Introducere în științe politice

I. Obiectul științei politice. Politicul și

politica. știința politică azi
• 1. Definiții și echivocuri
• Politicul trimite la ideea unei ordini indispensabile (văzută ca osatură
a societății, ca structură socială) ce permite oamenilor să trăiască
împreună.
• Politicul se definește, deci, ca acel spațiu social în care indivizii
acceptă să supună conflictele lor de interese unei instanțe în măsură
să ofere reglementarea acestora; o putere ce deține monopolul
coerciției legitime (Max Weber).
• Politica (substantiv feminin) definește o activitate ce constă în raportarea la putere și exercitarea
prerogativelor pe care aceasta le presupune.
• Ea este o funcție socială deoarece realizarea sa este inseparabilă de o colectivitate socială, căreia îi
delimitează câmpul de acțiune și orientarea spre anumite scopuri.
• Are o valoare instrumentală întrucât nu-și află justificarea decât în scopul pe care îl slujește (scopul
= justificarea, motivul, mijlocul; de ex.: un partid politic are ca scop și justificare câștigarea
alegerilor).
• La nivelul societății globale politica nu împrumută un scop situat în afara ei, ci este propria sa
finalitate, propria rațiune de a fi. Politicul se eliberează – prin politică – de subordonarea în care
era ținut de condiția sa instrumentală față de societate. Din mijloc devine scop.
• În limba engleză există o altă distincție: între policy și politics.
• Politics se referă la activitățile partidelor și ale oamenilor politici (de ex.: politica președintelui, a
guvernului),
• Policy se referă la programele/proiectele autorităților centrale/locale cu finanțare publică (de ex.:
programul cornul și laptele, politica privind combaterea epidemiilor).
• Locul comun al conceptelor de politics și policy este că sunt promovate și conduse de oameni
politici.
1.1 Politica – raportată la stat

•Această definiție are drept fundament invocarea etimologiei termenului grecesc polis
(cetate).
•Politica este arta de a guverna în vederea binelui public, așa cum s-a prefigurat în
cetatea antică.
•Definiția aceasta este însă restrictivă, limitând politica doar la una dintre modalitățile
posibile de organizare a societății.
•Există societăți fără stat dar nu există societăți care să nu fie traversate de fenomene
de dominație și influență legate de repartiția inegală a resurselor patrimoniale,
economice, politice, simbolice.
•Nici o societate nu poate fi concepută în afara politicului (ca structură) și a
politicii (ca activitate), în afara dimensiunii normative și organizaționale a
fenomenelor politice. Adeseori, universul politic al societății depășește perimetrul
instituțional al statului.
1.2 Politica – raportată la putere

•Identificarea politicii cu relația de putere reprezintă o tentație dintotdeauna a științei

politice justificând identificarea acesteia din urmă cu sociologia politică (Maurice
Duverger).
•În orice societate, în orice grup uman oricât de mic ar fi el există indivizi care
comandă (guvernanți) și indivizi care se lasă comandați, se supun ordinelor
(guvernați). Unii iau hotărâri și alții le execută. Această diferențiere constituie un dat
fundamental, un fenomen politic depistabil în toate societățile.
•O astfel de viziune este extensivă: tinde să dilueze politica în ansamblul realității
sociale.
•Puterea nu este caracteristică doar relației politice. Se poate vorbi de putere și în
alte situații (în familie, în școală, în Biserică).
•Puterea de stat nu este diferită prin natură de formele puterii, proprii celorlalte
tipuri de colectivități sociale. Se deosebește de ele doar prin gradul de
perfecționare a organizării și strictețea obedienței celor guvernați.
1.3 Politica – identificată cu dominația

•Pentru sociologul german Max Weber singularitatea politicului este dată de

capacitatea dobândită de o grupare umană de a monopoliza resursele constrângerii
fizice în interiorul unui teritoriu dat.
•O asemenea revendicare se prevalează de credințele colective suficient de profund
internalizate pentru a-și valida „legitimitatea“.
•Politicul apare ca o „putere deasupra puterilor“. Se conferă astfel valoare
procedeelor de legitimare a dominației politice în detrimentul principiilor
generatoare ale societăților politice.
 2. Faptul politic și politizarea societăților

• Dacă în plan teoretic se poate încerca o disociere conceptuală între „politic“ și

„politică“, în practică, în realitatea cotidiană deosebirea se estompează.
• Politicul apare numai prin politica ce îl realizează, în vreme ce politica se
justifică prin politicul căruia caută să-i aservească societatea.
• Politicul ca structură a societății se manifestă în politică prin modul în care
oamenii interacționează, cooperează, intră în conflict în spațiul puterii.
• Nu există fapt politic în sine.
• Nu există fenomen politic prin natură sau esență, diferite de realitățile
sociale. Știința politică analizează acele fapte sociale ce dobândesc în
anumite contexte un caracter politic. Politica nu are rațiune de a fi decât prin
construirea politicului.
• Funcția politică la nivel social presupune funcționalizarea politicului, a structurii
unei societăți, edificarea, ajustarea, echilibrarea ei, asigurarea unor coeziuni și
detensionarea acelor relații ce pot duce la fracturi sociale și compromiterea
unității râvnite. (Raymond Aron)
• Pe măsură ce politica își extinde sfera valorilor tributare acțiunii sale, finalitatea
funcției politice înglobează sectoare de activitate tot mai diverse și mai
numeroase.
• Politizarea este tocmai procesul prin care faptelor sociale li se conferă atribute
și dimensiuni politice.

• Acest lucru se produce prin încorporarea lor în structura politică, prin

conștientizarea și valorificarea unor raporturi, scopuri, obiective sociale ca
repere ale acțiunii politice (a partidelor, guvernelor, statelor).
• Faptele politice sunt contingente, au determinări spațio-temporale.
• Fiecare arie culturală, fiecare națiune produce propriile sale elemente de
identificare a faptului politic (o afacere de moravuri poate deveni un scandal
politic, ex. Bill Clinton – Monica Lewinski).
• Fenomene care altădată rămâneau circumscrise sferei private devin politice prin
intervenția publică a puterii (sănătatea, familia).
• Un fapt politic – calificat ca atare – poate proveni și din redimensionarea unui
raport de forțe. O instanță politică își impune în chip autoritar voința de a face să fie
recunoscut un fapt social ca fapt politic, ridicându-l la rang de problemă, interesând
societatea în ansamblul ei (ex. SIDA, lupta împotriva terorismului). Și cetățenii pot
politiza un fapt social prin militantism politic, impunând voința populară
conducătorilor (ex. drepturi civile, condiția femeii).
• Calificativul de fapt politic poate fi atribuit și unei probleme pe care societatea nu
ajunge să o rezolve, în condițiile unei carențe a funcției sale reglatoare. Politicul
apare astfel sub forma unei specializări în medierea și arbitrarea conflictelor într-o
societate.
• La intersecția intervenției Puterii și reacției civice, odată conștientizat în termeni de
acțiune politică, un fapt social devine ceea ce se cheamă fapt politic, o necesitate
socială căreia i se conferă o semnificație politică.
II. NOȚUNI DE ISTORIE A ȘTIINȚEI POLITICE
• Există o reală dificultate în stabilirea statutului științei politice și a genealogiei sale.
și aceasta din mai multe motive:
• a) istoria științei politice și a celor ce au practicat studiul politicii se împletește până
la indistincție cu evoluția gândirii politice în genere, cu filosofia politică, cu istoria
doctrinelor politice, cu teoria statului și dreptului, cu sociologia și psihologia politică
etc.;
• b) evoluția științei politice are loc odată cu definirea și redefinirea obiectului său de
studiu, cu adjudecarea de noi metode și tehnici, în vederea atingerii unor standarde
incontestabile de științificitate;
• știința politică are rădăcini istorice adânci, dar și origini de dată exactă, are o ambiție
descriptivă dar și una normativă, prescriptivă.
• Gânditorii lumii antice – Platon și Aristotel îndeosebi – au pus dintru început
politica în centrul reflecțiilor lor, deschizând o prestigioasă și acaparantă tradiție.
• Lui Aristotel i se datorează sintagma „zoon politikon“ (omul ca „animal social“).
• Pentru aceștia politica era arta de a guverna cetatea, în spiritul legilor și
interesului general – văzut ca bine public.
• Politica s-a situat astfel inevitabil într-o relație privilegiată cu morala.
• În epoca Renașterii, Machiavelli autorul celebrei lucrări Principele (1513) a
elaborat primul tratat de politică în care sunt expuse cele mai adecvate modalități
de cucerire și exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii unui stat.
• Hobbes în Leviathan surprinde omnipotența statului care asemenea monstrului
biblic ajunge să-și impună forța colosală asupra tuturor supușilor săi.
• Montesquieu și iluminiștii francezi au evidențiat necesitatea supremației legii și
respectul ordinii naturale ca fundamente ale orânduirii politice – idei prețioase ce
vor sta la baza concepției moderne despre politică și democrație.
• Știința politică este însă printre ultimele științe sociale apărute în secolul al XIX.
• Fondatorii ei sunt: Auguste Comte, Alexis de Tocqueville, Emile Boutmy; primul –
întemeietorul științei pozitive, cel de-al doilea – autorul lucrării Democrația în
America iar ultimul, ctitor al școlii franceze de științe politice (1872).
• Apariția științei politice se datorează unor condiții favorizante:
• crearea unei administrații moderne a cărei raționalizare în plan acțional reclama
cunoștințe noi;
• o specializare și o profesionalizare accentuată;
• laicizarea și democratizarea politicii;
• apariția de instituții publice și facultăți de profil în învățământ;
• emanciparea politică și culturală a unor categorii de populație în spiritul valorilor
civice ale revoluțiilor burgheze.
• Din cele mai vechi timpuri obiectul de studiu propriu-zis al științei politice l-a
constituit puterea. Cucerirea și utilizarea puterii, concentrarea, distribuția ei,
originea și legitimitatea exercitării sale, însăși definirea ei au rămasa mereu în atenția
analizei politice de la Aristotel la Machiavelli, de la Max Weber la politologii
contemporani.
• Totuși, ca obiect fundamental al științei politice, mai ales în ultimele două secole,
statul s-a substituit fenomenului puterii.
• Dacă în primele reflecții ale clasicilor gândirii politice, de la Machiavelli la Hobbes
problema crucială este aceea a creării unei ordini politice, cu ajutorul însă al
controlului puterii, în cadrul unor frontiere delimitate, ulterior accentul cade pe
necesitatea creării unui stat pluralist (Locke), democratic (Tocqueville și federaliștii
americani), puternic (Hegel) capabil să asigure o înțelegere între clasele sociale (H.
Kelsen), gata să decidă în situații de urgență (C. Schmitt).
Se conturează două tradiții:
• cea anglo-saxonă – ce acordă atenție proceselor sociale mai curând decât structurilor
statului (common law);
• continental-europeană – privilegiind analiza structurilor statului, a instituțiilor (se
detașează dreptul constituțional).
• O altă linie de gândire ce pleacă de la Machiavelli, trece prin
Tocqueville și fertilizează cercetările contemporane din SUA și Europa
occidentală unifică studiul istoriei cu observarea fenomenului politic
(vezi studiile consacrate democrației).
• școala politică italiană – reprezentată de Pareto, Mosca, Michels – a
focalizat interesul studiului pe fenomenul elitelor, pe ceea ce se
cheamă „clasa politică“ și tendințele oligarhice în partidele de masă.
Machiavelli şi realismul politic
 N. Machiavelli
• lucrări
• Principele, (1513),
• Mondragola,
• Clizia,
• Arta războiului,
• Discurs asupra primei decade a lui Titus Livius,
• Istoriile Florentine
• scrisori şi rapoarte
• afirmarea statului laic, un stat golit de conţinutul religios şi vicisitudinile eticii
• politica - activitate subordonată rigorii: arta de a guverna, a conduce şi dezvolta statele.
• discreditarea radicală a pretenţiilor politice ale bisericii
• transformarea politicii din simplă interpretare, din abordare pur teoretică, într-o componentă, un
domeniu al vieţii reale.
Machiavelli şi fecunditatea răului
• “Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înţeleg, mi s-a părut
că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor decât simpla închipuire. Căci mulţi
sunt aceia care şi-au imaginat republici şi principate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată şi
nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate. Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între
felul în care oamenii trăiesc şi felul în care ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte
ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât
cum să izbutească”.
• părintele observaţiei “obiective”
• în concepţia sa apare acea complicitate dintre perspectiva “ştiinţifică”, prin care faptele sunt
sacralizate şi perspectiva “utopică”, “morală”
• descrierile sale se exprimă în precepte, menite să fie respectate
 Realismul lui Machiavelli
• binele este fundamentat în rău. “Binele” nu fiinţează şi nu se susţine decât prin “rău”.
• “Realismul” lui constă în exarcerbarea răului, pentru că el este politic mai semnificativ şi mai “real”
decât binele.
• “Ce ştim despre Machiavelli, când nu cunoaştem nimic despre el? (se întreabă P.Manent). Ştim că îi
învaţă pe alţii să facă răul: cum se ia şi se păstreză puterea prin viclenie şi forţă, cum se duce la bun
sfârşit o conspiraţie. Îl învaţă că nu trebuie să-ţi răneşti duşmanul, dar când îl poţi ucide, să o faci.
• Aşadar, există o dublă “realitate”, una impregnată de “rău”, alta în care acest “rău” este absent.
• “răul” descris de Machiavelli este permanent,
• “Realismul” lui Machiavelli are ca finalitate cultivarea răului pentru a fi bine în cetate, schimbarea
statutului binelui, el fiind primul maestru al suspiciunii.
• răul este un fenomen intrinsec, “substanţial” al fenomenului politic, făcând din evenimente de situaţie
extremă (întemeierea cetăţilor, schimbările de regim, conspiraţiile) o regulă.
Realismul
• Proiectul lui Machiavelli asupra “realismului” vieţii politice este
• o revoltă împotriva îndemnurilor Bisericii
• un model de descriere a cetăţii în raporturile sale cu religia: ordinea profană îi este
autosuficientă cetăţii, fiind întemeiată în fecunditatea necesară a răului; pătrunderea
creştinismului în viaţa civică a generat relele politice, violenţa şi crima, (răul)
reprezentând izvor pentru binele politic.
• Noul imperativ machiavellian este deci un imperativ al supunerii faţă de necesitate
• Astfel, deşi se pare că Machiavelli favorizează “faptele” în detrimentul “dreptului”, prin
proiectul său apreciat drept “realism politic”, nu exclude elementele utopiei, tocmai
datorită traducerii descrierilor în precepte, adcă tocmai “noului imperativ”.
 Ţinta politică
• renaşterea unei naţiuni prin înfăptuirea unei personalităţi
• Patria trebuie apărată fie cu mijloace josnice, fie cu cinste, oricum ar fi apărată este
bine
• unde este vorba despre mântuirea patriei, acolo nu trebuie să se ţină seama nici de
dreptate sau nedreptate, nici de milă sau cruzime, nici de cinste sau necinste, ci,
dimpotrivă, lăsând la o parte orice alte lucruri, să se urmeze calea care o ţine în viaţă
şi îi apără libertatea
• Prima consecinţă a “noului imperativ” rezultă din analiza mijloacelor ce servesc
transformării Principelui din persoană privată în persoană publică, transformarea
statutului său, o aventură de a deveni din simplu particular Principe
• un principe, care să se menţină la putere trebuie neapărat să înveţe să poată să
nu fie bun şi să se folosească sau nu de acestă ştiinţă, în funcţie de nevoi
• Aceste mijloace nu exclud nici virtuţile clasice, nici fecunditatea răului:
• talentul (cazul lui Moise, Cirus, Romulus, cap. VI);
• bunurile altuia (cazul lui Cezar, Borgia, cap. VII);
• nelegiuirea unită cu talentul (cazul lui Agatocle, cap. VIII);
• nelegiuirea unită cu cruzimea (cap. XV);
• duplicitatea,
• libertate de spirit pentru a părăsi calea binelui, cea a obişnuinţei, şi la nevoie,
să ştie să facă răul (cap. XVIII), etc.
 Machiavellismul
• noţiunea de machiavellism: ceea ce contează este scopul, iar scopul este salvarea
statului, a statului identificat cu patria.
• Scopul scuză mijloacele (legatul Romei, Lucius Lentullus)
• Ideal ar fi ca principele să fie înzestrat cu toate calităţile enumerate mai sus, însă nefiind
posibilă asemenea înzestrare, pentru atingerea scopului propus, principele trebuie să se
folosească tocmai de înşelăciune, viclenie, neîndurare, violenţă, încălcarea regulilor
cavalereşti, duplicitate
• un nou spirit în epocă: separarea politicii de morală, atât în cunoaşterea fenomenelor
politice, cât şi în acţiunea politică.
• Vorbind despre trecerea de la condiţia de simplu particular la cea de Principe,
Machiavelli consideră viclenia principala resursă a acţiunii politice, întrucât ea răspunde
esenţei situaţiei politice: “… pentru a te ridica dintr-o condiţie mediocră într-una de
măreţie, viclenia este mai utilă decât forţa”.
Republica
• Republica este înţeleasă de Machiavelli aşa cum fusese înţeleasă şi de Polybus, un
guvernământ mixt, în care nu conduce o singură clasă, ci toate clasele împart
puterea, fiecare supraveghind excesele posibile ale celorlalţi.
• Asemenea guvernământ solicită vigilenţa cetăţenilor în apărarea libertăţilor lor, în
faţa unor posibili dictatori (îngrădindu-le astfel puterea)
• Absenţa vigilenţei expune republica la pericolul dispariţiei, aceasta fiind distrusă
din interior de corupţie şi din exterior, prin acţiunea unor duşmani care profită de
slăbiciunile interne; libertatea trebuie apărată în faţa duşmanilor interni prin
înarmarea cetăţenilor-membri ai miliţiei cetăţeneşti.
• distincţie, între “guvernarea legilor” şi “guvernarea oamenilor”
Libertatea
• înţelegerea libertăţii: libertatea este autoguvernare, este ceva care depăşeşte
sfera vieţii private (unde este, de altfel, absentă) şi care se găseşte doar în
acţiunea politică.
• Lipsa, absenţa vigilenţei, nepăsarea cetăţenilor pentru viaţa publică exclude
libertatea din viaţa cetăţii şi lasă locul unui tiran care se eliberează de problemele
autoguvernării şi de libertate ca atare.
• Prioritatea pe care cetăţenii o acordă propriei lor existenţe, în detrimentul
treburilor publice, asigură teren corupţiei în viaţa publică.
• Libertatea este o precondiţie pentru virtute şi se manifestă sub forma libertăţii
întrunirilor şi libertăţii exprimării gândurilor, criticând liderii şi cetăţenii corupţi.
 Thomas Hobbes şi
legitimitatea puterii
1588-1679
Leviathan - 1650
Contextul istoric şi social
• Războiul civil sau revoluţia engleză 1640-1689
• 1640-1653 – Parlamentul cel lung
• 1645 – înfrângerea armatei regale la Nasby
• 1649 – execuţia lui Carol I Stuart
• 1653-1658 – Protectoratul lui O. Cromwell
• 1660-1688 – Restauraţia (Carol II, Iacob II 1685-1688)
• 1664-1665 – Marea Ciumă
• 1666 – Marele incendiu din Londra (15000 cladiri)
• 1679 – Habeas Corpus Act (Lege privind garantarea libertății
individuale; era menită să îngrădească arestările și reținerea
arbitrară a persoanei)
• 1688 – Revoluţia glorioasă, sfârşitul dinastiei Stuart - Wilhelm
Cauzele războiului civil
• 1. cauza profană: educaţia de influenţă elenă care glorifică libertăţile –
reprezentată de nobili
• 2. cauza religioasă: puritanii făceau apel la întoarcerea la un trecut pur –
repezentată de protestanţi şi noua biserică
• Soluţii ptopuse:
• 1. natura umană pură
• 2. graţia divină
• Cauzele au produs dezordine socială pentru că au aruncat în conflict
reprezentanţii (bellum omnium contra omnes)
Soluţia împotriva războiului
• Arta – sub forma artei politice
• Fundamentul artei politice – teama de moarte şi nevoile oamenilor
• La Machivelli răul era produs de principele care urmărea binele cetăţii; la Hobbes
este produs de conflictul opiniilor despre bine  războiul
• Principiul acestei noi ordini nu va fi binele pe care îl căutăm, ci răul de care fugim
• “Bellum omnium contra omnes” este relevat de război ca fiind condiţia naturală a
umanităţii sau starea naturală.
Starea naturală
• Homo homini lupus
• Bellum omnium contra omnes
• Omul natural: invidios, vanitos, lăudăros,
acaparator etc.
• Conceptele morale: bine, rău, drept, nedrept,
păcatul etc. nu au sens în starea naturală; capătă
sens când această stare va fi depăşită
• Morala nu există în natură
• Scopul fiecăruia este păstrarea vieţii, acesta
legitimând orice acţiune – dreptul natural
Depăşirea stării naturale
• Pasiuni:
• 1. frica de moarte
• 2. dorinţa de a avea lucrurile necesare
• 3. speranţa de a obţine cinstit lucrurile necesare

