1

CURSUL 1
OBIECTUL DE STUDIU AL ŞTIINŢEI POLITICE

1.1. Domeniul politic – obiect de studiu al ştiinţei politice

1.2. Legile generale şi categoriile ştiinţei politice

1.3. Ştiinţa politică în sistemul ştiinţelor politice. Funcţiile ştiinţei politice

 Ştiinţa Politică reprezintă una dintre cele mai vechi ştiinţe depre societate. Apariţia şi
dezvoltarea ei e strâns legată de afirmarea politicului ca sistem.
 Denumirea: “polis” = stat, cetate
“logos” = ştiinţă.
 Politologia = ştiinţă despre stat, cetate.
 Problematica ştiinţei politice → elucidarea unor concepte:

- sistem politic - democraţia

- putere politică - regimurile politice

- statul - societatea politică

- partide politice - cultura politică

- acţiunea politică - doctrine politice.

 Studiul acestor concepte (şi ale altora) asigură un minimum de cunoştinţe de cultură politică:
o formarea specialiştilor
o înţelegerea fenomenului politic.

1.1. Domeniul politic

 Societatea – sistem global.

 Are trăsături specifice → unic în univers.
 Are capacitatea de a se autoreflecta şi dezvolta.
 Pentru a exista şi dezvolta, societatea îşi specializează anumite domenii. Acestea au activităţi
specifice. Împreună concură la scopurile urmărite de existenţă şi progres social.
 Domeniul economic – producerea, repartiţia, distribuţia şi consumul. Determinant în
existenţă şi dezvoltare.
 Domeniul spiritual – reflectarea întregului univers pe baza căruia acţionează în mod conştient
pentru dezvoltarea socială.
 Domeniul politic – activităţi privind conducerea şi organizarea de ansamblu a societăţii prin
care se asigură funcţionalitatea complexului social al unei comunităţi umane.
 Între domeniile vieţii sociale există legături organice de condiţionare şi potenţare reciprocă.
 Cu cât un domeniu este mai bun şi societatea în ansamblul ei funcţionează mai bine.
 Există opinii diferite cu privire la locul şi rolul domeniilor sociale şi ansamblul societăţii.

1
 2

Economic

Societate

Spiritual Politic

 Unii susţin: domeniul economic este cel hotărâtor al vieţii sociale. Fără el n-ar putea exista
societatea. Determină existenţa şi viabilitatea celorlalte domenii.
 Alţii susţin: inspirându-se din sintagma antică:
“PRIMUM BIBERE DE INDE FILOSOFARE”→ Noi întâi să trăim apoi să filosofăm.
Acest curent de gândire se bucură de mare răspândire.
 Interpretarea domeniilor de către K. Marx, V. I. Lenin.
 Nu este bună o ierarhizare a domeniilor sociale. Efectul sinergetic sau de “întreg” (raportul
parte-întreg).
 Toate aceste domenii constituie obiectul studiului anumitor ştiinţe – ştiinţele sociale.
 Definirea obiectului unei ştiinţe – al unei ştiinţe sociale impune precizarea mai multor
elemente:
o domeniul strict pe care-l studiază şi din ce unghi de vedere;
o categoriile, procesele sociale şi legile specifice;
o locul ştiinţei respective în sistemul ştiinţelor sociale în general şi în cadrul sistemului
ştiinţelor în domeniul respectiv.
 Rezultă că ŞTIINŢA POLITICĂ are ca obiect evidenţierea locului şi trăsăturilor caracteristice ale
acestuia în raport cu celelalte ştiinţe politice.
 Obiectul de studiu al Ştiinţelor Politice este Politicul ca subsistem al sistemului social global.
 Politicul = domeniu al vieţii sociale în care se desfăşoară activităţi conştiente ale oamenilor
pentru promovarea anumitor interese (individuale, de grup, generale, naţionale,
internaţionale etc.).
 Conştientul – înseamnă activităţi organizate şi programate → domeniul politic.
 Acesta se structurează astfel:

Sistem politic

Domeniul
politic

Gândire Acţiune
politică politică

 Controverse legate de momentul apariţiei domeniului politic, în timp.

2
 3

Trecerea
Forme spre B
incipiente sclavagism diferenţierea socială
A
… domeniul politic

începutul vieţii sociale

 Momente: - A - începutul vieţii sociale- activităţi conştiente de promovare a unor interese

- B - diferenţiere socială

- proprietate privată

- apariţia de surplusuri

- activit. conştiente de repartiţie a acestor surplusuri.

 Domeniul politic – apare în momentul trecerii spre sclavagism când apar instituţii politice
(statul).
 Apariţia domeniului politic → dezvoltare socială conştientă → progres istoric.
 Dezvoltarea socială se desfăşoară sub două forme: - conştientă

- spontană.

 Dezvoltarea conştientă = activitate programată, organizată în concordanţă cu cerinţele

progresului istoric. Ea duce la o concordanţă între scopurile propuse şi rezultatele activităţii
desfăşurate.
 Dezvoltarea spontană = are la bază o activitate conştientă dar care nu conduce la
concordanţă: scopuri-rezultate. Cauze: - insuficienţa cunoaşterii

- promovare interese pe contrasens.

 Fiecare orânduire socială a marcat o sporire a importanţei domeniului politic în viaţa socială.
 Epoca contemporană se caracterizează printr-o interdependenţă a tuturor fenomenelor ce
au generat probleme globale ale omenirii, cum ar fi:
o dezvoltarea generală a societăţii umane
o reducerea subdezvoltării
o pacea şi războiul
o mediul şi schimb. climatice
o resursele naturale şi energia
o organizarea democratică a domeniului politic:
 libertate
 bunăstare
 independenţă
 egalitate în drepturi.
 Problemele globale afectează viaţa tuturor popoarelor. Soluţionarea lor presupune
conlucrare şi efort comun al comunităţii umane.
3
 4

 Omenirea se află la un moment de răscruce (Ervin Laszlo – Punctul de haos):

salvare
punct de
răscruce

colaps

 Rezolvarea problemelor globale → implicarea factorului politic (în mod ferm):

o guverne
o partide politice
o organizaţii internaţionale.
 Forţa argumentului vs argumentul forţei!
 În activitatea politică sunt atraşi tot mai mulţi oameni. Ei trebuie să beneficieze de programe
politice (naţionale, internaţionale) în concordanţă cu nevoile de progres (pace şi stabilitate).
 Aserţiunea gânditorilor antici: OMUL = “zoon politikon”.
 În prezent, problemele omenirii (mici, mari) au aspect politic şi au o soluţie politică.
 Acţiunea politică cuprinde categorii sociale largi.
 Noua realitate (prezentă):
o importanţa ştiinţei politice
o fundament ştiinţific factorilor de decizie
o cultură politică pt. cetăţeni (a participa conştient la viaţa socială).
 Oamenii simt nevoia:
 o activitate politică complexă
 organizare riguroasă
 bunei funcţionări a societăţii
 satisfacerea trebuinţelor umane.
 Domeniul politic trebuie să slujească în primul rând economicului, societăţii în ansamblul ei.

1.2. Legile generale şi categoriile ştiinţei politice.

 Ştiinţa politică = def. ştiinţa celor mai generale legi ale domeniului public şi a modalităţilor în
care acestea acţionează în funcţie de condiţiile concret-istorice .
 Legile pe care le studiază ŞTIINŢA POLITICĂ se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează
prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi.
 Specialiştii în domeniu au descris şi analizat fenomenul politic sub diverse aspecte, fără să
formuleze legi (excepţie – marxiştii).
 În literatură, odată cu apariţia ştiinţei politice (îndeosebi în epoca contemporană) se fac
referiri la legi proprii domeniului politic.
 Lege (socială) = reprezintă ceea ce este comun şi se repetă cu necesitate în cadrul
fenomenelor din domeniul respectiv.
 ŞTIINŢA POLITICĂ – studiază legile domeniului politic, prezentate sub formă de principii
generale:
A. Organizarea unui sistem politic – bine structurat în relaţii, instituţii şi concepţii prin care
societatea îşi asigură funcţionalitatea şi progresul;

4
 5

B. Organizarea şi conducerea democratică a societăţii. În aceste condiţii este posibilă

promovarea progresului social, bunăstării şi prosperităţii;
C. Armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor pentru realizarea progresului istoric;
D. Unitatea organică dintre libertate şi responsabilitate → realizarea progresului social;
E. Unitatea organică dintre organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi bunăstarea şi
prosperitatea tuturor cetăţenilor.
 Aceste principii trebuie avute în vedere de către factorii politici şi ţin cont de cerinţele lor în
activitatea pe care o desfăşoară.
 Comenzi sociale în cercetarea fenomenului politic. Organizarea unor institute specializate
(stat, partide, sisteme, regimuri, doctrine etc.).
 Studii de amploare a fenomenului politic: Rapoartele Clubului de la Roma.
 Introducerea Ştiinţei Politice în Înv. Superior (preocupare pentru studierea fenomenului
politic).
 Categoriile studiate de Ştiinţa Politică sunt de maximă generalizare:
o sistem politic
o democraţie
o putere politică
o regimuri politice
o stat
o acţiune politică
o partide
o doctrine politice etc.

Ele au un caracter obiectiv (în relaţie de cauzalitate şi interdependenţă).

1.3. Ştiinţa în sistemul ştiinţelor politice. Funcţiile ştiinţei politice

 Prin conţinutul şi scopurile sale, politologia este o ştiinţă despre domeniul politic. Acest
domeniu, ca domeniu al vieţii sociale, constituie obiectul mai multor discipline politice.
 Alături de ştiinţa politică domeniul politic este studiat de:

- ştiinţa dreptului - istorie politică

- ştiinţa statului - filosofie politică

- ştiinţa partidelor - sociologie politică.

 Ştiinţa politică reprezintă teoria generală a politicului care se ocupă cu studierea legilor
generale ale acestuia.
 Studiind politicul, sub aspectul său cel mai general, ŞTIINŢA POLITICĂ nu poate fi considerată
mai importantă decât altă ştiinţă care studiază un fenomen politic particular, dar mai în
detaliu.
 Fiecare dintre ştiinţele politice are obiectul propriu de studiu bine delimitat.
 Se poate vorbi despre:
 o teorie generală a domeniului, cum este ştiinţa politică;
 ştiinţe particulare cum sunt celelalte ştiinţe politice.
 Unii specialişti în ştiinţa politică pun de multe ori semnul egalităţii între ele.

5
 6

Bibliografie:

1. Cristian Preda – Introducere în Ştiinţa politică, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 25-34.
2. Domenico Fisichella – Ştiinţa politică. Probleme, concept, teorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 47-
52.

Ca ştiinţă generală despre domeniul politic, ştiinţa politică are anumite funcţii:

1) cognitivă: se realizează cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului politic → Interpretarea

corectă a fenomenului politic → atitudine + comportament pt. soc. politică şi soc. civilă;
2) normativă: căi, mijloace, metode privind organizarea şi conducerea politică a societăţii;
3) prospectivă: previziunea politică pe baza unor investigaţii privind tendinţele fenomenului
politic, mutaţiile ce survin în raporturile sociale (naţionale, internaţionale);
4) educativă: implicarea responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică (patriotism,
democraţie, valori umane).

6
 CURSUL 2
PUTEREA POLITICĂ

2.1. Puterea socială

2.2. Puterea politică. Forme de manifestare

2.3. Autoritatea politică

2.4. Legitimitatea politică

2.5. Forţa politică şi influenţa politică

 Sistemul social global (SSG) are capacitatea de a se oglindi pe sine şi întregul univers, de a se
dezvolta şi perfecţiona continuu.
 Mijlocul prin care SSG se reglează şi autoreglează şi care asigură desfăşurarea activităţilor
umane este puterea socială (PS).
 DEFINIŢIE: Puterea socială este capacitatea pe care o are sau o dobândeşte un om sau un grup
de oameni de a-şi impune voinţa altora, în vederea efectuării unor activităţi cu finalitate. Ea
contribuie la dirijarea societăţii spre anumite scopuri.
 Puterea socială izvorăşte din capacitatea omului de a gândi, reflecta (lumea) şi a acţiona
pentru transformarea acesteia conform voinţei sale.
 Puterea socială apare sub forma unor relaţii între oameni sau grupuri de oameni. Aceste relaţii
sunt de subordonare de la conducători la conduşi. Se realizează conlucrare între centre ale
puterii în vederea realizării de interese comune.
 Puterea socială se manifestă sub diverse forme – în funcţie de domeniul de activitate
(economic, politic, spiritual):
o specificul comunităţii umane (familie, grup, naţiune, internaţionale)
o valoarea unor indivizi de a-şi exercita puterea
o scopuri şi mijloace folosite.
 Ca element de reglare şi organizare a vieţii sociale, puterea socială stabileşte:
o scopurile activităţii umane;
o mijloacele pentru realizarea lor;
o gândirea după care se acţionează.
 Puterea socială impune o ordine socială.
 Trăsături ale puterii sociale:
a) element esenţial şi permanent al relaţiilor sociale prin care se asigură funcţionarea societăţii;
b) se prezintă sub forma unor centre ale puterii ierarhizate în raport de resurse şi domenii;
c) reprezintă unitatea organică a doi factori: conducători şi conduşi. Între aceştia se formează
raporturi pe bază de convingeri sau constrângeri.
 PS – suferă anumite fluctuaţii sau schimbări. Ea apare sub formă de relaţii de dominaţie şi
subordonare.
 Îmbracă o diversitate de forme în funcţie de:
 natura domeniului vieţii sociale;
 specificul activităţilor umane;
 specificul sistemului social concret.

1
  Exemple: putere familială, economică, politică, civilă, la nivel naţional/internaţional.

2.2. Puterea politică (PP)

Puterea politică (PP) constituie un subsistem al puterii sociale (PS). Are rol determinant în
reglarea şi funcţionarea vieţii sociale.

DEFINIŢIE: PP = capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi impune voinţa în organizarea şi

conducerea de ansamblu a societăţii.

 Puterea politică are anumite trăsături:

a) se manifestă la nivelul cel mai general;
b) deţine capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii
c) se exercită pe baza unei legislaţii asigurate prin Constituţie şi alte legi
d) se manifestă în mod organizat prin intermediul unor instituţii politice.

În sfera puterii politice intră:

1) puterea suverană a statului prin capacitatea sa de a organiza şi conduce societatea în interesul

comunităţii umane;
2) partidele şi alte organizaţii politice prin elaborarea unor opţiuni de organizare şi conducere a
societăţii;
3) mijloacele de informare – prin capacitatea lor de influnţare au rol în adoptarea unor atitudini.
 Funcţiile puterii politice:
I. Funcţia organizatorică – capacitatea de a mobiliza grupuri sociale pentru a acţiona în
conformitate cu programul adoptat.
II. Funcţia ideologică – de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din
programul stabilit şi prin care se încearcă obţinerea adeziunii indivizilor la decizia
adoptată.
III. Funcţia coercitivă – de constrângere prin diferite mijloace pentru:
 a-i determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele adoptate;
 a reprima pe cei care se opun.
IV. Funcţia de control – urmărirea modului în care este respectată linia stabilită sau
stabilirea de măsuri în conformitate cu legea.
V. Pregătirea de specialişti pentru:
 organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice;
 exercitarea guvernării.

Puterea se exercită prin instituţii, organizaţii. Astfel că funcţiile puterii sunt exercitate într-un
mod specific.
PP se exercită prin diferite mijloace: politice, economice, ideologice, juridice, militare etc. În
corelaţie cu PP se află puterea civilă (PC).

Puterea civilă: capacitatea acestuia ca prin mijloace de care dispune (organizaţii, mijl. de
informare, opinia publică) să impună puterii politice îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredinţată.

 Prin modul cum acţionează în societate puterea politică se prezintă sub formă:
o democratică;
o dictatorială.

2
  Puterea democratică: rezultat al consultării şi consimţământului cetăţenilor.
 Puterea dictatorială (alienată) – apare ca o forţă ostilă care nu ţine cont de opţiunile politice
ale cetăţenilor. Această putere foloseşte mijloace de represiune. Voinţa membrilor societăţii
este ignorată şi anihilată prin mijloace coercitive.

2.3. Autoritatea politică (AP)

În exercitarea rolului său în cadrul societăţii puterea politică utilizează o serie de mijloace:
economice, sociale, politice, ideologice folosind metoda convingerii sau metoda de constângere,
pentru a-şi impune propria voinţă.

DEFINIŢIE: Capacitatea puterii de a-şi impune voinţa sa în societate printr-o diversitate de

mijloace, pentru a-i asigura stabilitatea şi funcţionalitatea.

AP = modalitatea concretă de manifestare a puterii.

 AUTORITATE = Auctoritas = forţa de convingere.

 CONVINGERE = Capacitatea unor persoane, grupuri sau institiţii de a obţine, în virtutea unor
calităţi sau împuterniciri, respect şi ascultare faţă de acţiunile promovate.
 Autoritatea politică are o mare influenţă asupra oamenilor şi un mare rol în oragnizarea
societăţii. În acelaşi timp pe lângă puterea de convingere autoritatea politică are şi putere de
constrângere împotriva actelor antisociale şi antinaţionale.
 Autoritatea politică se schimbă dacă ea intră în conflict cu voinţa majorităţii. AP apare ca
voinţă a grupurilor sociale aflate la conducere. Această voinţă se extinde la nivel de SSG, fiind
prezentată ca voinţă a tuturor, deci legitimă.

2.4. Legitimitatea politică (LP)

LP = “Legitimus” (conform cu legea)

DEFINIŢIE: LP – capacitatea puterii de a se revendica de la ceva, de la un anumit fapt care s-o

justifice.

 Un sistem de guvernământ, puterea politică se exercită pe baza unui drept conferit de

guvernanţi pe baza unor înţelegeri (legislative) legiferate.
 LP – constituind o înţelegere între conducători şi conduşi are un caracter istoric. Din acest
p.d.v. istoria înregistrează două forme de manifestare a LP:
A. Legitimitate divină;
B. Legitimitate civilă.
A. Încă din antichitate, Puterea monarhului era divină. Situaţia se menţine şi în feudalism –
monarhia absolutistă. Apoi în perioada monarhiilor constituţionale. PP – se legitima prin
natura divină a monarhului fără consultarea maselor. Era un nivel limitat al cunoaşterii.
B. Formă superioară de legitimitate. Are la bază acordul şi voinţa cetăţenilor, legat de exercitarea
puterii. Legitimitatea civilă presupune două condiţii:
 formularea unor obiective în dezvoltarea societăţii (în concordanţă cu progresul
istoric);
 obţinerea acordului cetăţenilor în exercitarea puterii în realizarea scopurilor propuse.

3
 Legitimitatea civilă a puterii se realizează prin vot cu caracter universal, direct şi secret, prin
referendum, sondaj de opinie, altele.
 Între legitimitatea puterii (LP) şi cetăţeni există un consens.

DEFINIŢIE – CONSENS (consimţământ general):

 o anumită problemă importantă;

 întregul ansamblu privind organizarea şi conducerea societăţii.
 Consimţământul PP – unanimitate de opinii în probleme fundamentale (ce-i uneşte pe
oameni). Se stabileşte între mai multe organisme politice cu privire la probleme fundamentale
ale vieţii politice.
 Consensul politic devine o probă de:
 maturitate politică;
 cultură politică;
 responsabilitate politică.

El rezultă prin decizii bazate pe probleme care-i uneşte în exprimarea opiniilor.

