestea, au avut loc şi anumite regrese, prin răsturnarea democraţiilor nou create de către
dictaturile fasciste, comuniste sau militare în timpul „primului val revers” al lui Huntington din 1922 până
în 1942.
Importanţa primului val al democratizării. Studiu de caz: SUA
Fondatorii republicii s-au gândit la conducerea politică în termeni nedemocratici ca fiind obligaţia unei
nobilimi dezinteresate. Ei au favorizat o republică condusă de o elită, nu o democraţie de tip atenian.
Totuşi, ideea că cetăţenii pot fi reprezentaţi în mod corect de către cei asemenea lor a câştigat rapid teren
în state, consolidat de spiritul egalitarist al unei societăţi de frontieră.
Dreptul la vot s-a extins, rapid, către aproape toţi bărbaţii albi.
42 | Claudiu Marian
Femeilor nu li s-au oferit dreptul la vot în aceleaşi condiţii ca bărbaţilor până în 1919, iar dreptul negrilor
la vot nu a fost pus în aplicare decât odată cu Voting Rights Act (Actul Drepturilor de Vot) din 1965.
Al doilea val
Al doilea val de democratizare al lui Huntington a început odată cu cel de-al Doilea Război Mondial şi a
continuat până în anii ’60.
La fel ca în primul val, unele dintre noile democraţii create în acest moment nu s-au consolidat. De
exemplu, conducătorii aleşi din câteva state ale Americii Latine au fost rapid destituiţi prin lovituri de stat.
Democraţiile stabilite au apărut după 1945 din cenuşa dictaturilor înfrânte, nu doar în Germania de Vest, ci şi
în Austria, Japonia şi Italia. Aceste democraţii de după război au fost introduse de aliaţii victorioşi, conduşi de SUA.
Importanţa celui de-al doilea val al democratizării
Partidele nu au fost menţionate în constituţia americană, însă odată cu cel de-al doilea val, acestea s-au
constituit drept instrumentul principal al democraţiei într-un electorat de mase.
Constituția Germaniei (1949) le-a codificat rolul: „partidele politice trebuie să ia parte la formarea
dorinţei democratice a poporului”.
Totuşi, în diferite cazuri, competiţia efectivă a fost redusă prin apariţia unui singur partid care a dominat
politica naţională timp de o generaţie: Congresul din India, Creştin-Democraţii din Italia, LDP-ul din Japonia
şi laburiștii din Israel.
Al treilea val al democratizării
Cel de-a treilea val al democratizării a fost un produs al ultimului sfert al secolului al XX-lea – care se află
în memoria majorităţii oamenilor în viaţă din prezent. Elementele sale principale şi particulare erau:
Sfârşitul dictaturilor de dreapta din Europa de Sud (Grecia, Portugalia şi Spania) în anii ’70
Retragerea generalilor în mare parte din America Latină în anii ’80
Căderea comunismului în Uniunea Sovietică şi Europa de Est la sfârşitul anilor ’80.
Importanţa celui de-al treilea val al democratizării
Acest al treilea val a transformat peisajul politic global.

Predominanţa democraţiei rezultată din acest val asigură un cadru neprimitor pentru regimurile non-
democratice supravieţuitoare. Chiar şi în Africa sub-Sahariană preşedinţii au fost supuşi realegerii (şi rar înfrângerii).
Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi năruirea oricărei alternative realiste la democraţie, Uniunea
Europeană şi Statele Unite au devenit mai încurajatoare faţă de tranziţiile democratice.
Categoria democraţiei neliberale devine o perspectivă mai plauzibilă a multor regimuri care au apărut în
cel de-al treilea val.
Consolidarea democraţiei
O democraţie este consolidată atunci când asigură un cadru acceptat de competiţie politică. Huntington
a propus un test cu două rezultate: consolidarea are loc atunci când fiecare dintre cele două părţi principale i-a
abandonat celeilalte puterea prin alegeri.
Przeworski: „democraţia este consolidată atunci când... un sistem particular de instituţii devine singura
regulă a jocului şi când nimeni nu îşi poate imagina să acţioneze în afara instituţiilor democratice”.
Regimurile autoritare
Regimurile autoritare sunt guvernate de un grup mic – un partid, un dictator sau o armată – care minimizează
participarea populară.
În abordarea guvernării autoritare, nu trebuie să presupunem faptul că toate aceste state oferă
putere totală şi nelimitată unui despot care caută să obţină control asupra întregii populaţii prin teroare şi
supraveghere.
Chiar şi în secolul al XX-lea regimurile totalitare care pretindeau un suport popular explicit din partea
liderului suprem erau mai degrabă excepţia decât regula.
Guvernarea autoritară
Guvernarea autoritară este o categorie largă, folosită aici pentru a acoperi orice formă de guvernare
non-democratică. Anumiţi autori folosesc termenul într-un sens mai restrictiv pentru a distinge regimurile
autoritare de statele totalitare care urmăreau penetrarea totală a societăţii într-o încercare, speculativă sau reală,
de transformare.
Majoritatea non-democraţiilor sunt, de fapt, mai degrabă autoritare decât totalitare. Acest lucru înseamnă
faptul că liderii urmăresc să îşi menţină controlul propriu (şi să-şi mărească averea) prin limitarea participării
maselor, nu prin mobilizarea populaţiei.
Caracteristici ale regimurilor autoritare
Având în vedere că liderii non-democratici sunt deasupra legii, arhitectura constituţională (în caz că
există) este un ghid nesigur pentru realităţile politice.
Legile sunt vagi şi contradictorii, creând un pretext pentru aducerea în faţa Justiției a oricărui element
problematic.
Curţile speciale, adesea sub forma tribunalelor militare, sunt folosite pentru cazuri sensibile.
Parlamentele şi sistemul judiciar sunt fără resurse, lipsite de profesionalism şi incompetente.
Drepturile civile sunt foarte puţin respectate.
Caracteristici ale regimurilor autoritare (II)
Absenţa unei constrângeri constituţionale duce la un tratament dur faţă de cei fără putere, incluzând
grupurile minoritare, pe cei fără naţionalitate, cei din închisori şi femeile.
Absenţa unui cadru legal clar pentru protejarea drepturilor de proprietate private este un motiv pentru
care guvernarea autoritară este adesea asociată cu stagnarea economică.
Declinul într-un despotism personal este un pericol inerent al regimurilor autoritare. Liderii se bazează
pe controlul a trei resurse-cheie: sistemul militar, patronajul şi mass-media.
Liderii autoritari pot fi înlăturaţi prin complot în orice moment, însemnând faptul că aceştia trebuie să
îşi aloce atenţie constantă menţinerii propriei poziţii.
Caracteristici ale regimurilor autoritare (III)
Politica se află înaintea economiei, iar obedienţa înaintea iniţiativei.

Comunicarea este opacă.
Încrederea lipseşte.
Cheltuielile guvernului sunt folosite greşit, corupţia este mare.
Legile sunt ignorate, iar investitorii străini sunt speriaţi.
În multe cazuri, rezultatul este o societate statică, o economie neperformantă şi o populaţie cinică. Pe
termen lung, o astfel de configuraţie poate fi un recipient slab pentru stabilitatea regimului.
44 | Claudiu Marian
Tipuri de autoritarism
Tipul de autoritarism Exemple

Militar Pakistan, Birmania
Personalist Libia, Venezuela
Monarhie tradiţională Arabia Saudită, Kuweit
Cu un partid dominant Rusia, Zimbabwe
Cu un partid unic China, Cuba
Despotismul personal
Într-un despotism personal, legăturile spre o ideologie mai largă, forţe sociale şi un partid organizat sunt
cel mult ocazionale.
Liderul este discret în deciziile sale, resursă pe care o foloseşte pentru a-şi menţine adversarii nepregătiţi.
De asemenea, are grijă să-şi umple propriile buzunare şi pe cele ale celor din anturajul său.
Guvernarea despotului este exercitată prin liderul în sine, nu prin instituţii. Aşadar, despotismul personal
afişează, într-o manieră puternică şi extremă, trăsături prezente în multe regimuri autoritare.
Despotismul personal a apărut în ţările post-coloniale mici cu economii agricole, în special în perioada
Războiului Rece. Dictatura lui Rafael Trujillo în Republica Dominicană (1930–61) şi a lui Francois Duvalier în
Haiti (1957–71).
Monarhia
Monarhiile conducătoare sunt o formă mai comună şi mai stabilă de guvernare decât despotismul
personal. Acolo unde este acceptată o succesiune a procedurii, monarhia poate asigura un cadru stabil pentru
exercitarea autorităţii tradiţionale.
Statele din Golf fac puţine concesii faţă de democraţie. Constituţia Omanului, elaborată de Sultan în 1996,
clarifică faptul că persoana Sultanului „este inviolabilă şi trebuie respectată, iar ordinele sale trebuie urmate”.
Primul născut (primogeniture) înseamnă moştenirea primului născut, în special a celui de sex masculin.
O monarhie bazată pe acest model de succesiune este expusă riscului ca individul desemnat să nu corespundă
postului.
Partidele politice în cadrul regimurilor autoritare
Secolul al XX-lea a fost martorul apariţiei, dezvoltării şi dezintegrării dictaturilor bazate pe partide care
au monopolizat autoritatea publică în numele modernizării economice, a transformării sociale şi a renaşterii
naţionale.
Partidele comuniste au fost, bineînţeles, exemplul principal, însă partidele fasciste şi naţionaliste au
folosit, de asemenea, angajamentele ideologice pentru a-şi justifica acapararea exclusivă a puterii.
Chiar şi în prezent moştenirea guvernării monopartide, şi în special a celei comuniste, rămâne
semnificativă.
Partidele comuniste
Începutul guvernării partidelor comuniste datează de la Revoluţia Rusă din octombrie 1917. Această
lovitură haotică de stat a semnificat apariţia internaţională a unui regim, o ideologie şi o mişcare revoluţionară
care a căutat să înlăture democraţiile capitaliste din Vest.
Iniţial, puterea comunistă s-a extins în mod dramatic în Europa de Est şi Asia. Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste (URSS) – efectiv un nou imperiu rus – a fost formată în 1924. După 1945, ţări est-europene
precum Polonia şi România au devenit teritorii satelite ale acestui nou imperiu. Comunismul s-a răspândit
dincolo de URSS pentru a înconjura alte ţări precum China, Vietnamul de Nord şi Cuba
Partidele comuniste (II)
În lucrările sale teoretice, Karl Marx (1818–83) a susţinut că, după revoluţie, este nevoie de o perioadă
temporară de „dictatură a proletariatului”:
„Între societățile capitalistă şi comunistă se află o perioadă a transformării revoluţionare a unuia în
celălalt. Acesteia îi corespunde o perioadă de tranziţie politică în care statul nu poate fi mai mult decât dictatura
revoluţionară a proletariatului.”
Revoluţiionarii practici au împrumutat rapid din această observaţie vagă. În mod particular, revoluţionarul
rus Vladimir Lenin (1870–1924) a dezvoltat noţiunea unui partid de avangardă. Afirmaţia lui Lenin a fost aceea
că partidele comuniste deţin o înţelegere profundă a adevăratelor interese ale clasei muncitoare mai mult decât
o fac muncitorii înşişi.
Partidele comuniste (III)
În exercitarea puterii, partidele comuniste conducătoare au dominat toate sectoarele societăţii,

contrazicând în întregime aspiraţia lui Marx conform căreia societatea va ajunge să prevaleze în fața statului.
Viziunea lui Lenin că muncitorii trebuie forţaţi să devină liberi a rezultat într-o lipsă totală de libertate.
Regimurile comuniste erau puternic autoritare, nepermiţând nicio opoziţie, aranjând alegerile, acţionând
deasupra legii, rescriind constituţiile, determinând toate funcţiile majore ale guvernului, controlând presa şi
spionându-şi populaţia.
Sub socialismul de stat partidul controla, iar guvernul implementa – ca urmare a rezultat termenul
compus „partid-stat”.
State-partid comuniste
China (Republica Populară Chineză)