• Raţiune: existenţa legilor naturale

Libertatea naturală
• Nelimitată - Garantată de legea naturală
• Este absenţa piedicilor externe
• Fiecare individ are ius in omnia (drept al tuturor lucrurilor, inclusiv
asupra celorlalţi)
• Dreptul natural generează insecuritate pentru toţi şi impune căutarea
de către fiecare a păcii civile.
• Pacea se obţine doar prin renunţarea tuturor la unele libertăţi
Contractul social
• Renunţarea la drepturi este un transfer al drepturilor
• Transferul este realizat prin contract cu drepturi şi obligaţii recipoce
• Raţiunea renunţării la drepturi şi transferarea lor altcuiva este că toţi sa facă la fel
• Contractul se bazează pe legea naturală că “oamenii să-şi respecte convenţiile
făcute”
• Dreptatea socială: caracterizează convenţiile şi constă în respectarea conţinutului
lor
• Individul renunţă la dreptul de a se conduce singur, pentru a evita războiul (dar
nu la propria voinţă)
Suveranul
• Beneficiarul drepturilor va avea suveranitate nelimitată
• Suveranul sau Leviathanul are acel ius in omnia
• Dreptul ia locul binelui şi se identifică
• Dreptul e operaţional
• Suveranul (fie persoană, fie grup) este reprezentantul societăţii civile
• Reprezentarea presupune că:
• fiecare recunoaşte drept acte proprii acţiunile înfăptuite de către suveran (fiecare
individ este autor al actelor suveranului);
• suveranul este reprezentantul fiecăruia;
• unitatea corpului politic (asigurată de reprezentare) constă într-o stare de fapt şi de
drept, în care toţi membrii corpului politic au acelaşi reprezentant, unic reprezentant
- suveranul.
Suveranul
Fiecare individ legitimează suveranul delegându-i dreptul de a-l
conduce.
• Puterea suveranului nu-i aparţine prin natură sau har – ea îi este
lăsată sau dată de supuşii săi.
Autorizarea reprezentării şi naşterea comunităţii
civile
• “Odată înfăptuit acest lucru (autorizarea reprezentării n.n.), mulţimea astfel
unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ, sau în latină
CIVITAS. Iar aceasta este naşterea acelui mare LEVIATHAN sau, pentru a vorbi
cu mai multă veneraţie, a acelui Dumnezeu muritor căruia îi datorăm, sub
domnia Dumnezeului nemuritor, pacea şi apărarea noastră. Căci prin această
autoritate, conferită lui de fiecare individ particular din comunitatea civilă, el
primeşte atâta putere şi forţă încât, prin spaima faţă de această putere, este
capabil să îndrume voinţele tuturor către pacea intimă şi către ajutor reciproc
în faţa duşmanilor din afară. Şi în el constă esenţa comunităţii civile, pe care
o definim ca o singură persoană, pentru ale cărei acţiuni, fiecare om dintr-o
mare mulţime a devenit, prin convenţii reciproce cu ceilalţi, autor, cu scopul
ca aceasta să poată folosi forţa şi mijloacele tuturor, aşa cum va crede de
cuviinţă, pentru pacea şi apărarea lor comună” (Leviathan, cap. XVII, Despre
cauzele, naşterea şi definiţia comunităţii civile).
• Distincţie între societate civilă şi stat: societatea civilă - locul egalităţii în drepturi;
statul - instrumentul acestei societăţi civile graţie căruia sunt asigurate ordinea şi
pacea
Legea
• Apanajul suveranului
• Exprimă voinţa suveranului în limitele mandatului reprezentării
• Artificiu uman – convenţie (ca întreaga societate)
• Fundamentul legii civile e legea naturală (calităţile umane naturale:
echitatea, dreptatea, recunoştinţa etc. se transformă în legi)
Libertatea socială
• Există acolo unde legea “tace”
• Există atunci când legea-voinţă a suveranului încalcă scopul pentru
care suveranitatea a fost instituită (...protecţia indivizilor)
Regimul politic
• Regimurile politice (democraţia, aristocraţia, monarhia) se deosebesc în funcţie
de numărul celor care constituie suveranul
• Legitimitatea regimului este democratică – se bazează pe consimţământul
individual.
• Esenţa regimului politic: suveranul are dreptul să pretindă supunere, să promulge
şi să vegheze la respectarea legilor pe care le consideră bune, legi ce exprimă
voinţa sa
• Hobbes se descoperă ca un susţinător al monarhiei absolutiste
• Leviathan, cap. XIII, XIV
• Jus in omnia
• Libertatea
John Locke si problema
proprietăţii
• Prima necesitate, dreptul fundamental şi natural al omului este cel
de conservare proprie.
• Conservarea este ameninţată de lipsuri, de foame.
• Ameninţarea vieţii sau sursa morţii este
• Dreptul la viaţă este ameninţat în ambele cazuri de moarte:
• ostilitatea şi violenţa la Hobbes,
• moartea ca urmare a foamei la John Locke.
• Însuşirea bunurilor se legitimează natural în dreptul fiecăruia de a
mânca, evitând, astfel, moartea  însuşirea bunurilor e legitimă 
muncă
• Omul este în mod natural proprietar al persoanei sale, şi prin
urmare, proprietar al muncii sale  bunurile în care investeşte
muncă sunt proprietatea lui de drept.
Munca: izvor al dreptului de proprietate
• Din dreptul de proprietate asupra muncii proprii, izvorăşte al doilea aspect ce legitimează
proprietatea, respectiv calea ei de dobândire: munca (legitimitatea mijloacelor asigură
legitimitatea dobândirii rezultatului).
• momentul dobândirii dreptului absolut de proprietate este momentul în care într-un bun se
investeşte munca individului;
• prin muncă individul transferă asupra bunului o parte din energia sa proprie; individul
proprietar singular al muncii, devine proprietarul bunului întrucât i-a “transferat” o parte
(foarte mică, şi care nu-i diminuează integralitatea) din sine bunului;
• bunul care încorporează muncă nu mai este al nimănui, sau al domeniului comun, ci “s-a
transformat” în bun al proprietarului muncii; omul natural devine dublu proprietar.
Dreptul de proprietate
• Caracteristici:
• Drept natural
• este anterior instituţiei societăţii
• nu depinde de consimţământul altuia sau de legea politică  obiectiv
• este dreptul asociat individului singur, strâns legat de necesitatea de a se hrăni, care îl presează, nu este
în nici un caz un drept «social»
• proprietatea este naturală în esenţă, nicidecum convenţională
• raportul omului cu natura se defineşte ca muncă. Omul nu este in mod natural un animal politic: este un
animal propietar şi muncitor, proprietar pentru că este muncitor, muncitor pentru a fi proprietar”.
• Viziunea tradiţională asupra dreptului de proprietate
• acest drept natural are “caracter social” (Hobbes nici nu-i acceptă existenţa în starea naturală, ci doar în
societatea civilă)  drept social
• reglat sau limitat de lege, de “îndatoririle sociale şi politice ale proprietarului”
Limitarea naturală a dreptului la proprietate
• Izvorâtă din două obligaţii sau constrângeri:
1. interdicţia de a acumula, de a însuşi o cantitate mai mare decât nevoile şi
posibilităţile consumului individual (individul nu are dreptul să facă risipă). Se
aplică numai bunurilor alterabile care prin risipă se pierd;
2. obligaţia de a le lăsa şi celorlalţi acces real la bunurile domeniului comun, în
cantitate şi în calitate comparabilă cu cea a fiecăruia (interdicţia de a face imposibil
accesul celorlalţi la “roadele pământului”, întrucât s-ar încălca principiul
legitimităţii dobândirii de bunuri şi dreptul celorlalţi la prezervare) - decurge din
prima
Excepţie
• există o acumulare permisă: acumularea ce are drept urmare
schimbul.
• Schimbul face ca acumularea să fie nelimitată întrucât ea nu mai are
ca rezultat risipa, ci un dublu rezultat:
• consumul, pentru cel ce primeşte bunul alterabil,
• constituirea unui alt drept de proprietate, izvorât din schimb (care, la origine
are tot munca
Cine dă valoare bunurilor?
• Natura, “în starea sa naturală”, nu este abundenţă, ci dimpotrivă, penurie.
• Distincţie:
• bunuri consumtibile (care, din bunuri generice devin bunuri certe şi apoi se consumă, îşi pierd,
deci, substanţa - dispar prin consum)
• bunuri neconsumtibile, care-şi conservă substanţa şi care-şi sporesc valoarea prin munca ce se
investeşte în ele (exemplu pământul). Pământul cultivat aduce belşug şi este o proprietate
legitimă, întrucât conţine munca.
• Distincţie:
• fructe naturale
• fructe civile - rezultat al muncii - asupra cărora, dreptul de proprietate este, ca drept natural
individual, lipsit de limite naturale.
• Munca omenească, şi nu natura este cea care dă valoare bunurilor.
Monedă şi schimb
• Absenţa limitelor naturale este datorată a doi factori:
• inventarea monedei care face prin schimb ca întreaga cantitate de bunuri alterabile să devină
inalterabilă şi, prin această formă, valoarea fructelor civile se conservă;
• valoarea lucrurilor provine din munca umană şi nu din “bunătatea naturii”.
• Moneda conservă munca
• Moneda intermediază schimbul
• Schimbul ridică valoarea bunului
• Moneda face, prin urmare, ca odată cu apariţia ei, dreptul propietarului să se detaşeze
legitim de dreptul muncitorului.
Locke fundamentează liberalismul 1
• Trasează idei liberale despre:
• inventarea monedei
• raportul dintre individ, muncă şi societate.
• inventarea monedei stă la baza conceptului lui Locke de “societate civilă” - ansamblul schimburilor
economice în care oamenii întră ca muncitori şi propietari.
• motivează legitimitatea transferului de proprietate (deci şi a legitimităţii proprietarului beneficiar al
schimbului), prin:
• specificul muncii de a produce proprietate pentru momentul de origine a proprietăţii;
• “dezindividualizarea” muncii prin capacitatea ei de a produce valoare (proprietatea conservă valoarea);
• caracterul productiv al muncii (realizarea surplusului peste cerinţele de consum ale producătorului)
prin inventarea monedei şi dezvoltarea schimbului liber;
• caracterul individual al dreptului de proprietate nu se confundă cu dreptul muncitorului; dreptul
muncitorului devine dreptul muncii, muncă ce conservă valoarea prin conservarea produsului.
Locke fundamentează liberalismul 2

• Specificul proprietăţii este să conserve valoarea, să o împiedice să piară sau să fie risipită.
Individul conservă valoarea proprietăţii prin acelaşi instinct de conservare a propriei vieţi.
• Specificul muncii nu este să producă dreptul de proprietate, ci să producă valoare suplimentară
proprietăţii.
• Muncitorul nu este furat prin folosirea muncii lui pentru că, şi fără să fie proprietar, valoarea
muncii lui este conservată
• Societatea este definită şi animată de productivitatea muncii şi dreptul individual de proprietate
• Aceasta este o teză fundamentală a liberalismului care, prin programele sale, face din
dreptul de proprietate şi din economie fundamentul vieţii sociale şi politice.
Locke fundamentează liberalismul 3
• Justificarea dreptului de proprietate:
• la origine, justificare morală (dreptul individului de a se hrăni cu toate consecinţele
economice ce se desprind de aici),
• pe parcurs, justificarea este utilitatea economică
• Munca stă în centrul a două categorii de raporturi:
• raporturile individului solitar cu natura şi
• raporturile cu ceilalţi, în care dreptul de proprietate nu mai este considerat ca dreptul natural
fundamental al omului, ci constituie mijlocul producerii şi schimbului de valori într-o lume a
valorii, a productivităţii muncii şi a utilităţii
Alternativa la absolutismul hobbesian
• dă o replică caracterului nelimitat al suveranităţii statului (Hobbes) prin inventarea societăţii
economice, bazată pe relații economice
• Societatea economică este la început un mijloc de apărare şi de “eliberare” a societăţii civile, apoi,
un mijloc de “dominaţie” a activităţii economice.
• Argumentele sale sunt:
• starea naturală este o stare în care oamenii pot deveni proprietari şi pot dezvolta schimburile
• ieşirea din ea este inevitabilă din cauza lipsei judecătorilor pentru arbitrarea disputelor
• ieşirea din starea naturală:
• se realizează printr-un acord asupra drepturilor individuale şi asupra conţinuturilor ce
identifică proprietatea
• nu presupune transferul de drepturi către un suveran absolut
Legile şi societatea civilă
• Legile
• sunt eficiente numai dacă prescripţiile lor sunt egale pentru toţi (nici suveranul nu poate fi
mai presus de lege)
• pentru a fi acceptate (şi spre a nu fi considerate opresive), promulgarea legilor nu trebuie
făcută de către suveran, ci prin contribuţia fiecărui individ: directă sau prin reprezentanţi
• ieşirea din starea naturală şi intrarea în societatea civilă presupune constituirea unei
adunări legislative.
• Societatea civilă:
• se opune stării naturale
• se identifică cu societatea politică
• nu se opune instituţiei politice, statului
• Sensul acestui concept este total diferit de cel conferit de noi azi
“Puterea supremă” şi “separaţia ei”
• rolul instituţiei politice este de a apăra proprietatea pusă în pericol de
deprinderile din starea naturală  trebuie să fie putere supremă
• “Puterea supremă”:
• este necesară dacă are rolul de promulgare a legilor şi nu poate să-i
deposedeze pe oameni de proprietatea sau libertatea lor
• este corpul legislativ reprezentativ şi suveran
• este un corp permanent instituit
• nu trebuie să se reunească permanent întrucât, persoanele l-ar face să
abandoneze interesul comun în detrimentul unui interes propriu.
• Puterea executivă
• Din caracterul sporadic al reunirii corpului legislativ,
Locke extrage necesitatea unei alte puteri, cea
executivă, necesitate izvorâtă din caracterul permanent
al aplicării (şi vegherii) la respectarea legilor.
• Puterea executivă este subordonată legislativului, însă,
având rolul de a adapta conţinutul legilor la situaţiile
concrete ce se revendică în binele public, executivul are
o relativă independenţă, o prerogativă pe care i-o
acordă legislativul.
• executivul nu are decât competenţe interne  este
necesară o a treia putere, care iese de sub autoritatea legii
şi este însărcinată cu relaţiile externe, cu pacea şi războiul,
puterea federativă.
• Astfel, John Locke prefigurează doctrina “separaţiei
puterilor”
Bibliografie
• P. Manent în “Istoria intelectuală a liberalismului”, Bucureşti,
Humanitas, 1992, cap. IV: “Locke, munca şi proprietatea”
Montesquieu şi separaţia
puterilor în stat
Consideraţii generale
• Montesquieu fixează ceea ce am putea numi limbajul definitiv
al liberalismului.
• Scopul instituţiei politice este acelaşi ca şi la Hobbes şi Locke -
asigurarea securităţii persoanelor şi bunurilor, dar conservarea
individului nu mai reprezintă fundamentul absolut al legitimării
politice
• Suveranitatea monarhului sau a poporului nu mai au caracter
nelimitat
• Montesquieu întemeiază libertatea pe alte baze decât
conceptul stării naturale şi al suveranităţii: principiului
legitimităţii îi contrapune principiul separaţiei puterilor.
• În raportul putere-libertate, schimbă punctul de vedere al lui Locke,
pentru a-i realiza mai bine soluţia:
• în loc să plece de la dreptul care pune bazele libertăţii, el pleacă de la
puterea care o ameninţă;
• în loc să-şi pună întrebări despre originea puterii, se întreabă despre efectele
sale.
• primul care vorbeşte despre putere ca despre un lucru, separabil în
drept şi în fapt de originea sa şi de scopul său, separate în drept şi în
fapt de omul care îl deţine şi îl caută
Pacea – prima lege naturală
• Aşadar, mijlocul prin care se realizează scopul instituţiei politice - asigurarea
securităţii individului şi a bunurilor sale - pentru Montesquieu este asigurarea
separaţiei puterilor, separaţie care elimină efectele negative ale acestei puteri:
ameninţarea libertăţii individului.
• Formulează cele “patru legi naturale”, din care decurg “legile pozitive”
• reciprocitatea fricii şi “egalitatea în teamă” a fiecărui om în starea naturală face ca
prima lege naturală să fie pacea şi nu războiul  tendinţa de asociere (dorinţa de
a trăi în societate este considerată, de altfel, a “patra lege naturală”)
 Libertatea
• “Este adevărat că în democraţii, poporul pare să facă ceea ce
vrea, dar libertatea politică nu constă de fel în a face ceea ce vrei.
Într-un stat, adică, într-o societate, în care există legi, libertatea
nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi în
a nu fi constrâns să facă ceea ce nu trebuie să vrei. Trebuie să ne
fixăm în multe ce înseamnă independenţa şi ce înseamnă
libertate.
• Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile, şi
dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar
mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”.
• Conceptul contrar în funcţie de care delimitează Montesquieu
libertatea politică este puterea şi nu forma de guvernământ
• Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere,
trebuie ca rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată prin
putere.
Omul şi puterea
• înclinaţia omului spre putere nu reprezintă o caracteristică esenţială a naturii
umane, ci o caracteristică secundară şi latentă;
• condiţia abuzului de putere o reprezintă exercitarea efectivă a unei puteri,
exercitare conferită de o anumită poziţie socială, şi/sau politică a individului;
• instituţia politică face posibil abuzul de putere;
• construcţia unei “orânduiri de stat” presupune “rânduiala statornică” a limitării,
îngrădirii puterii prin putere; să fie neutralizată printr-o împărţire judicioasă,
astfel încât, o putere să fie opusă unei alte puteri.
Separaţia puterilor
• În orice stat există trei “feluri” de puteri:
• puterea legislativă,
• puterea executivă privitoare la dreptul ginţilor vizează îndeosebi raporturile
externe ale statului,
• puterea executivă privitoare la reglementări ce ţin de dreptul civil. vizează
măsuri pentru menţinerea ordinii în interior, reglând raporturi între indivizi şi
stat (pedepsele infracţionale) sau raporturi dintre indivizi (litigiile dintre
particulari).
• Puterea legislativă constă în aceea că, “principele sau autoritatea face legi pentru
un timp oarecare sau pentru întotdeauna şi îndreaptă sau abrogă pe cele
existente”.
• “În virtutea celei de a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte
solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În virtutea celei de a treia,
pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe aceasta din urmă
(cea executivă, ce decurge din dreptul civil n.n.), o vom numi putere
judecătorească, iar, pe cealaltă pur şi simplu putere executivă a statului”.
Legătura dintre libertatea politică a cetăţeanului
şi separţia puterilor
• “Libertatea politică pentru cetăţeni este acea linişte
sufletească izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în
siguranţă şi, pentru ca să existe această libertate,
guvernământul trebuie să fie alcătuit în aşa fel ca un cetăţean
să nu aibă a se teme de alt cetăţean. Atunci când în mâinile
aceleiaşi persoane sau ale aceluaişi corp de dregători se afă
întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există
libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh
sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le
aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă
puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă
şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea
legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi
arbitrară, căci judecătorul ar fi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu
puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui
opresor”.
Puterea judecătorească
• Are caracter “invizibil” şi “nul”, înţelegând prin aceasta:
• caracterul temporar al tribunalului, el fiinţând doar pentru cauze oportune;
• electivitatea persoanelor care temporar exercită puterea judecătorească în
funcţie de prescripţii legale, fără luarea în consideraţie a apartenenţei sociale
sau a profesiei (“persoane din rândul poporului”);
• depersonalizarea puterii judecătoreşti (oamenii nu se mai tem de magistraţi
pentru că ei “nu mai au necontenit pe judecători înaintea ochilor”);
• instituţionalizarea puterii judecătoreşti (oamenii se tem de magistratură, ca
investitură depersonalizată).
• Introduce două instituţii juridice moderne, specifice dreptului
procesual: recuzarea şi eligibilitatea judecătorilor.
• Montesquieu nu identifică puterea judecătorească cu persoanele care
o exercită (judecătorii), ci ea este expresia voinţei legii
• Acest mod de “raportare invariabilă” a hotărârilor tribunalelor
“nestatornicite” la legea statornicită exprimă modul în care puterea
judecătorească fiinţează în stat.
Reprezentarea
• problema reprezentării – legată de puterea legislativă
• Distinge:
• putere legislativă directă - exercitată de popor ca întreg
• putere legislativă reprezentativă exercitată de reprezentanţii poporului
• Distincţie corelativă cu
• democraţie directă
• democraţie reprezentativă
Criteriile reprezentativităţii

• Teritorialitatea
• starea socială - “într-un stat există întotdeauna oameni care se disting prin
naştere, prin bogăţii sau prin onoruri”, oameni, care nu pot fi “amestecaţi cu
poporul”, şi, prin urmare, nu pot beneficia de un singur vot, “la fel ca ceilalţi”,
ci de un număr de voturi proporţional cu “avantajele de care se bucură”.
•  prin vot proporţional se acordă libertăţi sporite corpului nobililor,
libertate ce ar fi “înrobită” în condiţiile în care participarea la
legiferare ar fi egală cu cea a oamenilor simpli.
Legislativul bicameral
legislativ bicameral cu finalităţi deziderabile:

• atât reprezentanţii desemnaţi de popor, cât şi reprezentanţii “corpului nobililor”,

îsi pot exercita mandatul în conformitate cu interesele celor pe care îi reprezintă;
• partea corpului legsilativ alcătuită din nobili are rol de “putere regulatoare” între
puterea executivă şi puterea legislativă, alcătuită din reprezentanţii poporului;
• fiecare reprezentant poartă responsabilitatea investiturii prin mandat;
• puterea de legiferare a “corpului nobililor” este ereditară;
• participarea la legiferare a exponenţilor puterii ereditare se face exclusiv, prin
“dreptul de veto” şi nu prin “dreptul de a statua”.
• “Numesc drept de a statua dreptul de a dispune în mod independent
sau de a îndrepta ceea ce a dispus altcineva. Numesc drept de veto,
dreptul de a anula o hotărâre luată de către altcineva; aceasta era
puterea tribunilor la Roma. Şi cu toate că cel care are dreptul de a
opune veto poate să aibă şi dreptul de a aproba, aprobarea nu este în
acest caz, altceva decât o declaraţie că el nu face uz de dreptul de a
opune veto şi decurge din acest drept”
Raportul dintre puterile “vizibile”
• subordonarea de către legislativ a executivului

• Legislativul conţine “voinţa generală a statului”

• Executivul conţine “executarea acestei voinţe generale”
• Poporul este capabil doar să-şi aleagă reprezentanţii, dar nu este
capabil să delibereze bine şi corect, să ia decizii active.
• Rolul deliberării şi adoptării deciziilor trebuie încredinţat numai
reprezentanţilor.
• Puterea executivă trebuie să fie unipersonală, şi de aceea, ea
aparţine monarhului
• “Dacă nu ar exista monarh şi dacă puterea executivă ar fi
încredinţată unui anumit număr de persoane luate din sânul
corpului legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, pentru că cele
două puteri ar fi contopite, aceleaşi persoane participând uneori şi
putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”.
 Legislativul
• Absenţa libertăţii se produce şi în condiţiile în care legislativul
nu se întruneşte o perioadă îndelungată
• anarhia generată de absenţa reglementărilor
• absolutizarea puterii executive, generate de preluarea prerogativelor
legislativului de către executiv.
• o ponderare a intervalului de timp în care se întruneşte
legislativul, acesta regăsindu-se în ceea ce azi, numim
oportunitate; el nu acceptă nici permanenţa întrunirii corpului
legislativ, nici extinderea peste limitele admise de oportunitate
a lipsei întrunirilor.
• s-ar părea că vorbeşte despre un corp legislativ invaraibil, că
mandatul ar fi nelimitat pentru el ca întreg şi pe viaţă, pentru
fiecare component.
• Corpul legislativ nu trebuie să se întrunească din proprie
iniţiativă: căci un asemenea corp nu este considerat ca având
voinţă decât atunci când este întrunit;
Apropieri de constituţionalismul modern
• explică nevoia succesiunii corpurilor legislative izvorâtă din necesitatea
evitării coruperii unui legislativ imuabil, care s-ar îndepărta de voinţa
electorului şi de prerogativele conferite prin mandat;
• succesiunea corpului legislativ, deci a mandatelor, deschide calea
controlului electorilor asupra celor desemnaţi să-i reprezinte, adică
posibilitatea sancţionării prin vot a membrilor legislativului;
• corpul legislativ poate adopta decizii şi elabora legi numai dacă este
“întrunit în unanimitate”;
• decizia de investitură (şi dezinvestirea) nu aparţine legislativului (dacă ar fi
aşa, ar anula şi caracterul temporar al unui corp legislativ şi controlul
asupra sa), ci executivului;
• prin eliminarea posibilităţii de autoinvestitură a corpului legislativ se
realizează:
• evitarea puterii discreţionare a legislativului asupra executivului şi
transformarea acestuia într-o putere absolută;
• un anumit control al executivului asupra legislativului (are ca efect ponderarea
celui de pe urmă, în condiţiile în care executivul “fixează momentul
convocării” legsilativului şi “durata sesiunilor sale, în raport cu împrejurările pe
care el le cunoaşte”).
Apropieri de constituţionalismul modern

• decizia de investitură (şi dezinvestirea) nu aparţine legislativului (dacă ar fi aşa, ar

anula şi caracterul temporar al unui corp legislativ şi controlul asupra sa), ci
executivului;
• prin eliminarea posibilităţii de autoinvestitură a corpului legislativ se realizează:
• evitarea puterii discreţionare a legislativului asupra executivului şi transformarea acestuia
într-o putere absolută;
• un anumit control al executivului asupra legislativului (are ca efect ponderarea celui de pe
urmă, în condiţiile în care executivul “fixează momentul convocării” legsilativului şi “durata
sesiunilor sale, în raport cu împrejurările pe care el le cunoaşte”).
Legislativul şi libertatea
• pericolul pentru libertate vine îndeosebi dinspre corpul legislativ:

“Dacă puterea executivă nu are dreptul de a se împotrivi iniţiativelor

corpului legislativ, acesta va fi despotic; căci, întrucât el îşi va putea
atribui toată puterea pe care o poate dori, va anihila toate celelalte
puteri. Nu trebuie însă ca puterea legislativă să aibă, la rândul ei,
dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea executivă,
fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi; pe deasupra,
puterea executivă exercită întotdeauna cu privire la chestiuni care
cer o rezolvare promptă... Dacă însă, într-un stat liber, puterea
legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a frâna pe cea executivă, ea
are dreptul şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip
au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea.
Funcţionarea puterilor
• Montesquieu insistă pe superioritatea legislatvului faţă de excutiv
(subordonarea executivului faţă de legislativ), izvorâtă din controlul
pe care acesta îl poate exercita asupra modului în care sunt aplicate
legile pe care le elaborează. Această superioritate nu presupune însă
şi investirea corpului legiuitor cu prerogativele de a judeca, ci,
eventual de a acuza încălcările flagrante ale legilor.
• În materie legislativă, monarhul trebuie să aibă facultatea de a
“împiedica” şi nu de a “statua”
• Exista riscul ca cele trei puteri, dorind să se controleze şi pondereze
reciproc, să-şi paralizeze activitatea.
• “Aceste trei puteri (incluzând Camera Superioară) ar trebui să ajungă
la un punct mort, adică la inacţiune. Dar întrucât, datorită mersului
necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite să
funcţioneze de comun acord”
Anatomia şi fiziologia separaţiei puterilor
• anatomia sau statica separaţiei puterilor
• fiziologia sau dinamica
• acordul puterilor “vizibile” în scopul adoptării unei decizii şi evitării inacţiunii politice
• compatibilitatea dintre interesele şi libertatea cetăţenilor pe de o parte, şi compromisul
puterilor pe de altă parte
• restituirea celor două puteri de către grupuri de cetăţeni reuniţi în partide
• superioritatea democraţiei reprezentative faţă de democraţia directă
• fiinţarea libertăţii prin neutralitatea politicii.
• Din necesitatea adoptării deciziei în momentele în care apare pericolul inacţiunii, rezultă
acordul dintre puteri. Adevăratul suveran al unui asemenea regim nu este nici legislativul,
nici executivul ci necesitatea.
Concepte
• rolul climei în “producerea legilor, moravurilor şi a manierelor” unui
popor (determinism geografic)
• moravurile şi manierele unui popor trebuie “să aibă o strânsă legătură
cu legile sale”
• noţiunea de partid - partidele afectează doar executivul
Libertatea, puterea şi partidele
• oricare din cele două “puteri vizibile”, pentru a pondera pe cealaltă, are nevoie de
partizani în virtutea existenţei sale, şi ca putere, în mod inevitabil îi atrage;
• divizarea în două puteri generează o societate despărţită între partizanii uneia şi
ai celeilalte puteri;
• prin partizanatul pe care-l creează şi pe care se fundamentează, şi executivul
devine reprezentativ;
• cetăţenii partizani încearcă să-şi atragă scopurile prin intermediul puterii pe care
o susţin şi la a cărei favoare speră;
Libertatea, puterea şi partidele
• voinţa cetăţenilor partizani, fiind mediată de cealaltă putere decât cea pe care ei
o susţin, putere care o contracarează pe prima, nu poate avea efect imediat sau
direct;
• societatea divizată, ca urmare a faptului că este reprezentată printr-o putere
divizată, elimină posibilitatea ca cetăţenii să-şi facă mult rău unii altora;
• “efectul libertăţii”, în concepţia lui Montesquieu, asigură funcţionalitatea
mecanismului ponderării puterilor încât nici una nu va putea fi susţinută de o
majoritate zdrobitoare, cealaltă devenindu-i absolut subordonată.
Efectul libertăţii
• “efectul libertăţii” - declanşează mecanismul ponderării puterilor,
mecanism care asigură o împărţire permanentă a societăţii
aproximativ în părţi egale
• Dublul joc al cetăţenilor cu puterea
Ce este libertatea politică?
• “dublul joc” al cetăţenilor cu puterea, jocul celor două interese (cel
de membru al societăţii şi cel de susţinător al uneia dintre cele două
puteri), şi jocul celor două sentimente (acela de a fi reprezentat de
puterea pe care o susţine şi acela de a simţi alienarea puterii
susţinute, trădarea acesteia faţă de el) asigură o redistribuire a
forţelor partizane, un sprijin pentru puterea susţinută minoritar;
• există o dublă neputinţă: neputinţa cetăţenilor în acţiuni care să
producă rău celorlalţi (acţiuni ale cetăţenilor partizani ai puterii
devenite supramajoritară, îndreptate împotriva celor ce susţin
puterea minoritară) şi nepuitnţa puterii supramajoritare, care îşi
pierde din susţinere prin migrarea cetăţenilor către partidul
minoritar; această migrare face permanent din puterea ajunsă în
minoritate, putere aproximativ egală cu cea care devenise
supramajoritară;
• condiţionarea reciprocă a celor două neputinţe, cu alte cuvinte,
constrângerile reciproc exercitate de către cetăţeni asupra puterii şi
de către putere asupra cetăţenilor, reprezintă la Montesquieu
libertatea.
Diverse sensuri ale “libertăţii politice”
• “uşurinţa de a înlătura pe cel căruia îi încredinţează o putere
tiranică”;
• “dreptul de a putea alege pe cel căruia să i se supună”;
• “dreptul de a purta arme şi de a putea face uz de violenţă”;
• “privilegiul de a nu fi guvernaţi decât de un om din mijlocul
poporului lor sau de propriile lor legi”;
• “guvernământul care corespundea obiceiurilor sau
înclinaţiilor” fiecăruia (identificare a libertăţii cu
guvernământul existent, monarhic sau republican);
• capacitatea de a face ceea ce vrea; această semnificaţie
caracterizează regimurile democraţiei directe unde se
confundă puterea “poporului cu libertatea poporului”.
Jean-Jacques Rousseau
și contractul social
Despre natura umana
• Machiavelli – omul este fundamental rău
• Hobbes - sălbatic, egoist, un lup ce convieţuieşte cu alţi lupi
• Locke – omul este pus în pericol nu de el, ci de sărăcia naturii, de
lipsuri, foame
• Rousseau - omul, prin natura sa este bun, însă societatea în care
trăieşte este rea, transferând acest rău şi asupra condiţiei omului
social
• Işi câştigă faima în 1750 când scrie, ca răspuns la o
problemă propusă de Academia din Dijon, un eseu[1] cu
care obţine premiul oferit: “Are reevaluarea artelor şi
ştiinţelor un efect purificator asupra moravurilor?“.
• De pe o poziţie negativă, susţinută cu patimă, Rousseau
arată că societatea preţuieşte intelectul şi isteţimea, dar nu
şi bunătatea.
• “Sunt o mie de premii pentru discursuri bune şi nici unul
pentru fapte bune… Avem fizicieni, geometri, chimişti,
astronomi, poeţi, muzicieni şi pictori, (…) dar nu mai avem
cetăţeni printre noi.”
• Ideile de virtute şi de cetăţean vor constitui preocupări de-
a lungul întregii sale cariere, desfăşurate atât în Franţa, cât
şi în Anglia.
• Discours sur les sciences et les artes – cunoscut ca Primul
discurs – în care Rousseau îşi expune concepţia care avea
să fie dezvoltată mai târziu: artele şi ştiinţele nu au
contribuit nici la virtutea, nici la fericirea fiinţelor umane, ci
dimpotrivă, au generat distrugere şi corupţie.
• În 1753, participă din nou la concursul Academiei din Dijon,
de data aceasta fără succes. Rezultatul eforturilor sale se va
concretiza însă într-o lucrare la fel de cunoscută, Discurs
asupra originii inegalităţii dintre oameni.
• Rousseau argumentează că neajunsurile naturii umane au
la origine societatea, şi că în starea naturală viaţa este
liberă şi independentă, sănătoasă, fericită şi inocentă.
Oamenii sunt înzestraţi de la natură cu sentimentul milei pe
care raţiunea, pe măsură ce se dezvoltă, îl sufocă.
• Rousseau a descrisstarea naturală.
• Potrivit lui Rousseau, în stadiul cel mai primitiv omul era
sălbatic, dar nu şi prădător.
• El se caracteriza prin sentimente naturale (două principii
anterioare raţiunii):
• conservarea propriei vieţi (grija pentru propria bunăstare) şi
• simpatia faţă de semeni (repulsia sau aversiunea faţă de
suferinţa celorlalţi).
• Omul acestei epoci idilice, „bunul sălbatic” nu este nici nespus
de fericit, dar nici nenorocit, pentru că numai artificiile unei
societăţi civilizate pot produce temerile, neliniştile, speranţele şi
ambiţiile care dau naştere nenorocirii.
• Mai mult decât atât, într-o astfel de stare originară, nu există
nici dominaţie nici servitute.
• Uneori, oamenii se adună în grupuri şi formează „asociaţii
libere” pentru scopuri specifice. Acest fapt duce la apariţia vieţii
de familie, a raporturilor de vecinătate. Se dezvoltă de
asemenea înţelegerea, principiile morale şi un simţ al bunăstării
comune.
• Această stare de convieţuire neformală sau societate naturală a
fost perioada cea mai bună în istoria omenirii. Însă ea nu putea
rezista.
• O dată cu apariţia diferitelor meşteşuguri, omul a câştigat în
civilizaţie dar şi-a pierdut umanitatea.
• Proprietatea privată a devenit importantă. Oamenii căutau să
agonisească lucruri şi să-şi crească proprietatea, să obţină ajutor
şi protecţie de la alţii, să domine şi să accepte dominare.
• Omul îşi pierduse inocenţa. Vremurile bune au dispărut pentru
totdeauna.
• În această situaţie jalnică, punctată de conflicte şi
calamităţi, omul a căutat să-şi găsească securitatea
făcând un contract de guvernare civică.
• În Discurs, Rousseau consideră că acest contract era
“vândut celorlalţi de cei bogaţi şi puternici. Era un caz
de uzurpare, deştept şi ipocrit.
• Contractul punea “cătuşe noi săracilor şi dădea puteri
noi bogaţilor distrugând libertatea naturală şi
împământenind pentru totdeauna legea proprietăţii şi
a inegalităţii.”
• Pentru cei mai mulţi dintre oameni, noua ordine era la
fel de rea precum cea veche.
• In 1762 Rousseau scrie Contractul social.
• Acum lucrurile sunau oarecum diferit. Contractul, crede
Rousseau, a fost în beneficiul omului; apariţia statului a
reprezentat o îmbunătăţire însemnată a concepţiilor de trai
faţă de starea naturală.
• În ce a constat schimbarea în concepţia lui Rousseau?
(1) Contractul nu mai era considerat pur şi simplu ca un fapt
istoric – un târg prost făcut de strămoşii noştri; el a
dobândit dimensiuni ipotetice şi morale.
(2) Acum problema centrală era următoarea: ce face ca un
contract să fie legitim? în ce condiţii era omul sub a
formă de guvernământ?
• Rousseau descoperise conceptul de Voinţă Generală.
• Aceasta constituie un mijloc prin care omul se uneşte cu
ceilalţi, păstrându-şi în acelaşi timp propria libertate.
• Individul se supune guvernării, dar atâta timp cât guvernarea
reprezintă Voinţa Generală el rămâne la fel de liber ca înainte.
• Conceptul de Voinţă Generală îi permite lui Rousseau să
treacă peste avantajele burgheze pe care interesul egoist le-ar
cere într-un contract social, ajungând la o concepţie ideală
despre o societate care depăşeşte în virtute chiar şi cele mai
bune perioade ale stării naturale imaginate de Rousseau.
• Aşadar, puterea supremă este Voinţa Generală.
• Ea nu oferă nici o garanţie supuşilor, nu recunoaşte nici un fel
de drepturi definitive şi nu e constrânsă prin dispoziţii
constituţionale.
• Voinţa Generală exprimă ceea ce este mai bine pentru
societate ca întreg. Este ceea ce rezultă atunci când membrii
unei societăţi au ţeluri comune în loc de interese personale
sau de grup.
• Guvernul popular sau legea majorităţilor reflectă cel mai bine
Voinţa Generală.
• „Luaţi din aceste voinţe asemănătoare plusurile şi minusurile
care se anulează reciproc, şi Voinţa Generală va rămâne ca
sumă a acestor diferenţe.”
• Totuşi, Voinţa Generală nu este pur şi simplu “voinţa
tuturor”, pentru că întrucât în acţiune indivizii se conduc
numai după avantajele personale, atunci acel egoism care este
numeric majoritar va decide. Dar atunci exprimarea Voinţei
Generale poate fi zădărnicită. Cu toate acestea, individul
trebuie să accepte punctul de vedere majoritar, ca expresia
însăşi a Voinţei Generale.
• Atunci când “opinia contrară opiniei mele predomină, asta
dovedeşte nici mai mult nici mai puţin că eu am greşit, şi că
ceea ce eu am crezut a fi Voinţă Generală nu era aşa”.
• Modalitatea constă în a căuta să exprimi Voinţa Generală şi
să i te supui o dată ce-a fost exprimată.
• Suveranul, prin ceea ce este, este întotdeauna ceea ce ar
trebui să fie. Datoria cea mai înaltă a indivizilor constă în
supunerea faţă de cerinţele colective la a căror constituire ei
înşişi au contribuit. Dincolo de vocea poporului nu mai există
nimic altceva.
• “Opinia cea mai generală este întotdeauna şi cea mai
dreaptă”, “vocea poporului este de fapt vocea lui Dumnezeu”.
• “Dacă şi eu am un cuvânt de spus în exprimarea Voinţei Generale, atunci nu voi
putea spune că ţara mea are dreptate sau că a greşit, ci numai că ţara mea are
întotdeauna dreptate. Când mă supun Voinţei Generale, mă supun unui spirit
social la care eu însumi contribui. Am fost crescut în spiritul unei moralităţi
superioare – aflată deasupra impulsurilor personale şi a ţelurilor imediate.
Moralitatea mea este atât creativă cât şi ascultătoare. Sunt şi împlinit şi
disciplinat atunci când realizez cerinţele societăţii.”
• “Corpul politic… este o fiinţă morală, care posedă o voinţă, şi această
voinţă generală, care tinde întotdeauna la menţinerea şi bunăstarea
întregului şi a fiecărei părţi, care este sursa legilor şi care oferă pentru
toţi membrii statului reguli în relaţiile lor unii cu alţii şi cu el, este
temeiul a ceea ce este drept sau nedrept.”
• „Tot ceea ce distruge unitatea socială este lipsit de valoare; toate
instituţiile care pun individul în contradicţie cu el însuşi sunt lipsite de
valoare”.
Omul vs. societate
• Societatea îi împinge pe oameni în mod inevitabil la
ură, izvorâtă din interese contrare, la interesul
diabolic în a dori nenorocirea celorlalţi.
• “Nu există poate nici un om bogat căruia nişte
moştenitori lacomi, adesea chiar proprii lor copii, să
nu dorească în taină moartea; poate nu există vas pe
mare al cărui naufragiu să nu constituie o veste bună
pentru un anumit neguţător; nu există poate nici o
casă pe care un datornic rău de plată să nu dorească
să o vadă arzând împreună cu hârtiile aflate într-însa
şi care este poporul ce nu se bucură de nenorocirile
vecinilor?”
• Natura umană este prin ea însăşi, bună, blândă,
curată, miloasă şi nu se poate face vinovată de starea
jalnică şi mizerabilă în care trăieşte omul, asupra
căruia societatea a transferat răul; societatea şi nu
starea naturală îl face pe om dependent de alţii,
vulnerabil şi neputincios, înrobit de dorinţe nefireşti şi
cu un carcater insuportabil.
• Asociindu-se cu semenii pentru a constitui
comunitatea socială, omul devine slab, întrucât îşi
transferă prerogativele către această comunitate. Vina
pentru diminuarea capacităţilor personale o poartă în
exclusivitate tot societatea, iar această slăbiciune
produce răutate şi invidie.
• Societatea - un agregat constituit împotriva firii, împotriva
naturii umane, sursa viciilor, nenorocirilor şi corupţiei, stadiul
în care omul se degenerează
• “Oamenii nu sunt deloc făcuţi pentru a trăi îngrămădiţi în
furnicare, ci răspândiţi pe tot pământul pe care trebuie să-l
cultive. Cu cât se adună la un loc, cu atât cad parte corupţiei.
Infirmităţiile trupului, precum şi viciile sufletului sunt efectul
inevitabil al acestei prea mari concentrări la un loc. Dintre
toate animalele, omul este cel mai puţin capabil a trăi în
turmă. Nişte oameni înghesuiţi ca oile vor pieri îndată cu toţii.
Răsuflarea omului este fatală semenilor săi: aceasta nu este
mai puţin adevărat la propriu ca la figurat” (Emil).
• Dacă lumea satelor este cea care împrospătează populaţia
degenerată în oraşe (“hăul speciei umane”), atunci sursa de
împrospătare a societăţii este implicit reîntoarcerea la starea
naturală.
Contractul social
• Cum se ajunge la constituirea poporului?
• „necesar un contract, măcar unul tacit, anterior celui
presupus de noi”.
• Contractul social este baza constituirii poporului, a
oricărei societăţi civile şi “în natura acestui act trebuie noi
să căutam natura societăţii căreia el îi dă naştere”,
întrucât poporul precede “alegerea unei rege”.
• Rousseau prezintă succint contractul şi consecinţele sale:
„Vom căuta să vedem care este conţinutul acestui
contract, şi dacă nu putem să-l enunţăm aproape complet
prin formula:
• «Fiecare dintre noi pune în comun bunurile sale, persoana
sa, viaţa şi toată puterea sa sub conducerea supremă a
voinţei generale; şi acceptăm toţi la un loc pe fiecare
membru drept parte indivizibilă a întregului»”.
Ce reprezintă contractul social
• contractul social este fundamentarea societăţii civile şi
natura acesteia derivă din natura contractului social;
• conţinutul contractului este subordonat conducerii
supreme a voinţei generale; fiecare individ pune în comun
bunurile şi propria persoană (cu toate atributele ei
inalienabile) acceptând în acelaşi timp, odată cu ceilalţi,
ca fiecare să fie parte “indivizibilă” a societăţii;
• se constituie un “corp moral colectiv”, care are valoare de
persoană publică; el este corpul politic (stat, suveran,
putere);
• poporul este constituit din membrii corpului moral
colectiv; fiecare membru este divizat: el este cetăţean, în
calitate de participant la viaţa publică, “la autoritatea
suverană” şi supus aceleaşi autorităţi;
• actul de asociere conţine un dublu angajament (al
persoanei publice şi al persoanelor particulare–cetăţenii)
şi fiecare individ este angajat în dublă calitate: ca membru
al persoanei suverane faţă de cele particulare, şi ca
membru al statului faţă de persoana suverană;
• pactul social face ca hotărârea publică să-i oblige pe toţi
supuşii faţă de persoana suverană;
• pactul social limitează acţiunile suveranului, întrucât el
poate acţiona decât în funcţie de voinţa generală şi
comună, iar actele sale vizează doar “obiecte generale şi
comune”; suveranul nu poate leza direct o persoană
particulară, decât lezându-i pe toţi, iar lezarea i s-ar
întoarce impotrivă;
• întrucât lezarea nu poate veni decât de la persoanele
particulare, garantul contractului este forţa publică, iar
pedepsele sunt legitime;
• poporul este suveran iar pesoanele particulare sunt
supuse numai suveranului;
• autoritatea suverană se identifică cu voinţa generală;
• întrucât fiecare om, ascultând de suveran, ascultă de sine
însuşi, în cadrul pactului social, gradul de liberatate a
omului este mai mare decât în starea naturală;
• fundamentându-se pe dreptul de proprietate, autoritatea
suverană (dreptul suveran) asigură acestui drept
manifestarea ca sacru şi inviolabil; suveranul poate dispune
legitim de bunurile tuturor (domeniul public);
• legea exprimă voinţa generală şi are un obiect general; ea
este egală pentru toţi şi toţi se raportează în mod egal la ea
(inclusiv suveranul);
• puterea este unică, întrucât ea emană de la popor
(separaţia puterilor este, pentru Rousseau, o aberaţie, o
absurditate);
• în cadrul puterii unice, suveranul emite acte subordonate
voinţei legii iar magistraţii (regii, prinţul) emit acte de
cârmuire (acte cu obiect de ordin particular, care au ca scop
executarea legii);
Despre proprietate
• proprietatea stă la originea tuturor relelor:
• “Primul om care împrejmuind un teren, s-a gândit să
zică: acesta este al meu, şi a găsit pe alţii destul de
naivi încât să-l creadă, a fost adevăratul întemeietor
al societăţii civile. De câte crime, războaie, omucideri,
de câte mizerii şi grozăvii n-ar fi fost scutită specia
umană dacă cineva ar fi smuls ţăruşii împrejmuirii sau
ar fi umplut la loc şanţurile despărţitoare, strigând
către oamenii săi: «păziţi-vă de a-l asculta pe acest
impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că fructele sunt
ale tuturor, iar pământul nu este proprietatea
nimănui»”
Fundamentul naturii umane
• Iubirea de sine și mila
• induc înclinaţia omului către fapte drepte, conştientizându-şi fiecare
că, făcând rău altora, ei se vor întoarce împotrivă cu alte rele, poate
mai mari.
• Iubirea de sine generează teama de a nu fi supus suferinţelor din
partea celorlalţi.
 Rousseau și Revoluția franceză
• Rousseau a furnizat terminologia discursului revoluționar republican.
• Spre deosebire de Montesquieu, care era citat cu același repsect calm ca și un
Locke sau un Aristotel, Rousseau a fost idolatrizat, venerat.
• Rousseau murise în 1778, dar trupul său a fost dezgropat de la Ermononville și
depus la Pantheonul din Paris în cadrul unei ceremonii solemne.
• Chiar dacă lucrarea sa, Contractul social, nu fusese citită pe scară largă, totuși
ideile lui Rousseau au fost intens promovate în presă.
• El a încercat să se prezinte ca un om al poporului, care nu doar că își
proclamase dragostea față de virtute și libertate, dar care o și demonstrase
printr-o viață exemplară și o luptă constantă împotriva oprimării.
• El era, într-un fel, plebeul din rândul filosofilor, martirul și campionul
oamenilor simpli.
• Cu toate acestea, tot el a furnizat și argumentele pentru Teroarea ce avea să
urmeze. Deși a spus că un popor poate fi liber dacă se conduce, Rousseau a
spus și că un om poate fi forțat să fie liber.
 Democrația
• Rousseau face distincţia dintre voinţa generală şi voinţa
tuturor; voinţa tuturor reprezintă suma voinţelor particulare, pe
când voinţa generală „este interesată doar de interesul comun”.
• În această distincţie se află cheia diferenţei dintre guvernarea
democratică, înţeleasă ca dezbatere majoritară a cetăţenilor, şi
statul democratic, înţeles ca expresie a utilităţilor publice.
• Voinţa tuturor se poate manifesta cu acordul dintre interesele
diverse exprimate de către grupuri de cetăţeni, pe când voinţa
generală, privită ca expresie a voinţei poporului, nu poate fi
decât unitară, în consecinţă, ea este întotdeauna corectă şi
„tinde întotdeauna spre utilitatea publică”.
• În cadrul guvernării democratice ca voinţă a tuturor, pot exista
şi diviziuni politice, precum partidele politice;
• în statul ca voinţă generală nu sunt considerate dăunătoare
asocierile particulare;
• potrivit lui Rousseau, „pentru a avea o clară enunţare a voinţei
generale este important ca în stat să nu existe societăţi
parţiale”, nu trebuie să existe decât o unică asociere, de fapt,
dacă există asocieri particulare, „voinţa fiecăreia din atari
asocieri devine generală în raport cu membrii săi şi particulară în
raport cu statul”;
• mai mult, „atunci când una dintre aceste asocieri e atât de mare
încât le depăşeşte pe toate celelalte, nu mai aveţi drept rezultat
o sumă a unor mici diferenţe, ci o diferenţă unică; atunci nu mai
există voinţă generală, iar părerea care prevalează e doar o
părere particulară. În statul ca voinţă generală, interesul comun
e cel ce uneşte poporul.
Suveranitatea și separația puterilor
• Inalienabilitatea suveranităţii o face şi indivizibilă.
• Această teză este îndreptată împotriva teoriei şi practicii
separaţiei şi echilibrului puterilor.
• Rousseau nu crede în posibilitatea echilibrării reale
puterilor.
• El se ridică, deci, împotriva împărţirii suveranităţii în forţă şi
voinţă, în puterea legiuitoare şi cea executivă.
• Cei de procedează astfel greşesc "pentru că iau drept părţi
ale acestei autorităţi ceea ce nu reprezintă decât emanaţii
ale ei".
• Totuși, Rousseau definește atât guvernământul, cât
și legislativul, ceea ce înseamnă că, fără să
recunoască, le gândește separat.
• Există o totală deosebire între Rousseau şi
Montesquieu. Pentru acesta din urmă diferitele
puteri ale statului trebuie menţinute separate
pentru ca ele să se pondereze reciproc şi să se
limiteze una pe alta; separarea puterilor nu este
deci decât un mijloc de a limita suveranitatea.
• Scopul lui Rousseau este exact opus. Finalitatea
separaţiei stricte preconizate între puterea
legislativăşi cea executivă este de a ţine puterea
legislativă la adăpost de corupţie.
• Caracterul contradictoriu al operei sale a facilitat
ca cele mai diverse orientări din gândirea
trecutului, ca şi din cea contemporană, să se
revendice de la maestrul genevez; un exemplu: de
la adepţii reacţionari ai întăririi autoritare a puterii
de stat în dauna libertăţii individului şi până la
"noul rousseauism" care justifică contestaţia
hippies-ilor şi evadarea lor din chingile
constrângătoare şi uniformizatoare ale societăţii
de consum.
• „Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce
doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.”
• „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri.”
• „Aş fi vrut să mă nasc într-o ţară în care nimeni nu este mai
presus de lege.”
• „Aş fi vrut să mă nasc într-o ţară în care suveranul şi poporul
sunt unul şi acelaşi lucru.”
• „A renunţa la libertate înseamnă a renunţa la calitatea de om.”
• „Când i se ia omului orice libertate a voinţei, faptele sale nu mai
pot avea vreo moralitate.”
• „Oraşele sunt abisul speciei umane.”
• „A trăi nu înseamnă a respira, ci a acţiona.”
• „Dacă raţiunea îl formează pe om, sentimentul e însă acela care
îl conduce. ”
• „depozitarii puterii executive nu sunt stăpânii poporului, ci
funcţionarii acestuia, iar poporul îi poate angaja sau destitui atunci
când consideră că e mai bine”
Edmund Burke şi
conservatorismul
Înţelegerea negativă a termenului
• Cum este înţeles conservatorismul?
• “reacţionar”,
• “anti-democratic”,
• “elitist”,
• “desuet”
• atitudine critică la adresa liberalismului,
• critică perpetuă a modernităţii cu tot ceea ce a reprezentat ea
• n-ar reprezenta o ideologie
• “una din cele trei ideologii politice semnificative în Occidentul ultimelor două veacuri, alături de
liberalism şi socialism”.