2.5. Forţă politică (FP) şi influenţă politică (IP)

 DEFINIŢIE: FP = capacitatea puterii de a folosi în mod corespunzător şi la momentul potrivit

mijloacele de care dispune.
 Experienţa istorică arată că diferite puteri politice (deşi dispuneau de mijloacele adecvate) nu
au avut capacitatea de a le folosi sau de a le folosi în mod corespunzător (exemplu: USL,
Convenţia Democratică, PSD+ALDE etc).
 Forţa = puterea în acţiune.
 Unii politologi consideră o similaritate între PP şi FP. Forţa o ipostază, o componentă a puterii.
 FP – dispune de o serie de mijloace: politice, economice, militare, diplomatice, culturale etc.,
accentul căzând pe mijloacele de convingere.
 DEFINIŢIE (IP) – “influere” = a curge, a se strecura în… = o acţiune pe care o persoană, un grup
sau instituţie o exercită asupra alteia, modificându-i starea sau comportarea faţă de cea
anterioară.

Acţiune

S0 S1

 Influenţa politică (IP) – mijloc de a extinde, argumenta sau a obţine consimţământul faţă de
puterea existentă.
(IP) este însoţitorul (PP)
 IP se manifestă în complexul unor interese şi relaţii de grup pentru putere (PP).
 IP = un mecanism generalizat de convingere. Ea se exercită prin intermediul PP – reprezentând
un complex de relaţii şi interese politice ce sunt angajate în lupta pentru PP.
 Avem un patrulater de conexiuni:
putere prestigiu
politică politic

autoritate legitimitate
politică politică

4
 DEFINŢIE – Prestigiu politic – o apreciere pozitivă de care se bucură o persoană, un grup, un
organism politic în virtutea valorilor şi acţiunilor promovate.

 Prestigiul politic desemnează şi o apreciere pozitivă a PP în raport cu sistemul de valori

promovat de aceasta.
 Exisă o conexiună directă:

putere politică prestigiu politic

 Prestigiul politic nu se confundă cu: - puterea politică

- autoritatea politică.

 Prestigiul este un însoţitor firesc al puterii.

 Unele grupuri puternice acţionează pentru a deveni prestigioase, iar altele pentru a
deveni mai puternice.
 PP ∈ SP – Ea asigură:
 ordinea
 progresul social
 bunăstarea cetăţenilor.

Ea depinde de caracterul democratic al elementelor cu care operează.

5
 CURSUL 3
SISTEMUL POLITIC

3.1. Concept, trăsături generale

3.2. Structură şi funcţionalitate

3.3. Diada: sistem politic – regim politic

Odată cu apariţia domeniului politic, a apărut necesitatea pentru comunităţile umane (ajunse
la un anumit nivel de dezvoltare) să se organizeze în sistem politic (SP).

3.1. Concept, trăsături generale

Analizarea sistemului politic (SP), ca parte a sistemului social global (SSG), presupune
studierea componentelor şi relaţiilor acestuia din urmă în mişcarea lor istorică. Între cele două
sisteme există un raport de la parte la întreg.

SSG
SP

 SP = se referă la elementele de organizare şi conducere a vieţii sociale.

 Societatea = SSG. Omul, ca element fundamental al societăţii, fiinţă socială.
 Omul intră în relaţii interumane cu semenii:
a) într-un cadru organizat, căruia indivizii îi aparţin prin naştere (familie, etnie, neam,
popor, naţiune);
b) prin activităţi comune în grupuri sociale: muncitori, fermieri, ţărani, intelectuali,
antreprenori, salariaţi, free-lanceri;
c) prin libera-adeziune la diferite organizaţii politice, culturale, profesionale, sindicale.
 Relaţiile interumane au ca finalitate (indiferent de natura şi specificul lor), asigurarea existenţei
umane şi progresul social.
 Unii specialişti consideră societatea mai mult ca un sistem social global, care se reflectă pe sine
şi întregul univers. El se perfecţionează continuu.
 Omul, ca fiinţă raţională, este activ în societate. El acţionează potrivit: motivaţiilor şi intereselor
personale; capacităţii de orientare şi apreciere; de scopurile sale individuale şi generale.
 Sistemul social global cuprinde un ansamblu de elemente aflate în conexiune şi interacţiune
reciprocă. Ordinea lăuntrică este dată de natura şi dinamica relaţiilor dintre părţi şi întreg, ca
raporturi între sistem şisubsisteme.
 Strâns legat de transformările din sfera productivă – au loc transformări şi în celelalte
subsisteme, inclusiv în structurile de organizare şi conducere.
 Societatea omenească privită ca sistem social global, este alcătuită din mai multe subsisteme.
Fiecare din ele sunt sisteme de sine stătătoare, cu specific, relaţii, dinamică şi activităţi
proprii.

1
  Societatea omenească, ca sistem social global, nu poate fi redusă la una din componentele sale
şi nici nu reprezintă suma acestora.
 Corelaţia şi interdependenţa dintre SP şi SSG este esenţială. Puterea politică constituie liantul
necesar al dinamismului tuturor subsistemelor care alcătuiesc societatea globală, asigurând
organizarea şi conducerea societăţii.

Sistemul politic = subsistem al SSG care cuprinde:

- relaţiile politice;

- instituţii politice;

- concepţiile politice.

Asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei.

Definirea conceptului “SP” s-a evidenţiat după cel de-al doilea război mondial. Se fac şi confuzii.
Adesea se identifică SP = SSG.

 Autori ce s-au ocupat de SP:

A. David Easton. Lucrări:
o Sistemul politic (1953)
o analiză sistemică a vieţii politice (1956)
Ideea emisă: SP este un sistem deschis cu autoreglare.
B. J. W. Lapierre. Lucrarea: Analiza sistemelor politice
Ideea emisă: ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei
societăţi globale.
C. T. Paison – afirmă: Conceptul nostru cheie de orientare este politica definită ca un
subsistem primar funcţional al societăţii.
 Sistemul politic (SP) trebuie analizat din perspectivă:
 structurală
 funcţională.
 Din perspectivă structurală: SP ∈ SSG şi include:
 relaţii politice
 instituţii politice
 concepţii politice
 forme şi mijloace ale acţiunii politice
 norme şi valori politice.
 Din perspectivă funcţională – SP asigură organizarea şi conducerea societăţii .
 Conţinutul şi intercondiţionările dintre relaţiile naţionale si cele internaţionale constituie o sferă
importantă a politicului.

3.2. Structura şi funcţionalitatea sistemului politic (SP).

Pentru a înţelege specificul şi funcţionalitatea sistemului politic (SP) trebuie analizată structura
şi componentele sale:

1. Relaţiile politice
2. Instituţiile politice
3. Concepţiile politice precum şi conexiunile între ele.

Relaţiile politice (RP) = parte a relaţiilor sociale în care indivizii, grupurile sociale, comunităţile
intră deliberat pentru implicare în organizarea şi conducerea societăţii.

2
 Relaţiile politice (RP) se deosebesc de relaţiile sociale (RS) prin următoarele caractristici:
- au un caracter programatic
- au un caracter organizat
- se manifestă prin instituţii politice
- programe şi platforme politice.
 Relaţiile politice = relaţii stabilite în raport cu puterea politică prin instituţii şi organizaţii
politice.
 Relaţiile politice există între:
 partide politice;
 instituţii politice (care exprimă voinţa şi interesele diferitelor grupuri de cetăţeni
privind organizarea şi conducerea societăţii);
 între cetăţeni şi stat;
 între partide şi stat (de guvernământ, opoziţie);
 între state.
 În general relaţiile politice, deci şi instituţiile politice prin care se manifestă, sunt în raport
direct cu gradul de cultură şi conştiinţă politică a cetăţenilor.

Instituţiile politice (IP) – componentă a SP. Ele indică gradul de organizare politică a societăţii.

 Principala şi cea mai veche instituţie politică = STATUL.

 Acesta conţine diverse componente, partide politice, grupuri de presiune etc.
 Nu orice organizaţie din societate este organizaţie politică, ci doar organizaţiile ce se implică în
problema puterii politice.
 Identificăm (în epoca contemporană):
a. instituţii politice naţionale (stat, partide, alte organizaţii);
b. instituţii politice internaţionale (pe fondul interdependenţei şi colaborării între
state/popare);
c. instituţii politice suprastatale (comunităţi regionale sau mondiale).

Concepţiile politice (CP) – componentă a SP

 Constituie reflectarea în viaţa spirituală a modului de organizare şi conducere a societăţii.
 Elementul central al concepţiilor politice îl constituie doctrinele politice.
 Acestea sunt concepţii privind orgnizare şi conducerea societăţii pe baza unui principiu
sau unghi de vedere, precum:

- democratic - liberal

- dictatorial - socialist

- conservativ - social-democrat

- tehnocrat etc.

 Valoarea concepţiilor politice (CP) se oglindeşte în:

o programe politice
o platforme politice
o natura organizării şi conducerii politice.
 Cele trei componente ale SP se află în conexiune.
 Asigură în parte şi împreună funcţionalitatea sistemului politic (SP) ca reglativ al vieţii
sociale al organizării şi conducerii societăţii.

3
 RPP IP

SP
CP

 Funcţiile SP de: organizare, conducere şi reglare se manifestă contradictoriu deoarece

reprezintă o expresie a plurităţii intereselor (armonizarea lor): acordare, coerenţă, rezonanţă.

Funcţionalitatea SP presupune şi contradicţia dintre procesul ştiinţific de fundamentare a

deciziilor şi gradul redus de cunoaştere, specific formelor instituţionlizate ale democraţiei.

 Contradicţia:

Scientizarea procesului de conducere democraţie

 Contradicţii generate de lipsa unităţii între drepturi şi îndatoriri.

Drepturi Îndatoriri

 Rolul reglator al politicului este perturbat de:

o blocaje ale democraţiei
o birocratism
o formalism
o alienare politică
o elemente ale regimurilor dictatoriale.

 Politicul = element de coagulare, conducere, organizare a societăţii.

3.3. Diada sistem politic – regim politic

(SP) (RP)

 Regimul politic – o problemă studiată de politologi sau oameni politici.

 Un aspect al problemei → conceptul regim politic.
 Controverse privind conceptul:
o RP – definit prin modul de organizare a statului.
o RP – definit în legătură cu organizarea întregului sistem politic (SP).
o RP = modul de organizare şi funcţionare a SP, de constituire a organelor de conducere în
societate în raport cu cetăţenii.
o RP – exprimă un raport între organele de conducere din societate şi cetăţeni:
 Regimuri politice democratice (caracteristici)
 Regimuri politice dictatoriale (caracteristici).
o RP – gradul de oglindire a voinţelor şi intereselor cetăţenilor.
o Experienţa istorică a regimurilor:
 Democratice: libertate, demnitate, prosperitate

4
  Dictatoriale: stagnare, privaţiuni, opresiuni.
o RP – concordanţa între:

organele de conducere voinţa şi interesele cetăţenilor.

5
 CURSUL 4
STATUL DE DREPT

4.1. Principii de bază

4.2. Evoluţia statului la români

4.3. Doctrine politice contemporane privind statul

 De-a lungul evoluţiei istorice, organizarea politică a societăţii (SSG) prin instituţia principală,
STATUL, s-a realizat:
a) pe baza perfecţionării structurii statale în raport cu cetăţenii;
b) pe baza unor legi care stabileau drepturile şi obligaţiile cetăţenilor.
 Denumirea STAT DE DREPT – indică faptul că statul îşi exercită puterea politică pe baza
legilor.
 Statul dre drept îl întâlnim începând cu epoca modernă, când s-a impus o serie de principii în
viaţa socială.
 Denumirea STAT DE DREPT a fost sugerată de Charles MONTESQUIEU în lucrarea “Despre
spiritul legilor”.
 În aceeaşi perioadă statul se legitimează prin societatea civilă şi nu prin emanaţia divină.
 După J. J. ROUSSEAU – statul a apărut ca un contract între cetăţeni şi autoritatea politică.
 De la formarea lui, statul de drept se fundamentează pe principiul separaţiei puterilor.
 RAYMOND ARON – pentru constituirea unui stat de drept este nevoie de:
o un parlament
o organe constituţionale
o funcţionari – investiţi cu autoritate legitimă.
 În conformitate cu legiferările şi convenţiile internaţionale, statul de drept are la bază
următoarele trăsături:
A. Prezenţa unui cadru legislativ care să reglementeze raporturile în ansamblul lor. Toţi
cetăţenii sunt egali în faţa legii. Deci, supremaţia legii = principiu de bază al statului
de drept. Aceste principiu are si alte aspecte:
 să nu existe vid legislativ (activităţi reglementate). În caz contrar (nereguli,
abuzuri, fraude etc.)
 toţi cetăţenii să fie egali în faţa legii (fără discriminare)
 să prevadă drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului şi să se
prevadă prin lege un sistem de garantare a drepturilor şi libertăţilor
 să prevadă prin legi obligaţiile şi îndatoririle cetăţenilor şi sancţiuni în cazul
nerespectării lor
 prevalarea reglementărilor internaţionale faţă de cele naţionale (în caz de
litigiu).
B. Organele puterii de stat (centrale şi locale) să fie alese de cetăţeni prin vot universal,
direct şi secret pe baza unor opţiuni ale pluralismului politic.
C. Alternanţa democratică de guvernare:
 prea mult timp la guvernare → alunecare spre dictatură (mari posibilităţi de
corupţie şi abuzuri)
 pentru maturizarea clasei politice (la putere, în opoziţie)
 şcoală pentru clasa politică

1
  cetăţenii verifică clasa politică în ambele ipostaze
 oferă posibilitatea de a se realiza “schimbarea schimbării”.
D. Separarea puterilor în stat:
o puterea legislativă (parlamentul)
o puterea executivă (şeful statului/guvernul)
o puterea judecătorească (respectarea legilor şi sancţionarea nerespectării lor).
Judecătorii sunt independenţi.

E. Datoria guvernului şi autorităţii politice de a se conforma Constituţiei şi legilor.

F. Delimitarea clară între stat şi partidele politice.

G. Forţele militare şi politice sub controlul autorităţii civile.

H. Circulaţia liberă a persoanelor şi informaţiei, dreptul la liberă exprimare, organizarea

politică şi profesională. Controlul puterii politice în societatea civilă.

I. Respectarea drepturilor omului în conformitate cu preverile internaţionale.

Ţările cu stat de drept (în tradiţie) sunt:

 dezvoltate economic
 stabile politic
 viaţă spirituală bogată.

4.2. Evoluţia statului la români

 Poporul român – simbioza a două civilizaţii: dacă şi romană.

 Strămoşii – organizare statală evoluată.
 Romanii → instituţia statală:
o puternică
o temeinic organizată şi structurată
o legislaţie avansată.
 Geto-dacii – organizare statală (sec. VI î. Hr.) – rezistenţă în faţa perşilor
 vremea lui Burebista (sec. I î. Hr.)
 vremea lui Decebal (87-106 d. Hr.).
 Războaiele daco-romano. Ocuparea Daciei → provincie romană – centre urbane (Alba Iulia,
Cluj…).
 Retragerea aureliană (finele sec. al III-lea). Presiunea popoarelor migratoare. Organizarea
statală în condiţii grele.
 Obştile săteşti, voievodate, cnezate, jupanate, despotate, formaţii rezistente în faţa
năvălitorilor. Poporul român şi-a păstrat: fiinţa, limba, obiceiurile şi specificul organizării
politice.
 Rezistenţa formaţiunilor politico-statale româneşti împotriva pătrunderii ungurilor în
Transilvania (sec. IX-X).
 Opunerea dârză a voievozilor: Glad, Gelu şi Menumorut.
 Falsitatea teoriei vidului teritorial.
 Constituirea statelor feudale în provincii istorice: Transilvania, Moldova, Muntenia.
 Realizarea unităţii statale de către Mihai Viteazul (sec. XVI-XVII) – voinţa românilor de a-şi
realiza unitatea statală.

2
 Acţiuni de cotropire din partea imperiilor: otoman, ţarist, habsburgic. Lupte de apărare şi
diplomaţie înţeleaptă.
 Dezideratul unităţii în etape, la fel ca la italieni, germani etc.
 1859 – Constituirea statului naţional român modern.
 1866 – Constituţia României:
o regim politic democratic
o forma de guvernământ: monarhie constituţională
o separarea puterilor în stat
o libertatea de organizare politică şi profesională.
 1877-1878 – Cucerirea independenţei – revenirea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor–
consolidarea statului naţional român.
 1918 – România Mare (Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banatul revin la patria-mamă).
 1923 – Adoptarea Constituţiei (România – stat national unitar si indivizibil, teritoriu
inalienabil, regim democratic, forma de guvernământ monarhie constituţională, vot
universal, libertăţi democrate).
 1938 – Dictatura lui Carol al II-lea (regim totalitar).
 Presiuni asupra statului, URSS şi Germania. Pactul Ribbentrop-Molotov (Hitler, Stalin):
destrămarea ţării:
o URSS:
 Anexarea Basarabiei
 Anexarea nordului Bucovinei şi ţinutul Herţei
o Ungaria – nordul Transilvaniei
o Bulgaria – Cadrilaterul dobrogean.
 1940 – Dictatura lui Carol al II-lea înlocuită de dictatura antonesciană (legionarii).
 23 August 1944:
o înlăturarea dictaturii antonesciene
o părăsirea alianţei hitleriste
o înlăturarea dominaţiei hortiste
 Revenirea la regimul constituţional monarhic (după Constituţia din 1923).
 Sferele de influenţă – SUA, URSS, Marea Britanie. România rămâne în zona sovietică.
 1945 – Guvern comunist → stat totalitar (1948).
 1989 – Desfiinţarea statului dictatorial şi crearea condiţiilor pentru realizarea statului de
drept.
 1991 – Noua Constituţie a României.

4.3. Doctrine politice contemporane privind statul

DOCTRINĂ → definiţie

 Doctrina politică de largă circulaţie privind statul este doctrina statului de drept.
 Geneza acesteia o aflăm în perioada iluministă (MONTESQUIEU, ROUSSEAU).
 În perioada contemporană ea este împărţită de politologi, dar şi de oameni politici ce
pledează pentru implementarea ei.
 Statul de drept – cea mai populară instituţie politică deoarece se bazează pe:
o separarea puterilor în stat
o alegerea liberă a organelor puterii politice
o adoptarea pluralismului politic

3
 o libertatea de exprimare şi organizare (fundamentate pe lege).
 Doctrina statului: bunăstării, “abundenţei” (Welfare state):
o plasează statul deasupra claselor sociale
o aparatul de stat factor al echilibrului, stabilităţii şi dezvoltării întregii societăţi
o factor al reglementării şi armonizării sociale.
 În această doctrină statul apare ca animator al voinţelor de dezvoltare economică şi socială.
 Statul “abundenţei” are în vedere:
o dezvoltarea sectoarelor de servicii (terţiar)
o creşterea venitului real (V/Ip)
o consumul depăşeşte nevoile primare (de bază) – Piramida lui Maslow Abraham
o modificarea structurii forţei de muncă
o creşterea populaţiei urbane
o înclinaţia spre industrii de vârf
o alocarea de sume pentru asistenţă socială şi securitate socială (incluziune)
o grijă pentru sănătatea cetăţenilor
o asigurările sociale (I. K. Galbraith)
o redistribuirea venitului naţional
o dezvoltarea serviciilor sociale
o aplicarea impozitelor progresive.
 Doctrina marxistă despre stat – la constituirea statelor socialiste.