Din 1949, Partidul comunist a reţinut un control politic strict, în timp ce conducea o reformă economică
substanţială şi de succes.
Cuba (Republica Cuba)

Din 1961, un regim comunist condus prin despotism personal de către Fidel Castro. În anul 2008, Raul
Castro a succedat fratelui său mai mare ca preşedinte, creând posibilitatea unei reforme politice.
Laos (Republica Democrată Populară Laos)

Din 1975, o ţară împovărată cu o economie parţial liberalizată şi o conducere de partid îmbătrânită.
Coreea de Nord (Republica Democrată Populară Coreea)

Din 1948, un regim despotic, bazat pe „Iubitul Conducător” Kim Jong-il, fiul „Marelui Lider” Kim
Il‑sung, şi pe sistemul militar.
Vietnam (Republica Socialistă Vietnam)

Din 1976, ca şi în China, Partidul Comunist a iniţiat o reformă economică, reţinând şi un monopol
politic. *Vietnamul de Nord: 1954.
46 | Claudiu Marian
Lovitura de stat
O lovitură de stat militară (sau puci) este o acaparare a puterii politice de către forţele armate sau
secţiunile sale. Cu toate că termenul implică imagini ale unei capturi de putere violente şi nedorite împotriva
conducătorilor civili, multe lovituri de stat care au înlocuit un regim cu un altul au însemnat pierderi de vieți
reduse sau neexistente; şi erau mai mult sau mai puţin invitate de conducătorii anteriori.
Autogolpe (lovitură de stat proprie) este o „lovitură de stat lansată de şeful executiv pentru a-şi extinde
controlul asupra sistemului politic într-o manieră extra-constituţională”.
Întrebări
1. Cetăţenii se adună pentru a discuta şi a lua decizii de interes comun în democrația: directă,
reprezentativă sau liberală?
2. Ce presupune democrația reprezentativă?
3. „Testul dublei alternanțe” înseamnă....................................................
4. Ce înseamnă o majoritate simplă? Dar o majoritate absolută?
5. Ce înseamnă o pluralilate?
6. Democrația neliberală este denumită şi democraţie electorală sau semi-democraţie. A/F
7. Prin definiţie, democraţia liberală este o guvernare limitată. A/F
8. Într-un despotism personal, legăturile spre o ideologie mai largă, forţe sociale şi un partid organizat
sunt cel mult ocazionale. A/F
Constituții și sisteme constituționale
Dimesiunea juridică a politicii
Studiul academic al politicii a început ca o ramură de drept şi în ultima vreme asistăm la un proces de
reînnoire a acestei legături. Patru factori sunt implicaţi în această renaştere a interesului în dimensiunea juridică
a politicii:
Sfârşitul secolului al XX-lea a cunoscut o escaladare a adoptării constituțiilor în rândul statelor post-
autoritare, cu 85 de constituţii introduse între 1989 şi 1999;
Încurajați de caracterul juridic al Uniunii Europene și de activismul juridic din Statele Unite, judecătorii
din cadrul multor democrații liberale au devenit mai favorabili pătrunderii în arena politică și, nu în ultimul
rând, investigării politicienilor corupți;
Politicienii au devenit mai conștienți de potențialul unui cadrul legal coerent în încurajarea stabilității
politice, investițiilor și creșterii economice;
Legislația este în creștere în domeniul dreptului internațional, cu judecători chemați să arbitreze între
dispozițiile conflictuale ale dreptului supranațional și național.
Statul de drept
Stabilind legătura dintre lege și guvernare, ideea de stat de drept (rule of law) oferă un punct de pornire.
În cadrul democrațiilor liberale, statul de drept a reușit să ademenească lideri absoluți în mrejele constrângerilor
juridice. Scopul statului de drept este acela de a înlocui „guvernarea oamenilor” cu „guvernarea legilor”. Atunci
când legea este supremă, guvernanții nu pot exercita puterea arbitrar, iar cei puternici sunt supuși acelorași legi
ca toți ceilalți. Mai exact, statul de drept presupune faptul că legile sunt generale, publice, de perspectivă, clare,
coerente, practice și stabile.
Stat de drept este un termen vestic și în principal de origine anglo-saxonă. Dimensiunile sale variate
includ aplicarea coerentă a legii; o lege pentru toți; și proceduri standard (respectul pentru drepturile legale ale
individului).
Statul de drept – amenințări
Implementarea graduală a statului de drept și a procedurilor standard este o realizare a politicii liberale,
oferind o bază pentru a distinge democrațiile liberale de cele neliberale și pe acestea din urmă de regimurile
autoritare. Însă acest succes nu este niciodată pe deplin sigur.
Constituția americană nu s-a modificat după 11 septembrie 2001, însă drepturile imigranților care au fost
încarcerați timp de câteva luni fără a li se aduce la cunoștință acuzațiile au devenit brusc mai nesigure. Ca și în
cazul tuturor statelor care sunt confruntate cu amenințări externe, statul de drept trece pe locul doi, fiind devansat
în importanță de securitatea națională și necesită o reconstrucție ulterioară prin intermediul tribunalelor.
Drept cutumiar și drept civil
În cadrul democrațiilor vestice, cele două sisteme fundamentale sunt dreptul cutumiar (common law)
și dreptul civil. Este imposibilă înțelegerea diferențelor dintre rolul politic al judecătorilor în democrațiile de
48 | Claudiu Marian
tip anglo-american și din Europa continentală fără a preciza această distincție. Dreptul cutumiar este folosit
cu precădere în Marea Britanie și în fostele sale colonii, incluzând aici Statele Unite. Fundamentat la origine
pe convenții și tradiție, acesta este format din deciziile judecătorilor în cazuri individuale. Aceste decizii au
fost publicate inițial ca o metodă de a standardiza hotărârile juridice în cadrul teritoriului unui stat. Deoarece
judecătorii se supun principiului stare decisis (respectarea deciziilor luate anterior), deciziile acestora creează
precedente și formează un cadru legal previzibil, contribuind așadar la procesul de formare a națiunii.
Drept cutumiar
Dreptul cutumiar, existent în Anglia și în multe dintre fostele sale colonii, este format din hotărâri juridice
în chestiuni care nu sunt în mod expres tratate în legislație. Dreptul cutumiar se bazează pe precedente create
prin decizii în cazuri particulare.
Prin urmare, dreptul cutumiar reprezintă legea făcută de judecători. Desigur, legile explicite sunt
și ele adoptate de puterea legislativă în arii specifice, însă aceste regulamente sunt întemeiate de regulă pe
jurisprudență și sunt rafinate de interpretarea puterii judecătorești. Semnificația politică a sistemelor de drept
cutumiar este aceea că judecătorii reprezintă o sursă independentă care este într-un anumit grad separată de
structurile de guvernare.
Drept civil
Dreptul civil, pe de altă parte, este fondat pe coduri juridice scrise, care încearcă să ofere un cadru
cuprinzător pentru desfășurarea vieții publice, incluzând administrația publică și mediul de afaceri. Codurile
inițiale au fost dezvoltate în timpul lui Iustinian, împărat roman între 527-565. Dreptul roman a evoluat în
coduri civile diferite, situație evidentă în cazul codurilor contrastante existente în Franța și Germania. Aceste
coduri sunt ulterior elaborate prin adoptarea legilor de către parlamentele naționale. Dreptul civil a conturat
caracterul juridic al Europei continentale, al Americii latine, al Uniunii Europene și în mod surprinzător, al
statului Louisiana din SUA.
În sistemul de drept civil judecătorii adoptă decizii mai degrabă prin aplicarea vastelor coduri scrise
decât prin compararea cazurilor. Dreptul civil derivă din codurile dreptului roman (dreptul civil nu este corelat
cu un „caz civil”, care este un termen utilizat pentru a indica o faptă care nu ține de domeniul penalului).
Ce reprezintă o constituție?
„Corpul de doctrine şi practici care formează principiul fundamental de organizare a unui stat. În
anumite cazuri, precum cel al Statelor Unite, constituţia este un document specific scris; în alte cazuri, precum
cel al Marii Britanii, constituţia este o colecţie de documente, statute şi practici tradiţionale care sunt general
acceptate…” (Britannica)
Legea fundamentală/statutul fundamental al unui stat, cuprinzând reglementări legate de: organizarea
politică şi administrativă a statului, caracteristicile regimului politic, stabilirea şi limitarea puterii, împărţirea
competenţelor între puterile statului, centrale şi locale, principiile, formele şi instituţiile guvernării, aspectele
acceptate sau respinse de societate, drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor, condiţiile luării deciziei în
situaţii de criză sau urgenţă etc.
Ansamblul de principii, norme, reglementări care constituie un stat.
Studiul constituțiilor
Putem studia constituțiile din două perspective:

Prima reflectă rolul lor istoric de reglementare a puterii statului asupra cetățenilor săi.
Cel de-al doilea, dar și mai important, rol al constituțiilor este acela de a proiecta o hartă a puterii,
definind structura guvernării, articulând căile puterii și specificând procedurile pentru legiferare.
Prima perspectivă
Pentru filosoful austriac Friedrich Hayek (1899-1992), o constituție reprezenta un mecanism pentru
limitarea puterii de guvernare, fie ea aleasă sau nu. Într-un mod asemănător, Carl Friedrich (1901-1984) definea
o constituție ca un „sistem de constrângeri eficiente și reglementate asupra acțiunilor guvernului” (1937, p.
104). Din această perspectivă, caracteristica esențială a unei constituții este prevederea drepturilor individuale
și afirmarea statului de drept.
A doua perspectivă
Cel de-al doilea, dar și mai important, rol al constituțiilor este acela de a proiecta o hartă a puterii,
definind structura guvernării, articulând căile puterii și specificând procedurile pentru legiferare. După cum
observă Sartori, caracteristica esențială a unei constituții constă în prevederea unui cadru de guvernare.
O constituție fără o declarație a drepturilor continuă să fie o constituție în timp ce un document fără o
hartă a puterii nu reprezintă o constituție. Prin urmare, o constituție este o formă de inginerie politică, ce trebuie
evaluată ca orice altă construcție prin cât de bine supraviețuiește testului timpului. Din această perspectivă,
versiunea americană – care a supraviețuit timp de 200 de ani – este un triumf.
Prevederile constituționale
Preambulul urmărește susținerea populară pentru document cu o declarație de principii și câteodată, o

definiție a scopurilor statului;
Secțiunea organizațională delimitează puterile instituțiilor de guvernare;
Secțiunea privind drepturile cuprinde drepturile individuale și posibil și pe cele colective, inclusiv accesul
la remedii juridice;
Procedurile de revizuire definesc regulile pentru acest proces.
Constituții codificate și necodificate
Un subiect constant de discuție îl reprezintă distincția dintre constituțiile scrise și nescrise. Însă nicio
constituție nu este pe deplin nescrisă; chiar și constituțiile „nescrise” ale Marii Britanii și Noii Zeelande
conțin regulamente și aspecte relevante de drept cutumiar. Descrierea unui contrast între sisteme codificate și
necodificate este mai utilă.
Constituția stabileşte structura formală a statului, precizând competenţele şi instituţiile administraţiei
publice centrale, precum şi relaţia sa cu alte niveluri. În plus, constituţiile exprimă drepturile cetăţenilor şi astfel
creează limite pentru guvernare. O constituție codificată este descrisă într-un singur document; o constituție
necodificată este stabilită în cadrul mai multor documente și este influențată de tradiție și practică.
Constituții rigide și flexibile
Constituțiile flexibile pot fi amendate prin aceeași procedură prin care este adoptată legislația ordinară;
Marea Britanie este exemplul cheie.
Constituțiile rigide sunt consolidate, îngrădite de o procedură de amendare complexă, cum ar fi
majoritatea calificată sau alternativă.
Constituțiile rigide oferă beneficiul general al unui cadru politic stabil. Pentru conducătorii contemporani,
un cadru rigid limitează pericolul care ar surveni în cazul în care oponenții politici ar prelua puterea, deoarece,
cu excepția cazului în care ar reuși să elimine bariera amendamentelor, trebuie ei înșiși să respecte valorile
prevăzute în acord. Inamicii politici, reunindu-se în vederea ajungerii la un acord asupra unei noi constituții,
găsesc așadar siguranță în consolidare. Cu alte cuvinte, o constituție rigidă poate rezulta într-un echilibru politic.
Constituțiile flexibile, deși rare, oferă într-adevăr avantajul adaptabilității imediate. În Noua Zeelandă,
această flexibilitate a permis o reformare a sistemului electoral şi a administraţiei publice a ţării în anii 1980
50 | Claudiu Marian
şi 1990. În mod similar, în Marea Britanie s-a putut realiza procesul de devoluție pentru Scoția și Țara Galilor
în 1999 fără a fi nevoie de modificări constituționale. În majoritatea țărilor, astfel de schimbări radicale ar fi
solicitat amendamente constituționale.
Legile constituționale în ansamblul sistemului legislativ
Legi constituţionale (privesc revizuirea constituţiei, aprobate prin referendum, devin parte integrantă
din constituţie);
Legi organice (domenii expres consacrate de constituţie, de importanţă vitală pentru stat);
Legi ordinare (domenii sociale de importanţă mai redusă).
Sisteme constituționale
Studiul constituţiilor şi sistemelor constituţionale – preocupare a dreptului constituţional, ştiinţelor

politice, sociologiei politice etc.
Precursor: Aristotel (Constituţia Atenei, Etica nicomahică, Politica)
Tradiţii diferite în materie de drept constituţional:
Statele cu constituţii stabile sunt mai puţin expuse schimbărilor violente, extreme (ex. UK, SUA)
Schimbările frecvente ale constituţiei (Franţa a avut 15, Iugoslavia lui Tito 1 constituţie la 10 ani) conduc
la instabilitate politică, violenţă, dictaturi şi chiar război civil
Sistemul constituțional britanic
Constituţie cutumiară, flexibilă

Origini: războaiele baroniale din Anglia medievală – regele Ioan fără de Țară a cedat o parte din putere
Parlamentului britanic prin celebrul statut constituţional Magna Carta Libertatum din 1215.
Statute constituţionale: Magna Carta Libertatum (1215), Provisions of Oxford (1258) – nașterea
Guvernului Majestăţii Sale, Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Union with Scotland Act (1706).
Acquis-ul comunitar european este integrat în constituţia britanică
Reglementări constituționale
Stat unitar, chiar dacă Uniunea cuprinde Anglia, Țara Galilor, Scoţia și Irlanda de Nord.
Supremaţia Parlamentului – actele sale au putere constituţională
Supremaţia legii (rule of law)
Monarhie constituţională ereditară (Casa de Windsor) – Regele/regina domnește, dar nu guvernează
Separaţia puterilor nu este atât de clară (Executivul și Legislativul nu sunt separate net – membrii
Guvernului sunt și membrii ai Parlamentului cu drept de vot)
Liderul partidului majoritar în Camera Comunelor este numit de monarh Prim-Ministru – acesta
conduce Guvernul
Guvernul cade ca urmare a moţiunii de cenzură a Camerei Comunelor – nu e condiţionat direct de alegerile
generale care se ţin în principiu 1 dată la 5 ani (Actul Parlamentului din 1911 reglementează aceste alegeri).
Curtea Supremă a Regatului Unit a fost înfiinţată în 2005 prin Actul de Reformă Constituţională.
Constituția Statelor Unite ale Americii
Cea mai stabilă constituţie scrisă din lume

Datează din 1787, în vigoare din 1789.
Se schimbă prin sistemul de amendare (amendamente) – au fost peste 10.000 propuse până în prezent,
doar 27 acceptate!
Constituţie de buzunar
Inspirată de dreptul constituţional britanic și filosofii contractualiști (Locke, Montesquieu).
US Bill of Rights (1791) – 10 amendamente adăugate Constituţiei SUA.
Consacră suveranitatea naţională („We, the People”)
Separaţie clară a puterilor statului
Reglementări constituționale
Republică democratică
Stat federal (iniţial era formal o confederaţie) – competenţele guvernului federal şi ale guvernelor statale
(federate) sunt stabilite
Stabileşte şi limitează puterile statului
Puterea legislativă: Congresul
Puterea executivă: Preşedintele; Vice-Preşedintele este important în caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale
(prin înlăturare sau deces)
Puterea judecătorească: sistemul de curţi, incluzând Curtea Supremă
Sistemul constituțional francez
Printre cele mai instabile – 15 constituţii până în prezent.

Franţa nu a avut o constituţie înainte de 1789.
Monarhie absolută („Vechiul Regim”) – Revoluţie republicană (1789–1795) – Directorat (1795–1799) –
Consulat (1799–1804) – sfârşitul de facto al revoluţiei – Imperiul lui Napoleon I (1804–1815) – sfârşitul Primei
Republici – Restauraţia Bourbonilor (1814–1830) – prima monarhie constituţională – monarhia din iulie
(1830–1848) – Loius Philippe, ducele d’Orleans – A Doua Republică (1848–1951) – Al Doilea Imperiu condus
de Louis-Napoléon Bonaparte (1852–1870) – A Treia Republică (1870–1940) – A Patra Republică (1946–1958)
– parlamentară – A 5-a Republică (1958–) – semi-prezidenţială.
Sistemul actual
Constituţia Franţei din 1958 după venirea la putere a lui Charles de Gaulle – amendată de 8 ori până în
prezent; modelul Constituţiei României
Preambul: Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789)
Franţa este un stat secular şi democratic derivându-şi puterile din suveranitatea poporului
Preşedintele ales de popor iniţial pentru 7 ani, după reforma din 2000 pentru 5 ani – preşedinte puternic politic
Executiv bicefal, dar mai puternic decât cel al Republicii a 4-a
Sunt stabilite prerogativele Preşedintelui, Guvernului, Parlamentului şi puterii judecătoreşti (inclusiv o
Înaltă Curte), este creat un Consiliu Constituţional şi un Consiliu Economic şi Social.
Problemă: situaţia de coabitare între Preşedinte şi Prim-Ministru în caz că fac parte din familii politice diferite.
Întrebări
1. Scopul statului de drept este acela de a înlocui „guvernarea oamenilor” cu „guvernarea legilor”. A/F
2. Dreptul cutumiar se bazează pe precedente create prin decizii în cazuri particulare. A/F
3. În sistemul de drept civil judecătorii adoptă decizii mai degrabă prin aplicarea vastelor coduri scrise
decât prin compararea cazurilor. A/F
4. Ce reprezintă o constituție?
5. O constituție fără o declarație a drepturilor continuă să fie o constituție în timp ce un document fără
o hartă a puterii nu reprezintă..........................................................
6. Enumerați cele 4 părți componente ale unei constituții.
Partidele politice
Moise Ostrogorski (1854-1919) a demarat o comparaţie inovatoare a organizării partidelor din Marea
Britanie şi Statele Unite ale Americii. Ostrogorski a fost unul din primii studenţi ai ştiinţelor politice care au
recunoscut că partidele politice deveneau vitale în noua eră a politicii democratice: „oriunde se dezvoltă această
viaţă a partidelor, ea se concentrează pe sentimentele politice şi pe voinţa activă a cetăţenilor”.
Presupunerea lui Ostrogorski potrivit căreia partidele dobândeau o importanţă tot mai mare s-a dovedit
a fi pe deplin justificată. În Europa Occidentală, partidele de mase se luptau pentru obţinerea voturilor unui
electorat extins. În statele comuniste sau fasciste, partidele de guvernământ monopolizau puterea în încercarea
de a reconstrui societatea. În ţările în curs de dezvoltare, partidele naţionaliste deveniseră vehiculul de
îndepărtare de la conducere a colonialiştilor.
În secolul al XX-lea, partidele s-au dovedit a fi o forţă mobilizatoare esenţială, atrăgând pentru prima
oară milioane de oameni în procesul politic naţional. Partidele se lepădau de imaginea lor iniţială pe măsură
ce facţiunile private se angajau în acapararea sau chiar pervertirea interesului public. În schimb, ele au fost
acceptate ca instrument necesar în stabilirea interesului colectiv.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, partidele au început să fie menţionate explicit în constituţiile
nou-redactate. Unele ţări au interzis candidaţii independenţi sau le-au interzis membrilor partidelor să migreze
odată ce au fost aleşi. La sfârşitul secolului, majoritatea democraţiilor liberale au oferit finanţări publice pentru
a susţine activităţile partidelor. Partidele deveniseră o parte a sistemului.
Ce este un partid politic?
Sartori defineşte un partid politic drept „un grup politic identificat printr-o denumire oficială care
se prezintă în alegeri şi plasează prin intermediul alegerilor candidaţi în funcţii publice”. Spre deosebire de
grupurile de interese, partidele au ca scop obţinerea „cheilor” guvernării; aşa cum spune Weber, ele trăiesc
„într-o casă a puterii”.
Elementele caracteristice ale organizării partidelor în Europa Occidentală
Comentariu Nivel
Conducerea partidului Atunci când partidul este la guvernare, liderii sunt de Naţional
obicei miniştri ai guvernului.
Partidul în parlament Membri ai partidului parlamentar, inclusiv deputaţii. Naţional
Organizaţia centrală a partidului Oficialii de la sediul central al partidului. Naţional
Partidul la nivel regional şi local Membri ai partidului aleşi în adunările regionale sau Subnaţional
locale; oficiali locali şi simpli membri de partid.
Partidul în Uniunea Europeană Membri ai Parlamentului European unde Supranaţional
reprezentanţii unui partid naţional se alătură unor
grupuri de partide mai mari, transnaţionale.
54 | Claudiu Marian
Partidele continuă să îndeplinească patru funcţii importante
Partidele de la putere oferă o direcţie guvernării, îndeplinind misiunea vitală de conducere a statului;
Permiţându-le votanţilor să aleagă între partide cu echipe de lideri diferiţi şi adesea cu politici diferite,
sistemul de partide concurente validează democraţia liberală;
Partidele funcţionează ca agenţi de recrutare politică, pregătind şi recrutând candidaţi pentru legislativ
şi executiv;
Partidele funcţionează ca mijloace de agregare a intereselor, filtrând o multitudine de cereri specifice în
pachete de propuneri realizabile. Partidele selectează politicile şi le combină într-un program general.
Organizarea şi membrii partidelor
Partidele politice sunt organizaţii complexe, împărţite pe mai multe niveluri. Elementele lor variate sunt
unificate într-o identitate comună şi, uneori, în obiective comune.
„Un partid nu este o comunitate, ci o serie de comunităţi, o uniune de grupuri mici dispersate pe teritoriul
ţării şi conectate de instituţii coordonatoare” (Duverger). Este un sistem politic în miniatură.
La nivel naţional, principala distincţie are loc între partidul din parlament şi oficialii de la sediul central
al partidului. Dar liderii de top unesc şi integrează adesea cele două zone, conducând atât partidul parlamentar,
cât şi organizaţia de partid.
La nivel subnaţional, multe partide sunt reprezentate atât în structuri de conducere locale, cât şi regionale.
Superstructura este susţinută la bază de membrii simpli, organizaţi de multe ori pe zone, în filiale. Sistemul
tinde să devină mai complex pe măsură ce partidele răspund la descentralizare chiar în cadrul statului.
Tipuri de organizări politice
Adoptând abordarea istorică a lui Panebianco, ajungem la o distincţie între:

