I.

Apariția sociologiei

 apărută la începutul secolului al XVIII-lea

 conceptul de sociologie îi aparține lui Auguste Comte, în lucrarea „Curs de filosofie
pozitivă”
 studiază și explică legile lumii sociale
 este o știință deoarece întrunește criteriile științelor, precum cele ale matematicilor,
biologiei etc.
 ȘTIINȚĂ:
o are un obiect de studiu (societatea în toate manifestările sale);
o are legi:
 Legea celor 3 stadii;
 Legea predicției creatoare (se folosește pentru a manifesta gânduri; orice
situație definită ca fiind reală, devine reală prin însăși natura definirii
sale, fiind reală);
 Legea imitației.
o are metode (observația, interviul, experimentul, documentarea, comparația).
 Sociologia a fost numită de Comte „cea mai complexă dintre științe”;
 D.p.d.v. etimologic, sociologia provine din „socio”+„logos”;
 Contextul apariției: începuturile modernității și revoluțiile industrială și franceză,
schimbările politice din secolul al XIX-lea.

Domeniile sociologiei sunt multiple. Ele marchează o multitudine de sectoare ale vieții sociale,
deoarece sociologia urmăreste felul în care funcționează și se manifestă diferite domenii în plan
social.
Astfel, avem:

o sociologia muncii;
o sociologia culturii;
o sociologia schimbării sociale;
o sociologia economiei etc.

Domeniile de cercetare ale sociologiei se structurează pe o arie spațio-temporală, adică ele

trebuie studiate, ținându-se cont de spațiu și timp, respectiv de contextele în care se manifestă.
Temporal, toate fenomenele sociale se cristalizează în timp și ele prezintă cauzalități distincte
în funcție de timpul în care se manifestă.
ex.: piața muncii, în perioada comunistă, avea o anumită structură și o anumită funcționalitate.
Ea diferă de perioada interbelică și de ceea ce a urmat căderii comunismului. Astfel, se constată
o modificare în timp a profesiilor, a veniturilor, o creștere a mobilității pe piața muncii, slăbirea
siguranței locurilor de muncă odată cu liberalizarea pieței, se multiplică criteriile de selecție și
promovarea etc.
D.p.d.v. spațial, această dimensiune a domeniilor de cunoaștere sociologică are în atenție
contextele sociale specifice fiecărui spațiu în care se realizează o cercetare, adică valori și date
culturale și mentale.

În concluzie, sociologia este știința care studiază socialul în multitudinea manifestărilor sale
într-un mod parțial, fragmentar sau local și care urmărește să înțeleagă și să explice funcționarea
sa, furnizând predicții și soluții
I. Elemente de epistemologie

Epistemologia provine din grecescul „episteme” + „logie”= știința despre cunoaștere.

Întrebările la care încearcă să răspundă epistemologia socială sunt:

1. Este posibilă cunoașterea socială?

2. Obiectivitatea este posibilă în cunoașterea socială?
3. Este suficientă înțelegerea cauzală a fenomenelor?
4. Ce este semnificativ și ce nu este pentru realitatea socială?
5. Care sunt cele mai potrivite formule metodologice pentru a aborda realitatea
socială?
6. Poate fi modelizată societatea?

Tipuri de abordare sociologică:

1. Fenomenele sociale trebuie explicate prin ele însele.

2. Comprehensiunea fenomenelor sociale.
3. De la hermeneutica socială la o hermeneutică a negativului. (hermeneutică-interpretare)
4. Modelizare și narațiune.

26.10.2021
Există mai multe tipuri de cercetare:

1. Fenomenele sociale trebuie explicate prin ele însele.

Acest tip de cunoaștere este o cunoaștere prin cauze.

Ex.: de ce lumea este nemulțumită de x lucru.
Această abordare este susținută de autori, precum: Auguste Comte (cauzele pot fi aflate prin
observație), Emile Durkheim (cauzele pot fi aflate socotind fenomenele sociale ca lucruri), Karl
Marx (accentuează rolul materialismului în cunoașterea cauzei).

Auguste Comte statutează o necesitate conform căreia fenomenele sociale trebuie să fie
considerate ca fapte.

 Faptele, în viziunea sa, au statut existențial autonom.

  Faptele sunt obiective (elemente vizibile, concrete și măsurabile).
 Faptele sociale sunt guvernate de legi obiective (există o logică, o rațiune în spatele lor).
 De asemenea, există perioade de liniște socială, urmate de tulburări sociale.

*niciodată oamenii de știință nu cad de acord asupra unor opinii, fiecare are o parte de adevăr*

Emile Durkheim spune că fenomenele sociale trebuie analizate ca lucruri și ele au un caracter
exterior și contrângător.
*există fenomene multiple
ex.: șomajul
*astfel de fenomene extreme (pandemii, epidemii, calamități naturale, războaie) nu sunt
predictibile, au magnitudine sociale generale etc.
(Lebăda neagră - carte recomandată)
Karl Marx propune o abordare materialistă și dialectică a societății.