Statul reprezintă un instrument de dominaţie a unei clase asupra altei clase sociale. Un astfel
de stat este cel al unei dictaturi de clasă:

o statul sclavagist (stăpânii de sclavi)

o statul feudal (feudalii)
o statul capitalist (burghezia)
o statul socialist (proletariatului).
 Marxiştii (Lenin, Stalin) – considerau statul:
o un aparat al dominaţiei de clasă
o forţă specială de reprimare
o organizaţie a forţei.
 Stalin → dictatura proletariatului = o dictatură care se manifestă în cadrul şi în afara legii.
 Doctrina susţine că o edificare a unei societăţi fără clase, statul ar dispărea. Această doctrină,
aplicarea ei, a condus la instaurarea unor regimuri politice dictatoriale.

4
 CURSUL 5
STATUL – INSTITUŢIE CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC

5.1. Conceptul de stat. Apariţia şi evoluţia statului.

5.2. Tipuri şi forme de stat

5.3. Trăsăturile şi funcţiile statului

 Apare diversitate de păreri privind definirea statului.

 ETIMOLOGIE:
o “statius” = stare de repaus;
o “civitas” = cetate, stat (romanii);
o “polis” = stat, cetate (greci);
o “land” = stat, ţară (germani).
 Expresia “statio” – apare în lucrarea lui NICOLO MACHIAVELLI – “Principele” – în strânsă
legătură cu făurirea unităţii statale.
 În sec. al XVII-lea termenul este acceptat.
 Diversitatea de păreri se explică prin:
o nivelul de cunoaştere al momentului istoric
o împrejurările istorice în care s-a gândit
o criteriile de la care s-a plecat
criteriile de la care s-a plecat EC

 EA – Antichitate  EM – Modernă
 EM – Medivală EM  EC - Contemporană
 ER - Renaşterea EM
ER

EA

Evoluţie

 În Antichitate:

S = Forţă de origine divină.

 Charles Montesquieu prezintă statul ca o instituţie centrală bazată pe legi şi structurată pe

trei elemente ale puterii:
o legislativă
o executivă
o judecătorească.
 J. J. Rousseau – defineşte statul ca o putere contractuală legitimată printr-un contract social.
 I. Kant – înţelege statul ca o grupare de oameni supuşi regulilor de drept.
 Dintre teoriile care s-au formulat în legătură cu geneza şi conţinutul statului şi care au o largă
circulaţie:
a. teocratică – statul apare ca o creaţie divină;

1
 b. patriarhală – statul a luat naştere din familie, iar puterea monarhului din puterea
părintească;
c. contractuală – statul a apărut pe baza unor înţelegeri între putere şi cetăţeni (ca o
necesitate naturală);
d. violenţei – statul a apărut ca rezultat al stărilor conflictuale între oameni (învingător-
învins);
e. organicistă – transpune mecanic situaţia din natură în societate. Statul = celule
specializate în funcţionarea organismului social;
f. rasistă – o rasă trebuie să domine o altă rasă;
g. psihologică – explică existenţa statului prin factori psihologici (destinaţi să
conducă/să fie conduşi);
h. juridică – raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementări
juridice.
Majoritatea acestor teorii suferă de unilateralitate dată de:
 contextul istoric al elaborării
 mobilurile ideologice.
DEFINIŢIE: STATUL = principala instituţie prin care se exercită puterea politică (PP) în
societate, în limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de oameni, care îşi impun
voinţa membrilor societăţii privind modul de organizare şi conducere a ei.
STATUL – ca principală instituţie a apărut pe o anumită treaptă de evoluţie istorică.
STAT
ORGANIZARE GENTILICĂ ORÂNDUIRE SCLAVAGISTĂ
Factorii ce determină apariţia STATULUI:

a) atingerea unui înalt grad de evoluţie a triburilor şi uniunilor tribale (tendinţa de a se

transforma în popoare). Apare relaţia: conducători-conduşi;
b) diviziunea socială a muncii – apariţia agriculturii. Organizarea comunităţii pe un
teritoriu, pe baza unei structuri politice;
c) diferenţierea socială – ca rezultat al apariţiei plusprodusului armonizarea intereselor
(distribuire şi redistribuire produse).

Statul este legat de specializarea unor părţi din societate care au primit anumite funcţii de
organizare şi conducere, apărare, finanţare etc.

 De exemplu în sclavagism → stat al unei comunităţi umane: statul roman, chinez, persan,
grec etc.
 În feudalism → statul legat de popare.
 În capitalism: popoarele → naţiuni => apariţia statelor naţionale unitare.
 În epoca modernă: STAT = modul de organizare politică.
 Statele multinaţionale – legate de imperii. Ex.: imperiul habsburgic (Austria, Ungaria, Italia).
 State naţionale independente (Federaţia Statelor Independente, Cehoslovacia, Republica
Federativă Iugoslavia):
o Independenţă
o Egalitate
o Suveranitate.
 Statul constituie modul principal de organizare politică a fiecărei naţiuni.

2
 Ginte Triburi

Stat sclavagist

Stat medieval

Naţiuni

Uniuni de state UE

5.2. Tipuri şi forme de stat

 Statul ca formă de manifestare a tuturor cetăţenilor de a se organiza politic pe bază de lege a

cunoscut două tipuri:
1. unul de esenţă dictatorială, absolutistă apărând prin:
a) nesocotirea voinţei cetăţenilor;
b) legitimitate de ordin divin
2. unul de esenţă democratică – ca expresie a voinţei cetăţenilor, materializată prin
consimţământul dat.
 Realitatea istorică a dovedit că statele fasciste sau comuniste au mai multe trăsături comune
fiind ambele de tip dictatorial.
 Pentru a înţelege statul ca instituţie politică, trebuie studiată problema formelor de stat.
 Forma de stat, indiferent de esenţă, este dată de trei elemente:
A. Forma de guvernământ
B. Structura statului
C. Regimul politic.
A. Este un raport între organele de stat în procesul de constituire şi exercitare a puterii. D.p.v.
a formei de guvernământ există:
o monarhii constituţionale
o republici parlamentare
o republici prezidenţiale.
Indiferent de esenţa statului (dictatorială sau democratică) forma de guvernământ poate fi
una din cele de mai sus.
B. Structura statului reprezintă un raport între organele centrale şi locale ale statului. Sub
aceste aspecte putem distinge:
o state naţional-unitare
o state federative

3
 o confederaţii statale.
C. Regimul politic – reprezintă după unii specialişti un element al formei stat, după alţii un
element al sistemului politic.
 Dacă organele de stat se constituie si acţionează prin consultarea cetăţenilor (ca expresie
a voinţei lor) avem de a face cu regim politic democratic.
 Dacă organele de stat acţionează fără consimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa lor,
regimul politic promovat este de factură dictatorială.

5.3. Trăsăturile şi funcţiile statului

 Trăsăturile statului:
a) Este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub acest
aspect statul are trei componente:
o puterea legislativă
o puterea executivă
o puterea judecătorească.
Acestea sunt organizate la nivel central sau local. El se slujeşte de un aparat
specializat constituit din diverse instituţii: parlament, guvern, tribunal, ministere,
armată, poliţie etc.
Prin gradul de organizare şi instituţionalizare statul asigură exercitarea puterii
politice în societate.
b) Constituie o organizaţie politică a unei comunităţi în cadrul unei frontiere (stat
naţional).
c) Are caracter suveran. Reprezintă organizarea politică a unei comunităţi în cadrul unei
frontiere.
d) Este o instituţie specializată ce asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii
financiare ale cetăţenilor (taxe şi impozite).
e) Are caracter istoric – apariţia fiind impusă de nevoile dezvoltării sociale. SSG nu
poate exista fără organizarea politică asigurată de stat.
f) Are caracter naţional (pentru epocile modernă şi contemporană) reprezentând
organizarea politică a unei naţiuni.
 Funcţiile statului
Rolul statului, ca principală instituţie de organizare şi conducere politică, se exprimă prin
funcţiile sale:
a) Funcţia legislativă. Prin organisme specializate adoptă legislaţia în societate, inclusiv
Constituţia.
Prin legi se reglementează întreaga activitate şi sunt prevăzute
drepturile/îndatoririle cetăţenilor.
Organismul prin care statul îşi realizează această funcţie este puterea legislativă. Ea
adoptă legile, iniţiate, de regulă de puterea executivă.
b) Funcţia organizatorică – transpunerea în viaţă a legilor şi altor decizii adoptate. Prin
ea se asigură organizarea activităţilor pe domenii.
c) Funcţia judecătorească – se supraveghează aplicarea legilor în mod corect şi se
sancţionează încălcarea lor.
d) Funcţia economică – organizarea activităţii economice în cadrul proprietăţii publice
(de stat). Asigură cadrul politico-organizatoric în care activează agenţii economici.

4
e) Funcţia socială – asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării să ducă o viaţă decentă prin
organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale, asistenţă medicală
etc.
f) Funcţia administrativă – prin care se asigură servicii către populaţie precum:
energie, apă, salubritate, canalizare etc.
g) Funcţia culturală – condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor prin
instituţii specializate.
h) Funcţia ecologică – prin care se conservă mediul ambiant prin măsuri îndreptate
împotriva tuturor surselor sau agenţilor de poluare.
i) Funcţia de apărare – a independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi ordinii
de drept.
j) Funcţia de organizare a colaborării cu statele lumii pe diverse planuri: politic,
economic, ştiinţific, cultural etc.
k) Apărarea păcii în lume – menţinerea unui climat de linişte şi înţelegere.

5
 CURSUL 6 (I, II)
PARTIDELE POLITICE

6.1. Conceptul de “partid politic”. Trăsături şi funcţii

6.2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice

6.3. Evoluţia partitismului în epocile modernă şi contemporană. Sisteme partitiste

6.4. Doctrine politice privind partitismul

6.5. Trăsăturile partitismului în România în perioada de tranziţie

 Partitismul – ca fenomen politic – reprezintă un element esenţial al vieţii democratice.

 Între partitism şi democraţie există o relaţie biunivocă
Partitism Democraţie
 Democraţia începe să se manifeste o dată cu apariţia partidelor (ca instituţii politice).
 Partidele desfăşoară o activitate sistematică doar într-un climat democratic.

6.1. Conceptul de “partid politic”. Trăsături şi funcţii

 Preocupările pentru înţelegerea şi abordarea partidului au sporit pe măsura dezvoltării

gândirii social-politice.
 Studierea partidelor politice – o temă vastă şi dificilă.
 MAURICE DUVERGER (“Partidele politice”) → definirea partidului nu poate fi decât „vagă,
conjuncturală, aproximativă”).
 El pledează pentru necesitatea lor ca o condiţie sine-qua-non a afirmării democratice.
 Dificultatea elaborării conceputului de “partid” rezultă din faptul că:
o există o mare diversitate de partide
o o mare diversitate de programe şi orientări
o au ca principal scop: servirea intereselor poporului, democraţiei şi libertăţii.
 În denumirea lor partidele includ noţiuni, ca: democrat, popular, social-democrat, republican,
liberal, muncitoresc, al dreptăţii sociale etc.
 Între programele partidelor şi modul de transpunere în viaţă => discrepanţe.
 Experienţa istorică dovedeşte că multe partide, declarând ca scop: slujirea poporului, au dus
practic o politică antipopulară, contrară intereselor cetăţenilor.
 DEFINIŢIE: Prin partid politic se înţelege:
o o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimţământ
o acţionează pragmatic, conştient şi organizat
o serveşte intereselor unor clase, grupuri sociale comunităţii umane (naţiuni) pentru
dobândirea şi menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerii
societăţii, în conformitate cu idealurile din platforma program
 Din definiţie rezultă câteva trăsături care îl deosebesc de alte instituţii politice.
TRĂSĂTURI SPECIFICE:
1. Caracter conştient pronunţat: partidul apare ca rezultantă al consimţământului
cetăţenilor care aderă la:
 o concepţie

1
  un program
 o ideologie.

Adepţii consimţământului:

 împărtăşesc acelaşi crez

 sunt doritori să-l slujească
 sunt capabili să o facă.
2. Caracter de grupare socială – în sensul că partidele servesc unei categorii sociale.
 De regulă partidele nu-şi declară deschis slujirea intereselor unor clase.
 Majoritatea afirmă că servesc tuturor.
 Orice partid (acţionând în direcţia preluării puterii) se adresează, prin
programul său, tuturor cetăţenilor ţării.
3. Caracter istoric:
o apar o dată cu organizarea politică
o evoluează împreună cu aceasta
o geneza partidelor – în sclavagism.
Rolul partidelor în organizarea şi conducerea societăţii se manifestă prin anumite
funcţii:
1) Potenţarea procesului de conştientizare privind interesele fundamentale a
unor grupuri tot mai largi de cetăţeni.
Această funcţie se realizează prin:
 programe politice
 platforme politice care cuprind idealuri de libertate si progres
înscrise în rândurile maselor.
2) Organizarea cetăţenilor pe temeiul unor principii şi reguli care asigură
desfăşurarea unei acţiuni conştiente, dirijate spre un scop.
3) Formarea şi pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului calificat
pentru aparatul de stat în vederea guvernării (atunci când partidul – de
exemplu cel liberal – preia puterea politică de stat).
4) Asigurarea guvernării – în perioada exercitării puterii politice în stat – prin
elaborarea unor programe, norme, orientări de dezvoltare în concordanţă cu
interesele ţării.
 Apariţia şi dezvoltarea partidelor constituie un factor progresist deoarece:
 atrage categorii sociale lao activitate conştientă
 asigură diferite variante în realizarea progresului social.
 Fiecare partid poartă în mod evident marca unei identităţi distincte, individualizate prin:
o factura şi fizionomia istorică şi ideologică
o valoarea morală politică
o comportamentul social-istoric.
 Fiecare partid este considerat factor responsabil pentru fapte şi ideile sale.
 Orice partid apare în faţa instanţelor istorice şi opiniei publice ca agent pozitiv sau negativ în
câmpul existenţei sociale.

2
 6.2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice

 Acest paragraf se va studia pe baza bibliografiei prin scanarea unor pagini aferente cursului 6:
PARTIDELE POLITICE. Studiul are conexiuni puternice cu multiple cunoştinţe de istorie
(asimilate cu precădere în colegii de factură socio-umană sau filosofică).

6.3. Evoluţia partitismului şi epocile modernă şi contemporană. Sisteme partitiste

 Partidele, în accepţiunea lor modernă, ca instituţii politice:

o bine conturate
o cu statute şi programe clar fundamentate
o cu activitate permanentă
o la care au acces toate categoriile sociale; apar în condiţiile societăţii capitaliste.
 Concurenţa pe plan economic este asigurată de competiţia politică a mai multor partide.
 Înlăturarea absolutismului favorizează trecerea la formele democratice de conducere.
 Partitismul (în formă evoluată) este legat de epoca modernă şi contemporană.
 Partitismul devine un fenomen general, caracteristic structurilor şi sistemelor politice ale
societăţii dezvoltate.
 Formele concrete şi durata proceselor de constituire a sistemelor partitiste îşi au rădăcinile în
condiţiile specifice orânduirii burgheze:
o instaurarea puterii de stat şi democraţiei
o închegarea naţiunilor moderne.
 De-a lungul dezvoltării istorice a societăţii capitaliste sistemul partidelor politice cunoaşte de
la o ţară la alta modalităţi variate.
 Partidele politice devin o necesitate pentru progresul social.
 Temeiurile economice ale libertăţii politice:
o libera circulaţie a forţei de muncă
o libera circulaţie a ideilor
o exprimarea liberă a concepţiilor privind modalităţile concrete ale dezvoltării
o libera iniţiativă.
 Înlăturarea absolutismului s-a realizat printr-o activitate conştientă a partidelor politice.
 Partidele politice constituie factor de instaurare a unei societăţi moderne, cu structuri
organizate şi conducere democratică.
 În lumea modernă partitismul se manifestă sub mai multe sisteme:
o unipartitism
o bipartitism
o pluripartitism.
A. Unipartitismul – există un singur partid în viaţa politică a unei naţiuni;
 La începutul dezvoltărilor capitalismului
 Coalizarea forţelor sociale (împotriva absolutismului)
 Un caracter naţional
 “Partida naţională” (1848)
 Prezent în ţări în curs de dezvoltare (eliberare naţională – independenţă economică
şi politică)
 A nu se menţine pe perioadă îndelungată (degenerează în regim dictatorial)
 Unipartitismul în perioada deciză
 În Italia, Germania (partid fascist)

3
  În ţările cu regimuri comuniste
 Dictatura regală în România (1938)
 Dictatura antonesciană (1940)
 România în sfera de influenţă a URSS.
 De regulă, unipartitismul este acceptat în situaţiile în care el coalizează forţele majorităţii
naţiunii pentru atingerea unor obiective cu caracter naţional.
B. Bipartitismul – întâlnit în aproape toate fazele dezvoltării democratice a societăţii.
 Izvorul istoric – lupta maselor populare în frunte cu burghezia, pentru înlăturarea
absolutismului social. Forţele conservatoare în apărarea vechilor stări de lucruri
 Geneza bipartitismului în Anglia. Evoluţie în timp.
 Partidul laburist şi cel conservator.
 Sistemul clasic al bipartitismului poate reprezenta cu aproximaţie interesele aceloraşi
forţe sociale (SUA).
 În Europa de vest guvernează prin alternanţă: creştin-democraţii cu social-
democraţii.
 Bipartitismul – pe scena politică românească:
o Partidul Conservator (1871)
o Partidul Naţional Liberal (1875).
 Constituţia din 1866.
 După reforma agrară (1921) – Partidul Conservator dispare.
 Perioada interbelică: PNL şi PNŢ.
 Bipartitismul în România – de regulă o perioadă îndelungată. Au existat şi alte partide
politice ce intrau în coaliţia de guvernare.
C. Pluripartitismul – după primul şi al doilea război mondial, în ţările occidentale.
 Pluripartitismul contemporan poate fi împărţit în trei grupări:
a) Partidele de dreapta (centru-dreapta, extremă-dreapta):
 partidele conservatoare şi liberale
 partidele fasciste, neofasciste.
b) Partidele de stânga (centru-stânga, extremă-stânga):
 partide socialiste
 partide social-democrate
 partide comuniste
 partide comuniste de tip marxist-leninist.
c) Partide de centru:
 partide creştin-democrate
 partide social-creştine.

4
 CURSUL 7
Partidele politice ( II )

7.1. Doctrine politice privind partitismul

7.2. Trăsăturile partitismului în România în perioada de tranziţie

DEFINIŢIE – DOCTRINA POLITICĂ = o sumă de învăţături.