• partidele de cadre,
• partidele de masă şi
• partidele de tip „catch-all”.
Partidele de cadre
Partidele de cadre sau partidele elitiste sunt create intern. Ele sunt formate din grupuri de membri într-o
adunare – cadrele – care-şi dau mâna pentru a reflecta preocupările comune şi pentru a organiza campanii
eficiente într-un electorat extins.
Primele partide ale secolului al XIX-lea erau de acest tip: de exemplu, partidele conservatoare din Marea
Britanie, Canada şi Scandinavia.
Primele partide americane, Federaliştii şi Jeffersonienii, erau şi ele facţiuni elitiste largi, cu locuri în
Congres şi în legislativele statale.
Partidele de cadre sunt uneori denumite partide de şedinţă, „şedinţa” denotând o întâlnire închisă a
membrilor partidului care fac parte din parlament. Aceste partide rămân fidele autorităţii liderului lor, membrii
simpli având rolul de susţinători, şi nu de suverani.
Partidele de mase
Partidele de mase sunt o inovaţie ulterioară. Acestea îşi au originile în afara adunării, în grupuri care caută
reprezentare în legislatură pentru a-şi îndeplini scopurile. Partidele socialiste ale clasei muncitoare care s-au
răspândit în Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt astfel partide create extern. Partidul Social-Democrat
german (SPD), fondat în 1875, este un exemplu clasic în acest sens.
Aceste partide socialiste au exercitat o imensă influenţă asupra sistemelor de partide din Europa secolului
al XX-lea, determinând multe partide de cadre să le copieze organizarea extraparlamentară.
Partidele de mase au dobândit o bază de membri enormă, organizată în filiale locale. Spre deosebire
de partidele de cadre, ele aveau ca scop ţinerea din scurt a reprezentanţilor lor în parlament. Ele încercau, de
asemenea, să îi influenţeze pe membri prin organizaţii afiliate, precum sindicatele sau cluburile sportive. A
deveni membru de partid era un angajament distinct, în special o declaraţie formală de susţinere a scopurilor
ideologice ale partidului. În schimb, organizaţia îşi trata membrii ca pe o parte a familiei, oferindu-le activităţi
de educare şi petrecere a timpului liber.
Partidele de tip „catch-all”
Partidele de tip „catch-all” sunt mai recente. Kirchheimer (1966) a folosit această expresie pentru a
descrie efectele căii urmate de multe partide, atât de cadre, cât şi de mase, după 1945.
Partidul de tip „catch-all” este reacţia la un sistem politic mobilizat în care guvernarea a devenit mai
tehnică şi în care comunicarea electorală are loc prin intermediul mass-media. Liderii intră în contact cu
alegătorii prin intermediul televiziunii, ocolind membrii. Astfel de partide caută să guverneze mai degrabă
în interesul naţional decât ca reprezentanţi ai unui grup social: „un partid suficient de mare pentru a obţine
majoritatea trebuie să fie atât de mult orientat înspre «catch-all» încât nu poate avea un program ideologic unic”
(Kirchheimer, citat de Krouwel, 2003, p. 29). Partidele „catch-all” caută susţinerea electorală oriunde o pot
obţine; scopul lor este de a guverna, nu de a reprezenta.
Extinderea partidelor creştin-democrate (precum CDU în Germania) de la organizaţii de apărare a
religiei la partide mai mari de centru-dreapta este cazul clasic de tranziţie la un statut „catch-all”. Transformarea
unei serii de partide socialiste radicale în partide social-democrate dominate de lideri, ca în Spania sau Marea
Britanie, este un alt exemplu.
Tipuri de organizări politice
Partid de cadre Partid de masa Partid „catch-all”

Apariţie Secolul al XIX-lea 1880-1960 După 1945
Origini În cadrul adunării („create În afara adunării („create Dezvoltate din partide de
intern”) extern”) cadre sau de mase existente
Afirmă că susţin Statutul tradiţional al Un grup social Competenţa în guvernare
liderilor
Baza de membri Mică, elitist Grupuri mari de membri Liderii devin dominanţi
cu carnet de partid, în
organizaţii locale
Sursa veniturilor Contacte personale Contribuţii ale membrilor Mai multe surse, inclusiv
subvenţii de stat
Exemple Partidele conservatoare Partidele socialiste Multe partide creştine
şi liberale ale secolului şi social-democrate din
al XIX-lea, multe partide Europa de Vest
post-comuniste
Puterea în cadrul partidului
Cu siguranţă, liderii partidelor din legislativ sunt în mod normal actorii-cheie ai sistemelor parlamentare
din Europa. Când partidul lor este la putere, aceşti lideri devin de obicei miniştri în guvern. Dar chiar şi atunci
când se află în opoziţie liderii partidului sunt reprezentanţii săi publici, influenţând percepţiile asupra punctelor
forte şi slabe ale partidului.
Legea de fier a oligarhiei a lui Robert Michels spune că „atunci când spunem «organizaţie» spunem
«tendinţă spre oligarhie»” (adesea reprodusă ca „atunci când spunem «organizaţie» spunem «oligarhie»”).
Michels a afirmat că şi partidele fidele formal democraţiei ajung să fie dominate de o elită conducătoare
(oligarhia este conducerea de către şi pentru cei puţini).
56 | Claudiu Marian
Membrii
În majoritatea ţărilor, proporţia de electorat care aparţine unui partid politic a scăzut la mai mult de
jumătate în perioada 1960–1990.
Indiferent pe ce activitate ne axăm, participarea a scăzut în ultimii zece ani. Gradul de adeziune a
membrului mediu este tot mai mult cel de a plăti o contribuţie anuală şi de a dona ocazional bani partidului,
atunci când i se cere.
Din cauza lipsei unui flux constant de tineri, media de vârstă a membrilor a crescut. Aproape peste tot,
cei care fac parte dintr-un partid sunt mai în vârstă decât cei care îl votează.
Scăderea numărului de membri, 1960-1999
Numărul total de membri de partid ca procent din electorat

Începutul anilor ’60 Începutul anilor ’80 Sfârşitul anilor ’90
Austria 26 22 18
Finlanda 19 13 10
Belgia 8 9 7
Norvegia 16 14 7
Danemarca 21 8 5
Italia 13 10 4
Germania 3 4 3
Olanda 9 3 3
Noua Zeelandă 23 9 3
Marea Britanie 9 3 2
Reducerea numărului membrilor
Reducerea numărului membrilor a apărut în tandem cu dezalinierea alegătorilor şi reflectă cu siguranţă

cauze similare. Acestea includ:
Slăbirea diviziunilor sociale tradiţionale, precum clasa sau religia.
Slăbirea legăturii dintre sindicate şi partidele socialiste.
Scăderea importanței campaniilor electorale locale într-o eră a campaniilor bazate pe mass-media.
Atractivitatea mai mare a mişcărilor sociale decât cea a partidelor pentru generaţiile mai tinere.
Selecția candidaţilor şi a liderilor
Recrutarea elitelor este o funcţie vitală şi permanentă a partidelor. Chiar dacă partidele sunt în declin în
multe aspecte, ele continuă să domine alegerile pentru legislativul naţional din care sunt aleşi liderii naţionali în
majoritatea sistemelor parlamentare. Din moment ce candidaţii care sunt nominalizaţi în circumscripţii sigure
sau care apar aproape în topul listei partidului lor au aproape asigurat un loc în parlament, selectoratul – şi nu
electoratul – este cel care „face alegerea înaintea alegerii”, deschizând uşa casei puterii.
Selectoratul este format din cei care nominalizează candidaţii unui partid la alegeri. Acest grup joacă
adesea un rol mai important decât electoratul în stabilirea celor care vor reprezenta partidul la putere.
Schattschneider a scris că „natura convenţiei de nominalizare determină natura partidului; cel care poate
face nominalizările este cel care deţine partidul”.
În mod similar, Duverger a afirmat că: reprezentanţii primesc un dublu mandat: din partea partidului şi
din partea alegătorilor. Importanţa fiecăruia variază în funcţie de ţară şi de partide: per ansamblu, mandatul din
partea partidului pare să cântărească mai mult decât cel din partea alegătorilor.
Candidaţii
Selecția candidaţilor oferă o gamă variată de opţiuni: de la opţiunea exclusivă (selecţia este realizată
de lider) la cea inclusivă (prin vot deschis al întregului electorat). Procesul de nominalizare este în general
descentralizat, reflectând complexitatea organizării partidelor.
Sarcina nominalizării este influenţată de trei caracteristici generale ale sistemului politic:
Sistemul electoral are o influenţă crucială. Alegerea unei serii de candidaţi pentru circumscripţiile
individuale într-un sistem pluralist este o sarcină mai descentralizată decât pregătirea unei singure liste naţionale
într-un sistem bazat pe liste de partid.
Deţinătorii de funcţii (actualii membri ai parlamentului) posedă un avantaj aproape peste tot, obţinând
de obicei realegerea fără să facă prea multe. Adesea, candidaţii sunt „aleşi” cu adevărat doar atunci când un
deţinător de funcţie se retrage.
Aproape toate ţările impun membrilor legislaturii condiţii precum cetăţenia, în timp ce câteva, precum
Belgia şi câteva state din America Latină, impun cote de gen candidaţilor unui partid.
Cine selectează candidaţii pentru alegerile legislative?
SELECTORAT INCLUSIV – Întregul electorat (alegeri deschise)