• Conservatorismul se opune atât regimului tradiţional al stărilor, cât şi regimurilor totalitariste

(comuniste, fasciste), revoluţiilor violente şi devastatoare - acte “nenaturale” care “vatămă”
întregul organic al societăţii.
• Definire dificilă
• Tendinţa de e a conserva sau de a pastra ceva - de obicei,
modul de viata traditional, obiceiurile din societate;
• Obiceiurile sunt diferite în societăţi diferite → ieologii
diferite?
• filosofia politica a imperfectiunii: omul este imperfect de la
natură, atât din punct de vedere intelectual, cât şi moral
• Inperfecţiunea nu este o problemă majoră în privinţa vieţii
personale, dar în ce priveşte guvernarea ea devine importantă şi
trebuie corectată
• Lumina raţiunii este departe de individ şi nu-l ajută să găsească
întotdeauna cele mai bune soluţii pentru a guverna
• Indivizii nu pot prevedea acurat viitorul, nici chiar evenimentele
imediate, nici chiar consecinţele acţiunilor proprii.
• De aceea, cele mai curajoase incercari de a face binele
provoaca adesea cel mai mare rau.
Apariţia conservatorismului
• Conservatorismul a devenit o parte a discursului politic abia după
1830, cu toate că în Anglia bazele sale filosofice au fost dezvoltate în
1790 prin lucrarea lui Edmund Burke “Reflecţii asupra Revoluţiei din
Franţa”
• Reacţie pătimaşă împotriva Revoluţiei franceze.
• Temele centrale ale conservatorismului din ultimele două veacuri sunt, în cea
mai mare parte, dezvoltări ale temelor enunţate de Burke cu privire la Franţa
revoluţionară”.
• revoluţionarii au înţeles în mod greşit natura umană
Tipul uman al “conservatorului”
• Robert Nisbet: “A fi conservator, deci, înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera
ceea ce s-a încercat neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului,
ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supraabundentului, acceptabilul
perfectului, râsul de azi beatitudinii utopice. Legăturile şi finalităţile familiare vor fi preferate
seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi a amplifica va fi mai puţin important
decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de ceea ce ai: durerea unei pierderi va fi mai acută decât
atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul
propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă perfecţiune care este pe măsura
omului şi a împrejurărilor în care trăieşte”.
• Conservatorul nu se opune schimbării, dar schimbarea trebuie să fie moderată şi subordonată
avantajelor sociale
• Adept al reformei, nu al “inovaţiei”, sau al revoluţiei
Concepţia despre om
• Ratiunea umana este slaba, chiar neputincioasa, in fata pasiunilor si
dorintelor noastre.
• Atunci cand dorim ceva ce stim ca nu este bun pentru noi, de
exemplu, sau atunci cand vrem sa facem un lucru despre care
stim ca ii va rani pe altii, gasim adesea modalitati de a ne
rationaliza comportamentul - de a inventa "motive" pentru a ne
realiza dorintele.
• Asadar, fiintele umane nu sunt numai imperfecte din punct de
vedere intelectual, dar sunt imperfecte si din punct de vedere
moral. Avem tendinta de a fi egoisti, de a aseza dorintele noastre
si interesele noastre deasupra celorlalti si de a ajunge la mai
multa putere si bogatie decat ar fi bine pentru noi sau pentru
pacea si stabilitatea sociala.
• cei mai multi conservatori au considerat ca, intr-un anumit fel, fie din
motive teologice, fie din motive psihologice, fiintele umane sunt
marcate de pacatul originar.
Descrierea naturii umane
• Natura umană este caracterizată prin imperfecţiune: fiinţele umane sunt şi vor fi totdeauna slabe:
fizic, moral, intelectual.
• Dominaţia egoistă a dorinţelor
•  justificarea raţională a dorinţelor
• Nici cei mai inteligenţi dintre oameni nu pot prevedea consecinţele acţiunilor şi politicilor noastre
•  este indicat să evităm schimbările

• De unde vine această imperfecţiune  motive teologice:

• Fiinţele umane sunt marcate de păcatul originar

• A spera într-o schimbare radicală în natura umană, a crede că imperfecţiunile noastre morale şi
intelectuale pot fi înlăturate, este nu numai o inutilitate, dar şi o nesăbuinţă. De aici, ideea că
orice încercare de a reface fiinţele umane prin reconstrucţia societăţilor sfârşeşte printr-un
dezastru.
Remediul conservator
• Restrângerea planurilor şi instinctelor care conduc la conflicte.
• Acest remediu poate căpăta contur prin guvernământ - care impune
restricţii, şi prin educaţia care ne învaţă autocontrolul (educaţie
realizată în şcoli, biserici, familie, alte grupuri).
Concepţia asupra societăţii
• concepţie organică, în care indivizii sunt legaţi unii de alţii, depind unii
de ceilalţi; societatea este o ţesătură socială, membrii ei individuali
fiind aidoma unor fire ce se împletesc.
• Guvernământul şi societatea nu sunt instituţii artificiale, ci produse
ale naturii umane, necesare vieţii.
• Combate ideea contractului social şi susţine că societatea civilă sau
politică nu se poate baza pe un contract obişnuit între indivizi, ci pe o
înţelegere sacră care leagă toate generaţiile între ele.
Concepţia asupra societăţii
• Libertatea este valoroasă numai în măsura în care este ordonată în mod adecvat.
• libertatea nu este în mod necesar bună; ea poate să fie, dar aceasta nu este o obligativitate;
• indivizii ar trebui să nu întâmpine obstacole în urmărirea propriilor scopuri, însă, numai
atunci când scopurile lor nu ameninţă ordinea socială;
• dacă scopurile ameninţă ordinea socială, atunci libertatea trebuie îngrădită;
• Guvernul nu este un obstacol major în înfăptuirea libertăţii, ci un rău necesar, în
sensul că guvernământul îi împiedică pe oameni să facă tot ceea ce îşi doresc la
întâmplare, adică asigură posibilitatea caracterului ordonat al libertăţii.
Revoluţie şi reformă
• Burke acceptă ideea revoluţiei în forma Glorioasei revoluţii a Angliei (1688) şi s-a solidarizat, ca
parlamentar, cu coloniile americane în lupta lor împortiva guvernului englez. Dar trebuie să existe
o reîntoarcere la starea iniţială: restauraţia (în concepţia lui, englezii şi americanii au luptat pentru
a-şi restabili drepturile, pentru a se întoarce la o stare de care se bucuraseră cândva) pe când
francezii au plănuit demolarea temeliei ordinii sociale şi a guvernământului lor pentru a instaura
ceva absolut nou şi neverificat şi predestinat, din această cauză, dezastrului.
• Nu este adeptul imuabilităţii societăţii, considerând schimbarea ca o trăsătură necesară a vieţii şi
a societăţii umane, dar schimbarea trebuie făcută prin reforme.
• El introduce, pentru a explica schimbarea, termenul de reformă, deosebit de cel de inovare:
reforma viza schimbări graduale, treptate şi precaute, inovarea implica încercarea de a realiza o
noutate pe motiv că aceasta este mai bună decât ceea ce s-a învechit (schimbare de dragul
schimbării)
•  experimente radicale şi periculoase.
• Burke preferă reforma în locul inovării pe motiv de siguranţă şi absenţă a pericolelor (o reformă
reuşită va aduce ceva mai bun, iar o reformă nereuşită va face prea puţin rău);
• Consideră prejudecata superioară raţiunii şi vrea ca reforma să rezulte din prejudecată.
• Prin prejudecată înţelege a fi predispus să preferi obiceiurile şi tradiţiile ca fiind familiare propriei
societăţi şi nu a judeca oamenii înainte de a-i cunoaşte;
• Prejudecata provine din înţelepciunea latentă; cu alte cuvinte, obiceiurile şi tradiţiile s-au format
treptat, pe parcursul mai multor generaţii, astfel încât ele reflectă lecţiile pe care oamenii şi societatea
le-au învăţat, una câte una, pe parcursul vieţii;
• Tradiţiile s-au menţinut întrucât întruchipează înţelepciunea generaţiilor şi nu a unui sau a unor
indivizi.
• Prejudecata are rolul de ghid în reformarea guvernământului. Aceasta implică păstrarea societăţii,
evitând pericolele inovaţiei.
Guvernământul
• Nu există o formă de guvernământ care să fie acceptată ca universală
şi perfectă (o singură formă şi cea mai potrivită de guvernământ).
• Guvernământul trebuie să reflecte istoria, obicieurile şi prejudecăţile
unui popor;
•  o formă de guvernământ care răspunde la nevoile unei ţări se poate
dovedi insuficientă în alte ţări.
• Totuşi, sugerează că există trăsături ale guvernământului şi societăţii
pe care le consideră compatibile în ţări asemănătoare Marii Britanii.
Acestea sunt:
• Guvernământul reprezentativ;
• O adevărată aristocraţie naturală;
• Proprietatea privată;
• Distribuţia puterii între „micile plutoane” care compun societatea.
• Guvernământul reprezentativ nu este democraţie;
• guvernământul reprezentativ nu este o extindere a dreptului de vot
(limitat doar pentru posesorii de mari suprafeţe de pământ), ci
desemnarea unor persoane responsabile, prudente, bine informate,
căreia i se pot încredinţa interesele oamenilor.
• Democraţia este un pericol pentru soarta guvernământului reprezentativ;
extinderea dreptului de vot pentru mase cât mai largi generând un vot în
favoarea candidaţilor care le curtează pasiunile şi dorinţele, un vot pentru
cei ce le promovează interese momentane şi nu pentru cei ce promovează
interese sociale pe termen lung.
• Dreptul de vot nu se poate extinde cel puţin până când poporul este
pregătit să voteze responsabil.
• Aristocraţia naturală reprezintă oamenii de încredere, obiectivi, maturi şi
luminaţi pentru guvernământul reprezentativ. Ei sunt lideri naturali care
ştiu că ceilalţi aşteaptă de la ei îndrumarea şi provin din aristocraţia
ereditară (nobilimea şi fiii ei care aveau confortul necesar educaţiei şi care
aveau posibilitatea să-şi dezvolte capacităţile pentru a juca un rol major în
politică).
Micile plutoane
• Un guvernământ bun include reprezentanţi luminaţi, proveniţi din aristocraţia
naturală, apărători ai proprietăţii private şi binelui comun.
• Totuşi, puterea guvernământului nu trebuie concentrată într-o singură persoană
sau un singur loc, ci, spre a se evita abuzul, sunt necesare „micile plutoane” care
primează în societate
•  cu alte cuvinte o putere difuzată în societate;
•  O distribuţie a puterii la nivel local (pentru problemele de interes local), şi, în loc de a
încredinţa întreaga putere guvernului, trebuie folosită autoritatea tradiţională a bisericilor,
familiilor, altor grupuri.
• Micile plutoane fac posibilă o libertate ordonată.
Noul liberalism
După revoluţia franceză
Guarantismul
Ce este?
• reacţie a gânditorilor liberali la experienţa Revoluţiei franceze din anul 1789
• încercare de a prelucra experienţa constituţională a Angliei într-o doctrină a libertăţii civile şi
politice.
• P. Manent: liberalismul de după Revoluţia franceză, “cel de al doilea liberalism”, foarte diferit prin
ideile sale de liberalismul anterior şi separat de Rousseau şi revoluţia franceză:
• “Singura sarcină a celui de al doilea liberalism va fi în oarecare măsură «să absoarbă şocul»
produs de acest complex de evenimente, sentimente şi idei pe care le rezervă expresia «Rousseau
şi Revoluţia franceză»”.
• Liberalii de după Revoluţie au criticat atât Revoluţia franceză, cât şi ceea ce era numit Vechiul
Regim.
• Reprezentanţi: B. Constant, Fr. Guizot
 Benjamin Constant
• gânditor, scriitor și om politic francez, unul dintre primii
gânditori politici care s-a autodenumit liberal și, totodată, un
important doctrinar al liberalismului din secolul al XIX-lea.
• teoreticiamul care a inspirat curentul guarantist, fiind un critic
recunoscut al concepţiei lui Rousseau privind democraţia.
• distincţia netă în Despre liberatatea anticilor şi libertatea modernilor
între două moduri de abordare a libertăţii:
• înţelegerea libertăţii ca asigurare a sferei independenţei individuale;
• înţelegerea libertăţii ca exercitare a unui drept: dreptul de a lua parte
la conducere.

• Libertatea la moderni este avantajoasă pentru popor, întrucât:

• îi asigură posibilitatea de a fi repezentat;
• îi asigură posibilitatea de a contribui la propria reprezentare prin
intermediul alegerilor.
• condiţia umană nu este în legătură cu starea naturală, ci cu
istoria umană, al cărui scop esenţial este egalitatea.
• sensul revoluţiei, “ca luptă a sistemului electiv împotriva
sistemului ereditar”, sistemul electiv fiind întemeiat pe
egalitate, şi, deci, în consonanţă cu scopul istoriei.
• “Perfectibilitatea speciei umane nu este altceva decât
tendinţa spre egalitate…numai egalitatea este conformă
adevărului, mai exact conformă raporturilor dintre lucruri şi
celor dintre oameni”.
• Istoria este concepută ca progres al egalităţii, Constant
ridiculizează concepţia liberalilor prerevoluţionari care
plasau egalitatea în ipostaza ipotetică a stării naturale.
• Formele politice, sociale şi religioase nu pot fi analizate
decât în corelaţie şi în interiorul istoriei, istorie ce
contribuie ca proces tendinţă către egalitate
• Regimul reprezentativ (electiv), susţinut de Benjamin
Constant nu este bazat pe autoritatea naturii, ci pe
autoritatea istoriei ca domeniu al perfectibilităţii umane
• Deplasarea accentului în problema legitimităţii suveranităţii
de la autoritatea naturală (care legitimează suveranitatea
absolută) către autoritatea istoriei nu este suficientă pentru
eliminarea justificării absolutismului, întrucât
guvernământul poate invoca la un moment dat chiar
stadiul istoriei drept argument pentru o putere despotică
interesată în ascensiunea către egalitate şi asigurarea
“mersului lucrurilor”.
• Benjamin Constant admite, pe de o parte, principiul
suveranităţii poporului (formulat uneori a la Rousseau), dar,
pe de altă parte, avertizează asupra pericolelor aplicării
acestui principiu.
Principiul suveranităţii poporului presupune că:

• nici un individ sau grup de indivizi nu are dreptul să supună

majoritatea cetăţenilor voinţei sale particulare;
• orice putere legitimă este obligatoriu delegată de majoritatea
cetăţenilor;
• puterea delegată nu este nelimitată, rămânând “o parte a existenţei
umane” în sfera individualului şi independenţei faţă de orice
competenţă socială sau a drepturilor inalineabile ale individului.
Despre liberatatea anticilor şi libertatea
modernilor
• Libertatea modernilor
• “Libertatea este, pentru fiecare dintre ei, dreptul de a nu fi supus decât legilor, de
a nu putea fi arestat, nici deţinut, nici condamnat la moarte, nici maltratat în
vreun fel din dorinţa arbitrară a unuia sau mai multor indivizi. Ea este pentru
fiecare, dreptul de a-şi exprima opinia, de a-şi alege meseria şi de a o exercita; de
a circula fără a cere încuviinţarea cuiva şi fără a da socoteală de motivele sau de
treburile pe care le are. Libertatea este, pentru fiecare din ei, dreptul de a se
reuni cu alţi indivizi[...] În fine, libertatea e dreptul fiecăruia de a influenţa
administrarea guvernării, fie prin înfăţişări, petiţii, cereri pe care autoritatea se
obligă să le ia în seamă.
• Libertatea anticilor constă în exercitarea colectivă, dar
directă, a întregii suveranităţi, sub diferite aspecte: astfel,
ei deliberau în piaţa publică asupra războiului şi a păcii,
votau legile, pronunţau judecăţile, examinau conturile şi
aşa mai departe.
• Aceasta este ceea ce anticii numeau libertate: ei admiteau
însă, ca fiind compatibilă cu această libertate colectivă,
supunerea completă a individului faţă de autoritatea
întregului [...]
• Prin urmare, în antichitate, individul era de regulă suveran
în afacerile publice, dar sclav în toate raporturile sale
private [...]
• La moderni, dimpotrivă, independent în viaţa sa privată,
individul nu este, nici măcar în statele cele mai libere,
suveran decât în aparenţă. Suveranitatea sa restrânsă,
aproape întotdeauna suspendată; iar dacă uneori,
înconjurat de precauţii şi piedici, el îşi exercită totuşi
această suveranitate, nu o face decât pentru a renunţa la
ea.
François Pierre Guillaume Guizot
• 4 oct.1787-12 sept.1874
• Istoric, orator și om de stat fracez.
• A jucat un rol politic important în perioada de dinaintea
Revoluției de la 1848.
• liberal conservator care s-a opus venirii la putere a lui Carol al
X-lea
• a susținut monarhia constituțională în cadrul Revoluției din
iulie 1830.
• În perioada 19 sept. 1847 - 23 feb. 1848 a deținut funcția de
prim-ministru, fiind al XXII-lea premier al Franței.
• A fost membru al Academiei Franceze, începând din 1836.
Fr. Guizot
• “Prin Guizot, liberalismul depăşeşte faza de opozant, el vrea să-l facă să guverneze”.
• Liberalismul de guvernământ este formulat de către Guizot la începutul anului 1820, când
guvernarea este sub imperiul facţiunilor “ultra”, facţiuni care doresc să restabilească Vechiul
Regim, neînţelegând regimul reprezentativ.
• În De la peine de mort en matiere politique (1822), Guizot demonstrează caracterul inadecvat şi
nelegitim al violenţelor şi pedepsei capitale la care sunt supuşi indivizii care nu acceptă caracterul
discreţionar al puterii
• În opusculul din 1821, intitulat Des moyenes de gouvernement et d'es opposition dans l’état actuel
de la France, Guizot insistă asupra ideii că, puterea reprezentativă ajunsă la conştiinţa de sine,
trebuie să ştie să caute în societate mijloacele prin care tocmai pe ea o guvernează;
guvernământul trebuie să asigure participarea la acţiunile sale a influenţelor individuale active.
Mijlocul este unic şi special: cedarea unei părţi din guvernare.
Stat – societate
• Guizot doreşte să medieze între putere - pe care o avertizează asupra necesităţii găsirii în
societate a unui partener (şi nu a unui duşman) - şi opoziţia liberală căreia îi cere să nu paralizeze
acţiunea politică, spre a nu face ţara neguvernabilă.
• Distincţia dintre stat şi societatea civilă trebuie privită în dinamica sa, dinamică ce exclude
nonintervenţia, iar principiul laissez-faire, laissez-passer nu mai poate constitui maxima unei
guvernări reprezentative.
• Creşterea influenţei puterii asupra societăţii şi a influenţei societăţii asupra puterii, această dublă
mişcare nu este contradictorie, nu este decât faţa şi reversul unui fenomen unic, în acelaşi timp
social şi politic: accesul la «puterea publică» a aristocraţiilor naturale sau a «capacităţilor » cărora
aceasta le revine de drept.
Suveranitatea
• Guizot critică ideea suveranităţii poporului
• respinge ideea unei suveranităţi a individului asupra lui însuşi.
• “Voinţa” individului “nu este suveranul său legitim”;
• singurul suveran este dreptul, justiţia, legea morală;
• suveranitatea nu este principiul şi finalitatea acţiunii politice şi, în calitate de
suveranitate a dreptului, ea trebuie identificată cu acţiunea politică.
• Acţiunea politică trebuie să asigure existenţa suveranităţii justiţiei prin decizii
juste;
• această suveranitate–unică, de altfel, nu poate fi atribuită de drept nici unei
persoane publice spre a nu fi uzurpată: actorii politici trebuie să fie constrânşi să
caute suveranitatea şi nu să şi-o atribuie.
Alexis de Tocqueville
Despre democraţie în America
• pentru Alexis de Tocqueville, important este ce trebuie reprezentat: trebuie reprezentată o
societate în care principiul egalităţii, caracteristic stării sociale instituite după Revoluţie, este un
principiu activ, iar egalitatea, un proces (şi nu o stare) ce exprimă “egalizarea crescândă a
condiţiilor”.
• sfărşitul acestui proces este greu de conceput.
• Preocupat de descoperirea naturii democraţiei, Alexis de Tocqueville face, împreună cu Gustave
de Beaumont, între 1831-1832 o călătorie oficială de cercetare a regimului penitenciar din Statele
Unite, ocazie cu care constată că aici democraţia şi-a atins “limitele naturale”.
• Alexis de Tocqueville este uimit de cele două modalităţi contrastante în care se poate prezenta
democraţia: o mişcare socială plină de convulsii, cum este cazul Franţei şi un ansamblu armonios
de obiceiuri şi instituţii, în America.
Originea diferenţei
• Rădăcina acestor contraste se află în însăşi esenţa democraţiei înţeleasă, în primul rând ca stare
socială, caracterizată prin egalitatea condiţiilor şi nu ca ansamblu de instituţii politice.
• Prin urmare, dintr-o stare socială cu aceleaşi caracteristici, popoarele pot ajunge la consecinţe
politice, “extraordinar” de diferite.
• originea stării sociale este diferită la americani, care “s-au născut şi nu au devenit egali”. Şi cum
starea socială de egalitate are origini diferite, deşi instituţiile sunt consecinţă a acestei stări, din
originile diferite izvorăsc influenţele diferite asupra instituţiilor politice.
• Starea socială de egalitate la francezi este dobândită, şi prin urmare, democraţia înţelege să se
manifeste ca negare sau distrugere a aristocraţiei, în timp ce în America, caracterul înnăscut al
egalităţii (fiecare s-a născut egal, deci, în egalitate cu ceilalţi), asigură realitatea dogmei
suveranităţii poporului.
Democraţia americană „la limita extremă”
• democraţia în America este, în primul rând, la origini, dar şi ulterior, un mod de viaţă, o expresie a spiritului
american izvorât din crezul acestui popor
• starea de egalitate cu care americanii se nasc, exclude influenţele unora asupra celorlalţi; orice influenţă este
considerată o acţiune prin care un individ porunceşte celorlalţi, încălcând astfel, egalitatea;
• absenţa înfluenţelor presupune şi absenţa relaţiilor, aspect ce contravine spiritului liberal care promovează
ideea coerenţei sociale prin statornicirea realţiilor de interese şi opinii, spirit asociat libertăţii persoanei;
• cele două momente ale democraţiei, momentul negativ (individul separat de celălat individ) şi momentul
pozitiv (individul care hotărăşte liber asupra legăturilor cu ceilalţi indivizi), nu trebuie nici confundate, nici
absolutizate, întrucât, deşi oamenii care trăiesc într-o stare socială democratică sunt separaţi unii de alţii, ei
trăiesc totuşi, în aceeaşi societate (ei sunt singulari, dar nu singuratici, izolaţi), şi este necesar ca interesele
lor comune să fie asumate;
• asumarea intereselor comune poate duce fie la un stat central, care are mandatul cetăţenilor să
administreze aceste interese şi să menţină ordinea civilă (cazul Franţei), fie la construcţia unor instituţii
libere, compuse din oameni egali, obligaţi să-şi administreze ei înşişi afacerile comune, ieşind din viaţa lor,
exclusiv privată tocmai în acest scop (cazul Statelor Unite).
• Lucrarea lui A. Tocqueville Despre democraţia în America este un studiu despre societatea
americană, mai preocupat de egalitatea socială şi economică şi de implicaţiile sale politice
decât de democraţia înţeleasă strict ca un sistem politic.
• Observând democraţia americană, Tocqueville plasează afirmarea liberalismului în interiorul
istoriei, istorie concepută din perspectiva normativă a stării naturale. Pentru el liberalismul
apare într-un moment istoric să repare ceea ce regimurile politice distruseseră: democraţia şi
egalitatea.
• Această stare naturală a oamenilor apare la final prin democratizare. Starea naturală nu
reprezintă începutul istoriei politice a omului, ci este mai curând, sfârşitul sau cel puţin
orizontul ei.
• A fost posibil ca idealul democratic să se împlinească în America deoarece acolo s-a păşit din
starea naturală în democraţie şi egalitate naturală.
 6.Abordarea sociologică a politicului
• știința politică datorează sociologiei exigențele epistemologice ce trebuie să
ghideze analiza realității politice.
• Lecția lui E. Durkheim potrivit căreia „faptele sociale în sine“ trebuie
considerate ca „lucruri“, ca entități obiective a favorizat efortul de scientizare a
cunoașterii politice, recursul la metodă făcând posibilă disjungerea între realitatea
fenomenelor politice și reprezentările umane despre acestea.
• Faptul politic nu este un element singular ci o rezultantă a unei serii de
interacțiuni, de relații cu mediul înglobat, rezultând un joc complex de
constrângeri și intenții, de feed-back-uri, de cauze și efecte trecând unele într-
altele.
• Sociologia politică recurge la metode și tehnici empirice consacrate (observarea,
ancheta de teren, interviul, sondajul de opinie, analiza secundară a datelor) care oferă
informații prețioase asupra opiniilor și comportamentelor individuale și colective.
• Modalitățile de conceptualizare în știința politică sunt:
• tipologia – o metodă de clasificare ce integrează o multitudine de criterii
considerate ca discriminante (ex. tipologia regimurilor, tipologia partidelor
politice);
• tipul-ideal – construit pe baza observării empirice a fenomenelor reale,
accentuându-se acele trăsături care configurează o imagine, un concept cât mai
aproape de starea pură, definitorie a acestora (ideal-tipul weberian);
• modelul – un ansamblu de propoziții din care se poate deduce suma consecințelor
legate în mod direct de fenomenul studiat. Are o dimensiune dinamică spre
deosebire de tipologii care sunt statice și vizează relevarea proceselor constitutive
ale fenomenelor sociale și politice
 7. Modelele explicative ale științei politice