 Importanţa partitismului în viaţa democratică a unei ţări a determinat doctrinele politice să

analizeze din unghiuri diferite acest fenomen.
 Primele doctrine politice care se referă la partitism apar o dată cu perioada ascensiunii
capitalismului.
 Libera concurenţă în economie este dublată de libera concurenţă în domeniul politic (prin
pluripartitism).
Piaţa bunurilor şi serviciilor Piaţa politică
 Determinanţii pieţei: obiect, cerere, ofertă, preţ, concurenţă.
 Criticii partitismului (doctrinari, politologi) considerau că acest fenomen constituie cauza
unor situaţii de criză din unele state.
 Ei afirmă că în perioada interbelică, unele ţări cu tradiţie în democraţie nu au putut să se
opună unor grupări extremiste datorită partitismului.
 În concepţia politologilor, partitismul este însoţit de: demagogie, manipulare, politicianism,
luptă facţională etc.
 Concepţiile de respingere au existat şi după al doilea război mondial, când a urmat o mare
fluctuaţie în guvernare şi ca atare o instabilitate politică generată de fenomenele negative
legată de partitism.
 În asemenea mod se explică dictatura regelui Carol al II-lea care declara inoportunitatea
partidelor politice.
 În cazul dictaturii lui Ion Antonescu, el afirma că situaţia gravă a ţării din anii `40 se datora
politicii negative ale partidelor. De ce?
 Erau dominate de interese de grup.
 Erau avide de putere politică.
 Au ignorat interesele fundamentale ale ţării.
 Antonescu şi-a asociat la putere gruparea legionară înlăturată prin rebeliunea din 1941.
 Geneza doctrinelor politice – care criticau sau tăgăduiau pluripartitismul se află şi în
fenomenele negative ce însoţesc viaţa partidelor politice:
 demogogia
 manipularea
 politicianismul
 interese înguste de grup
 egoismul
 setea de putere etc.
 Aceste fenomene negative au existat şi există în viaţa şi activitatea partidelor politice.
 Acest negativism nu trebuie să eclipseze laturile pozitive ale pluripartitismului. Aceste laturi
se pun în valoare prin:

1
  confruntare de păreri
 dialog principial şi civilizat
 argumente şi respect reciproc
 fără denigrări şi etichetări
 fără calomnieri şi atac la persoană.
 POLITICIANISMUL – este un comportament politic bazat pe:
o practici imorale
o înşelătorii
o maşinaţiuni politice.
 Anumiţi lideri politici folosesc abuziv poziţia lor în sistemul puterii pentru realizarea de
interese personale.
 Uneori abilitatea, viclenia, manipularea sunt utilizate de unii oameni politici pentru a obţine
funcţii politice.
 DEMAGOGIA – este o flatare a sentimentelor şi stărilor de spirit a oamenilor prin promisiuni
false, prin inducerea lor în eroare, cu scopul de a obţine avantaje politice.
 Sunt oameni politici care propun programe politice de a căror irealizare sunt ei înşişi convinşi.
 Propun aceste programe în speranţa obţinerii sprijinului maselor pentru înfăptuirea
obiectivelor lor.
 Prin metode demagogice se încearcă obţinerea: ataşamentului emoţional faţă de conducător
sau un partid anume.
În acest scop se găsesc susţinători pentru atingerea scopurilor, mai ales în timpul campaniilor
electorale.
 DIVERSIUNE POLITICĂ – presupune distragerea atenţiei oamenilor de la unele probleme
dificile ale vieţii sociale şi deturnarea acesteia, spre alte probleme mai puţin grave. Ele se
folosesc în perioade de crize economice sau politice. Se bazează pe supralicitarea fricii
(anxietatea) nedesluşite cauzate de eventualitatea unui pericol. Ea mai foloseşte şi tehnica
răspândirii unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici.
 Ea urmăreşte:
o îndepărtarea simpatizanţilor
o învrăjbirea de grupuri etnice sau sociale (bugetari vs. privaţi)
o recurgerea la promisiuni.
 OPORTUNISMUL – comportament schimbător, oscilant care se modelează în funcţie de
circumstanţe. Acestui comportament i se reproşează:
o lipsa unei logici în înlănţuirea ideilor
o absenţa sincerităţii (în plan moral).
 Oportuniştii sunt dispuşi la:
o tranzacţii
o acomodări
o manevrări
o replieri strategice (impuse de circumstanţe).
o MANIPULARE POLITICĂ: O acţiune de inducere în eroare care prin diferite procedee
contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor în aşa fel încât lasă impresia că
acţionează conform propriilor voinţe şi interese, că îşi formează ei înşişi modalitatea de a
gândi şi acţiona.
 Manipularea prin persuasiune (din psihologie – urmăreşte încorporarea în mentalul şi
comportamentul maselor a principiilor, valorilor şi normelor corespunzătoare intereselor
partidului respectiv.

2
  Prin metode de manipulare unele partide:
o dezorientează şi inşală masele
o le influenţează pentru realizarea scopurilor (nu întotdeauna nobile).
 Cauza principală care a contribuit la apariţia doctrinelor politice care neagă rolul partidelor
(benefic) – o constituie apariţia grupărilor extremiste care încearcă să monopolizeze puterea
politică. Aceste grupări extremiste, ce fiinţează prin partide extremiste, duc o politică
primejdioasă, cu consecinţe negative.
 Partitismul – prin experienţa sa istorică – se arată ca fenomen pozitiv şi condiţie necesară
pentru o societate democratică.
 Există doctrine şi practici politice care acceptă unipartitismul – bazată pe concepţia marxistă
a conducerii societăţii de către un singur partid.
 Se tinde tot mai mult în lume să se treacă la o viaţă democratică bazată pe pluralism
democratic cu forma sa superioară – pluripartitism.

7.2. Trăsăturile partitismului în România în perioada de tranziţie

Să reamintim definiţia doctrinei politice: Un sistem închegat de concepţii şi principii prin care
se exprimă o anumită orientare, un curent de gândire politică.

 Doctrina politică = Totalitatea principiilor unui sistem politic (din latină – doctrina).
Concepţii, principii şi teze fundamentale din domeniul politic.
 În perioada de tranziţie:

regim totalitar regim democratic

economie centralizată economie de piaţă liberă.

Partitismul a dobândit dimensiuni noi, îmbrăcând caracteristici noi:

1. Pluripartitismul:
o orientări doctrinare
o ideologii.
 Noul organ al puterii politice – Frontul Salvării Naţionale (FSN) prin Legea nr. 9/1989 a
asigurat cadrul legal înfiinţării şi funcţionării partidelor.
 În scurt timp (câteva luni) au apărut peste 150 de partide. Acest fenomen a fost atestat de
realitatea istorică şi în alte ţări.
 Largheţea legii din decembrie 1989 a permis apariţia mulţimii de partide deoarece:
o pentru înfiinţare era nevoie de 251 de semnături
o se acordau subvenţii de la stat (bani şi spaţii)
o se puteau obţine profituri materiale (nu erau convingeri sau scopuri politice)
o pragul de intrare în parlament era de 3% (supravieţuirea de partide cu relevanţă
scăzută în viaţa politică a ţării).
 Trecerea la pluripartitism a constituit o condiţie benefică pentru dezvoltarea unei vieţi
democratice.
 Menţinerea unui număr mare de partide pe o perioadă lungă de timp, duce la consecinţe
negative:
o dezorientarea electoratului (imposibilitatea cunoaşterii progreselor tuturor
partidelor pentru a vota în cunoştinţă de cauză)

3
 o dificultăţi întâmpinate în formarea de guvernare bazate pe o majoritate
parlamentară stabilă
o prezenţa fenomenelor negative ce însoţesc partitismul (demagogie, oportunism,
politicianism, manipulare, diversiune, birocraţie, corupţie etc.)
o prezenţa rivalităţilor politice care afectează negativ închegarea grupării ce deţine
puterea şi construirea unei opoziţii puternice.
 O situaţie firească constă în prezenţă unui număr rezonabil de partide (6-7), bazate pe marile
curente ideologice: liberalism, social-democraţie, creştin-democraţie, ecologist, socialist etc.
 În 1996 – apare noua lege de înfiinţare a partidelor:
o 10.000 de membri fondatori (formal)
o 5% - ridicarea pragului electoral.
 Apar principalele orientări doctrinare (dreapta, centru, stânga şi nuanţe).
 În doctrine sau programe apar diverse reforme caracteristice perioadei de tranziţie.
 Departizarea între partide sau includerea lor într-o orientare sau alta se face de multe ori în
raport cu declaraţiile liderilor (şi nu după programe) => o doză de subiectivism.
 În perioada de tranziţie partidele politice nu au reuşit să-şi creeze încă o identitate proprie.
Aceasta ar trebui oglindită în:
o ideologie
o doctrină
o platformă
o program de guvernare.
 Nedefinirea identităţii produce tensiuni în cadrul partidelor care se soldează uneori cu
desprinderea unor grupări din partidele respective (de exemplu: PNL, după revoluţie).
 În general lupta politică nu este întotdeauna o luptă bazată pe argumente, ci una
neprincipială, în care se recurge la etichetări, denigrări, calomnii, defăimări, atac la persoană
etc.
 În dese cazuri partidele se privesc între ele nu ca adversari politici, competitori în viaţa
politică, ci ca duşmani, ceea ce provoacă daune ţării.
 O caracteristică în aceşti ani de tranziţie – înfiinţarea unei grupări politice pe criterii etnice –
UDMR – care nu concordă cu principiile şi criteriile de formare a partidelor.
 Partitismul constituie un factor important în asigurarea unei vieţi democratice.

4
 CURSUL 8
DEMOCRAŢIA

8.1. Conceptul de “democraţie”

8.2. Mecanismul democratic în perioada de tranziţie

8.3. Doctrine politice privind democraţia

8.4. Drepturile fundamentale ale omului.

 Democraţia constituie una din cele mai complexe probleme ale organizării politice din lumea
contemporană.

8.1. Conceptul de “democraţie”

Termenul de “democraţie” provine din limba greacă:

„demos” = popor

„kratos” = putere

 Deci, „puterea poporului”. El datează din antichitate.

 A considera că democraţia reprezintă:
 conducerea de către popor
 conducerea de către mase populare duce la neclarităţi: „cine conduce”, „cine sunt
cei conduşi”.
 În toate timpurile a fost speculată voinţa poporului, voinţa naţională (vezi Alexis de
Tocqueville, Despre democraţie în America, vol. 1, Ed. Humanitas Bucureşti, 1992).
 Definirea cât mai exactă a democraţiei – o preocupare a Ştiinţei politicii.
 DEFINIŢIE: Democraţia = Formă de organizare şi conducere politică a societăţii (SSG) de către
cei care deţin puterea, prin consultarea cetăţenilor, ţinând cont de voinţa acestora, de
interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării.
 Democraţia presupune două părţi:
o Conducători
o Conduşi pe baza unor alegeri libere.
 Democraţia, conducătorii, deţinătorii puterii politice, indiferent de apartenenţa lor de grup,
trebuie să reprezinte voinţa majorităţii poporului.
 Organizarea şi conducerea politică democratică trebuie să respecte anumite reguli sau
principii de bază (luate în mod unitar) care îmbracă forme concrete în funcţie de:
o etapa respectivă
o condiţiile istorice ale fiecărei ţări.
 Menţionăm câteva principii:
A. Existenţa unui cadru legislativ – inclusiv Constituţia (ca lege fundamentală) în care să
fie prevăzute:
a) drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi popoarelor
 b) egalitatea în drepturi ale tuturor cetăţenilor şi poparelor de a gândi şi a se
organiza în mod liber
c) manifestare poziţii faţă de conducători
d) garanţii legislative că aceste drepturi se pot exercita şi exprima liber.
B. Statul să înfăptuiască separarea puterilor în stat:
o puterea legislativă
o puterea executivă
o puterea judecătorească.
 Separaţia puterilor în stat a apărut ca o necesitate şi o garanţie împotriva regimurilor
totalitare.
C. Crearea unui mecanism politic care să asigure condiţii pentru exercitarea de către
cetăţeni a dreptului de a alege şi de a fi aleşi în organe de conducere. Votul este:
universal, direct şi secret.
D. Dreptul de organizare profesională şi politică liberă. Asociaţii profesionale
independente de puterea de stat. Partide politice care garantează alternative reale
de conducere a ţării.
 Pluralismul politic constituie o condiţie necesară pentru democraţie. Cei care conduc au
responsabilitate faţă de actele şi faptele lor (fiind înlocuiţi atunci când nu corespund).

E. Existenţa unor mijloace de informare care să se manifeste liber.


A se manifesta liber înseamnă că canalul de informare (media) îşi exercită în mod
independent poziţia ce o adoptă fără ca puterea de stat să intervină sub forma cenzurii.
Asta nu înseamnă că aceste canale media sunt total independente faţă de partide, faţă de
formaţiuni politice.
 Mijloacele (canalele) de informare au un rol însemnat în:
o formarea unei culturi politice
o stabilirea unor platforme şi poziţii politice
o formarea unor convingeri.
 Politologii, considerând importanţa mass-media în viaţa politică, au numit-o „a patra putere
în stat”.
 Rezultă de aici obligaţia morală a mass-media să manifeste responsabilitate şi onestitate
morală faţă de opinia publică.
 Într-un regim democratic presa scrisă şi audio-vizuală are un statut legiferat. O protejează de
ingerinţe dar şi o fac responsabilă de ceea ce transmite în spaţiul mediatic.
 Facem diferenţa între convingeri şi adevărul informaţiei transmise. Falsitatea se pedepseşte.
 Confruntarea diferitelor poziţii politice trebuie să se facă pe baza unui dialog:
 sincer
 deschis
 argumentat.
 Nu se vor folosi:
 incriminări
 atacuri la persoană
 denigrări
 injurii
 ameninţări
 defăimări etc.
 Regimul democratic trebuie să asigure un climat politic sănătos, iar mass-media să informeze
corect despre diverse poziţii fără a permite confuzii, dezorientări, destabilizări.
 Partenerii de dialog au în vedere:
o valorificarea (cu discernământ) a tradiţiilor democratice şi valorilor din experienţa
altor ţări
o dezvoltarea unei democraţii în care se are în vedere un climat politic sănătos. În
acest mod se îmbunătăţeşte viaţa materială şi spirituală a poporului
o crearea unui raport just între:
 drepturi şi libertăţi
 obligaţii şi îndatoriri
 libertate şi responsabilitate.

Toate acestea se realizează prin respectarea legilor în cadrul ordinii de drept.

o organizarea şi conducerea societăţii (SSG să cuprindă toate domeniile vieţii sociale la

nivel micro şi macrosocial).

8.2. Mecanismul democratic în perioada de tranziţie

 Doctrina revoluţiei din Decembrie 1989 a deschis calea instaurării în România a unei
democraţii autentice:

1989 2019

30 de ani

 În cadrul acesteia se exercită pe deplin drepturile şi obligaţiile cetăţeanului, libertăţile şi

responsabilităţile sale

liberă iniţiativă
economia de comandă economia de piaţă

 Suportul unei democraţii veritabile presupune crearea unor premise de manifestare a:

o pieţei libere
o concurenţei
o proprietăţii private
o autonomiei agenţilor economici.
 Bazându-se pe economia de piaţă, cetăţenii au independenţa necesară pentru a se manifesta
liber.
 Constituţia ţării asigură consistenţa şi credibilitatea democraţiei după anii `90.
 Organizarea profesională a salariaţilor în sindicate libere şi independente, faţă de:
o puterea politică
o partidele politice.

Ele sunt chemate să rezolve probleme specifice (Comitet consultativ) – CES.

 Pluralismul politic (partide şi formaţiuni politice) constituie premisa unei veritabile

democraţii.
  Numeroase partide sunt greu de deosebit prin:
o platformele politice
o programele politice.

De aceea nu prea au aderenţă la public şi nu au reprezentanţi în parlament (vezi acronimul

AIDA):

I, D

 Partidele de la putere cât şi cele de opoziţie să se manifeste responsabil în viaţa politică.

 O democraţie veritabilă → credibilitate în Guvern dar şi într-o opoziţie (cu caracter
constructiv) ce constituie o alternativă viabilă de guvernare.
 Instaurarea climatului democratic → activitate responsabilă a presei.
 Există o corelaţie între:

Libertatea presei
Democraţie
Libera exprimare

 Libertatea presei înseamnă că orice canal media îşi exercită independent poziţia. Asta
înseamnă că puterea de stat – prin cenzură – nu:
 impune
 controlează
 influenţează transmiterea informaţiilor.
 Nu înseamnă că aceste canale media sunt total independente faţă de partide sau formaţiuni
politice.
 Aceste canale trebuie să transmită informaţii corecte, adevărate (Atenţie la fakenews!).
 Confruntarea diferitelor poziţii politice privind organizarea şi conducerea societăţii (SSG) pot
fi canalizate spre un dialog:
o deschis
o sincer
o argumentat.
Trebuie înlăturate:
 denigrările
 injuriile
 incriminările
 etichetările
 atacurile la persoană.

Este necesar un climat politic sănătos pentru a forma opinii corecte, pentru evita confuziile
care favorizează în lanţ:

instabilitate politică → instabilitate socială → instabilitate economică.

 Viabilitatea unei democraţii autentice presupune raporturi juste între:

 drepturi – libertăţi
 obligaţii – îndatoriri
  libertate – responsabilitate
 respectarea legilor.

8.3. Doctrine politice privind democraţia

 Un loc central în confruntările actuale de idei îl ocupă:

o raporturile societate (stat) – cetăţean
o problematica democraţiei
o organizarea şi conducerea pe baze democratice.
 După al doilea război mondial s-au dezvoltat două doctrine prin care s-a abordat democraţia:
A. democraţia politică privind democraţia în occident
B. doctrina politică privind democraţia în socialism.
În primul caz, A, democraţia occidentală are la bază:
 pluralismul politic
 pluripartidismul
 separaţia puterilor
 votul universal liber exprimat
 independenţa mijloacelor de informare
 dreptul la asociere şi liberă exprimare.
 Ea s-a extins în multe ţări din lume, inclusiv în cele est-europene.
 În cadrul doctrinei occidentale identificăm nuanţe diferite în raport cu:
o etapele
o ţările
o elementele de evoluţie.
 Democraţia pluralistă (occidentală) se bazează pe partide politice puternice, organizaţii
profesionale care asigură libertatea de gândire şi acţiune a cetăţenilor ce iau parte prin
reprezentanţi la conducerea societăţii.
 În condiţiile democraţiei există o colaborare:

societate politică societate civilă

 O caracteristică a democraţiei:

GRUPURILE DE PRESIUNE = asocieri de indivizi care iau naştere pe baza unor interese de
moment sau de perspectivă. Aceste grupuri:

 nu au organizare clară
 nu au program
 nu au statut care să exprime interesele.
 Ele acţionează pentru a determina un anumit curs al vieţii politice.
 Grupurile de presiune au rol pozitiv atunci când promovează idealuri care se suprapun peste
aspiraţiile democratice.
 Exemple de grupuri pozitive:
o sindicate
o asociaţii profesionale
o asociaţii studenţeşti
o asociaţii de creaţie.
  Aceste grupuri au şi rol negativ când nu răspund prin acţiunile lor unor interese democratice.
 Exemple:
o grupuri monopoliste
o mafia
o interlopii
o grupuri manipulate la un moment dat.
 În cadrul doctrinelor politice democratice apar teorii numite: POLIARHICE. În cadrul lor
elementele de democraţie sunt combinate cu elemente de conducere a elitelor. Aceste
teorii susţin că organizarea şi conducerea politică trebuie să o realizeze elitele. Acestea
respectă principiile democratice, dar se manifestă autoritar în perioade de crize sau de
ameninţări din afara graniţelor.
 Prezenţa socialismului în diverse ţări presupune dezvoltarea unei democraţii socialiste de tip
superior. Ea presupune:
o instaurarea democraţiei pe calea dictaturii proletariatului
o democraţia se poate desfăşura în cadrul sau în afara legii
o existenţa unui singur partid politic care deţine puterea politică în stat
o eliminarea principiului separaţiei
o lipsa independenţei mass-media
o subordonarea societăţii partidului unic
o absenţa garanţiilor legale privind drepturile şi libertăţile
o ruptura (discrepanţa) totală între vorbe şi fapte
o existenţa formală a sistemului instituţionalizat democratic
o săvârşirea unor abuzuri şi crime, nedreptăţi
o statul era al forţei şi nu al dreptăţii.
 Au fost diverse teorii în cadrul acestei doctrine:
 Teoria socialismului democratic
 Teoria socialismului cu faţă umană.
 Între socialism şi democraţie există o totală incompatibilitate:

Partidul unic Monopolul puterii (vezi caracteristicile monopolului în

economie).