SELECTORAT EXCLUSIV – Susţinătorii înregistraţi (alegeri închise) – Membrii de partid – Comitetul/
convenţia de partid – Liderul partidului
Alegerile primare sunt o competiție în cadrul căreia susţinătorii unui partid îşi selectează candidatul
pentru alegerile generale care urmează (alegeri directe) sau îşi aleg delegaţii la conferinţa de nominalizare a
candidatului la preşedinţie (alegeri prezidenţiale). Alegerile închise se limitează la susţinătorii înregistraţi ai
partidului; în schimb, orice alegător înregistrat poate participa la alegerile deschise, însă doar pentru un singur
partid. Până astăzi, alegerile primare sunt rar întâlnite în afara SUA.
Selecția candidaţilor pentru alegerile legislative
Sistemul electoral folosit Cum îşi selectează partidele candidaţii Exemplu

pentru alegerile naţionale pentru aceste alegeri
Reprezentare proporţională Oficialii partidului sau congresele Olanda
(listă de partid) speciale ale partidului stabilesc ordinea
candidaţilor
Sistem pluralist Partidele locale selectează candidatul, Canada, Marea Britanie
alegând uneori dintr-o listă pregătită de
organizaţia centrală
Sistem mixt Partidul întocmeşte o listă pentru RP, Germania
în timp ce partidele locale selectează un
candidat pentru alegerile districtuale
Liderii
Metoda de selectare a liderilor de partid merită o atenţie specială deoarece în majoritatea cazurilor
persoana selectată devine nominalizarea partidului pentru funcţia de preşedinte sau prim-ministru.
Cea mai comună modalitate de alegere a liderului este în continuare cea a congresului sau convenţiei
extraordinare de partid. Partidele americane îşi aleg de multă vreme candidaţii la alegerile prezidenţiale prin
astfel de convenţii, dar aceste întâlniri nu mai sunt locul activ al deciziei. Adevărata alegere este făcută de
alegătorii care participă în alegerile primare, iar convenţia a fost transformată începând cu anii ’70 într-un
eveniment mediatic pentru partid şi pentru nominalizatul său.
58 | Claudiu Marian
Un scrutin în rândul membrilor de partid este o alternativă şi o metodă tot mai populară de selectare a
liderilor. Astfel de alegeri, adesea descrise ca OMOV (un membru, un vot – one member, one vote), îi stimulează
pe oameni să se înscrie în partid şi pot fi folosite şi pentru a limita puterea facţiunilor bine înrădăcinate în partid.
De exemplu, în Belgia toate partidele majore au adoptat această metodă de alegere a preşedintelui partidului.
Noul Partid Conservator din Canada a adoptat şi el această metodă în 2004, dar cu o pondere egală a voturilor
pentru fiecare alegător cu un anumit statut decât pentru fiecare membru.
Finanţarea partidelor
Numărul tot mai scăzut al membrilor cauzează micşorarea venitului din contribuţii al partidelor într-o
eră în care cheltuielile partidelor (nu doar pentru campaniile electorale) sunt în continuă creştere.
În principal, bătălia pentru finanţare publică a fost câştigată. Susţinerea acordată de stat pentru partidele
naţionale este acum aproape universală în democraţiile liberale. Aşa cum comentează Fisher şi Eisenstadt
(2004, p. 621), „subvenţiile de stat au înlocuit sponsorizările private ca regulă a finanţării politice”. Subvenţiile
de stat s-au dezvoltat repede şi în noile democraţii din Europa de Est acolo unde numărul membrilor de partid
este mult mai mic decât în Vest. Atât în Europa de Est, cât şi în Europa de Vest, susţinerea publică reflectă rolul
pe care cele mai recente constituţii îl conferă partidelor.
Finanţarea publică a partidelor politice: pro şi contra
PRO
• Partidele îndeplinesc o funcţie publică, furnizând statului politici şi lideri.
• Partidele ar trebui ar trebui să fie finanţate la un nivel profesionist şi să nu pară ieftine. Marketingul
ar trebui să se ridice la standardele celui din sectorul privat.
• Finanţarea publică oferă un teren de luptă egal pentru toate partidele.
• Dacă nu ar exista susţinere publică, partidele orientate spre afaceri ar avea acces la mai multe fonduri.
• Finanţările private încurajează corupţia.
CONTRA
• Finanţările publice riscă să ducă la naţionalizare, creând partide care servesc interesele statului şi nu
pe ale societăţii. De asemenea, ele necesită un corp de reglementare.
• Finanţările publice favorizează partidele mari sau cu tradiţie, încurajând apariţia cartelurilor.
• Pentru a menţine un teren de luptă egal, cheltuielile ar trebui acoperite şi nu subvenţionate.
• De ce ar trebui ca plătitorii de impozite să finanţeze partidele împotriva voinţei lor? O reducere a
impozitelor pentru cei care fac donaţii voluntare este un compromis preferabil.
• Corupţia poate fi redusă mai degrabă prin interzicerea donaţiilor anonime decât prin adoptarea
finanţării publice.
Finanţarea partidelor
Partidele-cartel sunt partidele de la conducere care îşi exploatează dominaţia pe piaţa politică pentru a
stabili regulile jocului, precum finanţarea publică, ceea ce le consolidează poziţia puternică. În politică, la fel ca
în afaceri, cartelul este periculos deoarece afectează pe termen lung poziția celor ce interacționează.
Finanțele la vedere (hard money) este partea reglementată oficial a cheltuielilor de campanie.
Finanțele informale (soft money) sunt cheltuielile de campanie nereglementate, de cele mai multe
ori din cauză că sunt realizate de organizaţii care susţin că sunt independente de un partid. Termenii sunt
americani, însă tendinţa ca finanțele informale să se extindă în condiţiile reglementării fondurilor la vedere
este universală.
Clivajele
Un clivaj este o diviziune socială care creează o identitate colectivă pentru cei de pe fiecare parte a
baricadelor. Aceste interese sunt exprimate în organizaţii precum sindicatele, bisericile şi partidele. În Europa
de Vest, clasa şi religia s-au dovedit a fi cele mai mari şi mai adânci clivaje (Mair, 2006).
Începând cu anii ’60 s-au petrecut schimbări semnificative.
Multe partide catolice s-au repoziţionat pe segmentul de centru-dreapta
Majoritatea partidelor agrare s-au „deplasat” spre centru
Partidele comuniste şi socialiste au adoptat o abordare social-democrată
Partidele de nișă
Partidele de nişă sunt cele care se adresează unei părţi înguste a electoratului. Ele se poziţionează de
obicei departe de centru şi insistă pe o problemă particulară. Spre deosebire de partidele tradiţionale, ele
prosperă rareori moderându-şi poziţia şi îşi obţin cea mai mare parte a succesului, limitat totuşi, prin exploatarea
grupului de susţinători naturali (Meguid, 2008). Exemple în acest sens sunt partidele de extremă dreaptă, cele
ecologiste sau cele regionale.
Sistemele de partide
Pentru a înţelege semnificaţia politică a partidelor, trebuie să le examinăm colectiv. Aşa cum sistemul
internaţional înseamnă mai mult decât statele care îl formează, un sistem de partide se referă la tiparul general
format de partidele componente la care se adaugă interacţiunile dintre ele şi regulile care le guvernează
comportamentul. Partidele se copiază, învaţă şi concurează unul cu celălalt, iar inovaţiile în ceea ce priveşte
organizarea, strângerea de fonduri şi modalitatea de a-şi face campanie se diseminează în întregul sistem.
Concentrându-se pe relaţia dintre partide, un sistem de partide denotă mai mult decât partidele însele.
Putem distinge trei formate care se suprapun: sisteme cu un partid dominant, bipartide sau pluripartide.
Sistemele de partide în democraţiile liberale
Definiţie Exemple
Sistem cu partid Un partid este la putere în mod Africa de Sud (Congresul Naţional
dominant constant, guvernând singur sau într-o African)
coaliţie
Sistem bipartid Două partide majore concurează Marea Britanie (Partidul Conservator şi
pentru a forma guverne conduse de Partidul Laburiştilor), SUA* (Partidul
un singur partid Democrat şi Partidul Republican)
Sisteme pluripartide Adunarea este compusă din mai Belgia, Olanda, Scandinavia
multe partide minoritare, ducând la
guvernarea în coaliţie sau la guvernarea
de către un partid minoritar
Sistemele cu un partid dominant
Un sistem de partide denotă configuraţia generală a partidelor dintr-o anumită ţară. Trăsăturile
importante ale sistemului de partide includ numărul de partide şi importanţa lor relativă (la fel cum putem
studia o anumită industrie identificând numărul de companii şi cota de piaţă a fiecăreia). Interacţiunea dintre
partide (de exemplu, de adversitate sau consensuală) şi reglementările legale sunt şi ele trăsături ale sistemului
de partide ca întreg.
60 | Claudiu Marian
Într-un sistem cu partid dominant, un partid se distanţează de toate celelalte şi devine partidul obișnuit
de guvernare, deşi uneori se află într-o coaliţie cu parteneri mai mici. În practică, astfel de partide dominante îşi
folosesc controlul asupra statului pentru a-şi recompensa susţinătorii, asigurându-şi astfel o bază de susţinere
mai sigură, dar devenind totodată mai vulnerabile pe termen lung în faţa corupţiei şi a declinului. Din acest
motiv, este dificil ca partidele dintr-o democraţie liberală să-şi menţină o poziţie predominantă.
Unul dintre puţinele exemple contemporane de partid dominant este Congresul Naţional African (Africa
de Sud).
Sisteme bipartide
Într-un sistem bipartid, două partide majore de dimensiuni comparabile concurează pentru susţinerea
electoratului, oferind cadrul pentru competiţia politică. Celelalte partide au o influenţă mică sau aproape nulă în
formarea guvernelor şi a politicilor. Niciun partid major nu domină singur, ci în combinaţie ele formează stâlpii
unui sistem de partide puternic. La fel ca partidele dominante, formatul bipartid este rar şi devine şi mai rar.
În prezent, SUA sunt cel mai bun exemplu.
Sistemele pluripartide
În sistemele pluripartide, mai multe partide – de obicei cel puţin cinci sau şase – obţin reprezentare
semnificativă în parlament, devenind competitori serioşi pentru un loc în coaliţia de guvernare. Filosofia de
bază în multe din aceste sisteme este că partidele politice reprezintă grupuri sociale specifice (sau tot mai mult
opinii, precum cea ecologică) în societăţi divizate istoric. Astfel, parlamentul joacă rolul unei arene de conciliere,
guvernele de coaliţie formându-se şi destrămându-se ca efect al schimbărilor minore în echilibrul politic.
Accentul pe funcţia reprezentativă şi consensuală a partidelor contrastează puternic cu noţiunea americană de
partide care „ocupă” funcţii. Democraţiile europene mai mici, precum ţările din Benelux şi Scandinavia, sunt
exemple de sisteme pluripartide.
Întrebări
1. Sartori defineşte un partid politic drept „un grup politic identificat printr-o denumire oficială care se
prezintă în alegeri şi plasează prin intermediul alegerilor candidaţi în funcţii publice”. A/F
2. Prezentați cele patru funcții ale partidelor politice.
3. Adoptând abordarea istorică a lui Panebianco, ajungem la o distincţie între: partidele de cadre,
partidele de masă şi .....................
4. Partidele de cadre sau partidele elitiste sunt create intern. A/F
5. Partidele „catch-all” caută susţinerea electorală oriunde o pot obţine; scopul lor este de a guverna,
nu de a reprezenta. A/F
6. Legea de fier a oligarhiei ne spune că: „atunci când spunem «organizaţie» spunem «oligarhie»”
7. Selectoratul este format din cei care nominalizează candidaţii unui partid la alegeri. A/F
8. SELECTORAT EXCLUSIV înseamnă Întregul electorat (alegeri deschise)? DA/NU
9. Alegerile primare sunt o competiție în cadrul căreia susţinătorii unui partid îşi selectează candidatul
pentru alegerile generale care urmează. A/F
10. Definiți partidele cartel. Definiți partidele de nișă.
11. Într-un sistem cu partid dominant, un partid se distanţează de toate celelalte şi devine partidul
obișnuit de guvernare. A/F
12. În sistemele pluripartide, două partide majore de dimensiuni comparabile concurează pentru
susţinerea electoratului. A/F
13. Într-un sistem bipartid, mai multe partide – de obicei cel puţin cinci sau şase – obţin reprezentare
semnificativă în parlament. A/F
Participare politică.
Alegeri
Participarea politică
Participarea politică se referă la unul dintre multele feluri în care oamenii caută să influenţeze compoziţia
sau politicile propriilor guverne. În mod clar, cetăţenii care îşi contactează reprezentanţii sau activiştii care fac
propagandă pentru candidaţii lor favoriţi participă în procesul politic formal.
Participarea poate lua şi forme mai puţin convenţionale, precum semnarea unei petiţii, participarea la o
demonstraţie sau chiar angajarea în acte de terorism împotriva statului.
Într-o democraţie liberală, oamenii pot alege dacă să se implice în politică, în ce măsură şi prin ce
canale. Însă participarea se regăseşte de asemenea în regimurile non-democratice. Statele totalitare le-au cerut
cetăţenilor să se angajeze în demonstraţii regizate pentru a susţine guvernul. Alte regimuri non-democratice au
cerut de asemenea cel puţin o faţadă de participare, deşi şi aceasta este adesea manipulată în aşa fel încât mai
degrabă susţine decât ameninţă regulile existente.
Participarea în democraţiile liberale
Participarea politică este activitatea indivizilor prin care aceştia intenţionează formal să influenţeze
alegerea sau deciziile guvernanţilor. Participarea convenţională are loc în cadrul politicii formale, participarea
neconvenţională se situează într-o anumită măsură în afara modalităţii ortodoxe de a face politică.
Excluderea politică se referă la oamenii care sunt împiedicaţi efectiv să ia parte în procesul colectiv
de luare a deciziilor fiindcă ocupă o poziţie marginală în societate. Mulţi emigranţi, deţinuţi, dependenţi de
droguri şi persoane care nu vorbesc limba oficială reprezintă exemple în acest sens.
În studiul lor clasic asupra Statelor Unite, Verba et al. (1978) au identificat patru modalităţi de participare
convenţională:
• Votarea, respectiv participarea atât în alegerile locale, cât şi în cele naţionale;
• Participarea în campanii, precum şi în propaganda electorală;
• Activitatea comunitară, precum participarea într-o organizaţie preocupată de o anumită chestiune;
• Contactarea, respectiv comunicarea cu oficiali cu privire la o anumită problemă.
Mişcările sociale
Mişcările sociale (cunoscute și ca mişcări populare) sunt constituite din persoane care se comportă
diferit de restul și care se adună în numele unui obiectiv comun, reprezentând o provocare neortodoxă faţă de
ordinea politică existentă.
Mişcările sociale sunt grupuri care apar din societate şi urmăresc obiective neinstituționalizate prin
mijloace neortodoxe. Obiectivele lor sunt largi mai degrabă decât sectoriale, iar stilul lor, cunoscut şi sub de
denumirea de noua politică, implică provocarea elitelor existente de către marginalii tradiţionali.
62 | Claudiu Marian
Participarea în violenţa politică
Politica convenţională lasă unele conflicte nerezolvate şi, atunci când se întâmplă acest lucru, rezultatul
poate fi violenţa politică – cetăţeni care încearcă să schimbe politica guvernamentală, un grup social care se
răscoală împotriva altuia sau un stat care se dezlănţuie împotriva propriului popor.
Violenţa politică este constituită din „acele acte violente îndreptate împotriva persoanelor sau
proprietăţilor, acte destinate a semnala opoziţia faţă de deciziile guvernamentale sau politicile publice” (La
Palombara, 1974, p. 379).
Teroarea politică apare atunci când astfel de acte au rolul de a răspândi frica în rândul populaţiei mai
degrabă decât în rândul victimelor imediate.
Participarea în violenţa politică
Misiunile sinucigaşe
O misiune sinucigaşă este o întreprindere al cărei succes depinde de moartea autorilor.
Genocidul
Genocidul este o exterminare deliberată şi sistematică a unei proporţii mari dintr-un popor, naţiune, rasă
sau grup etnic.
Revoluţia
Ocazional, participarea în violenţe politice se extinde până la cadrul guvernării în sine pe măsură ce
întreaga ordine politică devine o chestiune disputată. Atunci când structura de putere existentă este înlăturată,
ceea ce duce la o reconstrucţie pe termen lung a ordinii politice, economice şi sociale, putem vorbi de revoluţii.
Participarea în statele autoritare
Spre deosebire de democraţiile liberale, liderii autoritari caută fie să limiteze participarea autentică în
politică sau, în cazul statelor totalitare, să o direcţioneze înspre canale atent supravegheate.
În oricare dintre cazuri, idea este de a minimiza orice ameninţare pe care participarea neînregimentată
ar putea să o aducă regimului.
Clientelismul denotă politica bazată substanţial pe relaţia patron-client. Patronul oferă protecţie pentru
un număr de clienţi cu un statut mai scăzut care, în schimb, îşi oferă loialitatea şi suportul necondiţionat.
Participarea înregimentată este implicare politică controlată de elite care are rolul de a exprima sprijinul
popular pentru încercarea discursivă a liderilor de a construi o nouă societate. Scopul său presupus este acela de
a mobiliza masele în apărarea regimului, nu acela de a influenţa personalul sau politicile guvernului.
Participarea în democraţiile neliberale
Provocarea participării cu care se confruntă democraţiile neliberale este considerabilă. Tranziţia dinspre
conduceri autoritare reclamă populaţiei să înveţe noi stiluri de participare politică: voturile trebuie date,
partidele organizate şi liderii recrutaţi pentru funcţii politice.
Problema în democraţiile neliberale este slăbiciunea societăţii civile reglementată de lege, dar rămasă
totuşi separată de stat. Societatea civilă oferă oportunităţi pentru ca oamenii să participe în activităţi colective
care nu sunt nici pro-stat, nici anti-stat, ci, simplu, non-stat.
Societatea civilă este constituită din acele grupuri care se situează pe un nivel superior mediului familiar
al familiei, dar sub nivelul statului. Termenul acoperă organizaţii publice, precum sindicatele, grupurile de
interese şi, conform anumitor definiţii, grupurile recreaţionale. Totuşi, mediul de afaceri este de obicei exclus
pentru că nu este constituit din organizaţii voluntare care sunt emanate din societate.
Alegerile
„Alegerile sunt instituţia definitorie a democraţiei moderne”, Katz.