• modelul empirist – pune accent pe fapte, pe realizările nemijlocite și se bazează

pe acumulări de date cuantificate (sondaje, anchete statistice); numit și modelul
behaviorist, presupune apelul la un pragmatism științific, obiectivist, caracterizat
printr-o matematizare excesivă (vezi studiile lui P. Lazarsfield, E. Katz, B.
Berelson, H. D. Laswell, A. Campbell); riscă să ofere doar o imagine parțială a
realității politice;
• modelul funcționalist – postulează o unitate funcțională a societății aplicabilă
politicului. Aceleași funcții caracterizează toate sistemele politice, cu unele variații
neimportante. Reproșurile aduse acestui model vizează un anume finalism care
vede în orice fapt social un răspuns la o nevoie funcțională;
• modelul individualist sau abordarea „individualismului metodologic“ (R. Boudon) se
bazează pe contestarea teoriilor holistice ce pedalează pe analiza totalităților și nu a
indivizilor (clasa socială, clanul, națiunea). Revendică o nouă perspectivă prin care se
restituie comportamentelor politice calitatea dată acestora de o doză de hazard și de
anumite opțiuni, indivizii nefiind simple particule sau mașinării integrate într-un sistem
supradeterminant;
• modelul dezvoltării – vizează trecerea de la o structură tradițională la una modernă;
reține dimensiunea dinamică, de transformare a sistemelor politice (D. Apter, E. Shills).
Dificultatea pe care o presupune constă în determinarea parametrilor ce permit
evaluarea gradului de modernitate politică. Defectul modelului: exclusivismul
comparării sistemelor politice doar cu democrațiile occidentale, considerate un prototip
al evoluției dezirabile.
 III. PUTEREA POLITICĂ
• 8. Caracterizare generală a puterii politice
• Termenul este utilizat în mai multe accepții (cetățean versus Putere, puterea poporului,
Putere – ca guvernământ – versus Opoziție, puteri publice – sinonime cu organele
statului etc.).
• Max Weber: „puterea este șansa de a face să triumfe în sânul unei relații sociale propria
voință, chiar în pofida rezistențelor; prea puțin contează pe ce trebuie să se sprijine
această șansă“.
• Puterea asupra cuiva este puterea de a face ceva. Este o capacitate de acțiune fie
materială (a munci, a face o lucrare), fie juridică (a dispune de o competență recunoscută
de drept). În realitate puterea de a face ceva nu se inserează neapărat într-o relație când
rămâne doar o aptitudine fizică sau intelectuală susceptibilă de a se realiza într-un
proiect.
9. Exercițiul puterii
• R. Dahl: „A exercită o putere asupra lui B în măsura în care
obține de la B o acțiune Y pe care acesta din urmă n-ar fi
efectuat-o altfel“.
• Această abordare permite stabilirea unei legături între
noțiunea de putere (sau competență juridică) și cea de
responsabilitate.
• Cel ce exercită puterea are sau trebuie să aibă
responsabilitatea actelor sale sau a consecințelor acestora,
indiferent că în anumite situații actele sunt comise de
executanți ce-i îndeplinesc ordinele.
• Exercitarea puterii se soldează cel mai adesea cu limitarea
libertății individului. În acest context problema
consimțământului celor asupra cărora se exercită puterea
devine de cea mai mare importanță. Dacă B consimte să
aibă un comportament sugerat de A putem, oare spune că B
este supus puterii lui A?
• Pragul între constrângere și consimțământ nu este totdeauna clar definit.
• B poate consimți să se comporte într-un anume fel la sugestia lui A din
interes (bine sau rău înțeles), din ignoranță sau necunoașterea datelor
exacte a situației, ori chiar din orbire.
• Contextul social și psihologic al consimțământului trebuie stabilit și
cunoscut pentru a se repera din punct de vedere sociologic o relație de
putere efectivă.
• Indivizii preferă să creadă că ei se supun voluntar sau că sunt constrânși să
se subordoneze. Dar și cel ce exercită puterea se poate iluziona în chip
similar.
• O relație de putere se poate prezenta ca un
comandament în măsura în care cel asupra căruia se
exercită are de ales între a se supune ordinului sau a
risca să fie sancționat (ex. ordinul dat de un ofițer altui
militar de rând).
• Injoncțiunea este o condiție necesară și suficientă a
comportamentului prescris?
• Injoncțiunea autentică se relevă atunci când cel ce se
supune ordinului are de ales între două atitudini: să se
plieze în fața comenzii adoptând un comportament
prescris sau să se expună unei pedepse.
• Aceasta din urmă poate viza privarea în mod autoritar
de un avantaj scontat, producerea unui prejudiciu
(privare de libertate sau de bunuri materiale).
• Nesupunerea duce la deteriorarea condiției
subordonatului.
• În cazul unei relații de putere care se exercită de o manieră
necoercitivă și care este cunoscută sub numele de
influență individul se află plasat în fața unei alternative
diferite, sau adoptă comportamentul sugerat, beneficiind
de anumite avantaje (recompensă materială sau simbolică,
favoruri din partea unui personaj influent), obținând o
gratificație psihosocială (mai puțină anxietate, stimă de
sine, stabilitatea propriei condiții) sau nu adoptă
comportamentul sugerat și se privează singur de o
recompensă, suferind implicit o deteriorare a situației de
care dispune.
• Relația de influență exclude constrângerea și se bazează pe
seducție sau persuasiune.
• Manipularea constituie o variantă de persuasiune care
invederează un caracter clandestin. A îl influențează pe B,
fără ca acesta să conștientizeze direcția sau scopul către
care se îndreaptă la sugestia lui A. Manipularea presupune
o manieră neloială de a abuza de încrederea indivizilor,
refuzându-le să examineze atent situația și să ia o decizie
autonomă, în cunoștință de cauză.
 10. Specificul puterii politice
• La originea puterii politice există conflicte și tensiuni ce se manifestă în orice
societate umană și care necesită rezolvări corespunzătoare. Există forme
arhetipale de conflict între generații, între seminții diferite (triburi, clanuri,
populații sedentare și nomade etc.). Există un conflict între indivizi și grupuri care
se află în situații de inegalitate.
• Conflictele conturează raporturi de forțe, ierarhii care cu timpul devin mize
sociale alimentând competiția politică. Puterea politică devine în aceste
circumstanțe o instanță reglatoare a disputelor și disensiunilor, a raporturilor
conflictuale dintr-o societate.
• Sarcina puterii nu este de a face să dispară inegalitățile, disimetriile din societate
și viața politică, ci de a crea un cadru în care acestea să devină suportabile, deci
acceptabile.
• Puterea politică se definește prin efectele sale (G. Balandier). Ea
apără o societate de propriile imperfecțiuni și excese, luptă contra
entropiei, a factorilor perturbatori și a situațiilor de dezordine,
protejând comunitatea socială de pericolele exterioare reale sau
presupuse.
• Nu în ultimă instanță, sursa puterii rezidă în teamă.
• Oamenii au trăit dintotdeauna sub spectrul unor amenințări sau
terori (spirite, prevestiri rele, războaie, molime, cataclisme,
sărăcia). G. Bourdeau preciza că „societățile sunt fricoase“ iar
reprezentările lor despre putere sunt mai puțin redutabile decât
cele despre astfel de terori imaginare sau efective.
• Miturile fondatoare consacră victoria contra haosului și tenebrelor.
Puterea politică, asemenea magiei, reprezintă o soluție pentru a
stăpâni incontrolabilul. Teama potențează disponibilitatea
oamenilor de a se supune unei instanțe conducătoare politic, chiar
și atunci când frica este subliniată și exorcizată (inclusiv în
sistemele democratice).
 IV. STATUL

• 11. Caracterizarea generală a statului

• Omniprezent în vocabularul vieții politice, conceptul de stat sugerează multora
existența unei entități, instanțe, ființe colective, abstracte, total diferită și distinctă
de societatea civilă în care trăim.
• În realitate avem de a face cu indivizi: guvernanți, funcționari, administratori etc.
ce întrețin cu alți actori sociali relații constante, multiple, formale și informale,
reglementate juridic (de Constituție, legi, regulamente, convenții, acorduri și
tratate).
• Statul (putere publică) nu este decât un sistem de raporturi juridice complexe ce
transced opoziția între stat și societate civilă.
• În anumite contexte termenul de stat nu desemnează numai puterea ce se
exercită în sânul societății civile, ci societatea în ansamblul ei privită din
punct de vedere al organizării politice globale.
• În domeniul relațiilor internaționale sensul care prevalează este cel al
statelor ca subiect de drept internațional public.
• școala juridică germană și franceză de la începutul secolului al XX-lea a
formulat teoria celor trei elemente constitutive ale statului. Statul
presupune un teritoriu, în care locuiește o populație și în cuprinsul căruia
se exercită o putere juridic organizată.
• În sânul societății civile, statul monopolizează
coerciția legitimă în serviciul puterii sale de
joncțiune juridică. Ceea ce caracterizează
puterea publică este capacitatea de a impune
acte unilaterale, adică norme a căror validitate
este independentă de consimțământul supușilor.
• H. Kelsen remarca: „Puterea statului nu este o
forță sau o instanță mistică disimulată în spatele
statului sau al dreptului său; ea nu este altceva
decât eficacitatea ordinii juridice statale“.
• În epoca modernă se asistă, la o tendință
caracteristică: instituționalizarea puterii politice în
structurile de stat. Instituționalizarea desemnează
procesul de transfer al puterii unei persoane fizice
către o instanță abstractă. „Oamenii au inventat statul
pentru a nu mai trebui să se supună oamenilor“ (G.
Burdeau).
• Pentru Max Weber statul este „o întreprindere politică
având caracter instituțional în care conducerea
administrativă revendică cu succes, în aplicarea
reglementărilor, monopolul constrângerii fizice
legitime“. Rămâne însă de precizat în ce scop face
statul acest lucru, ce misiune își asumă acesta („paznic
de noapte“ în teoria liberală a statului minimal, stat
providență, stat misionar)?
• Statul este un produs istoric nicidecum o formă de putere
naturală. Nu există societate fără putere, există însă
societăți fără stat (societăți primitive studiate de
antropologi).
• Acestea sunt societățile segmentare – în care
mecanismele sociale funcționează grație unei îmbinări
dinamice de segmente construite în funcție de sarcinile ce
trebuie îndeplinite; o structură fundată pe legături parentale
și descendentă dintr-un strămoș.
• Există și societăți primitive ce cunosc o diferențiere a
rolurilor și o specializare a agenților puterii: „Guvernanții“
recurg adesea la magia coercitivă a vrăjitorului, la puterea
religiei; sau delegă grupului întreg ori unor membri ai săi
recursul la violență în vederea respectării normelor.
• În societățile bazate pe dreptul cutumiar nu există o unificare a
proceselor de edictare a normelor juridice ce trebuie să regleze
ordinea socială.
• În schimb, în statul modern se produce o centralizare și o
monopolizare a constrângerii legitime, care se exprimă printr-
o emergență a sistemului piramidal al dreptului. Paralel cu
aceasta există o structură piramidală a administrației și serviciilor
publice. Se constituie o ierarhie piramidală. Se
instituționalizează astfel puterea politică.
• și aceasta la două niveluri:
• disocierea între persoana fizică a guvernantului și conceptul
abstract de putere publică (ex. între rege și Coroană, între
președinte și președinție);
• generalizarea statutelor juridice constitutive ale Statului de
drept; definirea prerogativelor și obligațiilor tuturor celor ce
sunt supușii statului sau exercită puterea în numele lui; este
vorba de „puterea legal-rațională“ în sensul acreditat de Max
Weber. Guvernanții și agenții administrației trebuie să
respecte cu scrupulozitate legile și reglementările în vigoare.
• Unii autori – ce au legat apariția statului modern de anumite
transformări socio-economice, produse în Europa la
sfârșitul Evului Mediu – au supralicitat rolul factorilor
comerciali-financiari și al premiselor economice
precapitaliste. Statul ar fi apărut ca un instrument de
protejare a intereselor economice ale unei elite
burgheze emergente, ale unui grup social dominant (este o
teză de inspirație marxistă împărtășită de Im. Wallerstein).
• Alți autori au insistat asupra faptului că apariția statului s-
ar datora mai curând unor modele culturale
preexistente. Statul modern ar fi preluat de la Biserică nu
numai structura sa biocratizată și ierarhizată, ci și tehnici de
guvernare o teorie a suveranității, ce ar fi avut drept
consecință recunoașterea competenței puterii temporale în
afacerile politice.
12. Statul națiune
• Există două concepții dominante despre națiune
care pleacă de la distincția propusă de istoricul și
sociologul german Ferdinand Tönnies la sfârșitul
secolului al XIX-lea între:
• comunitate (gemeinschaft) – întemeiată pe
legături de sânge familiale, de rasă și etnie, pe
vecinătăți și camaraderie, pe trăiri afective – și
• societate (gesellschaft) – întemeiată pe asociere
voluntară și consimțământ, pe calcul rațional și
interese utilitariste, (întreprinderea capitalistă), pe
teorii filosofice contractualiste și practici politice
precum votul universal și principiul majorității
(statul modern).
• Opoziția dualistă între comunitatea „naturală“ și societatea „contractuală“ a fost preluată
de Max Weber care a formulat o concepție despre națiune în termeni etnoculturali; un
grup întemeiat pe date obiective – originea populației, solul, limba, religia, moravurile,
istoria politică – în care statul apare ca un instrument de unificare a comunității
naționale, de protecție a minorităților proprii detașate de patria-mamă și care asigură în
interiorul frontierelor sale coeziunea grupului comunitar.
• Cealaltă concepție despre națiune, datorată lui E. Renan, valorizează nu atât elementele
de apartenență obiectivă ci voința de conviețuire, dimensiunea alegerii personale,
adeziunea ratificată. Statul este garantul unei politici liberale față de minoritățile locuind
pe teritoriul său și o mai redusă ingerință la nivelul diasporei proprii. Națiunea se
definește prin ambiția sa de a transcende prin cetățenie apartenențele particulare,
culturale, economice sociale și a defini cetățeanul ca individ abstract, cu drepturi și
libertăți inmprescriptibile.
13. Funcțiile statului
• O întreagă tradiție de analiză s-a străduit să identifice
funcțiile statului într-o perspectivă nu numai
descriptivă ci și normativă.
• Obiectivul subiacent era justificarea punerii în operă a
unui sistem de echilibru și contraponderi astfel încât
„puterea să limiteze puterea“ potrivit celebrului
adagiu al lui Montesquieu.
• Soluția întrevăzută de acesta era speranța puterilor,
adică atribuirea de sarcini specifice instituțiilor statale,
distincte. Această distincție vizează trei funcțiuni
(puteri):
 a. legislativă (stabilirea de norme generale și impersonale);
organele statului prin care se exercită: Parlamentul
(legi); Guvernul (decizii, ordonanțe), Curtea supremă de
casație.
b. executivă (aplicarea legilor și derularea politicilor în
diverse domenii: economic, financiar, extern, apărare
etc.); organele statului prin care se exercită: Guvernul,
administrația publică, Parlamentul (în situații
excepționale);
c. judecătorească (soluționarea litigiilor apărute din
aplicarea legilor); organele statului prin care se exercită:
magistratura, autoritățile judecătorești.
• În epoca contemporană asistăm la un proces global de
limitare a suveranității statului și transfer al unor prerogative
ale sale unor instanțe supra și transnaționale. Are loc o
eroziune a ideii de stat-națiune
V. DOMINAțIE șI LEGITIMARE POLITICĂ

• Conceptul de dominație definit în câmpul sociologiei politice de Max Weber

presupune cu necesitate două elemente:
• legitimitatea ce-i asigură stabilitatea și
• o autoritate ce îi conferă formă.
• Fiecare societate își creează propria „formulă“ de dominație, întemeindu-se pe
norme, valori și credințe sociale prin care își certifică trăsăturile culturale specifice.
• Noțiunea de dominație prezintă avantajul pentru analiza politică de a surmonta
explicația de recursul la putere – ca raport asimetric de forță și constrângere
unilaterală a celui dominat de către dominator
14. Putere și dominație
• Pentru Weber, puterea (Macht) reprezintă doar relația socială
ce permite triumful unei voințe, în pofida rezistențelor
întâmpinate, contând prea puțin pe ce se sprijină o astfel de
șansă și neprecizându-se mobilul sau modalitățile ce permit
obținerea obedienței.
• Dominația (Herrschaft) „semnifică șansa de a găsi persoane
determinabile, gata să se supună unui ordin cu conținut
determinat“. Această definiție pune accent pe resursele
mobilizabile și constrângerile suferite. Conceptul vizează
identificarea ordinii sociale organizate ce permite exercitarea
efectivă a puterii.
• Sociologia weberiană a fost pe bună dreptate o „sociologie a
dominației“.
• În condițiile dominației, supunerea este fundată pe recunoașterea
de către indivizii ce se supun a caracterului legitim al ordinelor
primite. Chiar dacă frontierele între putere și dominație sunt labile și
greu de delimitat în ultimă instanță, legitimitatea este elementul ce
permite diferențierea lor.
• Insistând asupra noțiunii de legitimitate, Weber face din această
variabilă culturală criteriul distinctiv a trei „tipuri ideale“ de dominație
politică cu trăsături contrastante.
• Dominația tradițională – își datorează legitimitatea pe credința în intangibilitatea
normelor cutumiare și a tradițiilor ancestrale. Se caracterizează prin predominarea
relațiilor de tip personal între senior și vasal, între principe și supușii săi, printr-o
slabă instituționalizare juridică. Acestei scheme de dominație îi corespunde tipul
de acțiune tradițional, supunerea rezultând din grija pentru conformare cu un rol
definit, fiind exclusă orice formă de calcul rațional și deliberat.
• Dominația charismatică (cuvântul charismă vine dintr-o
rădăcină grecească și înseamnă „grație“) – se sprijină pe
supunerea în fața calităților considerate extraordinare ale unui
conducător (ex. De Gaulle, Hitler, Khomeyni).
• Este dominația exercitată de un tribun demagogic asupra
mulțimilor, de un profet inspirat asupra discipolilor săi fervenți,
de un șef de stat plebiscitar asupra poporului său.
• Relația funcționează pe baza capacității de seducție și suscită
pulsiuni (dorințe, dragoste, adorație). Autoritatea charismatică
intervine în perioada de convulsii sociale, criză, revoluție. Ea
suspendă cursul normal al activității instituțiilor. Nu totdeauna
charisma este o emanație naturală a unei personalități puternice.
• Conducătorul charismatic își construiește o reprezentare de sine
cu ajutorul unor strategii de comunicare eficiente. Un regim
clădit pe temeiul unei autorități charismatice nu supraviețuiește
morții fondatorului său. Transformarea charismei în cult postum
al personalității permite înfiriparea unui proces de rutinizare
(vezi cultul lui Stalin).
• Dominația legal-rațională – este caracteristică pentru sistemele politice moderne.
Se manifestă în aparatul de stat, în întreprinderi, administrație, Biserică sau
partidul de masă. Tipul pur îl reprezintă „conducerea administrativ birocratică“. În
cadrul său predomină elementele de organizare impersonală, fundamentată pe
competență și credință în legalitatea normelor juridice în vigoare. Liderii sunt
recrutați nu grație unor favoruri personale, ci după reguli tehnice ce permit
aprecierea calificării profesionale și stăpânirea acelor procedee specializate
indispensabile exercitării atribuțiilor lor.
• Pentru Weber statul birocratic este forma principală de dominație legal-
rațională, reieșită treptat din formele tradiționale de dominație. Acestei scheme de
dominație îi corespunde tipul de acțiune zweckrational. Individul se comportă
rațional în raport cu un obiectiv definit și el rațional.
• Legitimitatea care este tocmai adecvarea între o instituție și o credință
considerată superioară, îndreptățită nu este dată o dată pentru totdeauna. Ea
este fragilă și se întreține prin ritualuri susținute și frecvente. O criză politică
majoră poate ilustra un deficit al resurselor și al suporterilor pe care un regim
contează la un moment dat.
• Orice resursă legitimată este limitată. Uzura și demonetizarea sunt riscuri de care
guvernanții trebuie să țină cont. Erodarea legitimității poate proveni dintr-o serie
de erori comise de guvernanți dar și dintr-o stare de decepție generală ce ruinează
consimțământul cetățenilor, încurajând pornirile contestatare. Doar o manipulare
dramatică a simbolisticii politice (ex. pericol extern pentru țară) poate restabili
temporar legitimitatea unui regim.
• Momentele de criză oferă ocazia repunerii în discuție a problemei legitimității, a
redefinirii valorilor și credințelor unei societăți (ex. mai 1968 și fisurarea
legitimității regimului lui de Gaulle în Franța).
15. Supunerea politică