8.4. Drepturile fundamentale ale omului

 CURSUL 9
CULTURA ŞI ACŢIUNEA POLITICĂ

9.1. Conceptul de cultură politică. Trăsături şi funcţii

9.2. Conceptul şi formele acţiunii politice.

9.1. Conceptul de cultură politică. Trăsături şi funcţii

 Cultura politică reprezintă o componentă a culturii (în general).

 DEFINIŢIE – Prin cultură se înţelege totalitatea cunoştinţelor omenirii despre lume,
acumulate în procesul practicii social-istorice şi concretizate în crearea valorilor materiale şi
spirituale în scopul asigurării progresului social.
 Cultura comportă mai multe segmente:
1. Cunoştinţele care reflectă realitatea înconjurătoare (ştiinţele despre natură,
societate şi om) – imagine obiectivă.
2. Reflectarea lumii prin prisma unor interese, oferind o imagine subiectivă despre
realitatea înconjurătoare. Expresia acestei reflectări o constituie existenţa de
ideologii. Ideologiile reflectă lumea prin prisma unor interese. În acest segment se
include şi religia, filosofia, arta, literatura – ce reflectă lumea prin ficţiuni.
3. Valorificarea cunoştinţelor acumulate de omenire în crearea de valori materiale şi
spirituale.
 Deci CULTURA reprezintă:
o Gradul de cunoaştere (prin ştiinţe)
o Gradul de reflectare (prin artă, literatură)
o Gradul de creaţie a omului (concretizarea cunoştinţelor acumulate în valori materiale
şi spirituale).
 Cultura indică gradul de cunoaştere şi creativitate a unui popor (la un moment dat), având un
caracter naţional sau universal.
 Cultura poate fi de mai multe feluri în funcţie de domenii:
o tehnică
o economică
o juridică
o politică
o istorică
o religioasă.
 CULTURA POLITICĂ

DEFINIŢIE: Cultura politică = totalitatea cunoştinţelor (implicit şi explicit) politice, care

asigură organizarea şi conducerea politică a societăţii în concordanţă cu aspiraţiile progresului istoric.

 Cultura politică este importantă pentru:

- societatea politică - guvernanţi

- societatea civilă - guvernaţi.

  Societatea politică, instituţiile statale, partidele politice nu pot să-şi îndeplinească misiunea
(organizarea şi conducerea SSG) fără o temeinică cultură politică.
 Societatea civilă nu este în stare să aleagă cei mai buni conducători şi să-i determine să îi
servească interesele fără un minim de cultură politică.

CULTURĂ
DEMOCRAŢIE
POLITICĂ

 Regimuri democratice au fost realizate în comunităţi umane cu un grad înalt de cultură

politică.
 Regimuri dictatoriale au apărut în comunităţi cu cultură politică redusă.
 Importanţa culturii politice pentru organizarea şi conducerea SSG, a determinat pe politologi
din perioade diferite să elaboreze studii privind:
o conceptul
o rolul
o funcţiile culturii politice.
 Termenul CULTURĂ POLITICĂ s-a folosit prima dată în 1956 de către politologul nord-
american GABRIEL ALMOND.
 Din studiile politologilor, îndeosebi MAURICE DUVERGER, se disting trei dimensiuni ale
culturii politice:
A. COGNITIVĂ
B. AFECTIVĂ
C. APRECIATIVĂ.
 Dimensiunea cognitivă – se referă la cunoştinţele privind:
 sistemul politic
 acţiunile politice.
 Dimensiunea afectivă – include sentimente de:
 ataşament
 angajare
 refuz faţă de instituţiile şi acţiunile politice.
 Dimensiunea apreciativă se referă la:
 judecăţile de valoare
 opinii asupra sistemului şi fenomenului politic.

Între aceste trei dimensiuni există interdependenţă:

Evaluarea sistemului politic → nu se poate face fără → cunoştinţe politice → generează

judecăţi de valoare → atitudine de: participare

neparticipare la viaţa politică.

 De regulă, cultura politică → participarea la viaţa politică → la influenţa acţiunii politice.

 Cultura politică importantă pentru:
o societatea politică
o societatea civilă.
 Politologii propun pentru societata civilă o cultură civică (ca formă a culturii politice).

DEFINIŢIE: Cultura civică = raportarea cetăţenilor la valorile politice democratice şi, deci, la
participarea acestora de susţinere a democraţiei.
  În funcţie de dimensiunile culturii politice (cognitivă, afectivă şi participativă) se manifestă
trei tipuri de stări de spirit ale populaţiei în raport cu politica (cei trei “A”):
o acordul
o apatia
o alienarea.
 Acordul – presupune prezenţa celor trei dimensiuni: cunoaştere, afectivitate şi evaluare.
 Apatia – nu exclude existenţa cunoştinţelor politice, dar pe plan afectiv şi participativ, se
manifestă indiferenţa.
 Alienarea – presupune existenţa cunoştinţelor politice şi elementelor apreciative, dar apar
elemente de ostilitate faţă de sistemul politic.
 NB: Cu cât stările de apatie şi alienarea sunt mai numeroase în societate, cu atât stabilitatea
sistemului politic este mai mică.
 Pentru o cultură politică valoroasă este nevoie de:
 climat democratic
 libertate de gândire
 libertate de exprimare
 libera circulaţie a informaţiei
 acces liber la instruire
 responsabilitate faţă de veridicitatea informaţiei.

TRĂSĂTURI SPECIFICE ALE CULTURII POLITICE

Cultura politică se caracterizează prin câteva trăsături specifice prin care se individulizează de
restul culturii:

I. Fond larg de cunoştinţe – care vizează toate domeniile şi sunt fructificate de cultura politică.
 Prin guvernatori – condiţie pentru elaborarea unor programe politice adecvate
pentru conducerea şi organizarea SSG, nevoia de cunoştinţe din toate domeniile.
 Pentru guvernaţi – cerinţe de cunoştinţe generale care să-i ajute la înţelegerea
fenomenului politic şi poziţionarea corectă faţă de acesta.

cultură generală cultură politică.

II. Specificul valorilor şi normelor politice

 valoarea = întruchiparea unor scopuri, proiecte, dorinţe a unor idealuri în raport cu
lumea înconjurătoare.
 valoarea politică = formularea unor idealuri privind acţiunile politice de conducere şi
organizarea a SSG în concordanţă cu cerinţele progresului istoric
 valorile politice → un raport între realităţi şi idealurile de progres.
Valorile politice se referă la:
 idealurile de libertate
 organizarea democratică a societăţii
 gândirea şi exprimarea liberă
 dreptate şi echitate socială
 la un raport just între libertate şi responsabilitate
 raport între realitatea socială şi dorinţele fiecăruia de mai bine.
I. Orice sistem politic îşi creează anumite criterii de apreciere a valorii politice după
care îşi conduce activitatea de promovare a acestora.
III. Normele politice = Regula de activitate, un model de comportare fixat prin tradiţie sau prin
lege, privind manifestarea politică a indivizilor, organizaţiilor şi puterii politice privind
organizarea şi conducerea SSG.
 În cadrul fiecărei societăţi se dezvoltă un ansamblu de norme specifice care
reglementează raporturile între:
 cetăţeni
 grupuri sociale
 puterea politică.
 În cadrul sistemului politic, normele politice îşi găsesc expresia în adoptarea unor legi
fundamentale în constituţie.
 Pentru a fi operantă valoarea politică trebuie concretizată în legi şi norma de
conduită socială.
IV. Are la bază atât mijloace şi instituţii specifice cât şi mijloace şi instituţii caracteristice întregii
societăţi.
 Ca instituţii şi mijloace specifice:
 puterea
 partidele
 organizaţiile politice
 mijloacele de instruire şi informare generală.
 Restul instituţiilor şi mijloacelor de instruire şi informare generală concură la
formarea culturii politice.
 Dintre toate formele de cultură, cultura politică beneficiază de cel mai organizat şi
instituţionalizat cadru.
V. Se manifestă cu precădere sub forma unei ideologii politice.
 Definiţie: Ideologia politică este un ansamblu relativ structurat de valori şi idei
politice cu caracter de grup, de clasă, ideologie care le exprimă interesele şi scopurile
politice.
 Ideologia este elaborată de către teoreticienii grupului social respectiv sau al
partidelor politice. Ea se materializează în:
o doctrine
o programe politice.
Ele urmăresc atragerea cetăţenilor la valorile, ideile şi normele proclamate.
 Deşi valorile, ideile, convingerile politice sunt specifice unui grup, ele sunt prezentate
ca fiind universale, pentru a atrage cât mai mulţi adepţi.
 Ideologia politică este parte a culturii politice având un caracter coerent şi partizan.
 Pentru guvernanţi cultura politică trebuie să se concretizeze în:
o ideologia politică
o doctrine
o programe care să ofere variante în organizare şi conducere socială.
 Cu cât o ideologie politică înglobează mai mult interesele şi aspiraţiile de progres ale
cetăţenilor, cu atât ea este mai realistă şi mai eficientă.
 FUNCŢII ALE CULTURII POLITICE:
o cu caracter general – privind întreaga societate
o cu caracter specific – pentru guvernanţi şi guvernaţi.
 FUNCŢII GENERALE:
o informaţională
o axiologică
 o normativă.
I.Funcţia informaţională = calea de transmitere către membrii societăţii, de informaţii
privitoare la:
 sistemul politic
 acţiunile politice
 valorile politice
 normele politice.
 Această funcţie asigură un fond de cunoştinţe politice şi contribuie la:
 cunoaşterea modului de organizare politică a societăţii
 legăturile conducători-conduşi
 raportul putere-indivizi
 raportul stat-societate
 criterii prin care puterea apreciază politica statului.
 Prin modalitatea de informare se asigură un comportament adecvat din partea cetăţenilor şi
din partea puterii.
 Într-un sistem democrat, funcţia informaţională se realizează în ambele sensuri:

guvernanţi guvernaţi

Guvernanţii informează:

 decizii
 sugestii
 orientează acţiunile.

Guvernaţii optează pentru:

 legitimitatea deciziilor
 atitudini
 comportamentele politice faţă de putere.
II. Funcţia axiologică = modul în care se apreciază valoarea politică şi modalităţile de constituire a
sistemului de valori şi raportării lui la realitate.
 Prin această funcţie se realizează convingeri ale oamenilor faţă de valori politice (care pot fi
de ataşament sau respingere).
 Convingerile generează atitudini politice = raportarea cetăţeni la fenomene politice (pe care
le apreciază + sau - ).
III. Funcţia normativă = modul în care sistemul de valori se converteşte în norme şi reguli menite să:
 dea stabilitate societăţii
 asigure funcţionalitatea SSG.
 În elaborarea unor norme şi reguli de comportament orice cultură politică tinde spre
consens. Acest lucru se întâmplă rar deoarece membrii SSG resping o parte din normele şi
regulile politice elaborate de putere:

PUTERE

Norme şi
Respingere
reguli

CETĂŢENI
  Pentru stabilitate socială = acceptarea de către cetăţeni (membri ai SSG) a unui număr
suficient de mare de norme şi reguli.
 Într-o societate (SSG) unde există o temeinică cultură politică, normele şi regulile politice
sunt respectate de toţi cetăţenii.
 Într-o societate democratică, cu un înalt grad de cultură politică, se admite contestarea unor
norme şi valori, dar asta nu înseamnă nerespectarea lor.

FUNCŢII SPECIFICE:

A. Pentru Guvernanţi – Cultura politică include elaborarea unor programe politice

corespunzătoare dezvoltării democratice a societăţii şi transpunerea lor în practică.
B. Pentru Guvernaţi (cetăţeni):
 formarea unui comportament de respectare a normelor şi regulilor politice (a legilor)
 schimbarea prin metode democratice a celor care nu corespund nevoilor de progres.

9.2. Conceptul şi formele acţiunii politice

Cunoştinţe

Cultura politică Acţiune politică

Fructificare

DEFINIŢIE: Acţiune politică = O activitate conştientă (mai mult sau mai puţin organizată)
desfăşurată de:

o instituţii politice
o cetăţeni pentru atingerea unui ţel politic în conformitate cu convingerile acestora.
 Orice acţiune politică urmăreşte probleme teoretice şi practice care se împletesc şi urmăresc:
o probleme de organizare şi conducere a SSG
o influenţarea opiniei publice.
 Eficienţa acţiunii politice este determinată de gradul de cultură politică. Prin cultură politică
se poate acţiona în cunoştinţă de cauză.
 Acţiunea politică se manifestă sub următoarele forme:
A. Comportamentul politic
B. Atitudinea politică
C. Participarea politică.
 România se află în plin proces de construire a unor structuri democratice. De aceea sunt
necesare:
 înaltă cultură politică
 formarea unor convingeri democratice
 formarea unor concepţii politice democratice.
 Toate acestea asigură participarea conştientă a membrilor societăţii la viaţa politică prin
toate formele de acţiune politică menţionate.
A. COMPORTAMENTUL POLITIC: Formă de acţiune politică prin care membrii societăţii se
raportează într-un anumit mod la:
  puterea politică
 instituţii şi organizaţii politice
 doctrine politice
 programe politice
 acte politice.
 Exemple:
 participarea sau nu la alegeri
 respectarea sau nu a legilor
 participarea la întruniri, demonstraţii.
 Comportamentul politic al membrilor depinde de nivelul de cultură politică, de gradul de
înţelegere şi apreciere a valorilor politice.

CULTURĂ DEMOCRAŢIE
VALORI

B. ATITUDINEA POLITICĂ – O modalitate concretă a acţiunii politice prin care se reacţionează

pozitiv sau negativ faţă de:
o idei
o doctrine
o programe
o instituţii
o situaţii
o evenimente politice.

Atitudinea politică reflectă o poziţie favorabilă sau nu faţă de activitatea sau doctrina unui
partid, a statului, a diferitelor organisme interne şi internaţionale.

 Atitudinea politică depinde de:

o convingerile politice ale cetăţenilor
o ideologia politică împărtăşită.
C. PARTICIPAREA POLITICĂ = o angajare a cetăţenilor sau grupurilor sociale la elaborarea
deciziilor politice şi transpunerea lor în viaţă.

Exemple:

 încadrarea în rândurile unui partid

 dorinţa de a candida la posturi de conducere
 activitatea depusă în posturi de conducere.

Participarea la viaţa politică Regim politic democratic

Comportament
Cultură politică Atitudine

Participare
 O acţiune politică corespunzătoare presupune o corelare între libertate şi responsabilitate,
între drepturi şi îndatoriri.
 Libertatea politică este:
o valoare esenţială a democraţiei
o un drept fundamental al omului.
 În cadrul libertăţii politice:
o se pot desfăşura acţiuni politice
o se pot efectua creaţii politice.
 Libertatea politică presupune:
o libertatea de gândire
o libertatea de opinie
o libertatea de acţiune.

Libertate politică Responsabilitate politică

 Responsabilitatea politică – corelarea libertăţii individului cu libertatea celorlalţi →

armonizarea intereselor sociale.
Ea presupune:
o respectarea unor norme
o îndeplinirea unor obligaţii şi îndatoriri.
 Democratizarea vieţii politice presupune existenţa unui raport corespunzător între libertate
şi responsabilitate.

Drepturi Îndatoriri

Libertăţi Responsabilităţi

A fi democratic

Prin libertate responsabilă individul stimulează libertatea semenilor.

 CURSUL 10
SOCIETATEA POLITICĂ – SOCIETATEA CIVILĂ

10.1. Câteva aspecte teoretice

10.2. Societatea politică

10.3. Societatea civilă

Societatea politică şi societatea civilă sunt categorii fundamentale în ştiinţa politică. Ele au o
mare importanţă in organizarea şi conducerea democratică a societăţii. Raportul dintre societatea
politică şi societatea civilă exprimă gradul de democratizare a societăţii.

10.1. Câteva aspecte teoretice

 Preocupări privind problematica acestui subiect din Antichitate (Democrit, Protagoras,

Platon, Aristotel) arătau că societatea trebuie condusă de o grupare de iniţiaţi. Aceştia erau:
o înţelepţi
o competenţi profesional
o înzestraţi cu o conduită morală.
 Conducerea politică presupunea consimţământul cetăţenilor.
 Ch. MONTESQUIEU – în „Despre spiritul legilor” vorbeşte despre societatea civilă care există
autonom faţă de societatea politică. Prima controlează statul şi puterile sale.
 Legile sunt obligatorii şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre cetăţeni şi guvernanţi.
 Există tendinţa ca societatea politică să îşi subordoneze societatea civilă.
 În „Contractul social”, I. I. ROUSSEAU a acreditat raporturile dintre conducători şi conduşi,
respectiv dintre societatea politică şi societatea civilă.
 În Declaraţia dreptului omului şi ale cetăţeanului (1789) se menţionează că:

Societatea civilă = o comunitate de oameni, liberi şi egali, care există înaintea

autorităţii de stat.

 Puterea de stat se fundamentează pe consensul poporului, pe contractul social.

 În lucrarea lui Rousseau se acordă rol însemnat opiniei publice = voinţa colectivă ce conferă
legitimitate activităţii politice.
 Au existat tendinţe în care cele două categorii se confundau. De exemplu, John Locke
identifica „societatea civilă” cu statul → „statul civil”.
 Immanuel Kant confunda „societatea civilă” cu „statul politic”.
 Fr. Hegel – face distincţie între „societatea politică” şi „societatea civilă”. Statul este în afara
esenţei societăţii civile. El are şi alte mijloace de impunere a intereselor: poliţia, tribunalele,
administraţia, etc.
 În viziunea lui Hegel statul pune mai presus interesele generale, iar societatea civilă:
cetăţeanul, omul liber, interesele particulare.
 Jacques Maritain:
o societatea civilă autonomă în raport cu societatea politică
 o societatea civilă cuprinde familii, grupuri, asociaţii, organisme autonome.
 Alexis de TOCQUEVILLE – „Democraţia în America” – americanii formează în chip spontan şi
natural asociaţii voluntare. Ele se contrapun puterii guvernamentale.
 Nicolo MACHIAVELLI – În „Principele” subliniază diferenţa între societatea politică şi
societatea civilă. El consideră că Cetatea se împarte în popor (şi organisme sociale) şi
societatea politică: Unii vor să oprime pe alţii. Unitatea între societăţi o poate realiza un
Principe luminat.
 Din nevoile de funcţionare şi dezvoltare a societăţii civile se naşte societatea politică cu
sarcini de organizare şi conducere a societăţii (în acord cu interesele cetăţenilor).

10.2. Societatea politică

DEFINIŢIE: Societatea politică = totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, asociaţiilor şi

mijloacelor de informare în masă care se implică în problemele puterii şi conducerii politice.

 Toate cele de mai sus se implică în problemele puterii şi conducerii politice pentru a o
exercita sau pentru a o dobândi.
 Societatea politică diferă:
 de la o formaţiune socială la alta
 de la o etapă la alta
 de la o ţară la alta.
 În societatea politică se includ:
 statul cu toate componentele sale (legislativă, executivă şi judecătorească)
 partidele politice
 alte organizaţii (pentru exercitarea sau dobândirea puterii politice).
 Cetăţenii aparţin sau nu puterii politice.
 Organizaţiile sindicale, de creaţie, asociaţiile, organizaţiile religioase sau de caritate au
caracter a-politic.
 Aceste organizaţii pot face politică apărând interesele socio-profesionale ale grupurilor pe
care le reprezintă.
 Organizaţiile politice sunt acelea care prin statut, prin program, prin activităţi reglementate
legal se implică în problemele puterii politice (în organizarea şi conducerea societăţii).
 Societatea politică este formată din guvernanţi sau cei ce tind să devină guvernanţi.
 Într-un regim democratic guvernanţii se află în slujba intereselor cetăţenilor (pe baza unui
stat de drept).
 În cazul regimurilor dictatoriale societatea politică tinde să îşi subordoneze societatea civilă.
 Benjamin CONSTANT – politolog liberal – prezintă trecerea de la puterea absolută (care
modelează societatea) la puterea politică democratică. Aceasta modelează interesele (uneori
contradictorii) ale agenţilor economici, sociali şi politici şi este controlată de societatea civilă.