Pentru un scurt moment, în timpul campaniei, alegătorii sunt stăpânii şi sunt văzuţi ca atare. Pe măsură
ce creşte numărul democraţiilor liberale, precum şi neliberale, alegerile devin un instrument tot mai răspândit,
numărul voturilor acordate până în 2004 situându-se în jurul valorii de un miliard.
Una dintre funcţiile alegerilor este aceea de a oferi o competiţie pentru funcţiile politice şi un mijloc de
a menţine guvernele responsabile.
O campanie electorală permite de asemenea un dialog între electorat şi partide, precum şi între societate
şi stat: „nimic din educaţia unui politician nu este mai esenţial decât experienţa luptei în alegeri”, spunea
Winston Churchill.
Sistemele electorale
Cele mai multe discuţii despre sistemele electorale se centrează pe regulile de transformare a voturilor
în mandate. Astfel de reguli sunt pe atât de importante pe cât sunt de tehnice. Ele descriu funcţionarea internă a
democraţiei, de obicei puţin înţeleasă de alegători, dar esenţială pentru operarea sistemului şi niciodată ignorată
de politicieni.
Într-un sens larg, un sistem electoral denotă regulile care guvernează alegerile. Totuşi, de obicei termenul
este restrâns la trei aspecte: în primul rând, structura votului (câţi candidaţi sunt înscrişi pe lista partidului); în
al doilea rând, formula electorală (cum sunt convertite voturile în mandate); în al treilea rând, magnitudinea
circumscripţiilor (diviziunea teritoriului în circumscripţii separate).
Dimensiunile unui sistem electoral
În viziunea lui Arend Lijphart, sistemele electorale pot fi descrise în termenii a şapte atribute:
1. Formula electorală;
2. Magnitudinea circumscripţiei;
3. Pragul electoral;
4. Numărul total de membri ai corpului ce urmează a fi ales;
5. Influența alegerilor prezidenţiale asupra alegerilor legislative;
6. Distribuţia inechitabilă;
7. Legăturile electorale dintre partide.
Arend Lijphart-Modele ale democraţiei. Forme de guvernare și funcţionare în treizeci și şase de ţări. Iaşi
ed. POLIROM, 2000, p. 142
Formula electorală
Formula electorală ne arată natura sistemului electoral. Acestea pot fi: formule majoritariste, formule cu
reprezentare proporţională şi formule mixte. Majoritatea formulelor electorale se integrează în cele două mari
categorii: reprezentare proporţională şi majoritate–pluralitate.
Magnitudinea circumscripţiei electorale
Magnitudinea circumscripţiei electorale denotă numărul de candidaţi ce urmează a fi aleşi în