• Supunerea în politică înseamnă acceptarea de voie sau de nevoie a

relației inegalitare de dominație. Acceptarea ordinii politice se poate
realiza și prin violență, dar supunerea va fi fondată atunci pe frică,
sentiment ce va avea un efect negativ asupra acțiunii de legitimare.
• Puterea legitimă este cea care face din supuși complicii săi, îi
transformă în aliați și chiar în suporteri. Are loc de fapt un proces de
internalizare a credințelor fondatoare ale ordinii sociale și politice.
• Supunerea este mecanismul psihologic care integrează
acțiunea individuală proiectului politic, cimentul natural care
leagă oamenii de sistemele de autoritate (S. Milgram). O
serie de experimente de psihologie socială indică faptul că
individul, pus în situația de a fi agent al voinței altuia pe care
o recunoaște, acceptă controlul total al unei persoane ce
posedă un statut mai ridicat și nu se mai consideră
responsabil de actele sale. Conversia la starea de agent
diminuează conștiința și o reduce la atitudinea de supunere
în fața autorității (vezi situațiile de război când se comit
crime la ordin).
• Conformitatea apare atunci când un individ își modifică,
deliberat, sub o presiune exercitată și asupra celor din jur,
comportamentul, în scopul de a se armoniza cu grupul din
care face parte.
• Spre deosebire de supunere care reflectă o atitudine de acceptare față de factorul
de dominație, conformitatea este o pliere în fața celor având un statut similar
subiectului în cauză. Conformismul este o sursă de comoditate și stabilitate socială
și politică, este prețul plătit de individ pentru a nu suferi rigorile dominației
(marginalizarea, excluderea) pentru concepțiile sale heterodoxe sau ieșirile sale
distonante în raport cu ceilalți membri ai grupului.
• Dominația, supunerea și conformismul pot fi însă și surse de alienare politică
pentru individ, alături de alte forme de înstrăinare și frustrare.
VI. Partidele politice
16. Caracterizare generala
• Stasiologie_termen introdus in 1951 de M. Duverger in lucrarea
,,partidele politice”, termen care desemneaza stiinta partidelor
politice.
• -partidul este un domeniu al existentei sociale
• -este un vehicul obligatoriu al democratiei daca se doreste o
guvernare democractica.
• -partidele politice au ajuns sa domine socialul si politicul, reprezinta
apogeul politicii moderne
• -finalitatea (scopul) este legata de cucerirea puterii politice
• Adeziunea la un partid se poate realize in doua planuri:
• in plan logic (prin tentatia unor idei, principii, doctrine)
• in plan psihologic (speranta unei prosperitati promise, a unor avantaje)
• Spatiul societatii actuale este acoperit de partidismul dominator (dar
nu vorbim de partidismul moderat care e normal ci de excesele
aparute mai ales in societatile monopartidiste care cultiva ideea ca
interesul partinic este un interes general-partidul unic devenind un
vehicul al regimului totalitar)
17. Originea partidelor
• etimologia cuvintului-pars=parte
• Termenul de partid politic in sensul utilizat azi presupune 3 conditii: o
participare vasta; -o evolutie spre concurentialitate; -o distribuire a
functiilor de reprezentare si guvernare prin consultari electorale.
• Autori: La Palombara, Myron Weiner, M. Duverger, Pasquino, Dumitru
Lepadatu
• Factori care conduc la aparitia partidelor:
• o organizare locala bine consolidata, durabila, dorinta de a exercita puterea
nu doar de a o influenta, grija de a cauta sustinere populara prin intermediul
alegerilor dar si prin alte mijloace.
• Ideologia politică - Caracterul concurential al politicii moderne duce la alierea
unor candidatii cu opinii asemanatoare.
• Numărul mare de susținători, membri.
• Perspective din care pot fi privite partidele:
• -relatia partidelor cu grupurile sociale (grupuri bogate sau
sarace, etnice sau sociale);
• -perspectiva ideologica; -programatica; -perspectiva
comportamentala;
• -pozitia partidului in ansamblul sistemului social dat;
• -pozitia fata de sistemul si regimul politic, iar dupa
Pasquino exista si perspectiva genetica (modalitatea de
nastere a unui partid care apare din pricina clivajului
aparut intre stat si biserica; sau intre centru si periferie;
aparitia revolutiei industrial duce la clivajul intre
interesele agrare si cele industriale; intre interesele
patronilor si muncitorilor);
• -perspectiva structurala (diferentierea partidelor pe baza
caracteristicilor organizatorice)
• În funcție d interesele reprezentate, Rokkan considera ca la inceputul
anilor 20, in democratiile occidentale, alegerile libere pot conduce la
un sistem de 5 categorii de partide:
• conservator,
• agrar,
• liberal,
• confesional,
• socialist.
• Principala cauza (M. Duverger) a aparitiei partidelor
o reprezinta institutia parlamentului (o stratificare a
membrilor, intre membrii si opozantii din afara
parlamentelor cum ar fi asociatii de aparare ale unor
categorii profesionale, grupuri entice, etc)
• Alte teorii ale origini partidelor:
• -teorii institutionale (nasterea partidelor e legata de existenta parlamentului)
• -teorii situational-istorice (pun accent pe evenimente transformate in
oportunitati de nastere a unui partid: moment de criza, emulatie
revolutionara, conflicte majore pe teme sociale diverse, razboaie, etc)
• -teorii legate de modernizarea sociala si politica (evolutia sistemului social si
politic, perfectionarea structurarii si functionarii lui)
• -Inainte de sec XVIII putem vorbi de prepartide
• au o existenta ocazionala, efemera,
• structura labila,
• scopul urmarit este redus ca anvergura,
• nu au o forma bine structurata,
• apartineau grupurilor sociale privilegiate,
• uneori erau societati secrete care desfasurau activitati
oculte)
• Abia in epoca revolutiilor burgezo-democratice ale sec
XVIII-XIX putem vorbi de imagini reale ale partidelor
• au capacitatea de a ordona activitatea la nivel national,
• au statut de organizare in care este definit scopul, forma si
finalitatile,
• sint expresia unei ideologii specifice unor grupuri sociale,
repere fundamentale pt decizia strategica ceruta de o
comunitate,
• sint instrumente de actiune politica la vedere,
• finalitatea declarata este accesul la putere,
• aduc in discutie o calitate componenta a partidului-
partidismul- ,,exprima interese si idei generale cu rol
moderator al actiunilor grupurilor sociale participind la
formarea constiintei si culturii politice, la transformarea
vointei si ideilor in fapta politica”
• Conceptul de partid politic
• Giovanni Sartori:,,un partid este orice grupare politica
identificata printr-o eticheta oficiala care se prezinta
la alegeri si este capabila sa isi plaseze prin alegeri
(libere sau nu) candidati pentru functiile publice”
• Autori care s-au ocupat de problema: La Palombara,
Weiner, Weber, Burke, Xenopol, B.Constant, M.
Duverger, D. Gusti, D. Lepadatu, etc.
18. Functiile partidelor politice
• Partidele exista si se manifesta in viata publica doar prin exercitarea
unor functii.
• Ele sint fixate prin raportare la obiectivele pe care si le propun,
urmaresc si aplica, fiind diferite ca rol si structura, dar avind si
coerenta, exprimând practic tendinta generala a actiunii politice,
cucerirea puterii.
• Autori: D.Lepadat, Sartori, Weber, Gabriel Almond, B.Powell.
• D. Lepadat distinge 3 functii ale partidelor politice:
a)formarea opiniilor politice (prin aceasta functie
partidele urmaresc:
• sa contribuie la crearea si/sau mentinerea unei
constiinte politice care se realizeaza prin proiecte de
idei, bazate si construite pe structura optiunilor
politice;
• opinia publica reprezinta atit un barometru pt partide si
candidati dar si emitatorul de mesaje noi, in functie de
care oferta politica se poate modifica in asa fel incit
prin acoperirea optiunilor sa creasca baza lor de
sustinere
• b)functia de a selecta candidati - recrutarea este un proces
politic;
• selectionarea trebuie sa respecte regula jocului politic
consacrat - ideal este ca el sa fie si democratic- pt a se evita
riscurile constituirii unei oligarhii de partid;
• alegerea ar trebui realizata numai prin participarea efectiva a
partidului, ca organism colectiv, criteriile de selectare a
candidatilor nu trebuie sa fie de ordin financiar ci de ordin
axiologic= dupa valoarea morala.
• c)functia fixarii corelatiilor necesare dintre cei alesi si masa
electoratului
• in mod normal aceasta functie ar reprezenta inceputul unui
proces prin care partidul se obiectiveaza in viata sociala,
candidatii alesi trebuie sa ramina in jocul politic, iar contractual
lor cu cei i-au mandatat ramine permanent, iar candidatii
trebuie sa respecte atit programul doctrinar al partidului cit
mai ales cerintele alegatorilor deci contractul este imperativ
• Alte functii dupa alte opinii:
• capacitatea partidului de a-si plasa candidatii pt functii publice;
• participa in competitia electorala deci are o functie electorala;
• functia de control si orientare a organelor politice
• functia de definire si expresie a pozitiilor politice.
• Concluzie: functiile partidelor politice sint dependente atit de
regimul politic cât si de maturitatea regimului democratic si
structurarea constiintei politice si confera partidului o organizare
care rezoneaza (concorda) cu sistemul social si politic.
19. Tipuri de partide
• Tabloul partidelor prezinta o mare diversitate deosebindu-se printr-o
pluritate de elemente de ordin istoric, ideologic, programatic,
structural, national.
• Exista necesitatea unei clasificari din cel putin 3 considerente:
1. nevoia unei clasificari de ordin teoretic in privinta aspectelor pe
care le ridica partidismul modern si postmodern;
2. necesitatea practica (fiecare partid isi cauta un loc al sau in spatiul
politic si are dorinta de a fi original);
3. nevoia practica a fiecarui partid de a se raporta la altele
• In functie de obiectivul partidelor, Weber le clasifica in:
1. partide de notabili - sunt fondate pe o intelegere a societatii in
scopul indeplinirii idealurilor cu continut politic, avind doar o
structura-nucleu
2. partide de masa - organizatii mari care patroneaza institutiile
• Maurice Duverger
1. partide de masa
2. partide de cadre
• -diferenta intre ele este de ordin calitativ si cantitativ-
• Partidele de cadre - nasterea lor este legata de afirmarea sufragiului
cenzitar – dupa cotele de avere
• sunt exponentele politice ale gruparilor dominante,
• sunt descentralizate, cu un grup mare de lideri,
• au maximum de activitate doar in perioadele scrutinelor, regulile
disciplinare sint permisive. Exponenti: partidele conservatoare - de dreapta
• Partidele de masa - apar in perioada extinderii sufragiului universal,
reprezinta gruparile neprivilegiate, muncitoresti si ale fermierilor
(taranilor).
• Exponenti: partide socialiste, comuniste, fasciste dar uneori si democrat
crestine- stinga sau centru
• Partidele pot fi identificate in functie de transformarile sociale
produse de cele trei revolutii: revolutia nationala, industriala si
internationala.
• 1)Revolutia nationala

a) raportul biserica/stat
1. partide clericale (mostenitoare ale luptei duse de
biserica in spatiul social - aici sunt plasate partidele
crestin-democrate)
2. partide anticlericale (separarea bisericii de stat a
generat partide laice, radicale- partidele republicane,
radicale, sau cele radical socialiste)
b) raportul centru/periferie
1. partide care consacra un rol major statului (partide
unitariste, nationale sau nationaliste)
2. partide care se opun pozitiei statului si sunt expresia
rezistentei periferiei sau a rolulului revendicat pt
populatiile de alta origine etnica, lingvistica sau
religioasa, de alta conditie culturala (partide
regionaliste, autonomiste, federaliste)
• 2)Revolutia industriala

• a) raportul urban/rural (se produc forme de interes special in

zonele urbane si rurale)
1. partide ale detinatorilor de privilegii sociale,
2. partide muncitoresti,
3. partide agrariene,
4. ale aristocratiei funciare (in epoci mai vechi) ecologiste (in
perioada mai recenta)
• b) raportul dintre cei avuti si muncitori
1. partide din dreapta clasica: partide din lumea afacerilor de
orice fel
2. partide de stinga (clasica), cele muncitoresti, socialiste
• 3) Revolutia internationala
• Raporturile din interiorul muncitorimii (separarea si
confruntarea dintre partidele muncitoresti)
• partide reformiste (socialiste si social-democrate facând
parte din Internationala a II
• partide comuniste, care au format Internationala a III-a
(Cominternul)
• Tot ca o consecinta a revolutiei internationale sunt
incadrate si partidele transnationale (nu sint
considerate partide muncitoresti, ci apartin unor
structuri speciale, sociale si doctrinare)
• Alte opinii:
• partide de opinie (reunesc personalitatile, apartin unor
grupuri sociale diferite),
• partide de masa specifice omului-masa (exponent care si-a
pierdut identitatea politica);
• Profesional-electorale (pozitia centrala o au profesionistii,
sunt doar electorale, legaturi organizatorice pe vericala,
slabe)
• o alta clasificare, considerata naiva, este facuta dupa
criteriul vârstelor biologice ale omului;
• Confotm unor autori la jumatatea sec XX partidele incep sa tinda spre o
transformare (mai ales cele de masa devenind partide catch-all.
• Transformarea duce la:
• drastica reducere a bagajului ideologic,
• urmarirea eficacitatii sociale,
• diminuarea rolului membrilor de partid,
• interes mai mare acordat unor anumite clase sociale,
• deschiderea catre anumite grupuri de interese.
20. Sisteme de partide
• Existenta unui sistem de partide este determinata de o interactiune
concurentiala orizontala intre cel putin doua partide si o interdependenta
verticala intre mai multe elemente: alegatori- partide, parlamente si guverne
• Acesta apare in epoca drept raspuns la relatiile dintre partide (intr-un sistem
complex caracterizat de pluralism pluripartidist).
• modelul organizational si programatic pe care fiecare partid il
adopta nu poate fi intimplator: el depinde de modelele
organizational-programatice ale partidelor concurente pt ca
fiecare partid doreste sporirea continua a nr alegatorilor,
• partidele sunt cele care-si cauta alegatorii si nu invers;
• nu sint interesate de imitarea partidelor concurente ci cauta
modele organizationale care sa le puna in valoare punctele
forte (altele decit ale adversarilor)
• termeni de mare forta simbolica , ca liberal, conservator,
reformist, monarhist, republican, patriotic, international,
crestin, Islamic, definesc in cea mai mare masura, statura
reala a partidului.
• Factori caracteristici pentru un sistem de partide:
• Numărul partidelor,
• dimensiunea partidelor,
• sistemul de aliante intre partidele existente,
• strategii politice,
• plasamentul geographic,
• traditii,
• comportamente politice specifice, etc.
• Clasificari
• După numărul partidelor:
• SISTEM CU PARTID UNIC,
• SISTEM BIPARTIDIST,
• SISTEM MULTIPARTIDIST .
• Toate acestea pot fi competitive si necompetitive
a) clasa sistemelor neconcurentiale
• cuprinde sisteme monopartidiste si sisteme cu un
partid hegemonic,
• alegerile nu sint semnificative,
• mai sint denumite si partide-stat
b)clasa sistemelor concurentiale care are mai multe
subgrupe:
• sisteme cu un partid predominant (in timp, dupa un
lung sir de alegeri libere, obtine in mod regulat un nr
mare de locuri). Ex: partide social-democrate sau
liberale din Norvegia, Suedia, India, Japonia, Italia.
c)sisteme bipartidiste
• numai doua partide si mereu aceleasi,
• unul trebuie sa obtina efectiv o majoritate de locuri in
parlament suficienta pentru a guverna
• de regula invingatorul decide sa guverneze singur, alternanta
trebuie sa ramina credibila).
• Ex: SUA, Australia, Canada, Marea Britanie (socotita patria
bipartidismului)
d)sisteme de partide atomizate
• sisteme nestabilizate, fluide,
• in care nici un partid nu obtine un procent insemnat de voturi;
• deseori sunt sisteme in formare.
Directiile de transformare a sistemului de partide

• pot evolua dupa 4 prototipuri generale:

• alternanta (caracterizata printr-o pendulare periodica);
• diviziunea stabila (absenta variatiilor importante intre partide pe o
perioada indelungata);
• predominanta ( caracterizata prin existenta unui partid care se
situeaza inaintea tuturor si care pt o perioada se distanteaza net de
rivali);
• stangismul
• se prezinta ca o devire lenta spre stinga si ia forme diverse:
• infiintarea unor noi partide la stinga celor déjà existente,
• slabirea grupului de partide de dreapta in favoarea celor de stinga,
• mentinera celor doua blocuri,
• inlocuirea unui vechi partid de stinga cu unul mai dinamic,
• ascensiunea partidului celui mai de stinga in defavoarea celorlalte
• in baza criteriului numeric avem 2 subcategorii:
– sistemele multipartidiste limitate (cele care au de la trei la cinci partide
importante);
– sisteme multipartidiste extreme (cu mai mult de cinci partide).
• Multi analisti vorbesc de o criza a partidelor.
• Dar daca ne luam dupa indicatorii ce se refera la sistemul de partide
(nr partidelor importante, participarea politica si raporturile de
competitivitate si colaborare intre partide) vom observa ca cele mai
multe partide fie suporta o substantiala stagnare, fie se afla in declin,
dar in nici un caz sistemul nu este pe cale de disparitie si exista chiar o
necesitate de partide in actualitate.
• Mai multe partide inseamna potential de mai multe programe,
• lipsa dialogului este fatala pt democratie,
• factorii definitorii pentru exprimarea complexitatii sistemelor
de partide ar fi :
– mediul economico-social,
– mediul comunitar sau national,
– regimul politic,
– mediul cultural,
– evolutia sistemului,
– criteriul numeric
– criteriul relevantei partidelor (cel al rolului formarii coalitiilor de
guvernare sau potentialul de coalitie si de a influenta activitatea
coalitiei guvernamentale sau potentialul de intimidare),
– distanta ideologica (diferenta intre ideologii).
• Pluralismul moderat existent in majoritatea tarilor democratice se
caracterizeaza prin:
• existenta unor sisteme cu 5 sau chiar mai putine partide importante,
• Functionarea lor dupa o logica moderata - produc in mod sigur alternante la
guvernare.
• Exista si un pluralism polarizat (s-a dovedit ca are un randament scazut pt
ca este supus din interior la mari tensiuni care pot produce colapsul
sistemului),
• au rol esential in stabilitatea sistemului
• sunt garanti ai multor schimbari politice,
• fara partide exista pericolul ca orice societate poate evolua spre pretoniarism –
dominație militară,
• functiile indeplinite de partide nu pot fi preluate de alte organizatii care prezinta
candidati in alegeri care vor consitui echipa guvernamentala,
• formeaza programe ce urmeaza a fi baza politicilor publice,
• favorizeaza participarea politica unui număr mare de cetateni
21. Grupurile de interes (grupurile de presiune)

• În viața politică există și alte tipuri de organizații decât partidele. Acestea sunt
grupurile de interes sau grupurile de presiune – organizații constituite în vederea
apărării unor interese, a unor cauze, prin influențarea puterilor publice.
• Criteriile ce definesc grupurile de interese: a) organizarea durabilă, structurală,
prezența în fruntea lor a unor lideri apți să elaboreze și să aplice anumite strategii
de acțiune; b) apărarea intereselor unui grup social sau segment de populație (ex.
asociațiile de apărare a mediului, de protecția animalelor); c) exercitarea unei
presiuni asupra autorităților publice în măsură să ia anumite decizii.
21.1 Tipologia grupurilor de interese

• grupuri de interese cu vocație globală – își asumă interesele unei categorii de

populație cu relevanță sociologică (muncitori, femei, tineri etc.);
• grupuri socio-economice (sindicate, asociații de protecția consumatorilor)
• grupuri socio-culturale (cluburi, asociații religioase, ale veteranilor etc.).
• grupuri de interes cu vocație specializată – își asumă o cauză la care se aliniază
în mod liber simpatizanți de diferite proveniențe sociale și orizonturi culturale (ex.
Amnesty International, Green Peace, Medici fără frontiere).
21.2 Acțiunea grupurilor de interese
• Presiunea exercitată de aceste grupuri vizează direct puterile
publice sau/și indirect opinia publică, susceptibilă să acționeze
asupra guvernanților și autorităților.
• presiuni indirecte – asupra aleșilor locali, naționali, miniștrilor și
administrației prin:
• informații (petiții, documentații),
• consultații (dialog cu puterile în legătură cu un proiect),
• corupție (finanțări secrete ale partidelor, susținerea unor lideri politici,
șantaj etc.).
• presiuni indirecte – vizează opinia publică, mass-media care să
exercite, ulterior, ele presiuni asupra puterii, prin:
• constrângere (mobilizare la grevă, campanii de captare a simpatiei pentru
o cauză, demonstrații de stradă)
• convingere (prin publicitate intensivă în presă sau TV, cauza susținută
fiind prezentată ca interes general).
VII. ELITELE POLITICE
• Termenul de elită acoperă o realitate distinctă, constituită din
individualitățile politice și sociale proeminente, care prin
aptitudinile lor se detașează de masa membrilor societății. Este
vorba de ascendentul unei minorități active și activizante
asupra unei majorități, mai mult sau mai puțin pasive.
22. Geneza teoriei elitelor

• Un precursor al teoriei elitelor este Machiavelli, care în lucrarea sa Principele,

exaltă virtuțile de excepție ale prințului ce știe să se slujească de calcul, viclenie și
forță pentru cucerirea, exercitarea și păstrarea puterii în scopul consolidării unui
stat.
• Vilfredo Pareto (creatorul termenului de „elită“) și Gaetano Mosca (promotorul
ideii de „clasă politică“).
• Paradigma elitară conține următoarele elemente:
1.procesualitatea istorică se întemeiază de diviziunea societății în
clase – o clasă dominantă și una dominată, o elită conducătoare
și o masă ce se lasă condusă;
2.știința politică reprezintă de fapt studiul elitei, al compoziției și
structurii sale, al modului de relaționare cu masa;
3.obiectivul fundamental al oricărei elite îl constituie deținerea și
menținerea puterii, păstrarea privilegiilor dobândite grație
puterii;
4.dominația se bazează pe forță dar și pe fraudă sau seducție, elita
obținând consimțământul masei;
5.structura socială este întemeiată și legitimată de o formulă
politică asociată unor ideologii sau mituri socialmente acceptate;
6.guvernarea ca exercițiu politic al elitei va recupera mai mult sau
mai puțin și interesele masei, atât cât nu prejudiciază privilegiile
elitei.
• 23. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice
• teza umanistă – ilustrată de sociologul american C. Wright
Mills în lucrarea Elita puterii (1956).
• După opinia sa o elită unită prin interese comune ia toate
deciziile publice principale.
• Aceasta regrupează trei mari ierarhii instituționale, un
„triunghi al puterii“:
1.nivelul economic (conducătorii marilor firme, bănci),
2.nivelul militar (statul major al armatei, serviciile secrete);
3.nivelul de stat (oamenii politici însărcinați cu guvernarea).
Această elită se remarcă printr-o puternică solidaritate.
Membrii ei aparțin acelorași medii, au aceeași formație
intelectuală, împărtășesc aceleași valori, au același
comportament și stil de viață.
• teza pluralistă – ilustrată de sociologul Robert Dahl inventatorul termenului de
poliarhie, o guvernare disipată în mai multe centre de decizie.
• Potrivit acestei teze nu ar exista o clasă conducătoare ci o multitudine de categorii
conducătoare, antrenând relații de cooperare sau opoziție.
• Luarea deciziilor mobilizează numeroși lideri – care nu alcătuiesc o elită unică și
omogenă.
• Autonomia acestor fracțiuni le permite să dispună de mijloace de influență
distincte, resurse de putere ce conduc la o cultură a negocierii și compromisului și
la descentralizarea procesului decizional.
24. Selecția socială a elitelor politice. Politizarea administrației
centrale
•Există supoziția că accesul individului la o elită politică ar fi facilitat de
apartenența sa la o elită socială. Anumite categorii de populație apar ca
fiind privilegiate de circumstanțe și de o grilă de selecție.
1.bărbații de vârstă matură constituie un grup prevalent (ex. elitele
administrative indică o netă subprezentare a femeilor; vârsta medie a
parlamentarilor în țări occidentale cu tradiție democratică – peste 50 de
ani);
2.statut social ridicat; recrutarea socială a politicienilor din guvern,
parlament vizează clasa superioară, în vreme ce aleșii locali provin în
special din clasele populare;
3.ereditatea socială – promovarea în politică devine „o afacere de
familie“; mandatele electorale sau posturile-cheie în administrație se
transmit aidoma unei moșteniri familiale.
•Există anumite instituții care se constituie în adevărate pepiniere ale
elitelor politice și administrative.
• În raporturile dintre structurile politice și cele
administrative apar tendințe pronunțate de:
• politizare a angajaților; este vorba de puterea discreționară
a guvernanților de a recruta sau de a revoca înalți
funcționari, mai ales în situația de alternanță la guvernare;
• politizare a activităților care rezultă din creșterea puternică
a influenței decidenților politici în tutelarea activităților
administrative.
• Funcționalizarea personalului politic este o sintagmă
pentru expansiunea clasei politice ce se realizează prin
includerea în rândurile sale a unui număr tot mai mare de
funcționari, chiar sinficaliști. Stabilitatea regimurilor politice
încurajează funcționărimea să se îndrepte, cu succes, spre
cariere politice.
VIII. PARTICIPAREA POLITICĂ
• Într-un regim democratic, activitățile politice nu sunt
rezervate doar profesioniștilor puterii sau agenților
specializați, conducători politici, experți, parlamentari,
militanți de partid etc. Indivizi sau grupuri de indivizi își
exprimă public opțiunile politice și își manifestă dorința și
voința de a lua parte la jocul politic.
• Participarea politică – ansamblul activităților prin care
cetățenii sunt chemați să intre în contact cu universul
puterii, într-o manieră superficială, efemeră sau profundă și
durabilă, prin intermediul unor forme de acțiune politică
(vot, încadrare într-un partid, campanii publice, manifestații,
proteste)
• Există multe definiții elaborate în scopul surprinderii obiectului
participării politice
• „participarea politică reprezintă acel ansamblu de acte și de atitudini
care tind să influențeze (într-un mod mai mult sau mai puțin direct și
mai mult sau mai puțin legal) deciziile celor care dețin puterea în
sistemul politic sau în organizațiile politice luate separat, precum și
alegerea lor, în perspectiva de a păstra sau de a modifica structura (și
deci valorile) sistemului intereselor dominante” Pasquino
25. Idealul participării

• E o concepție despre democrație potrivit căreia puterea politică emană de la

poporul suveran și postulează reprezentarea unui cetățean activ. Această
viziune este strâns legată de progresul democrației și lărgirea drepturilor
(drepturile omului și cetățeanului, sufragiul popular, recunoașterea libertății de
asociere și exprimare).
• Participare la activitățile politice tinde astfel să se confunde cu condiția activă a
cetățeanului (consens în ceea ce privește datoria electorului de a vota). Baza
teoretică a democrației, participarea cetățenilor la viața politică este nu numai
legitimă, ci și dezirabilă.
• Prin participare politică cetățenii au șanse sporite de a
experimenta:
• învățarea politicului – prin participare se ajunge la
înțelegerea mizelor politice (programe, revendicări) precum
și a regulilor specifice jocului politic. A participa înseamnă a
asimila o cultură democratică a implicării politice și sociale,
a împărtăși anumite valori constitutive și practici
democratice.
• încrederea în capacitatea de a influența puterea –
participarea politică se bazează și pe credința într-un posibil
control al guvernaților asupra guvernanților. Mobilizarea
democratică învederează astfel o funcție instrumentală de
implicare/asociere a cetățenilor în derularea proceselor de
putere și se sprijină pe concepția individului rațional,
interesat să influențeze deciziile politice.
26. Realitățile participării

• O serie de cercetări sociologice au demonstrat inconsistența

mitului cetățeanului activ și interesat de politică ajungând la
concluzia că participarea este o iluzie democratică, o momeală
aruncată masei ce permite elitelor sociale și politice să confiște
accesul la activitățile din sfera puterii și să-și perpetueze
dominația.
• Evoluțiile sociale, economice și culturale din epoca contemporană
au afectat modalitățile și mizele participării politice.
• Asistăm la erodarea unor forme de participare tradițională
(militantismul de partid, sindical, participarea electorală,
informarea politică prin lectura ziarelor și broșurilor) dar și la
apariția de noi activități, la legitimarea unor teme mobilizatoare
(mișcarea ecologistă, manifestații antiglobalizare).
26.1 Modalitățile participării politice

• formele convenționale, bine integrate și conform jocului politic. Este vorba de

activități și comportamente centrate pe votul politic (înscrierea pe listele electorale
– gradul zero al participării) sau privind angajarea activă a unui militant într-un
partid, exprimarea publică a unei opinii politice, susținerea financiară a unui lider
sau partid, asistența la reuniuni politice.
• formele de protest – presupun activități
• legale (semnarea de petiții, manifestații pașnice, grevă)
sau
• violente (molestarea adversarilor sau reprezentanților
autorităților, deteriorarea edificiilor publice, incendii,
acte de vandalism).
• Acestea sunt
• acțiuni colective (mobilizează grupuri de indivizi pentru
o cauză comună),
• acțiuni directe (ce plasează) actorii în situații față în față,
în absența unui mijloc tradițional de mediere),
• acțiuni autonome (care depășesc adesea cadrul juridic).
• Practica activităților protestatare se ierarhizează după gradul
lor crescând de legitimitate, raportat la intensitatea violenței
ce îi este proprie.
• Așadar, participarea politică presupune:
1.Un sistem de acte și atitudini ale actorilor politici;
2.actele și atitudinile au ca finalitate (potențială sau reală)
influențarea deciziilor;
3.mecanismele de influențare pot fi directe sau indirecte, legale
sau mai puțin legale (mai puțin legal nu are semnificația de
ilegal);
4.deciziile influențate pot aparține atât celor care dețin puterea
în sistemul politic, dar și celor care conduc organizațiile
politice;
5.influența se poate exercita nu numai asupra conținutului
deciziilor ci chiar și în alegerea acestora;
6.influența (exercitată atât asupra conținutului, cât și în procesul
de alegere a deciziilor) vizează fie păstrarea structurii și
valorilor sistemului intereselor dominante, fie modificarea lor.