10.3. Societatea civilă

DEFINIŢIE: Prin societatea civilă se înţelege totalitatea indivizilor ca cetăţeni (minus

guvernanţii) a tuturor agenţilor şi organizaţiilor socio-profesionale, de creaţie, a mijloacelor de
informare ne-angajate politic, etc. cu caracter a-politic care desfăşoară în cadrul societăţii multiple
activităţi.
  În regimurile democratice societatea civilă îşi desfăşoară activitatea pe baza unor legi,
inclusiv a constituţiei.
 Aceste legi prevăd, fără oprelişti din partea societăţii politice:
 drepturile şi libertăţile
 dreptul de exprimare
 dreptul de asociere
 dreptul de organizare
 dreptul la grevă
 dreptul la demonstraţii
 dreptul la liberă circulaţie
 dreptul la informare şi instruire.
 Pentru a o determina să fie slujită cât mai bine de către societatea politică, societatea civilă
trebuie să aibă un grad mare de cunoaştere, organizare şi responsabilitate în acord cu legea.
 Ch. MONTESQUIEU – O putere nu poate fi frânată decât cu o altă putere.
 În cazul nostru – puterea politică este frânată de puterea civilă.
 Societatea civilă este cu atât mai puternică cu cât este mai independentă de puterea politică.
Această independenţă rezultă din:
o natura proprietăţii, pluralitatea ei
o independenţa agenţilor economici
o economia de piaţă.
 De aici rezultă independenţa politică a cetăţeanului. Această problemă nu trebuie înţeleasă
în mod absolut.
 În societăţile totalitare (chiar dacă formal există drepturi şi libertăţi), societate civilă este
oprimată, subordonată societăţii politice. Acest lucru se datorează lipsei independenţei
cetăţenilor ca agenţi economici.
 În regimurile totalitare lichidarea societăţii civile este necesară pentru a garanta statului
monopolul puterii asupra societăţii.
 Societatea politică democratică, bazată pe egalitatea şanselor, crează condiţii de afirmare a
societăţii civile.
 Alexis de TOCQUEVILLE: Egalitatea de condiţii exercită o influenţă asupra societăţii politice
cât şi a societăţii civile.
 În regimuri politice democratice între societatea politică şi societatea civilă există raporturi
de interdependenţă (uneori contradictorii).

Societate politică Societate civilă

Sisteme de comunicare

Transfer de interese

 Exemplu: Raportul Biserică – Stat.

 Practica politică – crearea unor organisme de mediere între societatea politică şi societatea
civilă. De exemplu, pe lângă Parlament – Consiliul Economic şi Social.
 În România procesul de refacere a societăţii civile este mai dificil. De aceea susţinerea
principiilor democraţiei este mai lentă.
 Cei 30 de ani de democraţie se remarcă printr-o accentuată proliferare de: grupări,
organizaţii, fronturi, fundaţii, legi, sindicate, asociaţii patronale, ONG-uri, etc. Totodată au
apărut canale media independente, cluburi de discuţii, think-thank, care reprezintă imaginea
societăţii civile.
 După anii `90 s-a creat un cadru favorabil pentru afirmarea societăţii politice şi celei civile, a
căror fundamentare se găseşte în Constituţie (1991).
 CURSUL 11
DOCTRINE POLITICE
LIBERALISMUL
 Problema organizării și conducerii societății i-a preocupat pe oamenii politici și teoreticieni
din cele mai vechi timpuri.
A – Antichitate

F – Federalism
Mo
RB – Revoluția burgheză
RB
F
A Mo – Modernism

 Se înfruntau în societate diverse curente de gândire social-politică referitoare la organizarea

şi conducerea ei.
 Doctrina politică = o formă specifică a doctrinelor generale.
 DEFINIŢIE: Doctrină = o concepţie închegată, coerentă, care pe baza unor principii,
interpretează realitatea.
 TIPOLOGIE:
a) doctrine filosofice (materialiste, idealiste)
b) doctrine religioase (creştine, musulmane, etc.)
c) doctrine economice (de piaţă, de comandă)
d) doctrine militare (de expansiune, de apărare)
e) doctrine politice.
 DEFINIŢIE: Doctrină politică = sistem coerent de idei cu o concepţie politică închegată privind
organizarea şi conducerea societăţii.
 Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupurilor
sociale şi a conducătorilor, de a prospecta direcţiile de dezvoltare.
 Elaborarea doctrinelor politice depinde de:
o condiţiile specifice social-istorice
o de nivelul cultural atins de societate
o de cerinţele progresului istoric.
 În funcţie de frământările şi transformările sociale, a fost nevoie de reformarea acestor
doctrine sau înlocuirea lor (realiste sau utopice).

Teorie Reformare, Înlocuire

Realitate Schimbare, Transformare

 Ideile, tezele, concepţiile care se compun, se regăsesc în:

o acţiunea politică
o în constituţie
o în legislaţia statelor
o în programele şi statutele partidelor.
 Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, acestea se pot împărţi în:
A. doctrine politice democratice

1
 B. doctrine politice dictatoriale.
 A – se bazează pe:
 voinţa cetăţenilor
 principiile statului de drept.
 B – se bazează pe:
 ignorarea voinţei şi intereselor cetăţenilor
 principiile statului totalitar.
 A + B – cuprind diferite doctrine politice cu principii nuanţate ce conduc la diversificarea
gândirii politice.
 În clasa A de doctrine se includ:
 doctrine politice liberale şi neoliberale
 doctrine politice conservatoare şi neoconservatoare
 doctrina politică democrat-creştină
 doctrine politice social-democratice.
 În clasa B de doctrine includem:
 doctrina politică fascistă
 doctrina politică comunistă
 doctrine politice rasiste, elitiste, militaniste.
 Primele două doctrine din clasa B au ca trăsături:
 ignorarea pluralismului politic
 ignorarea drepturilor şi libertăţilor democratice
 opresiunea şi discriminarea rasială
 nesocotirea principiilor statului de drept.
 Doctrinele capătă denumiri diferite în funcţie de ţări.
 Un rol aparte îl ocupă doctrinele politice tehnocratice – promovare specialişti. Decizii în
raport de fenomenele şi procesele evidenţiate de ştiinţă, ignorând poziţiile politice.
 Orice doctrină politică este dublată de o doctrină economică.
 Doctrinele de tip A – vizează economia de piaţă liberă
 Doctrinele de tip B – au în vedere implicarea făţişă a statului în economie.
 Doctrinele politice au apărut odată cu apariţia sistemului politic.
 În antichitate, sclavagism, feudalism – monarhii absolute.
 Doctrinele politice apar după revoluţiile burgheze şi apariţia partidelor politice moderne.

LIBERALISMUL

Apariţia doctrine liberale este legată de înfăptuirea revoluţiilor burgheze, de trecerea la

epocile modernă şi contemporană.

 Liberalismul a apărut ca alternativă de gândire politică la vechea organizare politică bazată pe

monarhia absolutistă.
 Doctrina liberală se pronunţă pentru:
 pluralism politic
 separarea puterilor în stat
 respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
 un stat de drept.
 Esenţa liberalismului ţine de libertatea economică şi politică a individului, de libera iniţiativă
bazată pe respectarea proprietăţii private.
 În evoluţia sa, doctrina liberală a cunoscut mai multe variante:

2
 11.1. Liberalismul clasic

11.2. Neoliberalismul

11.3. Liberalismul în România.

11.1. Liberalismul clasic – a apărut în perioada revoluţiilor burgheze.

 Esenţa liberalismului:
o libertatea individului (proprietarului) în raport cu statul
o respinge intervenţia statului în relaţiile sociale.
 I. Locke – precursor al liberalismului – considera proprietatea un drept natural al individului.
Aceasta a apărut înaintea statului şi independent de el. Statul nu poate expropria pe individ.
 În cadrul liberalismului clasic se disting:
o liberalismul politic
o liberalismul economic.

Teoreticienii s-au ocupat de ambele direcţii.

Liberalismul politic pleda pentru:

o monarhia constituţională
o separaţia puterilor în stat.
 B. Constant (1767-1830) – libertatea nu constă în faptul că puterea se află în mâna poporului,
ci în independenţa individului faţă de puterea de stat.

Puterea este limitată de drepturile juridice ale cetăţeanului.

Libertatea este asigurată prin limitarea puterii statului, prin neamestecul acestuia în viaţa
indivizilor. B. Constant afirmă că drepturile politice trebuie să aparţină numai proprietarilor.
Parlamentul să fie al reprezentanţilor proprietarilor şi nu al poporului.

 În plac economic, libertatea constă în neîngrădirea concurenţei şi absenţa oricăror

reglementări în raporturile dintre capital şi muncă.
 J. Bentham (1748-1832) – liberalismul englez. Statul veghează la apărarea persoanei, a
proprietăţii. Consideră că interesele proprietarilor coincid cu interesele societăţii.
 Ch. Alexis de Tocqueville (1805-1859) – în cartea “Democraţia în America” se referă la
legătura dintre egalitate şi libertate. Democraţia liberală constă în independenţa individului,
în libertatea şi responsabilitatea acestuia. Egalitatea se referă la:
o egalitatea în faţa legii
o egalitatea drepturilor politice
o egalitatea de condiţii.

El afirmă că intervenţia statului în plan social, economic şi spiritual ar duce la extinderea

despotismului.

 H. Spencer (1820-1903) – în lucrarea “Individul împotriva statului” (1884) – subliniază

primatul individului faţă de stat.

Intervenţia statului în activitatea cetăţenilor este admisă numai în măsura în care acesta
menţine principiul vital al individului şi societăţii şi anume: ocrotirea libertăţilor şi drepturilor
individului şi limitarea acestora prin drepturile şi libertăţile celorlalţi. Orice intervenţie a statului în

3
activitatea cetăţenilor dincolo de aceste limitări reciproce, este considerată de Spencer ca fiind
coercitivă.

 El se manifestă împotriva politicii sociale a statului, spunând că astfel sunt lezate interesele
proprietarilor privaţi. Aşa cum în trecut, adevăratul liberalism se împotrivea asumării unei
autorităţi absolute de către monarh, liberalismul contemporan are datoria de a se împotrivi
încercărilor parlamentului de a-şi asuma autoritatea absolută. El considera că statul nu
trebuie să se amestece în jocul liber al legilor naturale, în treburile oamenilor.
 La finele secolului al XIX-lea a apărut liberalismul de compromis care încerca să concilieze
polii vieţii politice: individul şi statul.
 Th. Hill Green – considera necesară intervenţia statului pentru a asigura educaţia naţională şi
sănătatea publică.
 Liberalismul economic – realizarea interesului personal generează interesul social, activitate
economică optimă.
 A. Smith (1723-1790) – teoria “mâinii invizibile” – alocare optimă a resurselor. Se respinge
orice intervenţie a statului. Se înlătură piedicile şi restricţiile din calea producţiei şi
comerţului.
 J. B. Say (1767-1832) – “Teoria debuşeelor” – orice piaţă se autoreglează. Fiecare produs îşi
creează propria cerere, propria piaţă. Orice cumpărare = orice vânzare. Rezultă realizarea
automată a echilibrului. În acest fel crizele nu sunt posibile. Ele pot apărea doar sporadic,
parţial.

11.2. Neoliberalismul

 Mecanismele producţiei şi pieţei conduceau la reglarea automată a economiei. Era efectul

generat de liberalismul clasic.
 Trecerea la organizarea monopolistă a economiei a generat o criză a liberalismului incapabil
să rezolve problemele complexe ale vieţii economice:

liberalism Teoria economică neoliberalism

condiţii
Realitatea economică schimbare
economico-sociale

 Variante ale neoliberalismului (NL):

 NL1 – “liberalismul nostalgic”
 NL2 – “liberalismul organizat”
 NL3 – “liberalismul social”.
 NL1 – Principiile liberalismului clasic sunt valabile şi azi.

Redresarea economică presupunea reîntoarcerea la principiile individualismului şi liberei

concurenţe.

 J. RUEFF – consideră că sursele tuturor mârşăviilor se află în intervenţia statului în viaţa

socială.

4
  L. ROUGIER – statul nu este conducător. El joacă rolul poliţiei rutiere. Liberalismul clasic –
circulaţia fără reguli. Neoliberalismul – respectarea regulilor de circulaţie.
 W. LIPPMANN – recurgerea la statul providenţial (bunăstării) şi planificarea sunt mijloace
nepotrivite pentru economie. El este preocupat de:
 însănătoşirea pieţelor
 libertatea tranzacţiilor
 egalitatea şanselor ca fundamente ale economiei.
 Fr. A. von HAYEK:
 recunoaşte necesitatea unei intervenţii limitate a statului în economie. Interesele
firmei se bazează pe sprijinul statului. El are în vedere caracterul intervenţiei
 a nu se afecta baza producţiei capitaliste (proprietatea)
 a nu se exagera cu concesiile de ordin social.

NL2 – se distanţează de liberalismul clasic. Pledează pentru intervenţia statului în toate

domeniile sociale. Schimbările din viaţa economică şi socială în ţările capitaliste au determinat
tranziţia:

stat minimal stat maximal

(paznic de noapte) (paznic de zi)

intervenţionism

economie

Autoreglarea – susţinută de liberalismul clasic – devine diferită ca urmare a:

 creşterii complexităţii economiei

 concentrarea capitalului şi producţiei
 crizele economice.

Apare necesitatea unor noi politici statale prin care să se realizeze corecţii consecinţelor
economice şi sociale ale producţiei capitaliste.

 În prezent, politologi din occident pledează pentru dereglementări, pentru restrângerea

intervenţiei statului în economie şi lărgirea iniţiativei private.
 NL3 – controlul social organizat de stat asupra activităţii economice în scopul ajutorării celor
dezavantajaţi din punct de vedere economic. Acceptând ideile statului bunăstării,
liberalismul social susţine necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor sociale pentru
protejarea categoriilor defavorizate din punct de vedere economic.
 B. de JOUVENEL – analizează raportul dintre STAT – SOCIETATE – INDIVID.

Statul, folosind pârghii materiale şi morale, şi-a aservit individul şi societatea. Scopul oricărei
politici liberale constă în limitarea influenţei puterii printr-un sistem de echilibru sau tamponare.

 Politologii au analizat raportul dintre liberalism şi democraţie. Ch. Al. de Tocqueville spune că
liberalismul reclamă libertatea, iar democraţia egalitatea.
 B. CONSTANT – democraţia ≠ libertate, vulgaritatea despotimului.
 B. CROCE – democraţia substituie numărul şi cantitatea, calităţii şi astfel democraţia deschide
calea demagogiei.
 Liberalismul merge în direcţia diferenţierii şi inegalităţii şi se opune aplicării neîndrăgite a
principiului egalităţii deoarece se ajunge astfel la răspândirea mediocrităţii.

5
  Liberalismul este o doctrină elitistă, nu egalitară.
 Egalitatea de tip liberal:
o în faţa legii
o în faţa şanselor conduce spre o elită.

Aceste variante de liberalism clasic şi neoliberalism se întâlnesc în toate ţările, sub forme
diferite.

11.3. Liberalismul în România

 În România:
 liberalismul clasic – finele sec. al XIX-lea
 neoliberalismul – perioada interbelică.
 Idei liberale existau în România înainte de 1848, în societăţi secrete, grupuri conspirative,
societăţi culturale. Ele militau pentru:
 emanciparea politică
 emanciparea economică
 emanciparea culturală a ţării.

După formarea Partidului Liberal au apărut variante diferite ale liberalismului:

 Liberalii guvernamentali (1876-1888) susţineau:

 proprietatea individuală
 conştiinţa dreptului de proprietate
 proprietatea mijlocie rurală
 întărirea arendaşirii pentru moşierimea care evalua integrata în economia capitalistă.
 Grupările liberale (guvernamentali moderaţi, radicali, radical-democraţi) militau pentru:
 dezvoltarea industriei
 dezvoltarea sectorului financiar-bancar
 promovarea protecţionismului
 dezvoltarea agriculturii
 îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor.
 I. Gh. DUCA (Conferinţă 1928) – liberalismul român a plecat de la formula “laisser faire, laissz
passer…”, ajungându-se la intervenţionismul în viaţa economică şi socială. Intervenţionismul
statal – în viziunea sa – este o condiţie a progresului şi un mijloc de înlăturare a anarhiei.
 Piaţa internă şi raporturile internaţionale au devenit mai complexe şi a fost necesară
limitarea forţelor în joc, ajungându-se la o dezvoltare normală a tuturor.
 ŞT. ZELETIN – sociolog şi economist român – consideră că neoliberalismul român apare după
adoptarea Constituţiei din 1923. Esenţa neoliberalismului se bazează pe doi piloni:
 intervenţia puterii de stat
 concepţia despre libertăţile individuale ca “funcţii sociale”.

I. Gh. Duca – trecerea de la viziunea clasică asupra proprietăţii (sacră şi inviolabilă) la funcţia
socială din care a rezultat exproprierea. Exproprierea – o formulă de progres social.

M. Popovici (PNŢ) – liberalism = protejarea, apărarea proprietăţii şi nu exproprierea ei.

 În perioada interbelică – liberalismul român a acţionat pentru aplicarea doctrinei “prin noi
înşine” care avea în vedere:
 limitarea intrării capitalului străin

6
  intervenţia statului în viaţa economică şi socială
 democratizarea societăţii.
 Doctrina liberală aplicată în ţări est-europene. Reconstrucţia instituţiilor democratice şi
trecerea la economia de piaţă. Are loc o îmbinare a liberalismului clasic cu cel statal şi cel
social.

7
 CURS 12
DOCTRINE POLITICE ( II ): CONSERVATORISMUL

12.1. Caracteristici generale

Conservatorismul, înainte de a fi doctrină politică, a existat ca stare de spirit, atitudine,

însoţind politicul de-a lungul evoluţiei sale istorice.

Ca doctrină politică , conservatorismul apare în aceeaşi perioadă cu revoluţiile burgheze, ca o

reacţie la principiile doctrinei liberale, în general şi în special ale revoluţiei franceze de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea.
Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Ed. Burke care se pronunţă pentru
apărarea ordinii sociale, a ideilor si instituţiilor tradiţionale. El se împotrivea înnoirilor şi schimbărilor
afirmate de revoluţionarii francezi si de doctrinarii liberali, care au inspirat revoluţia franceză.
Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, care vizează
organizarea si conducerea societăţii prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice
tradiţionale.
La începuturile sale, conservatorismul susţinea, în opoziţie cu liberalismul, monarhia ca formă
de guvernământ . Conservatorii susţineau şi că instituţiile politice sunt produsul unei dezvoltări
îndelungate. Schimbarea acestora de către oameni s-ar realiza împotriva legilor eterne, conservatorii
susţinând că schimbările sunt de fapt brutalizări ale istoriei.

Doctrina conservatoare, are la bază, ca si doctrina liberală, principiile statului de drept.