circumscripţii. Magnitudinea nu trebuie confundată cu întinderea geografică a circumscripţiei sau cu
numărul de alegători din aceasta. Magnitudinea circumscripţiei are un efect puternic asupra gradului de
disproporţionalitate şi asupra numărului de partide. Creşterea magnitudinii unei circumscripţii determină
o mare disproporţionalitate şi avantaje mai mari pentru partidele mari in sistemele majoritare, în timp ce în
64 | Claudiu Marian
sistemele cu reprezentare proporţională determină o proporţionalitate mai mare şi condiţii mai favorabile
pentru partidele mici. Magnitudinea circumscripţiei variază mult in sistemele cu reprezentare proporţională şi
de aceea are un impact puternic asupra gradului de propoţionalitate.
Pragul electoral
Pragul electoral se defineşte în termenii unui număr minim de locuri obţinute în circumscripţiile de
nivel inferior şi/sau un procentaj minim din totalul voturilor. Pragul electoral este introdus pentru a nu fi prea
uşor pentru partidele mici să câştige alegerile in ţările care utilizează circumscripţii mari sau naţionale. El
este introdus în special în sistemele cu reprezentare propoţională cu circumscripţii de magnitudine mare care
au tendinţa de a maximiza proporţionalitatea şi de a facilita reprezentarea partidelor foarte mici. Pragurile
electorale pot fi relativ mici (pâna la 1%) şi din aceasta cauza inofensive, dar când ating valori mai mari (4–5%)
ele constituie o barieră semnificativă pentru partidele mici.
Numărul total de membri ai corpului ce urmează a fi ales
Numărul total de membri ai corpului ce urmează a fi ales are o importanţă foarte mare. Dacă acest
număr este foarte mic şansele unei alocări proporţionale a locurilor sunt extrem de scăzute. În teorie se arată că
mărimea corpului ce urmează a fi ales ar trebui să fie egală cu rădăcina cubică a populaţiei. Această consideraţie
prezintă relevanţă doar pentru cazurile în care avem de-a face cu legislative mici (mai puţin de 100 de membri).
Influența alegerilor prezidenţiale asupra alegerilor legislative
Influența alegerilor prezidenţiale asupra alegerilor legislative. Pentru că preşedinţia este cel mai mare
premiu politic care poate fi câştigat şi pentru că numai partidele mari au şansa de a-l câştiga, acestea au un avantaj
considerabil faţă de partidele mai mici, care tinde să se extindă şi asupra alegerilor legislative. Această tendinţă este
deosebit de puternică atunci când alegerile prezidenţiale sunt decise printr-o pluralitate şi nu printr-un al doilea
tur decisiv şi când alegerile legislative se ţin în acelaşi timp cu sau puţin după alegerile prezidenţiale.
Distribuţia inechitabilă
Distribuţia inechitabilă. Delimitarea inechitabilă a circumscripţiilor poate să contribuie la

disproporţionalitatea electorală. Este des întâlnită în cazul circumscripţiilor uninominale deoarece distribuţia
egală necesită ca numeroasele circumscripţii relativ mici să aibă populaţii sau electorate exact egale.
Legăturile electorale dintre partide
Legăturile electorale dintre partide. Unele sisteme cu reprezentare proporţională pe liste permit
partidelor să prezinte liste separate la un tur, dar să le „unească” formal ceea ce înseamnă că votul lor combinat
va fi folosit la alocarea iniţială a locurilor, ulterior are loc distribuirea proporţională către partidele respective
a locurilor obţinute pe listele unificate. Această caracteristică contribuie la reducerea disproporţionalităţii și la
creșterea numărului de partide.
Sistemul majoritar
Scrutinul majoritar este cel mai vechi mod de scrutin si totodată cel mai utilizat. Vechimea şi răspândirea
acestui mod de scrutin se datorează simplităţii sale: într-o circumscripţie, este proclamat ales candidatul care
a obţinut cele mai multe voturi.
Acest sistem cunoaşte două variante:

• sistem majoritar uninominal;
• sistem majoritar de listă;
Sistemul majoritar uninominal
Acest sistem presupune existenţa unui singur loc pentru care s-au organizat alegerile, iar alegătorii să
voteze pentru un singur candidat, într-o circumscripţie electorală. Acest tip de scrutin poate fi organizat fie cu
un singur tur, fie cu două tururi. În cadrul scrutinului majoritar cu un singur tur de scrutin, candidatul care
obţine cel mai mare număr de voturi, este ales, indiferent dacă este vorba de o majoritate absolută sau relativă.
Conform scrutinului majoritar uninominal cu două tururi candidatul trebuie să obţină cel puţin jumătate plus
unul din voturile exprimate pentru a fi ales. În condiţiile în care nici un candidat nu reuşeste să culeagă din
primul tur majoritatea absolută de sufragii, se procedează la al doilea tur. Acest al doilea tur se mai numeşte şi
„balotaj”, în care va putea fi ales chiar şi candidatul care obţine o majoritate inferioară celei obţinute, şi anume
una relativă sau simplă. Se aplică, astfel, o formulă clasică, conform căreia în primul tur se alege, pe când în al
doilea se elimină.
Sistemul majoritar de listă
Acest sistem care mai este cunoscut şi sub denumirea de sistem plurinominal, presupune ca alegătorul
să aleagă mai mulţi candidaţi înscrişi pe o listă. Consecinţele privind circumscripţiile se materializează în
întinderea lor foarte mare, de regulă identificându-se cu o unitate administrativ teritorială. În acest sistem,
partidele politice joacă rolul cel mai important, scrutinul fiind mai mult o opțiune politică a alegătorilor.
Potrivit acestei modalitaţi, candidaţii sunt regrupaţi pe lista de votare în funcţie de apartenenţa sau tendinţele
lor politice. Lista care primeşte cel mai mare număr de voturi obţine toate mandatele circumscripţiei respective.
Există mai multe variante ale scrutinului de listă prin intermediul cărora se creează posibilitatea modificării
listelor de către alegători. Asemenea variante sunt panaşajul şi votul preferenţial (alternativ).
Sistemul majoritar de listă
Panaşajul. Panaşajul creează posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el lista de candidaţi, combinând
mai multe asemenea liste. Prin intermediul panasajului alegătorii pot modifica conţinutul listei aşa cum doresc,
datorită marii libertăţi de apreciere pe care o dă această variantă.
Votul preferenţial (alternativ). Creează posibilitatea alegătorului de a modifica doar ordinea candidaţilor
pe o listă electorală, fără însă a putea să combine listele. El combină într-un singur tur de scrutin efectele a
două tururi.
În sistemele electorale în care nu este admis nici panaşajul şi nici votul preferenţial, există sistemul
listelor blocate, ceea ce presupune că alegătorul este obligat să voteze lista de candidaţi propusă în întregime,
fără să poată să o modifice într-un fel.
Avantajele şi dezavantajele sistemului majoritar
Avantaje:
• Simplitatea. Cu excepţia panașajului şi a votului preferenţial care creează anumite dificultăţi, sis-
temul majoritar se caracterizează prin simplitate. Această simplitate are efecte asupra funcţionării
regimului politic, întrucât creează bazele unei stabilităţi guvernamentale, care nu se poate realiza în
toate cazurile.
• Posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a candidaţilor de către electorat, mai ales când scrutinul
este uninominal, iar circumscripţiile reduse ca populaţie. Aleşii pot cunoaşte mai bine doleanţele
66 | Claudiu Marian
alegătorilor şi astfel reprezentarea este mult mai bună.