238
• Pasquino stabilește trei modalități („ansambluri de modalități”) ale participării:
1.modalități recunoscute de normele și procedurile în vigoare, cu consecințe legale;
2.modalități nerecunoscute, dar acceptabile și acceptate care, chiar dacă prezintă
variații și oscilații însemnate, nu sunt, totuși, ilegale;
3.cele nerecunoscute și care lovesc chiar în bazele sistemului și ale organizării sale,
având diferite grade de ilegalitate sau de extralegalitate.

239
• Se observă funcționalitatea relației directe democratizare – participare
• participarea electorală este considerată doar una dintre modalitățile de participare
politică, „și poate nu cea mai importantă, chiar dacă, probabil, cea mai răspândită
și universal acceptată, adică cea mai practicată în sisteme politice diferite între
ele”
• votul reprezintă un act de participare politică „exclusiv individual și personal”

240
 Comportamentele participării politice acceptate și
instituționalizate, L. W. Milbrath:
1.să fie expuși solicitărilor politice;
2.să voteze;
3.să dirijeze o discuție politică;
4.să caute să convingă pe cineva să voteze într-un anume fel;
5.să poarte un semn politic distinctiv;
6.să aibă contacte cu un funcționar sau cu un lider politic;
7.să depună sume de bani pentru un partid sau un candidat;
8.să participe la un miting sau la o adunare politică;
9.să contribuie din timpul lor la o campanie politică;
10.să fie înscris activ într-un partid politic;
11.să participe la reuniuni în care se iau decizii politice;
12.să solicite contribuții în bani pentru cauze politice;
13.să ajungă candidat pentru o funcție electivă;
14.să ocupe funcții politice sau de partid.

241
 • Lista cuprinde patru tipuri de activități, S. Verba, N. H. Nie și I. Kim :
1.să ia parte la campania electorală;
2.să desfășoare activități de colaborare în grupuri;
3.să voteze;
4.să ia contact cu liderii publici și de partid (atât pentru probleme personale cât și
pentru probleme sociale).

242
 • Clasificare a comportamentelor realizată totuși de către
italienii M. Barbagli și A. Macelli:
1.să dedice timp și muncă unui partid;
2.să meargă să audieze o dezbatere politică;
3.să participe la o demonstrație;
4.să se înscrie într-un partid;
5.să dea bani pentru un partid;
6.să participe la un miting;
7.să apeleze la un om politic pentru problemele personale sau ale
familiei;
8.să trimită scrisori sau reclamații autorităților publice;
9.să încerce să convingă pe cineva să voteze pentru un candidat;
10.să încerce să convingă pe cineva să voteze pentru un partid;
11.să semneze pentru legi de inițiativă populară și referendum.

243
Diferite moduri de participare politică
Clasice ortodoxe Recente heterodoxe
Votarea Propaganda pentru abținerea de
la vot sau pentru anularea
buletinului de vot
Înscrierea într-un partid Participarea la o mișcare
Înscrierea într-un sindicat Participarea la greve agresive
Organizarea unei demonstrații Blocarea traficului
Participarea la un miting Ocuparea unei clădiri
Semnătura pentru un Boicotarea unui supermarket
referendum sau pentru o
inițiativă populară
244
 Tipuri de participanți:
1.inactivii – cei care se rezumă în a se informa despre politica în presă
și sunt dispuși să semneze la cererea altora o petiție;
2.conformiștii – cei care se angajează doar în forme convenționale de
participare;
3.reformiștii – cei care se angajează în forme convenționale de
participare, dar repertoriul lor politic cuprinde și forme de protest,
demonstrații sau boicoturi;
4.activiștii – cei care ajung până la implicarea în forme non-legale sau
ilegale de participare politică;
5.contestatarii (protesters) – cei care se aseamănă cu reformiștii și
activiștii din punctul de vedere al implicării lor în comportamentele de
protest, dar se deosebesc de grupurile precedente pentru că nu iau
parte la formele convenționale de activitate politică: În circumstanțe
specifice ei participă la demonstrații, greve, ocuparea clădirilor, dar nu
intră în contact cu conducătorii politici și nu se fac văzuți la urne.

245
26.2 Ritualul votului

• Operațiunea votării este considerată fundamentul însuși al ordinii democratice și

nu este reductibilă la o simplă tehnică de desemnare a reprezentanților. Votul este
ocazia și esența unui ritual civic.
Miturile sufragiului universal
• mitul egalității a dobândit extensie odată cu instituirea
sufragiului universal. Toți cetățenii sunt egali în fața urnei de
votare. Egalitatea afirmă o calitate identică, echivalentă a
cetățenilor, respingând viziunea organicistă a corpului politic.
• mitul unității se bazează pe o anumită mistică a voinței
poporului, înțeleasă ca apel la unitate. Actul electoral este privit
ca un gest de adeziune, o manifestație simbolică de apartenență
la colectivitate. Alegerea se prezintă ca un rit comunitar; prin
vot oamenii își întăresc comuniunea și credința în puterea lor de
a influența cursul politicii.
• A vota este măsura unui comportament individual și social
totodată. Acesta relevă nu numai o serie de decizii proprii
fiecărui alegător ci și apartenența acestuia la anumite identități
sociale ce-i influențează propria alegere.
27. Analiza comportamentelor electorale
• În centrul unor astfel de analize au stat de la început factorii ce
influențează comportamentul cetățenilor în fața urnei de vot.
• factori morfologici au fost identificați pentru prima oară de A.
Siegfried (teritoriul, tipul habitatului, regimul proprietății,
influența clerului și tradițiile conservatoare) cărora li s-au
adăugat elementele de memorie colectivă;
• apartenența la identități sociale – votul ar releva variabile
socio-demografice (vârstă, sex, loc de rezidență), socio-
culturale (nivel de instruire, afiliere religioasă) sau socio-
economice (profesie, venit, posesia unui patrimoniu).
• Limitele acestui model: electoratele sunt considerate din punct
de vedere al caracteristicilor colective și mai puțin prin prisma
individualității electorilor, impunând imaginea unui „alegător
captiv“, prizonier al caracteristicilor sale sociale.
• Există și un model „consumatorist“ ce tinde să reabiliteze
strategiile individuale ale electorilor, transformându-i în
actori raționali, calculați și interesați ai alegerilor lor.
• alegătorul consumator – prin analogie cu piața economică,
alegerile ar constitui un fel de piață politică în interiorul
căreia electoratul ar căuta să-și optimizeze votul printr-o mai
bună informare, o analiză comparativă a programelor și
promisiunilor electorale, a ceea ce se cheamă „oferta
electorală“;
• alegătorul rațional – mobilitatea comportamentelor
electorale de la o perioadă electorală la alta propune un alt
model al alegătorului: mai instruit, mai independent în fața
instrucțiunilor partizane, mai emancipat în raport cu
fidelitățile ideologice, mai motivat personal.
27.1 Determinanții sociali ai votului
• știința politică urmărește să coreleze datele electorale cu
variabilele sociologice ce ar avea o valoare predictivă,
anticipatoare a rezultatelor finale ale alegerilor
• Variabilele socio-demografice
• Sexul. Comportamentul electoral al femeilor s-a caracterizat
mult timp prin absenteism și tendințe mai conservatoare,
comparativ cu cel al bărbaților. Răspândirea valorilor
feministe, implicarea masivă a femeilor în viața economică și
socială au condus la diminuarea acestor manifestări ale
comportamentului lor electoral.
• Vârsta. Mult timp tineretul a fost asociat unui vot de stânga
pe când conservatorismul era propriu alegătorilor mai în
vârstă. După anii’80 ai secolului trecut tineretul se înscrie într-
o tendință de a amplifica dimensiunile schimbării în plan
electoral.
• Variabile socio-economice
• Diferența între întreprinzători și salariați. Există un
clivaj între cei ce lucrează pe cont propriu și votează cu
dreapta și salariații ce lucrează la un patron și care votează
cu stânga. Această diferență nu se datorează unui decalaj
între venituri ci prin divergențe de ordin cultural-ideologic,
de o parte apărarea proprietății, a liberei inițiative private,
de cealaltă valorile sociale fondate pe acțiunea colectivă,
accesul la serviciile publice, protecția socială.
• Votul muncitoresc s-a bazat multă vreme pe sentimentul
anticapitalist și al apartenenței de clasă; tradițional acordat
partidelor, candidaților și programelor de stânga. Astăzi
muncitorii din Occident se îndreaptă spre formațiuni care
luptă pentru protejarea statuquo-ului (de centru sau chiar
de dreapta).
• Variabile socio-culturale
• Patrimoniul. Posesia unei proprietăți influențează comportamentul de vot în
sensul apărării valorilor legate de moștenire, familie și merit; un vot, deci,
conservator;
• Religia. Practica religioasă rămâne încă o importantă variabilă predictivă pentru
comportamentul electoral (catolicii votează cu dreapta, ateii – cu stânga).
• A vota nu este o practică total autonomă ci supusă unor presiuni exterioare.
• Alegerile nu sunt identice și criteriile de alegere diferă de la scrutin la scrutin
(alegeri locale, alegeri legislative, prezidențiale).
• Reprezentarea proporțională încurajează „împrăștierea“ voturilor. Alegerile
percepute ca neavând miză imediată (alegeri europene, alegeri intermediare)
favorizează exprimarea de voturi contestatare.
IX. REGIMURILE POLITICE

• Sistem politic si regim politic

1. Sistem politic si regim politic

2. Clasificarea regimurilor politice
3. Regimurile politice totalitare
4. Regimurile politice autoritare
28. Sistem politic si regim politic
• «Sistemul politic» dubla conotatie:
- intr-un sens restrans – ca ansamblu al
interactiunilor dintre institutiile
guvernamentale;
- intr-un sens larg – ca ansamblu al
elementelor vietii politice, aflate in interactiuni
directe, precum si cu alte subsisteme ale
sistemului social, rezultatul interactiunilor fiind
adoptarea unei decizii cu caracter general

255
• Reprezentand ansamblul vietii politice a societatii,
sistemul politic nu se identifica cu regimul politic,
sfera celor doua concepte acoperind realitati
factuale diferite ca intensitate.
Astfel, regimul politic, ca element definitoriu al
regimului puterii este regimul determinat de
dobandirea, exercitarea si prezervarea puterii
politice; sistemul politic include actiunile
comportamentale, fenomenele, ideologiile,
institutiile, formele de constiinta, traditiile din
sfera politicului.

256
In sistemul politic este integrata intreaga arie a
politicului si nu doar ceea ce intra in rezonanta cu
puterea.
Sistemul politic subinclude regimul politic dar,
calitativ, regimul politic produce deosebiri
esentiale in plan structural, actional, axiologic.

257
2. Clasificarea regimurilor politice
Politicul a fost identificat cu conceptul de putere,
ridicat la rangul de sistem, confundat cu dominatia.
Clasificarile premoderne erau preocupate
deopotriva de caracteristicile regimurilor politice,
cat si de meritele lor.
Se aveau in vedere:
- numarul de guvernanti
- criteriul binelui
toate clasificarile erau normative si prescriptive

258
Guy Hermet, dezvoltand domeniul “sociologiei
constructiilor democratice” – analizeaza sistemul
factorilor istorici, culturali, religiosi, economici si
sociali care explica de ce “inventia democratica” s-a
dezvoltat in anumite tari, in timp ce altele manifesta
fata de ea o “intoleranta durabila”.

Istoria factuala pune fata in fata regimurile

democratice si regimurile nedemocratice.

259
29.1 Regimurile nedemocratice
La inceputul anilor ’90, in contradictie cu ceea ce s-a
numit “al treilea val de democratizare”, numarul
regimurilor nedemocratice continua sa depaseasca pe
cel al regimurilor democratice.

260
Huntington
Anul State State Procentul
democratice nedemocratice domocratizarii
1922 29 35 45,3

1942 12 49 19,7

1962 36 75 32,4

1973 30 92 24,5

1990 58 71 45,0

261
Observatii:
- Huntington a luat in calcul doar statele cu peste un
milion de locuitori “constatandu-se variatii in privinta
numarului statelor existente (64 in 1922, 61 in 1942,
111 in 1962, 122 in 1973 si 129 in 1990);
- Fluctuatii majore in procentaj: nivelul ponderii
procentuale a regimurilor democratice din 1922 este
atins abia in 1990.

262
• Exista un larg acord asupra existentei a doua categorii
de regimuri nedemocratice:
- regimuri totalitare
- regimuri autoritare

Elemente comune:
- reducerea pana la eliminare a pluralismului
politic;
- criteriile de acces la putere si distribuirea
puterii politice sunt bazate pe control si pe
recurgerea la folosirea fortei (nu pe alegeri
libere, concurentiale si semnificative).

263
Regimurile autoritare si cele totalitare reprezinta
modalitati specifice de reglare a raporturilor de
putere intre stat si societate.
Din perspectiva duratei regimurilor politice, este
semnificativ de remarcat faptul ca, in unele state,
regimul democratic odata instaurat se mentine fara
intrerupere, in timp ce un regim autoritar (chiar
prelungit, precum in Spania si Portugalia) si un regim
totalitar au durate mai reduse.

264
 29.1.2 Regimurile totalitare
Universul regimurilor totalitare face obiectul
studiilor de istorie, teorie politica, sociologie,
antropologie politica, stasiologie etc.
Hannah Arendt – “Originile totalitarismului”

Acorda consistenta termenului “totalitarism”, termen

utilizat anterior de Mussolini (lui i se atribuie
paternitatea), Borkenau si Neuman.

265
 30.1 Hannah Arendt face distinctie intre patru
resorturi ale totalitarismului:
a) Inscrierea intr-o necesitate istorica;
b) Omniprezenta ideologiei;
c) Remodelarea societatii;
d) Dominatia.
Aceste resorturi sunt indisociabile, disparitia sau
estomparea unuia provocand degenerarea
progresiva a fenomenului.

266
a) Inscrierea in necesitatea istorica
Arendt face o distinctie importanta: cea dintre
regimul totalitar si regimul arbitrar prin punerea in
discutie a atitudinii fata de legea fundamentala.
Astfel, atat regimul nazist, cat si cel stalinist par
arbitrare din perspectiva juridica asupra respectarii
dispozitiilor normative; constitutia stalinista din
1936 avand, de exemplu, un pur caracter
declarativ, drepturile si libertatile proclamate, fiind
abuziv incalcate de statul totalitar.

267
 Nu semnifica faptul ca nazismul si
stalinismul (- ca regimuri totalitare –) se circumscriu
arbitrariului, ca nu s-ar ghida in actiuni dupa legi
preexistente.

Care este natura acestor legi?

Asemenea legi sunt legile biologice ale naturii pentru

nazism si legile sociale ale istoriei pentru stalinism.

268
Comentati:
“Spre deosebire de Nero care canta din lira in timp ce
Roma ardea, Hitler si Stalin sunt agentii supremi ai
unei necesitati istorice, arogându-și privilegiul initial
de a traduce in practica aceasta necesitate istorica.
Führerul are ca misiune interpretarea legilor naturii
din care deduce ce este bun si sanatos pentru poporul
german; Stalin, in schimb, interpreteaza legile istoriei
si, pornind de la ele, elaboreaza reguli de actiune
aplicabile imediat societatii sovietice si miscarii
comuniste internationale”.

269
Amenintarea totalitarismului devine realitate in
momentul in care “o viziune milenarista asupra
istoriei e asociata cu vointa de a transforma radical
ordinea sociala”

270
b) Omnipotenta ideologiei
Sensul termenului ideologie utilizat de Arendt este
altul decat cel devenit dominant. Diferentele sunt
deopotriva necesare si importante deoarece nu orice
model ideologic include elemente coercitive.
Ex: ideologia conceputa ca o reprezentare a lumii, ca un
ansamblu fictiv de idei, atitudini, chiar pasiuni, nu
evolueaza obligatoriu catre o administratie
coercitiva; ea devine totalitara doar daca se
integreaza intr-un sistem de explicatii global si
stiintific al lumii.

271
Astfel:
- Ura fata de evrei este periculoasa in sine, dar, in
conceptia lui Arendt devine ideologie atunci cand
este inscrisa si propagata printr-un discurs coerent,
solicitandu-se exterminarea lor in numele unei
“necesitati vitale”;
- Propagarea idealurilor socialiste si comuniste devine
ideologie atunci cand se trasforma in actu, adica
atunci cand dobandeste caracter militant in
edificarea societatii fara clase, in numele unei legi
universale a istoriei.

272
 Astfel, definitia “consubstanțială totalitarismului”
prezinta caracteristicile:
- formeaza un sistem de interpretare a lumii definitiv,
arogându-și pretenția că poate explica “totul”, atât
evenimente trecute, cat si viitoare;
- îsi aroga caracterul irecuzabil si infalsificabil inca din
momentul constituirii.

273
 Definitia data de Arendt ideologiei, se apropie de cea
data de Popper gandirii dogmatice. Ea nu greseste
niciodata si este deasupra realitatii.
- prezinta un logicism intrinsec, avand capacitatea
autodotarii cu coerenta interna, de a integra in
permanenta contradictia intr-un proces logic,
mecanismul fiind preocupat de limitele sistemului de
interpretare si nu de continutul acestuia.

274
• Ideologia este considerata de Arendt a fi exact ceea ce
pretinde ca este: logica unei idei.
“Ea este un al saselea simt sau chiar un suprasimt care
da o orientare precisa cuvintelor si actiunilor. Ea nu
inceteaza sa impuna realitatii o lume fictiva, o
suprarealitate ce sfarseste prin a le inchide pe
amandoua in propriile sale logici. Ea explica in mare
parte formele «delirante», «patologice» imbracate de
regimul nazist si cel stalinist.

275
c) Remodelarea societatii
Interpretarile majoritare ale nazismului si
stalinismului ca regimuri totalitare identifica
totalitarismul cu dominatia absoluta a statului asupra
societatii, insistand pe aspectele legate de
destructurarea societatii civile, pe anularea
controlului social asupra puterii de stat, pe
denuntarea si dezagregarea politicului.
Arendt, fara a contesta actiunea unei vointe de
dominare radicala specifica totalitarismului, insista
asupra “naturii informe” a acestuia, asupra
dezorganizarii structurilor de incadrare statala
traditionala.

276
d) Dominatia
Totalitarismul propaga iluzia transparentei sociale,
iluzie justificata logic in intoleranta fata de orice
autonomie si in negarea pluralitatii.
- Dominatia totala este instrumentul prin care puterea
se asimileaza in cea mai mare masura cu societatea,
sa faca sa existe o identitate intre Sef, Putere si Popor.
- Se produce o disolutie a oricarui spatiu public si
privat, dovedita prin distrugerea metodica a
parlamentelor, partidelor, bisericilor, asociatiilor (a
oricarei structuri susceptibile de a face o diferenta in
mijlocul «noii simfonii ideologice»).

277
 Dinamica sistemului totalitar este reflectata de:
- epurarile staliniste, epurari ce se declanseaza in
momentul in care puterea dictatorului nu se mai
simte amenintata, cand teroarea a devenit totala,
independenta fata de orice opozitie;
- deportarile fasciste;
- dominatia cvasitotala a dictatorului, dominatie in actu
in momentul in care nimeni nu i se mai opune;
- capacitatea diabolica a regimului de a inventa si
reinventa (permanența) dușmani, de a crea vinovati si
de a-i extermina.

278
- vocatia puterii totalitare: aceea de a incerca sa
reduca gandirea, discursul public, la interesele
sale.
puterea actioneaza conform esentei regimului si nu
cedeaza in fata arbitrariului.

279
Elementele «tipului ideal» de totalitarism sunt:
- Existenta unui partid monopolist, care-si asuma in
fiecare moment monopolul elaborarii deciziilor;
- Impunerea unei ideologii ridicata la rangul de ratiune
de stat; ideologia – ratiune de stat este singura
ideologie oficiala, omniprezenta, careia nici o
persoana nu i se poate sustrage;
- Monopolul asupra tuturor mijloacelor de comunicare,
propaganda avand rolul determinant in suprimarea
tuturor libertatilor de gandire, de presa, de informare;

280
- Controlul statului asupra activitatilor economice si
sociale, existent mai putin in sistemul nazist, dar
manifestat total in stalinism;
- Aparatul represiv care, pus in miscare, se transforma
inevitabil intr-un instrument al terorii; eficienta sa
este tot mai mare, in conditiile in care opozitia este
suprimata.

281
31. Regimurile politice autoritare
• Definitia acceptata – Juan Linz (se raporteaza la regimul lui
Franco in Spania, ulterior extinzand continutul definitiei si la
alte forme de autoritarism).
Regimurile autoritare reprezinta “sisteme cu pluralism politic
limitat, in care clasa politica nu da socoteala pentru faptele
savarsite, care nu sunt bazate pe o ideologie clar articulata, dar
sunt caracterizate de mentalitati specifice, in care nu exista o
mobilizare politica la baza si la scara mare, cu exceptia unor
momente din dezvoltarea lor, si in care un lider, sau uneori un
mic grup, isi exercita puterea in limite slab definite in plan
formal, dar in fapt mai degraba previzibile”

282
• Analiza necesita nuantari
1. Pluralismul politic inteles mai mult ca o
pluralitate de organizatii, caracterul limitat
provenind din urmatoarele aspecte:
- numar extrem de redus al organizatiilor
autorizate care mentin si exercita puterea
politica;
- organizatiile autorizate sunt «legitimate» de
catre lider;
- organizatiile “au sfere de autonomie
recunoscute, intr-o oarecare masura
circumscrise”;
283
- Nu se manifesta forme de competitie intre
organizatiile autorizate;
- Absenta competitiei (electorale, a competitiei
pentru cucerirea sustinatorilor) si absenta
modalitatilor prin care sa se evalueze
reprezentativitatea conduce la perceptia
regimurilor autoritare ca imobile in esenta lor.

284
2. Sintagma “clasa politica nu da socoteala de
faptele savarsite” derobarea de
raspundere a organizatiilor carora li se permite
mentinerea in viata politica.

Aceste organizatii sunt exonerate de raspundere in

fata “bazei” (electoratului), exonerare generata de
structurarea interna ierarhica.