 Omul este subjugat elementului material.

 Acest acces la resurse propune o scindare (împărțire) a societății în buni și răi, muncitori
și nemuncitori, țărănime și intelectuali etc.
 Conștiința nu determină modul în care oamenii își organizează viața.
 Conștiința este doar o reflectare a vieții reale.
 Din această pricină, el vorbește de un determinism obiectiv.
 În aceste condiții, se accentuează rolul științei.
 Pentru el, istoria umană și societatea sunt rezultatul evoluției luptei de clasă pentru
bunurile materiale (este vorba de o dorință de a accede la resurse).

În concluzie, plecând de la cele 3 perspective enunțate mai sus, societatea reprezintă cauza
tuturor lucrurilor și fenomenelor sociale.
ex.: - religia are o cauză socială.

 știința are o cauză socială

 comportamentul uman are o origine socială

Societatea trebuie să ofere și soluții acestor probleme.

O astfel de abordare deresponsabilizează individul.

John Stuart Mill - este un sociolog utilitarist, adept al cunoașterii cauzale și consideră că
studiul societății poate fi realizat cu ajutorul psihologiei sociale, iar legile dezvoltării trebuie
să fie explicate cu ajutorul naturii umane a legilor spiritului.
Vilfredo Pareto, în Tratatul de Sociologie Generală (1916), afirmă că acțiunile sociale se
împart în acțiuni logice (bazate pe raționament) și acțiuni nonlogice (bazate pe stări psihice,
sentimente).
Acțiunile nonlogice se împart în:
 o reziduuri, care sunt stabile, au o anume latență și rezistă în timp
o derivatele, care sunt manifestări variabile ale reziduurilor (ex.: frica de viitor)

Acțiunile logice sunt cele care pot fi verificate.

Știința este formată din mai multe nuanțe.

02.11.2021

2. Comprehensiunea fenomenelor sociale

comprehensiune = înțelegere
Max Weber, W. Dilthoy
Conform acestei abordări, înțelegerea fenomenelor sociale este mult mai importantă decât
aflarea cauzelor lor.
Conform paradigmei disputelor metodelor, există două maniere de înțelegere a socialului:
explicația și înțelegerea.
Susținătorii celor două au întreținut polemici și au încercat fiecare să demonstreze utilitatea
demersurilor lor.
În spațiul german există două mari perspective privind înțeleregerea fenomenelor sociale. Prima
accepțiune este cea lansată de Dilthoy.
El propune o formă de înțelegere prin interpretare, metoda susținută de el este hermeneutica.
Aceasta curprinde toate metodele de interpretare. Fenomenele sociale nu pot fi explicate
precum cele naturale. Fenomenele sociale trebuie interpretate, deoarece ele sunt pline de sens.
ex.: Un părinte își mustră copilul. A încercat diferite metode prin care să își educe copilul,
părintele este frtustrat în fața familiei lărgite, părintele are aspirații mare cu copilul, iar el nu
are un orizont clar.
Al doilea înțeles pe care îl aducem în atenție este cel al lui Max Weber. Acesta consideră
sociologia ca fiind o știință a acțiunii colective. Viziunea sa este inspirată într-o anumită măsură
de perspective marxiste. Totuși, sociologul german consideră că sociologia nu trebuie să
elucideze cauzele unui fenomen, ci să înțeleagă motivele existenței sale.

3. Hermeneutica socială și hermeneutica negativului în plan social

Negativul reprezintă ceea ce este invizibil, aparent nesemnificativ, ceea ce este situat în zonele
obscure, de umbră ale fenomenelor sociale. Adesea, însăși fenomenele sociale nesemnificative
și lipsite de vizibilitate pot forma acel negativ care să ajute la interpretarea și înțelegerea
societății.
„Partea nevăzută decide totul” - H.R. Patapievici
Î: 1. Ce anume este semnificativ în cercetarea și înțelegerea unui fenomen social?
R: 1. Ceea ce este vizibil, manifest măsurabil și are o anumită răspândire.
2. Ceea ce reprezintă partea invizibilă și stă în spatele fenomenului social.