• Diminuarea influenţei partidelor în desemnarea candidaţilor. Se creează astfel un cerc de personalităţi
care vor forma numărul de candidaţi. Uneori, un astfel de avantaj devine un dezavantaj.
Dezavantaje:
• Injustiţiile sistemului, care se relevă mai ales în cazul celui cu un tur. Când ne referim la injustiţiile
sistemului trebuie să avem în vedere faptul că acest sistem conduce la o foarte slabă reprezentare
a alegătorilor. Cu alte cuvinte, alegătorii care au votat pentru candidaţii învinşi vor rămâne
nereprezentaţi.
• Imoralitatea sistemului. Pericolul nealegerii împinge la realizarea de compromisuri cu cauze imo-
rale, care să creeze o bază de alegători mai mare pentru unii candidaţi. Un asemenea dezavantaj este
mai pregnant în scrutinurile cu un tur. Educaţia politică trebuie să aibă în asemenea situaţii un rol
foarte mare.
• Realizarea unei anumite succesiuni dorite de deţinătorul mandatului, datorită creării, prin interme-
diul unui asemenea scrutin a unor adevărate fiefuri electorale.
Reprezentarea proporţională
Folosită pentru prima oară în 1889 în Belgia. În ceea ce priveşte reprezentarea proporţională în primul
rând trebuie să îi relevăm caracterul electoral just.
Reprezentarea proporţională poate fi considerată ca fiind victoria finală împotriva unanimităţii, ea
asigurând reprezentarea corespunzătoare şi a minorităţii în fiecare circumscripţie electorală, într-o proporţie
exactă cu voturile obţinute. Reprezentarea proporţională permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau
fiecărei coaliţii a unui număr de mandate proporţional cu forţa sa.
În reprezentarea proporţională rolul cel mai important îl au partidele în desemnarea candidaţilor, întrucât
alegerile se desfăşoară pe baze de liste de candidaţi, propuse de partide sau coaliţii politice.
O altă caracteristică este aceea că acest tip de scrutin se desfăşoară într-un singur tur, care permite
atribuirea mandatelor atât majorităţii, cât şi minorităţii politice, conform unor tehnici diferite de atribuire a
mandatelor. Aceste tehnici fac ca explicarea reprezentării proporţionale să fie simplă, dar aplicarea sa foarte
complicată. Dificultăţile unui asemenea sistem au făcut ca el să nu fie atât de utilizat în trecut cum este în zilele
noastre. Ideea de bază a reprezentării proporţionale este de a se asigura ficărui partid sau coaliţie politică o
reprezentare corespunzătoare forţei şi importanţei sale reale.
Orice sistem de reprezentare proporţiomală cuprinde câteva etape pentru atribuirea mandatelor.
Calcularea coeficientului electoral care poate fi făcută la nivel naţional sau de circumscripţie în funcţie
de cadrul aplicării reprezentării proporţionale. Coeficientul electoral se obţine prin împarţirea numărului total
de voturi valabil exprimate la numărul total de mandate de repartizat.
Repartizarea mandatelor între listele de candidaţi propuse. Aceasta se realizează prin împărţirea
pentru fiecare listă a coeficientului electoral la numărul de voturi obţinute de fiecare listă. Se obţine un număr
de mandate atribuite, dar şi un rest de mandate, întrucât nu în toate situaţiile împărţirea este perfectă.
Repartizarea resturilor electorale. Întrucât, după repartizarea mandatelor rămâne un rest de voturi,
este absolut necesar ca şi acestea să se transforme în mandate. Transformarea resturilor electorale în mandate
se poate realiza prin mai multe metode.
În funcţie de cadrul în care se aplică reprezentarea proporţională putem vorbi de reprezentare
proporţională la nivel naţional (integrală) şi reprezentare proporţională la nivel de circumscripţie (apropiată).
Reprezentarea proporţională la nivel naţional implică stabilirea unei circumscripţii unice (întreaga ţară),
liste electorale naţionale şi un coeficient electoral naţional. De câte ori se împarte coeficientul electoral naţional
la numărul de voturi exprimate pentru o listă atâtea mandate va obţine lista şi partidul care a propus-o.
Reprezentarea proporţională la nivel de circumscripţie presupune cadrul restrâns al unor circumscripţii
electorale în care se face şi repartizarea resturilor. Sunt utilizate mai multe sisteme de repartizare a resturilor:
sistemul celui mai mare rest, sistemul celei mai mari medii, sistemul coeficientului modificat (Hangenbach-
Bischof) şi sistemul d’Hondt.
Avantajele şi dezavantajele reprezentării proporţionale
Avantaje:
Echitatea. Numărul mandatelor obţinute de partidele politice, potrivit reprezentării proporţionale,
corespunde forţelor electorale; reprezentarea lor parlamentară fiind astfel justă şi echitabilă, se realizează astfel
o majoritate parlamentară care reflectă fidel dorinţa majorităţii alegătorilor.
Caracterul programatic. Reprezentarea proporţională este un scrutin al ideilor, al programelor partidelor
şi coaliţiilor politice şi nu al unor indivizi, cum este în cazul scrutinului majoritar uninominal.
Caracterul cinstit al scrutinului. Absenţa celui de al doilea tur de scrutin elimină desistările şi
retragerile de la vot, determinate de cauze ilicite. Mandatele sunt rezultatul operaţiunilor electorale nu al unor
compromisuri ilicite.
Existenţa unor „praguri electorale” care constituie procente minime de voturi ce trebuie realizate de
liste la nivel naţional. Nerealizarea unor asemenea procente în alegeri are drept consecinţă neprimirea nici unui
mandat. Deşi în listă s-ar putea să existe personalităţi de prestigiu (un asemenea avantaj se poate transforma
foarte uşor şi în dezavantaj).
Dezavantaje:
Întocmirea listelor electorale de candidaţi de către partide. În fapt, aceste liste sunt rezultatul
conducerilor partidelor care deţin astfel cheia alegerilor. Vechimea în partid, disciplina, ardoarea militantă
a candidaţilor sunt apreciate de conducerea partidului, care poate să-şi propulseze pe liste pe cei pe care îi
apreciază, eliminând eventualele dizidenţe democratice („partidele politice fac alegerile”).
Ruperea legăturilor dintre aleşi şi alegători. Acest fenomen este evident prin faptul că alegerile
se organizează pe liste electorale şi pe bază de programe politice. Inconvenientul este mai evident in cazul
reprezentării propoţionale integrale.
Favorizarea conflictelor politice în societate sub semnul democraţiei. Se îngreunează astfel procesul
decizional, tinzând uneori chiar la paralizarea sa. Există pericolul de fragmentare a opiniei publice, care dacă
este anterioară reprezentării proporţionale, aceasta o poate agrava. Pe cale de consecinţă este foarte greu de
realizat o majoritate guvernamentală şi deci o stabilitate politică.
Necesitatea unor calcule care pot crea premisele unor contestaţii şi întâmpinări din partea celor ce se
simt nedreptăţiţi.
Sistemele electorale mixte
Este destul de limpede că fiecare mod de scrutin are virtuţile şi defectele sale. În plus, dat fiind principiul
diferit care stă la baza fiecăruia dintre cele două sisteme electorale, virtuţile şi defectele se dispun în mare parte
simetric: dacă unul încurajează relaţia alegător–ales, celălalt o descurajează; dacă unul întăreşte personalitatea
politică, celălalt dimpotrivă; dacă unul este mai indiferent la exigenţa reprezentativităţii, celălalt este mai grijului
cu acest aspect.
Nevoia de a găsi un sistem electoral deopotrivă operaţional şi just a dus la căutarea unor soluţii care să
îmbine avantajele celor două mari sisteme şi care să înlăture neajunsurile.
Sistemele electorale mixte se întemeiază pe „un dozaj variabil de reprezentare proporţională şi scrutin
majoritar şi pe diverse ingeniozităţi, asigurând, mai mult sau mai puţin omogenitatea amestecului”.
Există trei tipuri de sisteme electorale mixte:
• sisteme electorale mixte dominate de sistemul majoritar;
• sisteme electorale mixte dominate de reprezenatrea proporţională;
• sisteme electorale mixte echilibrate.
Votul cumulativ. Fiecare alegător dispune de un număr de voturi egal cu cel al mandatelor. Partidele
depun liste de candidaţi, dar numărul acetora poate fi mai mic decât cel al mandatelor. În această situaţie, un
alegător işi poate concentra toate voturile de care dispune pe lista pe care figurează un singur candidat. Acest
scrutin este avantajos pentru reprezentarea unor minorităţi, întrucât permite concentrarea opţiunilor şi apoi
multiplicarea lor.
68 | Claudiu Marian
Votul limitat. Numărul de voturi de care dispune alegătorul este mai mic decât numărul mandatelor şi
ca o altă deosebire importantă, el nu poate acorda toate voturile unui candidat. Candidaţii care obţin cel mai
mare număr de voturi sunt declaraţi aleşi.
Votul unic netransferabil. În cadrul acestui sistem, oricâţi candidaţi ar fi înscrişi alegătorul dispune de
un singur vot. Candidaţii care adună cel mai mare număr de voturi, indiferent de listă, sunt declaraţi aleşi.
Votul de compensare. Acesta face parte din categoria sistemelor electorale mixte echilibrate. Acesta
constă în faptul că, alegătorul, dispunând de două voturi le utilizează în cadrul a două tipuri de scrutin: unul
majoritar uninominal într-un singur tur, celălalt după regulile sistemului de reprezentare proporţională.
Proporţional vs. majoritar
Pe scurt, diferenţa dintre Proporţional şi Majoritar se poate rezuma în felul următor: Proporţionalul
favorizează partidele mici, Majoritarul le favorizează pe cele mari (prin mare şi mic se înţelege numărul de
suporteri pe care îi are partidul respectiv).
Sistemul majoritar evită apariţia aşa-ziselor liste „slabe”. Acestea reprezintă un fel de tertip politic utilizat
de partidele mari pentru a utiliza mecanismul în favoarea lor şi pentru a nu le acorda voturi partidelor mici.
Stratagema utilizată de partidele mari este aceea de a pune numele unui candidat pe o listă „slabă”, o listă care nu
are capacitatea de a depăşi pragul electoral şi care, deci, prin lege, nu poate accede la repartizarea locurilor. Sistemul
proporţional este necesar pentru a evita crizele de guvern, pentru că implică un număr mai mare de partide.
Întrebări
1. Participarea politică este activitatea indivizilor prin care aceştia intenţionează formal să influenţeze
alegerea sau deciziile guvernanţilor. A/F
2. Ce sunt misiunile sinucigaşe?
3. Ce este genocidul?
4. Este genocidul o formă de participare politică? DA/NU
5. Ce este societatea civilă?
6. Ce este un sistem electoral?
7. Enumerați cele șapte atribute ale unui sistem electoral în viziunea lui Arend Lijphart.
8. Ce este pragul electoral?
9. Ce reprezintă magnitudinea unei circumscripții electorale?
10. Într-o circumscripţie, este proclamat ales candidatul care a obţinut cele mai multe voturi în sistemele
electorale de tip: mixt, reprezentare proporțională sau majoritar?
11. Sistemul electoral majoritar uninominal presupune existenţa unui singur loc pentru care s-au
organizat alegerile, iar alegătorii să voteze pentru un singur candidat, într-o circumscripţie electorală.
A/F
12. Simplitatea este un avantaj al sistemelor electorale de tip: reprezentare proporțională sau majoritar?
13. Posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a candidaţilor de către electorat este un avantaj al sistemelor
electorale de tip: reprezentare proporțională sau majoritar?
14. Diminuarea influenţei partidelor în desemnarea candidaţilor este un avantaj al sistemelor electorale
de tip: reprezentare proporțională sau majoritar?
15. Reprezentarea proporţională permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau fiecărei coaliţii a
unui număr de mandate proporţional cu forţa sa. A/F
16. Întocmirea listelor electorale de candidaţi de către partide este un dezavantaj al sistemelor electorale
de tip: reprezentare proporțională sau majoritar?
17. Ruperea legăturilor dintre aleşi şi alegători este un dezavantaj al sistemelor electorale de tip:
reprezentare proporțională sau majoritar?

Curs Claudiu Marian A4 1 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Claudiu Marian A4 1 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Claudiu Marian

Politica are însemnătate

Un concept este un termen, idee sau categorie.

Aspecte ale politicii

Trei aspecte ale politicii sunt clare:

Politics = partea de negociere care se desfășoară în spatele ușilor închise

Cele trei echivocuri fundamentale ale politicii (Raymond Aron)

Subdiviziuni ale științei politice

Interdisciplinaritatea științei politice

Politică versus Știință politică

1. O economie proastă și un război îndelungat reînnoiesc interesul față de politică. A/F

putere politică – capacitatea unei persoane de a determina pe altcineva să facă ceva.

Aşadar, cum ar trebui înţeles acest termen?

atinge scopurile – decât un grup dominat de suspiciuni şi conflicte.

Trei tipuri de exercitare a puterii

Puterea politică pare să facă parte din natura umană.

Omul este prin natura sa un animal politic (zoon politikon). Aristotel

Psihologii și-au perfecționat perspectivele prin cercetări empirice.

cultură – comportament uman care este dobândit și nu moștenit

înnăscut vs. dobândit

rațional – bazat pe capacitatea de a raționa

irațional – bazat pe puterea de a folosi frica și mitul pentru a întuneca rațiunea

autoritate – capacitatea liderilor politici de a impune respect și de a-și exercita puterea.

Clasificarea tripartită a autorității

Oamenii îi urmează pe liderii lor datorită:

Legitimitate, suveranitate și autoritate

Legitimitatea – respectul pentru un guvern.

Guvern sau Guvernare?

1. Care a fost contribuția lui Machiavelli la studiul politicii?

Originile formulei clasice stânga-dreapta

Teme ale programelor electorale ale partidelor de stânga şi de dreapta, 1945–1998

Funcțiile sociale ale ideologiei

4 funcții sociale cheie

Explicativă – cum funcţionează lumea (empirică);

Funcțiile politice ale ideologiei

Funcția de mobilizare și solidarizare

Funcţia de conducere şi cea de manipulare

Funcţia de defulare a emoţiilor şi frustrărilor

Pe piața liberă, „o mână nevăzută (invizibilă)” determină reglarea și autocorectarea economiei.

Cele 4 funcții ale liberalismului

Explicativă – condiţiile sociale sunt rezultatul alegerilor şi acţiunilor individuale;

Consevatorism = ideologia de a păstra în mare măsură sistemele neschimbate.

Cele 4 funcții ale conservatorismului

Explicativă – condiţiile sociale sunt rezultatul imperfecţiunilor umane (intelectuale şi morale);

Cele 4 libertăți ale lui FDR

În Europa încă se numesc liberali sau neoliberali.

Cele 4 funcții ale socialismului

Comunism = teoria marxistă combinată cu organizarea leninistă într-un partid totalitar.

Cele 4 funcții ale comunismului

Explicativă – condiţiile sociale determinate de relaţiile economice şi de clasă;

Fascism = formă extremă de naționalism cu elemente de socialism și miltarism.

Cele 4 funcții ale fascismului

Ideologia în zilele noastre

1. Toate ideologiile conțin utopii. A/F

Doctrine și ideologii politice

Ce este doctrina politică?

Doctrină (lat. doctrina) = colecţie de învăţături.

Doctrinele politice sunt:

Exemple de doctrine politice:

Doctrinele conservatoare şi neoconservatoare

Diferențe între doctrină și ideologie

Dilemele social-democrației? Oscilarea între:

• naţionalizarea și privatizarea mijloacelor de producţie,