285
 Raspunderea fata de “baza” este
inlocuita cu raspunderea fata de structurile
superioare, conducatorii organizatiilor nefiind alesi,
ci desemnati (cooptati) dintre cei care:
- demonstreaza loialitate;
- sprijina liderul;
- sprijina regimul autoritar.
Comentati: “puterea coboara de sus in jos si, in cel
mai bun caz, este atribuita in mod pur birocratic,
pe baza vechimii rolului, a cooperarii”.
G.Pasquino

286
• Autoritarismul caracterizeaza si institutiile, atat in
organizarea, cat si in functionalitatea lor.
Sunt tipic autoritare:
- institutiile militare
- biserica catolica
- birocratia statala
- asociatiile de interese care
continua sa existe (urmare a
bunavointei celor ce detin puterea)

287
Evaluare: in baza criteriilor utilizate in selectarea
conducatorilor organizatiilor (adeziunea la
regim, respectul pentru lider, [rar]
competentele personale) stabiliti daca:
a) exista un consens al unei “baze” in selectie;
b) exista deosebiri fata de regimul totalitar (se va
avea in vedere caracterul monist al acestuia);
c) exista deosebiri prin raportare la pluralismul
democratic.

288
Pentru sprijinirea demersului, urmariti textul:
“Pluralismul democratic va fi mereu – cel putin la
nivelul principiilor, dar adesea si in practica –
nelimitat, concurential, responsabil. Ar putea
exista distorsiuni, dar remedierea va fi de obicei,
tocmai libera competitie intre grupurile care se
nasc spontan si care se transforma in
responsabilitate in fata membrilor si a celor care
vor sa adere la ele”

289
3. Regimurile autoritare sunt bazate pe mentalitati
specifice (vs. regimuri totalitare, caracterizate de o
ideologie riguros articulata).
Apare distinctia intre ideologie si mentalitate:
Ideologia = sistem de gandire codificat, rigid, cu o
logica constrangatoare, ce presupune interpretari
autorizate, care ofera o lectura uniforma si angajata.
Mentalitatea = ansamblu de credinte codificate in
orice masura, mai flexibile si cu o oarecare
ambiguitate interpretativa, “fara oracole investite cu
un rol specific” (Linz).

290
 Fundamentul mentalitatii autoritare
este reprezentat de triada traditionala Dumnezeu –
patrie – familie, cu nuantele tipului de religie in care
se constituie autoritarismul.

291
De retinut:
• Regimurile autoritare – in majoritatea lor – nu au
o ideologie riguroasa, mentalitatile lor
reprezentand diferente semnificative: ele se
construiesc si se consolideaza prin raportare la un
sistem de traditii (politice, sociale, culturale si
religioase) si la o puternica baza nationala, in
multe cazuri mitica;
• Exista mentalitati asemanatoare, indiferent de
timpul si spatiul in care fiinteaza asemenea
regimuri;

292
• Delimitarea neta intre regimurile totalitare,
regimurile autoritare si cele democratice este
acceptata si din unghiul de vedere al:
- Prezentei ideologiilor rigide in prima categorie de
regim al puterii;
- Prezenta mentalitatilor in cea de-a doua categorie;
- Absenta, deopotriva, a ideologiilor si
mentalitatilor (in mare parte), in regimurile
democratice.

293
4. Absenta mobilizarii politice – “nu exista
mobilizare politica la baza si pe scara mare, cu
exceptia unor momente din dezvoltarea lor”.
Mobilitatea se manifesta diferentiat/regimuri
politice, diferentele fiind date de scopul dar si de
tipul mecanismelor mobilizarii.

294
Scopul mobilizarii politice a cetatenilor in
regimurile democratice atingerea
valorilor specifice acestor regimuri, promovarea si
protejarea lor;
participarea politica a cetatenilor este spontana si,
in baza increderii regimului in sistemul de valori,
dar si in proprii cetateni, fie incurajeaza si
favorizeaza participarea politica (spontana), fie,
prin proceduri indirecte, o face posibila si
practicabila.

295
• Daca pentru regimurile democratice sursa mobilizarii
politice o reprezinta “baza”, la nivelul regimurilor
totalitare mobilizarea este impusa “de sus”, ea
reprezentand o stare permanenta: “o revolutie
permanenta cu scopul de a schimba societatea, dar
si de a forma un om nou” (o mobilizare caracterizata
prin frecventa, raspandire geografica si continuitate
maxima).
• Pentru regimurile autoritare, mobilizarea politica
este doar o exceptie, caracterizand doar unele
momente ale evolutiei lor, intensitatea si dispunerea
spatiala fiind minime.

296
Care sunt acele momente?
Se disting doua, fiecaruia fiindu-i corespondente
unele intentii ale regimului.
- in faza de instaurare, intrucat energia disponibila
trebuie canalizata spre infrangerea opozitiei, dar si
pentru atragerea de sustinatori;
- momentul provocarilor interne (diversiunea) sau
externe (ingerintele), cand «remotivarea»
sustinatorilor regimului devine nu doar oportuna,
ci si necesara.

297
5. Existenta unui lider, sau, uneori, a unui grup
restrans “care îsi exercita puterea in limitele slab
definite in plan formal, dar mai degraba
previzibile”

In exercitiul puterii politice autoritare, exista o

componenta pesonalizata foarte puternica, in cele
mai multe cazuri (cel putin pentru inceput) cu
elemente carismatice.
Majoritatea regimurilor autoritare depind de
figura fondatorului lor.
298
Consecinta: dependenta regimului autoritar de
existenta liderului fondator face extrem de dificila
mentinerea regimului dupa disparitia liderului,
deschizandu-se adevarate crize de succesiune.
Crizele de succesiune pot conduce:
- fie la disparitia regimului,
- fie la o slabire a acestuia, chiar daca obiectivele
îi sunt redefinite.
Ex: dupa regimul Salazar din Portugalia,
autoritarismul slabit, s-a mentinut doar intre anii
1968-1974.

299
• Crizele de succesiune si dificultatile transferului de
putere îsi au cauzele in mediul politic al propulsarii
liderului: liderul autoritar nu este produsul unei
organizatii care sa-i mandateze exercitarea puterii
si care sa numeasca un succesor din interiorul ei,
ci produsul situatiilor pe care el (liderul) a stiut sa
le evalueze si sa le foloseasca prin calitati, virtuti si
sansa.

300
 Daca liderul este produsul unor organizatii (liderul
de tip militar, liderul sustinut de fundamentalismul
islamic), depasirea crizelor se poate realiza,
dificultatile majore fiind absorbite de aceste
organizatii.
• Sintagma “mic grup” utilizata de Linz nu vizeaza
existenta partidului unic, ci doar existenta unei
oligarhii constituita in jurul liderului autoritar:
acolo unde exista un partid unic bine organizat si
structurat, se regasesc si tendinte totalitare.

301
Limitele exercitarii puterii liderului autoritar sunt
slab definite in plan formal in sensul ca atat
constitutiile, cat si legile organice lasa o mare
flexibilitate de actiune.
Aceasta nu presupune inexistenta limitelor (ca
liderul ar actiona printr-o exercitare arbitrara
totala a puterii).
Caracterul limitat al arbitrariului face ca actiunile
liderului sa fie exercitate indeosebi in limite
previzibile:

302
Liderul se raporteaza la existenta unui pluralism
politic limitat este cert ca acesta va fi
constrans sa-si circumscrie actiunile de exrcitare a
puterii in functie de configuratia pluralismului
politic (raspunsul liderului la sustinerea pe care i-o
asigura pluralismul politic este tocmai acceptarea
unor limitari in decizie, a unor «granite
operative».

303
In 1975 Linz identifica sase regimuri autoritare:
- regimurile autoritare modernizatoare (Mexicul si
Turcia in jurul primului razboi mondial);
- regimurile fasciste;
- regimurile de etatism organic cu o puternica
prezenta a elementelor clerico-fasciste;
- regimurile autoritare, aparute dupa al doilea
razboi mondial, ca presupuse «democratii dirijate
de sus» (Indonezia din timpul lui Sukarmo,
Pakistanul);

304
- regimurile de presupus socialism african sau
islamic;
- regimurile autoritare post-totalitare comuniste
(nu cele prezentate in urma caderii comunismului,
ci cele post-staliniste).
La acestea se adauga regimurile traditionale de tip
sultanic.

305
Analizati comparativ tabelele:
a) Caracteristici ale regimurilor nedemocratice

Regimuri

autoritare totalitare post-totalitare sultanice

Pluralism limitat inexistent emergent disparut

Ideologie neutralitate rigida, consumata arbitraritate

puternica

Mobilizare minimala raspandita ritualica manipulate

Leadership fondator carismatic, birocratic- personalizat

partinic colegial

306
b) Caracteristicile regimurilor post-totalitare

Post-totalitarism

initial inghetat matur

Pluralism inexistent emergent tolerat

Ideologie osificata golita cu elemente

tehnocratice
Mobilizare sporadica, abandonata terminata
ritualica
Leadership birocratic-colegial birocratic- de partid
colegial

307
32. Regimurile militare

Exprima profilul majoritatii regimurilor autoritare instituite dupa cel

de-al doilea razboi mondial, indeosebi in state din America latina,
definindu-se prin rolul – de regula – esential pe care organizatiile de
tip militar il indeplinesc direct in aceste state.

308
Esential de retinut! Pozitia armatei in cadrul
pluralismului limitat: armata nu mai prezinta doar
unul dintre grupurile ce configureaza, in mod
autoritar, pluralismul limitat si neresponsabil; ea
devine grupul dominant, fara de care ratiunea
existentiala a regimului nu poate fi conceputa
(fara armata, regimul autoritar nici nu se poate
instala, nici nu se poate mentine).

309
Pe cale de consecinta, datorita importantei lor
specifice in regimurile autoritare, organizatiile
militare fie ca acceptau un rol de guvernare direct
sau explicit, fie ca sunt constranse in a exercita
acest rol.
• Samuel P. Huntington vorbeste despre
pretorianism, definit ca interventia militarilor in
viata politica (referinte la garnizoanele ce se
razvrateau la periferia Romei imperiale si care
procedau de asa maniera, incat comandantul lor
sa ajunga imparat).

310
Huntington identifica trei forme de pretorianism:
a) pretorianismul oligarhic
b) pretorianismul radical
c) pretorianismul de masa

311
Tipuri de pretorianism

Pretorianism Participare Violenta Guverne Prezenta

militara

Oligarhic Limitata, limitata Civile/militare Scurta

grupuri,
clanuri
Radical Extinsa la medie Militare/civile Circa un an
clasele de
mijloc
De masa Extinsa la ridicata Regimuri Timp
sectoarele militare indelungat
populare

312
Bibliografie pp.183-196 din Adrian Gorun
(coordonator) – Introducere in Stiinta politica.
Regimurile politice. Participarea politica. Elitele
politice.
Editura: Presa Universitara Clujeana

313
33. Regimurile democratice
• Democrația este un fenomen extrem de complex, a cărui analiză a provocat pe
cei mai mulți gânditori dar și oameni simpli, care din vremuri străvechi și-au
imaginat un model de organizare a sistemului politic în care:
• membrii comunitari să fie egali din punct de vedere politic,
• să guverneze împreună și
• să dispună de calități proprii, resurse și instituții necesare pentru a se
autoguverna.

314
Precizări conceptuale privind regimurile democratice
• ideea de democrazie, ca și metodele de punere în aplicare, au
apărut în prima jumătate a secolului al V-lea î.H.
• existența acestei diversități de unghiuri de abordare
• Democrația este forma politică care “și-a dovedit în timpuri
îndelungate, o mare capacitate de adaptare la diferite condiții,
o mare capacitate de învățare și un imens potențial de
transformare”; ea s-a manifestat ca idee a guvernării de către
cei mulți transformând viața politică cam în aceeași perioadă
atât în Atena (și alte orașe-state grecești) cât și în statul-cetate
al Romei. (G. Pasquino)

315
• În înțelegerea complexității democrației R. Dahl previne asupra
coordonatei istorice:
• Antichitatea: “matricea micului stat-cetate”
• Evul mediu: reapariția guvernării populare printre statele-
cetați ale Italiei medievale
• Epoca modernă: Trecerea de la statul-cetate la statul-
națiune.
• “Democrație! Numele propus al unui lucru care nu există”
Sartori
• J. Baudouin: menținerea tensiunilor între democrația așa-zis
formală (bazată pe respectarea regulilor și procedurilor) și
democrația numită substanțială (are ca finalitate rezultatele
procedurilor formale în privința bunăstării cetățenilor);

316
33.4 Definirea democrației; analiza definiției

• Joseph Alois Schumpeter: “metoda democratică este acea

ordine instituțională prin care se ajunge la decizii politice,
ordine în care unele persoane obțin dreptul de a decide, în
urma unei înfruntări concurenționale pentru obținerea
votului popular”.
• este o definiție predominant procedurală;
• pornind de la ea pot fi dezvoltate și aprofundate teoretizările în
domeniu;
• permite identificarea precisă a regimurilor democratice și a
celor nedemocratice;
• permite evaluarea modului în care într-un regim democratic se
amplifică sau se diminuează spiritul democratic.

317
• Cele mai frecvente critici pot fi sintetizate pe următoarele
direcții:
1. posibila reducere a democrației la întrecerea electorală;
2. mandatul sau delegarea puterii către o echipa de
persoane;
3. echipa mandatată ar dobândi o imensă putere;
4. puterea dobândită se exercită pe toată durata exercitării
funcțiilor de către cei mandatați. Poporul ar fi liber
(precum în democrația engleză) doar o dată la patru sau
cinci ani, când au loc alegeri; în restul timpului, poporul ar
fi subiectul pasiv al deciziilor grupării politice învingătoare.
• G. Pasquino

318
• Unii dintre critici au opus democrației lui Schumpeter,
considerată prea procedurală, o democrație în esență
participativă în care participarea cetățenilor este activă,
intensă și continuă în luarea deciziilor politice la toate
nivelurile.
• Acestei critici Pasquino îi opune două situații:
• dificultatea evaluării modalității în care democrația
participativă “ar putea fi construită concret și făcută practic
să funcționeze”;
• imposibilitatea conceperii oricărei democrații participative
“în absența unui fundament solid de democrație
procedurală și electorală”.

319
 Similitudine:
principiul “reacțiilor prevăzute” J.C. Fredrich

• cetățenii care participă în mod activ vor obliga întregul grup de guvernanți să
fie suficient de receptiv și de responsabil”. Pasquino

• “Reacțiile prevăzute” despre care vorbește Fredrich, chiar dacă nu dau indicii
asupra gradului de receptivitate manifestat de deținătorii puterii de guvernare,
indică faptul că aceștia sunt implicați din diferite motive, cel mai important fiind
izvorât din dorința de a fi realeși.

320
• Dorința realegerii poate avea motivații diverse:
• guvernanții au prins gustul puterii și vor să o exercite în
continuare;
• dorința de prestigiu;
• menținerea privilegiilor și popularității pe care le-o asigură
funcțiile;
• loialitatea față de promisiunile electorale;
• ambiția de a intra în istorie etc.
• “Reacțiile prevăzute” conduc pe cei mai mulți dintre
guvernanți către interpretarea rezonabilă a preferințelor
electoratului: ei vor căuta “să țină cont de preferințele
respective și vor fi dispuși, să dea socoteală de ceea ce au
realizat, atunci când intră în cursa realegerii”.

321
• Procedurile electorale, având statut de instrument de evaluare, au în același timp,
o finalitate alternativă:
• fie posiblitatea de a-i face pe guvernanții mandatați să fie reprezentativi și
responsabili;
• fie posiblitatea de a-i înlocui, în cazul în care alegătorii sunt nemulțumiți de
competența și prestația lor. Este cazul în care disputa electorală reușește să
convingă alegătorii asupra competenței și credibilității altor potențiali
guvernanți.

322
33.2 Votul universal – condiție politică a democrației

• Prima condiție a existenței regimurilor democratice este una legată de gradul de

extindere a corpului electoral.
• Alegerile democratice sunt libere doar în situația în care definiția corpului
electoral cuprinde toți cetățenii, fără nici un fel de discriminare, în condițiile
existenței discernământului acestora. Or, discernamântul presupune un grad de
maturitate pentru fiecare individ și deplinătatea facultăților mintale.
• Restricții la participare la vot
• …
• …

323
• Votul universal a fost cucerit treptat în statele democratice, pe
parcursul a mai mult de 200 de ani de lupte politice
• altă problemă: cea a pasivității și absenteismului - în măsura în care
nivelul culturii politice și civice comune este scăzut (uneori chiar
inexistent).

324
• Atribuirea calificativului de „democratic” pentru un regim depinde de un sistem
de condiții între care rolul determinant este deținut de:
a)caracterul nerestrictiv al participării electorale;
b)capacitatea cetățenilor de a-și exercita liber activitățile considerate
fundamentale pentru organizarea votului (petiții, critici, demonstrații),
capacitate creată prin asigurarea cadrului politic și normativ în domeniu;
c)posibilitatea exercitării drepturilor considerate indispensabile pentru viața
democratică (adunări, exprimare, presă).

325
33.3 Condiții specifice formării democrațiilor
(Robert Dahl, Poliarhiile)
Pentru Se cer următoarele garanții instituționale
oportunitatea de
I. A formula 1. Libertatea de a înființa organizații sau
preferințe de a adera la ele
2. Libertatea de exprimare
3. Dreptul de vot
4. Dreptul conducătorilor politici de a
concura pentru susținere
5. Surse alternative de informare

326
II. A-și exprima 1. Libertatea de a înființa organizații sau de a adera la ele
preferințele 2. Libertatea de exprimare
3. Dreptul de vot
4. Eligibilitatea în funcții politice
5. Dreptul conducătorilor politici de a concura pentru
susținere
6. Surse alternative de informare
7. Alegeri libere și echitabile

III. A-și vedea 1. Libertatea de a înființa organizații și de a adera la ele

propriile 2. Libertatea de expresie
preferințe 3. Dreptul la vot
cântărite în mod 4. Eligibilitatea în funcții publice
egal în actul de 5. Dreptul conducătorilor politici de a concura pentru
guvernare susținere
6. Surse alternative de informare
7. Instituțiile care realizează politici guvernamentale
depind de voturi și de alte modalități de exprimare a
preferințelor

327
33.4 Insuficiențele conceptului democrație. Teoria fantoma a
democratiei (Robert Dahl)
• „Astăzi, scrie Dahl, ideea de democrație se bucură de o popularitate universală.
Majoritatea regimurilor emit tot felul de pretenții la titlul de «democratic»; cele
care nu o fac, adesea insistă că forma lor de guvernare nedemocratică reprezintă
o etapă necesară pe calea către etapa finală – «democrația». În ziua de azi, până
și dictatorii par să creadă că un pic de limbaj democratic este un ingredient
indispensabil legitimității lor.”

• democrații sub forma „dictaturii poporului”

328
• Există trei categorii de critici ai democrației:
1.cei care se opun în mod fundamental democrației,
considerând-o (în linia lui Platon), ca inerent indezirabilă;
2.cei care se opun în mod fundamental democrației, dar nu
pentru că este în mod inerent indezirabilă, ci pentru că,
asemeni lui Roberto Michels, „sunt de părere că, deși
democrația ar putea fi dezirabilă dacă ar fi posibilă, în realitate
este inerent imposibilă” (deci imposibilitatea înfăptuirii
regimurilor democratice conduce la critica ei);
3.cei care sunt în favoarea democrației, doresc să o susțină, dar
o privesc cu un ochi foarte critic”.
• Primele două categorii constituie ceea ce Dahl numește
„criticii ostili” ai democrației, iar pe reprezentanții celei de-a
treia – „criticii favorabili” acesteia. și el le acordă importanță
tuturor.

329
 „Teoria-fantomă” a democrației
• demokratia (demos, popor, kratia, guvernare, autoritate;
guvernarea de către popor)
• cine constituie poporul ce înseamnă a guverna?
• Noțiunea de popor este ambiguă, fiecare epocă a interpretat-o
• Noțiunea de democrație inseamnă azi:
• un grup distinct de instituții și practici politice;
• un sistem de drepturi;
• o ordine socială și economică;
• un sistem ce asigură anumite rezultate dezirabile;
• un proces unic de luare a unor decizii colective obligatorii.
• Democrația ca proces (procesul democratic)

330
33.5 Samuel P. Huntington: valurile democratizării
1. primul, “mare val de democratizare” (intervalul anilor 1828-1926) a
avut ca rezultat 29 de state democratice; lui îi succede primul val
de reflux (1922-1942) care reduce numărul statelor democratice la
12;
2. cel de-al doilea “val de democratizare” (1943-1962) conduce la
instalarea regimurilor democratice într-un număr de 36 de țări;
urmează cel de-al doilea “val de reflux” (1958-1975) care
diminuează numărul democrațiilor, ajungându-se la 30;
3. cel de-al treilea “val de democratizare”, declanșat în 1974 și aflat
“încă în plină desfășurare”, a generat creșterea numărului
democrațiilor (58 dintre state în 1995, însă procesul este în
desfășurare) procentul de 45% al statelor democratice (din totalul
statelor lumii) de azi, fiind același cu procentul înregistrat la
sfârșitul primului val.

331
33.6 Modernizare și modernitate

• modernitatea produce stabilitate, dimpotrivă, modernizarea generează

instabilitate pt. că poate degenera
• Modernitatea – scopul, modernizarea - procesul
• Pe la mijlocul secolului XX toate societățile tradiționale erau societăți în tranziție
sau în curs de modernizare.
• în opinia lui Huntington, modernizarea economică și socială produce instabilitate
politică, gradul de instabilitate fiind legat de rata de modernizare: “Cu cât rata
schimbării către modernitate este mai ridicată , cu atât instabilitatea politică –
măsurată statistic sau dinamic – este mai mare”.

332
• Tabloul general al unei țări instabile care este:
1.expusă modernității;
2.dezrădăcinată social de modelele tradiționale de viață;
3.confruntată cu presiuni de schimbare a drumului social și politic;
4.bombardată cu modalități noi și «mai bune» de a produce bunuri economice și
servicii;
5.frustrată de procesul modernizării privind schimbarea, în general, și de eșecul
guvernului în satisfacerea speranțelor mereu în creștere, în particular.

333
• Anglia, prima țară modernizată, parcurge procesul de modernizare în 183 de ani
(1649-1832);
• SUA, ce de-a doua țară modernizată, parcurge acest proces între 1776 și 1865 (89
de ani);
• 13 state intrate în modernizare în timpul perioadei napoleoniene parcurg
modernizarea în 73 de ani (1789- 1862);
• 21 din 26 de țări care au început modrnizarea în primul sfert al secolului al XX-lea,
au, ca perioadă medie, 29 de ani.

334
• Dacă toate sistemele politice pot deveni democratice (Rustow), totuși, șanse
mari de a rămâne democratice “au cele care sunt bogate, lăsând la o parte
distribuția mai mult sau mai puțin egală a bogăției.
• țările bogate pot acumula rezerve pentru a înfrunta crizele economice; în țările
sărace, o criză economică poate duce însă la punerea în pericol a însuși regimului
democratic, a instituțiilor, regulilor și procedurilor sale, ajungându-se până la a-l
acuza de incapacitatea de a face față crizei și chiar de provocare a acesteia.

335
33.7 Tipuri de democrație: Modelul majoritarist și modelul
consensualist
• Regimurile democratice prezintă o mare diversitate.
• Pasquino precizează că această diversitate este dată de:
1.strucrura lor instituțională (prezidențiale, semi-prezidențiale, parlamentare și
directoriale);
2.sistemele lor de partide (bipartidiste sau multipartidiste);
3.funcționarea și randamentul instituțiilor;
4.forma de guvernământ etc.

• Arendt Lijphart, 1984, Democrații. Modele de guvernare majoritaristă și

consensualistă în douzeci și una de țări; 1998 Modele ale democrației. Forme de
guvernare și funcționare în tezeci și șase de țări.

336
 Modelul majoritarist
• modelul Westminster: Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă,
majoritatea fostelor colonii britanice din Asia, Africa și Caraibe după
independență
1. Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore și cu majoritate simplă:
2. Dominația cabinetului
3. Sistemul bipartidist. Politica britanică este dominată de două partide – Partidul
Conservator și Partidul Laburist.
4. Sistemul electoral majoritar și disproporțional
5. Pluralismul grupurilor de interese.
6. Guvernarea centralizată și unitară.
7. Concentrarea puterii legislative într-un legislativ unicameral.
8. Flexibilitatea constituțională.
9. Absența controlului constituțional
10.Banca Centrală controlată de executiv

337
Modelul consensualist al democrației

• Guvernarea majorității implică, așa cum s-a văzut, caracteristica guvern

contra opoziție, adică un principiu ce poate fi considerat nedemocratic: principiul
excluderii.

• Economistul Sir Arthur Lewis, laureat al Premiului Nobel, susține că

democrația are două sensuri:
 sensul primar al democrației este acela că “toți cei care sunt afectați de o
decizie trebuie să aibă șansa de a participa la luarea deciziei, fie în mod direct, fie
prin reprezentanți aleși”;
 sensul secund, conform căruia, voința majorității ar avea câștig de cauză”.

338