Autori care au dezvolat metoda hermeneutică: Mircea Eliade, Ioan Petru Culiano, Moshe Idel.
Mircea Eliade și hermeneutica creatoare
Acest gen de hermeneutică (interpretare) se răsfrânge asupra autorului, îmbogățind cunoștința
și viața sa. Hermeneutica pe care o propune Eliade se sprijină în special pe date culturale
profunde (ideea de sacru, mitologie etc.).
Mircea Eliade consideră că viața socială și dramele existențiale au o anumită semnificație
transistorică (dincolo de istorie, de timp). Ele golesc existența umană de sens și fac ca omul să
trăiască teroarea istoriei (nazismul, războaiele, totalitarismul, perioada industrializării etc.).
În cazul fenomenelor sociale se pot distinge anumite constante care stau la originea lor:

1. năzuința ierarhică
2. teama/frica de insecuritate
3. spulberarea ordinii sau prezența haosului, a anarhiei
4. controlul corpurilor

09.11.2021

Ioan Petru Culiano (ieșean)

Interpretare de tip fractalic
Această interpretare se realizează pe folosirea unor metode combinatorice, de tip matematic.
Interpretul folosește, așadar, o serie de algoritmi de interpretare. La baza acestei interpretări
stau câteva principii:

1. Fenomenele sociale sunt văzute ca fiind practali (fragmente care fac parte dintr-o
realitate mai amplă)
2. Realitatea și fenomenele sociale se generează pe baza unor largi combinatorice mai
simple sau mai complexe.
3. Numărul de posibilități crește în funcție de complexitatea modelului.
4. Predicțiile cele mai importante și șansele reale de înfăptuire sunt cele care se integrează
cât mai bine contextelor sociale.

ex.: mișcările sociale generate de schimbări sociale de amploare.

Acest gen de analiză de tip fractalic solicită din partea cercetătorilor o parte activă și multă
creativitate. În acest caz, cunoașterea se situează la intersecția dintre obiect și subiect.
Conform acestei abordări, realitatea lumii și realitatea socială este una pur mentală.
Observatorul și cercetătorul pot aduce lumea de la potentialitate la ființă pe baza unui proces
combinatoriu de cunoaștere și înțelegere, folosind o serie de axiome (principii, legi). În această
interpretare de tip fractalic, un rol important îl au fantasmele. Fantasmele reprezinta o serie de
imagini și reprezentări ale realității și nu realitatea însăși.
În concluzie, se poate gândi un model de interpretare și înțelegere de tip combinatoric în științe
sociale. O astfel de înțelegere deschide orizontul cunoașterii intervenției sociale în domeniul
asistenței sociale.
Nivel de educație
-cultura
-inteligenta

Moshe Idel (evreu Român)

Hermeneutica negativului. Interpretarea dincolo de aparențe.

Negativul reprezintă spațiul alb dintre literele și din spatele literelor unui text religios.
Lectura unui text sacru prilejuiește întâlnirea cu autorul divin prin acea ___________ în mintea
cititorului un anumit tip de înțelegere și generează trăiri speciale. O astfel de întreprindere poate
conduce la aflarea adevărului. În cazul realității sociale, Hermeneutica negativului este perfect
aplicabilă.
Practic, trebuie să înțelegem cu adevărat un fenomen social, trebuie să trecem dincolo de ce
este vizibil și manifest și în cazul fenomenelor sociale nu contează mesajul, imaginea,
manifestarea, ce se spune, ce se crede despre, publicitatea, știrile, ci sursa fenomenului.
Ex.: o manifestație publică poate fi:

o Zgomotoasa sau liniștită

o Mică sau de amploare
o Agresiva sau pașnică
o Revendicativa sau de bucurie

Toate acestea pot fi elemente de suprafață care pot fi observabile, măsurabile, interpretate și
chiar manipulate, ceea ce este cu adevărat important sunt cauzele care au generat manifestație,
felul cum s-au mobilizat oamenii, prezența liderilor, logistica din spatele manifestației,
instrumentarea mulțimilor, afirmarea și promovarea unor principii, datele mentale și simbolice.
Atunci când analizăm și interpretam ______________, trebuie să ținem seama de o serie de
date precum:

 Limbajul verbal și
 Simboluri
 Comportamentele mai puțin vizibile
 Studiul reprezentărilor (studiul gunoiului dintr-o locuință)

Rezulta ca de aici în viata sociala apar o serie de probleme constante de care trebuie să ținem
seama:

1. Dorința de afirmare socială

2. Dorința de recunoaștere
3. Nevoia de asociere și socializare
4. Relația noastră cu timpul
5. Relația noastră cu spațiul
6. Relația cu propriul corp
7. Relațiile de putere și dominație

16.11.2021
 4. Modelizare și narațiune

Modelizare
Ea reprezintă capacitatea rezultatelor unei cercetări sociologice de a fi transpuse într-un model
teoretic, matematic sau nul.
Modelizarea presupune faptul că rezultatele unei cercetări comportă un grad ridicat de
generalitate.
Datorită modelizării, se pot face predicții pentru anumite fenomene sociale. Modelizarea
permite folosirea unor modele statistice și matematice de tip combinatoric.
ex.: migrația poate să scadă sau să crească în funcție de anumite aspecte.
Datorită modelizării putem identifica caracterul continuu sau discontinuu al fenomenelor
sociale.
ex.: pandemia - are un caracter discontinuu în momentul de față. Fenomenul nu este corect
identificat. Datele pe care le livrează centrele nu sunt corecte întotdeauna. Deci, care este
metodologia de înregistrare a datelor?