Ea susţine însă ideile inegalităţii oamenilor, ale necesităţii existenţei claselor sociale, distincte si
ierarhizate.
Doctrina conservatoare are ca rol primordial proprietatea privată , apărarea ordinii sociale,
a religiei, susţine inegalitatea indivizilor şi a claselor sociale.In concepţia conservatorilor, statul are
sarcina de a apăra şi reglementa ordinea socială.

Doctrina conservatoare are de asemenea mai multe variante:

- conservatorismul clasic, are la bază ideea conservării instituţiilor tradiţionale faţă de
schimbările preconizate de revoluţiile burgheze si susţinute de doctrina liberală.
-neoconservatorismul a apărut în perioada interbelică si a cunoscut o răspândire largă în
ţările dezvoltate.
Se caracterizează prin susţinerea instituţiilor politice tradiţionale create, în principal, pe baza
doctrinelor liberale.
1
 Un reprezentant de frunte pentru conservatorismul din România a fost Titu Maiorescu

Titu Maiorescu - Preşedintele Partidului Conservator, 1913-1914.

Academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-
ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române.

Multe doctrine conservatoare din ţările dezvoltate au o importantă componentă religioasă.

Aşa a luat fiinţă doctrina democrat-creştină , care stă la baza partidelor care au îmbrăţişat această
doctrină.

12.2. Atitudinea conservatoare

Conservatorismul reprezintă un mod de viață pe care îl poate adapta, din convingere, o
persoană fizică sau un grup de persoane.

În această ordine de idei se poate vorbi de comportament specific conservator sau de atitudine
preponderent conservatoare. Conduita conservatoare implică anumite trăsături caracteristice, care
identifică particularitățile conservatorismului.

Astfel, persoanele fizice conservatoare din fire sau prin atitudine: adoptă un comportament
tradițional ignorându-l pe cel novator; utilizează ceea ce au la dispoziție, ceea ce au acumulat prin
experiența lor și a generațiilor anterioare în dauna unei conduite noi dar suspectă ca fiind imprudentă;
sunt satisfăcute de mijloacele pe care le au la dispoziție, de nivelul și de mediul în care trăiesc și își
desfășoară activitatea; schimbarea și noutatea apar acestor persoane ca o modificare
comportamentală pe care trebuie să o realizeze din necesitate și cu suferință.

Din aceste trăsături caracteristice, identificate ca fiind particularități ale conservatorismului

deducem următoarele aspecte:
 Conservatorului îi place rutina, nu apelează, de regulă, la resurse noi și nu explorează noi posibilități
de afirmare sau de progres, individual sau comunitar;

 Conservatorul nu acceptă idealurile, considerându-le simple utopii, posibilități, potențialități absolut

incerte;

 Conservatorul este împăcat cu viața pe care o trăiește; el crede cu convingere în soarta sa, în destinul
său. El se conformează fără dificultate, sistemului de valori sociale în care este integrat;

2
 Adaptarea la posibilele schimbări, de natură individuală sau socială, nu se realizează fără efort
considerabil și suplimentar.

În privința acestei ultime teze unele explicații suplimentare sunt, credem noi, pertinente,
concludente și utile. Prin însăși natura sa, conservatorul este reflexiv, static. Schimbarea îi produce
angoasă, nesiguranță. Din acest motiv conservatorul o respinge, de plano, ca fiind distinctivă dar,
odată produsă schimbarea, el trebuie să se adapteze, ceea ce presupune sacrificiul, ieșirea din rutină,
din cotidian. Schimbarea reprezintă pentru o persoană fizică conservatoare un ”pariu cu viața”.
Tradițiile, tendința ”firească” de reîntoarcere la epoci istorice, de regândire a istoriei ca un veritabil
”paradis terestru” sunt proprii conservatorismului.

Pentru conservatori istoria umanității este, dacă nu o încremenire, cel puțin o dezvoltare
graduală, înceată, a civilizației. Nici pe departe conservatorii nu înțeleg istoria ca o luptă a contrariilor,
și nu înțeleg nici viața socială, ca de altfel și pe cea individuală, ca un zbucium etern, ca o luptă între
”forțele vitale” și ”forțele letale”. Istoria, viața socială, viața individuală reprezintă pentru conservatori
o continuă tendință, pornită dintr-o necesitate, de a prezerva ceea ce există în dauna iluziilor, a
idealurilor. Și în biologic și în psihologic dar și în social – micro și macro – conservatorii identifică, fără
rezerve, tendința dominantă spre rutină, spre conservare

În politică, conservatorii acordă întâietate realității prezente, cotidianului, imediatului. În

pragmatismul lor conservatorii au ”îndatorirea” de a supraveghea: conservarea societății în
standardele existente; aplicarea și respectarea normelor juridice și, în general, a ordinii edictată de
către stat.

O guvernare de sorginte conservatoare nu va manipula societatea civilă cu ajutorul iluziilor, al

idealurilor. Ea va avea obligația unei bune administrări a statului, veghiind asupra societății, în
ansamblul ei, în scopul evitării apariției oricăror tipuri de conflicte sociale sau individuale. Firesc,
conservatorii vor prezerva tipul de societate existent în momentul preluării puterii politice. Așa fiind,
partidele politice conservatoare, odată ajunse la guvernare, au îndatorirea conservării societății și a
economieii capitaliste, existente în respectiva țară. Ca și individul conservator și partidele politice
conservatoare se fundamentează pe valori tradiționale: Istoria (nostalgia trecutului); familia și puterea
(autoritatea). Guvernarea conservatoare, în principiu, solicită o subordonare strictă, fără obiecții,
făcând distincție clară între elitele societății și mase și, mai grav, are tendința de a considera pe
cetățeni ca fiind ”supuși” ai statului. Desigur, această tendință nu se mai poate manifesta astăzi fățiș,
în mod direct, însă ea este prezentă în politica conservatoare, fără echivoc.

În știința politică, în general, doctrina conservatoare a fost legată, de foarte multe ori, de o
atitudine sau de o tendință reacționară. Cărui fapt i se datorează această corelație?? Sau, altfel spus,
ce legătură există între doctrina politică conservatoare și tendințele reacționare??

Dacă anterior am încercat – după puterile noastre – să explicăm ce se înțelege prin

”conservatorism” suntem datori să explicăm și noțiunea de ”tendință, atitudine reacționară”.

Atitudinea sau tendința reacționară este antiteza atitudinii revoluționare. Ea se caracterizează

prin respingerea tuturor situațiilor politice existente în contemporaneitate dar și a celor posibile în

3
viitor. Ca atare, reacționarismul tinde să prezerve situațiile politice trecute, anterioare, impunându-le,
la nevoie, chiar și prin politici de forță: totalitarisme, dictaturi.

Corelația dintre conservatorism și reacționism se face pregnant simțită în unele doctrine

politice cu tentă naționalistă, dintre care se desprinde teoria pangermanismului, adoptată în Germania
imperială, dominantă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și prima jumătate a sec. al XX-lea.

Conservatorismul german a îmbrăcat haina naționalistă, înfățișând o doctrină fundamentată

pe: superioritatea biologică a rasei germane; determinarea și condiționarea istorică și geopolitică,
concretizată în necesitatea așa-numitului ”spațiu vital”; ”conștientizarea” unei misiuni unice, speciale
pe care poporul german ar fi avut-o de îndeplinit în Europa și chiar pe întrega planetă etc.

Așadar, doctrina pangermanismului a reprezentat o teorie politică conservatoare și

reacționară, fundamentată pe naționalismul și pe militarismul Imperiului German. Ea va constitui
fundamentul doctrinar în baza căruia Germania va declanșa Marele Război, Primul Război Mondial, în
vara anului 1914.

12.3. Unele teme actuale ale conservatorismului românesc.

Familia

Partidul Conservator din Romania isi propune sa aseze la temelia valorilor sale respectul si
grija pentru familie. Noi credem ca familia este unitatea de baza a oricarei societati, locul in care se
produc, dar se si conserva cel mai bine, valorile umane.

De asemenea, punem accent permanent pe traditie si pe rezultatele pe care aceasta le

exercita asupra prezentului si viitorului. Traditia da masura in care se formuleaza pe scena sociala
comportamentele, principiile, institutiile politice, moravurile. Dar aceasta traditie nu se poate
transmite si pastra decat in zona in care ea este cel mai usor de intretinut. Asadar, acest lucru nu se
poate face decat acolo unde comportamentul uman este cel mai liber si cel mai putin supus
constrangerilor de orice fel. Spatiul protector, in care exista si cea mai deplina libertate de
manifestare a propiilor valori, este familia. Dorim ca statul sa incurajeze celula familiala prin
promovarea unei bune educatii, a unei sigurante comunitare mai mari, a unui confort si lejeritati de
comunicare la nivel microsocial.

Suntem decisi sa promovam prin parghiile oferite de lege, ideea ca o buna constiinta a
apartenentei la o societate porneste de jos in sus, de la valorile pe care le promoveaza in mod
traditional familia. Omul se simte cel mai confortabil in sanul nucleului familial si tocmai de aceea
este foarte important sa contribuim la aceasta siguranta a sa si la incurajarea unei adevarate culturi
comunitare. Pentru ca individul este mult mai probabil sa aiba initiative mici, la nivelul de
cunoastere pe care il stapaneste, in imediata vecinatate a intereselor lui cele mai simple. Daca
reusim sa promovam cu adevarat un mediu propice in care celulele familiale se sustin unele pe
altele, atunci vom avea o societate de succes in care consensul se obtine plecand de la oameni si nu
de la structurile de putere. Noi credem ca acel consens social care pleaca de la nazuintele
individuale este cel mai rezistent la schimbarile bruste ale societatii, fiind in acelasi timp solutia cea
mai sigura de a cointeresa si de a combate apatia politica. Treburile cetatii sunt eminamente
treburile cetatenilor sai, ele neputand fi mai fructuos atinse si solutionate decat in cadrul natural al
relatiilor sociale de baza.

4
 Suntem decisi sa sustinem ca familia este purtatoarea acestui mesaj de consens social si ca
numai ea poate rezolva problema distantei reci dintre stat si cetatean. Numai pornind de jos, de la
ceea ce reprezinta primele forme de interes uman, putem avea o societate sanatoasa in care vointa
individuala poate fi armonizata cu vointa generala a corpului social.

Partidul Conservator crede ca normalitatea incepe de la familie, iar sustinerea unei vieti
familiale normale nu poate duce decat la normalitate.

Traditia crestina

Credinta, ca forma de coeziune sociala, a jucat si va juca intotdeauna un rol covarsitor in

armonizarea spatiului social. Noi dorim sa fim promotorii libertatii tuturor expresiilor de cult,
mediatorii si sustinatorii eforturilor de a promova, achizitiona, reconditiona elemente de
patrimoniu cultural religios, in masura in care acestea pot fi corelate ca parte a patrimoniului
national.

Credem ca Statul si Biserica au misiuni funciar diferite, dar nu vom tagadui sa sustinem
proiecte confesionale cu caracter religios care pot duce la o mai buna forma de exprimare a
valorilor, traditiilor fundamentale ale poporului roman. Maniera in care statul poate interveni in
arondismentul ecleziastic nu trebuie sa depasesca limitele legiferarii specifice si sustinerile
voluntare ale unor proiecte benefice pentru societate. Pe de alta parte, ne asteptam ca aportul
institutiilor religioase la viata sociala sa fie unul consistent, benevol, neinregimentat politic. Biserica,
prin valorile pe care le promoveaza, poate face mult bine acolo unde institutiile statului par
suficient de rigide si de nedorit ca sa patrunda.

Biserica, alaturi de familie, poate crea acel tesut minimal de valori, de la care pornind,
indivizii se pot constitui in adevarati cetateni ai societatii lor.
Putem interveni cu succes in solutionarea retrocedarilor binecuvenite, in favoarea tuturor cultelor
religioase. Credem ca toate cultele trebuie sa se bucure de tratament legislativ si executiv legal,
astfel incat climatul interconfesional de la noi sa fie unul propice dialogului si bunei intelegeri.
Nedreptatile comunismului trebuie reparate in favoarea tuturor cultelor vaduvite.

Credinta in valori traditionale, in ideile universale de bine si drept, nu poate decat sa ajute
societatea pe drumul ei spre o mai mare integritate si coerenta. Deoarece credinta intareste ideea
limitelor care ne sunt impuse natural si pe cea a darii de seama, ea faciliteaza pe cai adiacente
intelegerea a ceea ce este just, corect, decent si moral intr-o societate.

Partidul Conservator considera ca religia promoveaza exact acele valori, complementare cu

cele sociale, care duc la o forma individuala mai buna si mai toleranta.

Patriotismul

Conservatorii din Romania vor sa fie promotorii temperati ai ideii nationale. Conceptia la
care noi am aderat fara rezerve a fost aceea a excelentei valorii, din orice zona sau spatiu social ar
veni aceasta. În acelasi mod, faptul ca suntem romani nu trebuie privit ca o realitate ancorata
definitiv in cadrele pe care gandirea noastra, orgolioasa in genere, ni le impune. Valoarea noastra
nationala trebuie sa fie gandita ca o achizitie flexibila, perfectibila in marea familie europeana.

5
 Vrem sa evitam cu orice pret comparatiile pe acest palier cu alte valori nationale. În locul
comparatiei dorim o piata maleabila de valori nationale in care fiecare nationalitate europeana sa
aiba acces la statutul de originalitate, iar nu la cel de superioritate. Cred ca ideea de nationalitate
este egala cu sine oriunde s-ar afirma. Ea nu suporta grade de comparatie sau de analiza. Putem fi
romani, si chiar mai buni romani, nu afimandu-ne superioritatea fata de alte nationalitati, ci,
dimpotriva, admitand caracterul de unicitate si de originalitate al fiecarei nationalitati.

Credem ca sentimentul patriotic se traduce in termenii utilitaristi ai ceea ce este mai util
pentru poporul nostru. Putem creste nivelul de trai (cultural, educational, material, sanitar etc.)
pentru societatea pe care o gospodarim, iar asta sa fie singura forma de patriotism admisa. Suntem
convinsi ca, in cele din urma, vom fi cu totii cetateni europeni si nu se va mai vorbi despre secole
ale nationalismelor. Ceea ce intelegem astazi generic prin nationalitate va fi doar un indicator de
specificitate si de aptitudini. Pentru ca va trebui sa raspundem cu totii rigorilor unei piete comune,
tocmai de aceea conservatorii romani, prin valorile pe care le promoveaza, doresc sa confere
nationalitatii lor o eticheta de excelenta specifica, astfel incat ea sa nu fie mai buna sau mai rea
decat altele asemenea, ci complementara si tolerata.

Nationalismul nostru se indreapta mai mult spre rigoarea economica. În virtutea

contractului simbolic dintre guvernanti si guvernati, singura forma de patriotism care trebuie
acceptata este cea care promoveaza binele comun in granitele recunoscute international. Un
roman trebuie sa se simta patriot pentru ca apartine unei culturi de sine statatoare, pentru ca este
egal cu alti cetateni europeni de alte nationalitati, pentru ca meritele sale sunt recunoscute ca fiind
ale unei comunitati de cultura specifica.

Partidul Conservator vede patriotismul ca o manifestare in spirit olimpic. O competitie in

care, chiar daca nu castigi mereu, esti cel putin la fel de mandru pentru simplul fapt ca participi la
ea din partea alor tai.

12.4. Partidul Conservator (România , 1880 – 1918)

Partidul Conservator a fost între 1880[1] și 1918 una dintre cele două forțe politice
principalele din România, cealaltă fiind Partidul Național Liberal. A fost partid de guvernare timp de
14 ani, mai mult de o treime din existența sa.
A fost fondat pe 3 februarie 1880 în București, pe baza unor doctrine ale diverselor grupuri
conservatoare existente dinainte. Precursorii partidului au fost gruparea politică "Juna Dreaptă"
(Noiembrie 1868), și ziarul Timpul (fondat martie 1876).[1]
Partidul se baza pe susținerea marilor proprietari de pământ, burghezia, și a unor
intelectuali. Politica economică se baza pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau nici
investițiilor în industria grea.
Răscoala țărănească din 1907 a demonstrat necesitatea efectuării unor reforme pe scena
politică și socială din România. Acesta este motivul pentru care conservatorii au acceptat în 1913 o
serie de reforme, cum ar fi votul universal, promovat de liberali. După Marea Unire a Transilvaniei
cu România, conservatorii nu au mai jucat însă un rol important în Politica României.
La începutul secolului XX, partidul a suferit mai multe rupturi. În ianuarie 1908, Take
Ionescu a părăsit partidul pentru a forma Partidul Conservator-Democrat (PCD). În mai 1915, a
părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susținea intrarea în primul război

6
mondial de partea Antantei; în octombrie 1916, grupările lui Filipescu și Ionescu au fuzionat
în Partidul Conservator Naționalist.[2]
În perioada 1918–1919 partidul s-a rupt în Partidul Conservator-Democrat (care a fuzionat în
1922 cu Partidul Național-Țărănesc) și Partidul Conservator-Progresist.[3]
Guverne formate

 Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888)

 Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889)
 Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889)
 George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891)
 Ion Emanuel Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891)
 Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895)
 Gheorghe Grigore Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900)
 Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901)
 Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907)
 Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912)
 Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913)
 Alexandru Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918)

Președinții partidului


Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (februarie–septembrie 1880)

Lascăr Catargiu (1880-1899)

Ion Emanuel Florescu (1891)

7


Petre P. Carp (1907-1913)

Titu Maiorescu (1913-1917)

8
 CURS 13: DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE

13.1 Noţiuni introductive

13.2 Tipuri de doctrine politice

13.1 Noţiuni introductive

Doctrina - în general - reprezintă o concepţie închegată coerentă, care, pe baza,
unor principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă, interesele şi poziţia unor
grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor
principii călăuzitoare.
Tipuri de doctrine:
- doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialităţii lumii,
idealiste exprimate prin principiul spiritualităţii lumii);
- doctrine religioase (creştine, musulmane, budiste etc.);
- doctrine economice (economia de piaţă, economia centralizată etc.);
- doctrine militare (de apărare naţională, de hegemonie, de expansiune, de
alianţă etc.);
- doctrine politice (privesc organizarea şi conducerea societăţii).

Doctrinele politice (lat.doctrina - învăţătură) - constituie un sistem de idei, teze,

principii, concepţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii
politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul
instituţiilor şi a clasei politice, la relaţiile dintre guvernaţi şi guvernanţi.
"Sistem închegat de principii care interpretează în mod coerent realitatea politică
şi recomandă o modalitate de acţiune în funcţie de scopuri" (Dicţionar politic).

Rolul doctrinelor politice:

- de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupărilor sociale şi
a conducătorilor lor;
- de a prospecta direcţiile de dezvoltare a statelor în care se acţionează;
- de a promova idealurile şi programele de acţiuni;
- de a menţine în echilibru sistemul social global şi de a oferi alternative la
rezolvarea crizelor apărute şi la asumarea guvernării.

În elaborarea doctrinelor politice se au în vedere următorii factori:

- condiţiile social-istorice specifice;
- nivelul de civilizaţie atins în societate sau în epocă;
- fenomenul politic internaţional;
- cerinţele progresului istoric;
- tradiţiile doctrinar istorice;
Conţinutul doctrinelor politice se regăseşte în Constituţia şi legislaţia statelor în
programele și statutele organizațiilor politice.
Doctrinele politice se împart în două categorii:
- doctrine privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii (reprezintă
voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept);
- doctrine politice privind organizarea şi conducerea dictatorială a societăţii
(nesocotesc voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului totalitar).

Din prima categorie fac parte:

- doctrine politice liberale şi noliberale;
- doctrine conservatoare şi neoconservatoare;
- doctrine democrat - creştine;
- doctrine social - democratice;
Din categoria a doua fac parte:
- doctrina politică fascistă;
- doctrina politică comunistă;
- doctrine politice rasiste;
- doctrine politice elitiste;
- doctrine militariste etc.
Doctrinele politice tehnocratice - sunt de graniţă între cele două categorii.
Constau în faptul că în organele puterii trebuie promovaţi specialiştii, tehnocraţii, care
să ia decizii nu în raport cu interesele de grup ci numai potivit cu elementele evidenţiate
de ştiinţă, făcând abstracţie de poziţiile diferite ale diferitelor grupări.
Doctrinele tehnocrate pot conduce la:
- organizarea şi conducerea democratică a societăţii, când specialiştii sunt
expresia voinţei cetăţenilor, când îmbină ştiinţa cu politica;
- deschiderea unor regimuri politice dictatoriale când se face adstracţie de
factorul politic, de voinţa cetăţenilor.

13.2 Tipuri de doctrine politice

Universul actual al doctrinelor politice este refluxul ideologico-doctrinar al

transformărilor social-politice, economice, culturale, parcurse de omenire în ultimile 2-
3 secole, odată cu intrarea acesteia, prin revoluţia industrială şi ascensiunea
capitalismului.
Saltul de la societăţile preindustriale la cele industriale s-a împletit cu apariţia şi
evoluţia gândirii liberale care a susţinut ascensiunea burgheziei şi a orânduirii
capitaliste.
Conservatorismul clasic, contrapondere la liberalismul democratic,
concentrează, în general, interesele cercurilor antidemocratice, radicale ale capitalului,
latifundei, armatei. A fost reacţiunea aristocraţiei feudale şi a altor categorii interesate -
biserică, armată împotriva revoluţiei burgheze.
 Apariţia la mijlocul secolului XIX a marxismului a însemnat naşterea
socialismului revoluţionar ca doctrină politică a proleteriatului, vizând transformarea
radicală a societăţii capitaliste pe calea luptei de clasă şi instaurarea dictaturii
proletariatului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea în cadrul mişcării socialiste a apărut social-
democraţia - alternativă reformistă - moderată la socialismul revoluţionar.
După primul război mondial începe activizarea extremei drepte şi apariţia
doctrinelor şi mişcărilor fasciste.

13.2.1. Liberalismul şi neoliberalismul

Geneza sa se regăseşte în gândirea politică revoluţionară din Anglia secolului al
XVII şi a Franţei secolului al XVIII-lea considerând individul şi libertatea sa drept
valorile supreme ale vieţii.
Doctrina liberală a optat, iniţial, pentru monarhia constituţională şi pentru
separaţia şi echilibrul puterilor în stat.
Benjamin Constant sublinia că libertatea este triumful individului atât asupra
autorităţii care vrea să domnească prin despotism, cât şi asupra maselor care reclamă
dreptul de a supune minoritatea, majorităţii.
Societatea este formată din indivizi liberi să-şi satisfacă scopurile, acţionând din
proprie iniţiativă după cum le dictează interesele, statul rămâne un garant al libertăţii
individuale.
În privinţa economiei, valoarea supremă este proprietatea privată iar libera
concurenţă este pârghie a dezvoltării. Adan Smith observă că în contextul pieţei
"strategiile individuale" conduse de o "mână invizibilă" concură pentru realizarea
fericirii tuturor.
Statul trebuie să asigure domnia justiţiei, securitatea indivizilor şi toleranţa faţă
de diversitatea opiniilor politice şi credinţelor religioase. (Rolul unui "paznic de noapte"
sau al unui "jandarm".
Liberalismul a evoluat de la cel anarhic iniţiat de Max Stirner (1805-1856) care
în lucrarea "Unicul şi proprietatea sa" - 1844 susţinea că omul este unic un "Dumnezeu"
care trebuie eliberat din chingile societăţii. Statul, biserica, societatea trebuie înlocuite
prin "Eu".
Statul susţinea Ludwing von Mises (1887-1983) trebuie să se limiteze la anumite
funcţii legislative şi poliţieneşti.
Economia de piaţă este un principiu fundamental al liberalismului iar
proprietatea particulară produce civilizaţie.
Libertatea individuală nu trebuie să puna în pericol libertatea altuia.
În privinţa moralităţii se apreciază că oamenii prosperă prin competiţie nu prin
solidaritate.
Toate instituțiile nu sunt rod al gândirii ci rezultat al regulilor cererii și ofertei.
Moralitatea este dată de economisire, respectul proprietății private, onestitate
contractuală. Ea este situată între instinct și rațiune, stimulează supraviețuirea iar
coordonarea prin piață a activităților individuale, formează comportamentul economic.
 Neoliberalismul
Este o doctrină liberală reajustată în raport cu schimbările care au avut loc pe
parcursul secolului XX pentru a spori atractivitatea doctrinei în rândurile populaţiei.
S-a introdus teza reglării sociale a ordinii spontane, generate de economia de
piaţă, cu reglementarea protecţiei sociale prin măsuri etatiste. Raportul dintre iniţiativa
individuală în economia de piaţă şi rolul statului în socitate a dat substanţă unei
diversităţi de forme ale neoliberalismului - de la cele care militează pentru un "stat al
bunăstării: sau concentrarea economiei prin stat, până la orientările "nostalgice" ale
tezelor liberalismului clasic.
Neoliberalismul a fost fondat de către Jeremie Benthan (1748-1832) şi John
Stuart Mil (1806-1873).
Statul, prin funcţia sa normativă, trebuie să intervină pentru a crea condiţii
proprii dezvoltării individuale prin lupta contra ignoranţei, mizeriei, bolilor şi condiţiilor
proaste de locuit.
John Maynard Keynes (1883-1946) susţine că statul prin intermediul
cheltuielilor publice - instrument principal pentru orientarea economiei de către stat
provoacă creşterea locurilor de muncă, iar prin impozite şi alte măsuri realizează o
redistribuire a veniturilor.
Alţi gânditori precum F.A.von Haylk a pus în discuţie "intervenţiile perverse"
ale statului care ar crea o mentalitate de "întreţinut" ce ar putea ucide spiritul de iniţiativă
ca şi voinţa de a crea bogăţie.

13.2.2. Social-democraţia
Doctrina social-democrată s-a clădit pe temelia epistemică a evoluţismului
sociologic şi cea morală a umanismului şi respectării dreptului individual de alegere şi
decizie.
Teoria evolutismului sociologic susţine continuitatea şi gradualitatea schimbării
sociale, prin reforme declanşate în interiorul aceleaşi ordini sociale.
Social-democraţia, reprezintă o concepţie şi mişcare politică apărută în secolul
al XIX-lea care cuprindea atât orientări marxiste, cât şi nemarxiste.
Conceptul de social-democraţie acoperă realităţi politice, istorice diferite în
funcţie de ţări, partide şi particularităţi ale luptei politice.
În esența ei, social-democrația a pornit de la propunerea unor valori ca:
libertatea, democraţia, echitatea, justiţia, solidaritatea, autonomia, pluralismul politic,
diversitatea formelor de proprietate.
Transformarea în practică a acestor valori s-a impus după al doilea război
mondial când partidele de asemenea orientare au ajuns la putere. Aceasta s-a datorat
orientării spre "o nouă ordine economică şi socială" care a condus la o democraţie largă,
la îmbinarea planificării şi concurenţei prin controlul politic al forţelor economice, prin
socializare şi eficienţă pe calea colaborării factorilor producţiei, ca şi prin politici
protecţioniste în domeniul social.
Valorile fundamentale ale social-democraţiei sunt înscrise în triada
conceptuală - libertate, justiţie, solidaritate- din care decurg celelalte teme şi soluţii
democratice privind rolul statului, democraţia socială, autoconducerea, autogestionarea
politica socială etc.
Libertatea şi justiţia antrenează responsabilitatea. La rândul ei, responsabilitatea
individuală şi colectivă presupune solidaritatea bazată pe raporturi de echitate şi
comunicare între oameni.
În ideea fostului preşedinte al R.F.G., Gustav Heineman, statul "înseamnă noi
toţi şi fiecare dintre noi în particular", iar W.Brandt consideră că social-democraţia
trebuie să conceapă statul ca o "comunitate juridică a poporului pe care noi o însărcinăm
să vegheze la menţinerea securităţii, libertăţii şi justiţiei".
Autoritatea statului social-democrat trebuie să se bazeze pe consens şi pe
constrângeri obţinute prin alegeri libere, competenţă intelectuală şi statut moral, care la
rândul ei, trebuie să suporte controlul social şi să poată fi revocată.
În plan economic se pledează pentru îmbinarea planificării şi concurenţei prin
controlul politic al forţelor economice, colaborarea muncitorilor la gestionarea
întreprinderilor.
Iniţiativa particulară, proprietatea privată sunt acceptate atâta timp cât nu se
crează inegalităţi economice, surse de conflicte sociale.
Ca teorie şi practică politică de guvernare, social-democraţia are trăsături
generale, dar poartă şi semnele unor particularităţi precum în Franţa, Germania, Suedia,
Austria, Spania etc.
Social-democraţia a realizat, în modalităţi diferite, un sistem politic bazat pe
factori obiectivi şi subiectivi precum:
- proprietatea publică şi proprietatea individuală;
- gestiunea socială şi cea particulară;
- negocierea principiilor privind salarizarea;
- creditul;
- controlul investiţiilor;
- fiscalitatea;
- sufragiul universal, etc.
Puterea majorităţii nu trebuie să facă abstracţie de interesele minorităţii.

13.2.3. Democraţia creştină

Este o mişcare ce promovează în viaţa politică principiile democraţiei în asociere
cu principiile filosofiei şi eticii creştine prin care ordinea socială creată la revoluţia
industrială a făcut ca munca să fie supusă cererii şi ofertei iar puterea trebuie să intervină
pentru a apăra drepturile celor slabi.
Începutul s-a făcut în cadrul organizaţiilor. "Acţiunea catolică" ulterior apărând
partidele democrat creştine. Primul partid a fost Partidul Popular Italian întemeiat după
primul război mondial de către preotul Luigi Sturzo din Caltagirone (Sicilia). După al
doilea război mondial au apărut numeroase partide democrat creştine în Europa
(Mişcarea Populară Republicană în Franţa, Partidul Democrat Creştin în Italia, Uniunea
Democrat Creştină în Germania etc) şi în America Latină (Uniunea Civică în Paraguay,
Falanga Naţională în Chile, Partidul Social-Creştin în Venezuela etc.)
 În ciuda originii sale catolice, mişcarea democrat creştină nu a avut legături
privilegiate cu Papa. Papalitatea s-a distanţat faţă de orice model de "ordine social-
creştină" ceea ce a condus la deschideri către creştinii necatolici care au creat partide cu
această orientare. Ele au devenit partide aconfesionale, separând câmpul acţiunii politice
de cel religios.
Doctrinar, democraţia creştină urmăreşte, atât individualismul, cât şi
colectivismul şi se caracterizează prin repere pragmatice precum:
- echilibrarea raporturilor dintre puterea centrală şi instituţiile reprezentative
naţionale şi locale a căror activitate trebuie să prevaleze în timp de normalitate;
- combinarea raţională între interesul naţiunii (care este imprescriptibil) şi
alianţele internaţionale convenabile, servind pacea mondială;
- sprijinirea autorităţii politice şi juridice a statului şi apărarea autorităţii
spirituale.
Aceste repere urmăresc să satisfacă în plan social-politic valori precum:
proprietatea şi munca; inegalitatea naturală şi egalitatea morală; disciplina şi libertatea;
familia şi statul; naţionalismul şi ecumenismul etc.
Democraţia creştină este un curent de centru aplicând principiile democraţiei
creştine pentru realizarea solidarităţii tuturor categoriilor sociale în zonele în care
trăiesc pe plan naţional, zonal sau mondial (principiu opus egoismului liberal şi urii de
clasă), statul obligându-se să sprijine activitatea persoanelor, autoadministrarea, lăsând
loc liber iniţiativei particulare dar şi responsabilităţii statului în realizarea binelui social.
În domeniul vieţii politice se promovează realizarea democraţiei depline
pluraliste, militându-se pentru o democrație comunitară, participativă în care persoana
umană să devină elementul principal, căreia să i se garanteze demnitatea și libertatea.
În planul economiei şi vieţii sociale au fost asimilate concepţiile Şcolii de la
Fribourg ale protestanţilor Muller Armack şi Ludwig Erhard despre economia socială
de piaţă. (În R.F.G. - Uniunea Creştin-Democrată).
În România, orientarea democrat creştină este îmbrăţişată, după 1989, de către
P.N.T.C.D.

13.2.4. Naţionalismul

Doctrina politică a naţionalismului, derivată din conceptul de naţiune şi din

raţiuni ale interesului naţional este politica independenţei politice şi economice, cauza
survenităţii şi prosperităţii propriei naţiuni.
Naţionalismul a apărut şi s-a manifestat mai puternic în secolele al XVIII-lea şi
al XIX-lea, odată cu formarea primelor naţiuni şi în procesul consolidării statelor
naţionale, căpătând semnificaţii diverse şi contradictorii în secolul al XX-lea.
Doctrina naţionalistă se cere a fi analizată din cel puţin două perspective:
● O primă perspectivă ar fi aceea în care defineşte naţionalismul ca manifestare
a caracterului naţional al unui popor şi conştientizarea unor interese. Din acest punct de
vedere, naţionalismul îndeplineşte un rol pozitiv: industrializarea societăţilor moderne
au creat terenul afirmării naţionale, iar identitatea naţională s-a exprimat şi a fost
recunoscută în raport cu alte comunităţi naţionale.
 Naţionalismul se exprimă pe două căi care se întrepătrund-politicul şi etnicul-
echilibrul sau dezechilibrul dintre acestea putând face din naţionalism o concepţie
avansată sau retrogrală. Numit "sufletul politic al unui corp etnic", naţionalismul poate
evolua constructiv sau distructiv. O politică îndreptată spre lupta pentru afirmarea
demnităţii naţionale şi a valorilor creative etnic, atunci se crează terenul propice pentru
degenerarea lui în şovinism şi xenofobie.
● A doua ipostază a naţionalismului se manifestă prin exacerbarea sentimentului
naţional, prin intoleranţă şi agresivitate faţă de alte popoare sau grupări etnice. Poate
deveni expresia unui etnocentrism deformat structural, care îndeplineşte un rol
distructiv, devenind o mişcare extremistă în contradicţie cu spiritul civilizaţiei
contemporane.
Naţional-socialismul şi fascismul au combinat până la delir revendicarea puterii
statului şi pretinsele interese ale naţiunii, iar sub masca internaţionalismului s-a
dezvoltat o altă structură de aservire "o logică naţionalistă", care chiar dacă s-a
transformat într-un instrument de teroare, a avut şi o anumită atractivitate.
Doctrina naţionalismului se manifestă, acum, contradictoriu unele curente ţin
pasul cu istoria, oglindind procesele ccooperării internaţionale, altele marcând eforturi
de adaptare, iar altele caută să reînvie vechiul naţionalism, egoismul național.

13.2.5. Conservatorismul şi neconservatorismul

Reprezintă o atitudine politică care izvorăşte din dorinţa conservării stărilor de

lucruri existente. Fondator este considerat Edmund Burke (1729 - 1797), politician
englez care pleda pentru apărarea ordinii tradiţionale, susţinând schimbările treptate
(moderate).
Conservatorismul are trei părţi distincte:
- atitudinea faţă de societate;
- idealul de guvernare;
- practica politică.
Conservatoriştii susţin că societatea este anterioară indivizilor ce o compun, ei
fiind un produs social artificial.
Statul trebuie să fie deasupra instituţiilor autonome care-şi vor păstra principiile
proprii de dezvoltare.
Conservatorismul se opune susţinerii soluţiilor radicale în actul de guvernare.
Neoconservatorismul desemnează acele sisteme de idei care urmăresc, fie să
adapteze la realităţile zilei idei conservatoare, fie idei conservatoare faţă de cerinţele
actuale ale realizării progresului social-general.
Conservatorismul şi neoconservatorismul au în comun:
- inegalitatea socială a oamneilor;
- elitismul;
- primatul statului în raport cu individul;
 - teoria noii ordini interne a capitalismului (societatea capitalistă liberală a dus
la omogenizarea societăţii - neputinţa de a guverna - şi, de aceea, se impune o
conducere elitistă).

Anexa 1

DOCTRINE POLITICE

DOCTRINE POLITICE

DEMOCRATICE DICTATORIALE

• LIBERALE • FASCISTE
• NEOLIBERALE • COMUNISTE
• CONSERVATOARE • RASISTE
• DEMOCRAT-CREŞTINE • ELITISTE
• SOCIAL-DEMOCRATICE • MILITARISTE
ETC. ETC.
 Anexa 2
1. LIBERALISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL
(Caracteristici)

A. LIBERALISMUL:
• Forma de guvernare: monarhie costituţională, republicană
• Statul: - domnia justiţiei, securitatea şi toleranţa.
- rolul - "paznic poliţienesc de noapte", "jandarm", legislativ;
• Individul: - libertate deplină, iniţiativă, protecţie
- competiţie, nu solidaritate
• Economia: - de piaţă, proprietatea privată;
- totul este un rezultat al cererii şi ofertei.
• Moralitatea: - economisire, respectul proprietăţii, onestitate contractuală.

B. NEOLIBERALISMUL:
• Forma de guvernare: monarhie sau republică;
• Statul: "stat al bunăstării", funcţie normativă în economie, viaţa socială,
reprezentare internaţională.
• Individul: libertate, iniţiativă, protecţie, competiţie, respectul legii;
• Economia: de piaţă cu pârghii de reglarea ce aparţin statului.
• Moralitatea: respectul proprietăţii.

Anexa 3
2. SOCIAL - DEMOCRAŢIA

• Valorile fundamentale: libertate, justiţie, solidaritate, echitate, autonomia,

pluralismul politic, diversitatea formelor de
proprietate, eficienţă, colaborare, responsabilitate
individuală şi colectivă, comunicare, creditul.
• Statul: democrat prin alegeri libere, sub controlul social, protecţia socială.
• Economia: îmbinarea planificării şi concurenţei, controlul politic în
economie, participarea muncitorilor la gestionarea
întreprinderilor, iniţiativa particulară, proprietatea
primată, negocierea principiilor privind salarizarea

9
 Anexa 4
3. DEMOCRAŢIA -CREŞTINĂ
• Promovează: principiile democraţiei în asociere cu principiile filosofiei
eticii creştine.
• Principii: - echilibrarea raporturilor dintre puterea centrală şi cele locale;
- combinarea raţională a interesului naţiunii cu cel
internaţional;
- sporirea autorităţii politice şi juridice a statului în apărarea
autorităţii spirituale.
• Valori: proprietatea şi munca, inegalitatea naturală şi egalitatea morală,
disciplina şi libertatea, familia şi statul, naţionalismul şi
ecumemismul, solidaritatea tuturor categoriilor sociale,
demnitatea persoanei.
• Statul: responsabil în asigurarea binelui social, democraţia comunitară,
pluralismul politic.
• Economia: economie socială de piaţă.

Anexa.5

4. NAŢIONALISMUL
• Promovează: valorile naţionale: independenţă suveranitate, cultură, interesul
naţional, identitatea naţională.
• Statul: puternic, în măsură să asigure dezvoltarea naţională şi dăinuirea
naţiei.
• Valori: demnitate naţională, valorile creştine
• Experimente: naţional-socialismul, fascismul.

10