Câțiva autori preocupați de modelizare sunt:

René Thom - Parables et catastophes, Predire n'est pas expliqué.
Benoît Mandelbrot - Obiecte fractale, formă, hazard și dimensiuni.
David Ruelle - Hazard și haos.
Ilia Prigogine și Isabelle Strangers - Noua alianță. Metamorfozele științei.
Gilles Fereole - Interpretarea în științele sociale. Retur la dezbaterea „Explicație - înțelegere”,
în vol. coord. de Cornel Bâlbă, „Interpretare și societate”

o el vorbește despre paradigma complexității în sociologie și arată că:

 există o multitudine de drumuri posibile și de evoluții ale unui fenomen
social;
 ține seama de credințe, contexte și variațiile existene și de o serie de
regresii calculabile;
 orizontul temporal joacă un rol important;
 paradigma complexității solicită din partea cercetătorului suprapunerea
mai multor metode, și anume triangularea metodelor.

Narațiunea
În științele sociale, termenul face trimitere la capacitatea științei de a prezenta, descrie sau nara
un fenomen.
ex.: etnografia - știința care se ocupă cu descrierea popoarelor.
istoria - știință narativă
Sociologia - pe lângă caracterul să predictiv, algoritmic și analitic ar putea fi considerată și o
știință narativă. Din această perspectivă, scopul său este acela de a descrie societatea. Așadar,
cunoașterea socială propune descrierea, înțelegerea, predicția și soluționarea unor probleme. În
sociologie se folosesc o serie de tehnici narative pentru a studia fenomenele sociale:
 o interviul comprehensiv
o povestea vieții

În concluzie, o cercetare sociologică devine mai valoroasă în măsura în care depășește nivelul
descrierii unui fenomen, accesând niveluri mai înalte de cunoaștere.

5. Obiectivitate și subiectivitate

Orice demers sociologic reclamă obiectivitatea din partea cercetătorului. În sociologie, această
obiectivitate se traduce prin:

1. Obiectivitate în cercetare (alegerea metodelor, tehnicilor, teoriilor și

perspectivelor teoretice, culegerea și înregistrarea datelor)
2. Obiectivitate în analiză
3. Obiectivitate în prezentare

Obiectivitatea presupune echidistanță față de obiectul cercetat, folosindu-se de niște mijloace

adecvate de cercetare și asumarea unor perspective teoretice și paradigme adecvate.
În general, există două mari opinii:

1. Obiectivitatea absolută este imposibil de atins.

2. Obiectivitatea poate fi asigurată prin transparență și onestitate științifică.

Mizele obiectivității ar fi acelea de a asigura un rezultat fidel și valid (să exprime realitatea).
De cele mai multe ori, subiectivitatea este condamnată într-o cercetare sociologică. Geani
Vattimo, în lucrarea Societatea transparentă, arată că societatea modernă este dominată de o
„gândire slabă”. Vechile principii și valori care funcționau unitar și care controlau funcționarea
societății sunt înlocuite cu o mulțime de repere schimbătoare, aleatorii, conjuncturale.
Așadar, „societatea transparentă” este o societate în care identificăm o pluralitate de gânduri, o
pluralitate de repere și o pluralitate de adevăruri. Acest fapt înseamnă că există o dificultate de
a concepe istoria ca ceva unitar.
O pluralitate de gânduri generează o pluralitate de adevăruri și acestea, la rândul lor, o
pluralitate de perspective. Din acest motiv, sociologia nu poate să asigure o obiectivitate
absolută, ea poate, însă, studia această lume plurală cu adevărurile sale particulare. Faptul poate
relativiza demersul sociologic în ciuda unor precauții și poate spori subiectivitatea.
În concluzie, capacitatea științei de a permite modelizări nu exclude doza de subiectivism.
Practic, dacă în viața socială vorbim despre adevăruri plurale, atunci trebuie să vorbim și despre
subiectivități asumate.
 GRUPUL ȘI MULȚIMILE

GRUPUL - este un asamblu de persoane caracterizat de o anumită structură și cu o cultură

proprie, rezultat din relațiile și procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său (Cătălin Zamfir
și Lazăr Vlăsceanu - Dicționar de sociologie)

Societatea prezintă o organizare grupală.

Cu reprezentații săi, Thomas Park Mead a dezvoltat un studiu sistematic al grupului; această
școală a definit grupul ca fiind pactul primar social.

O tipologie a grupurilor
În sociologie există mai mule criterii de tipologizare a grupurilor. Charles Tooley, în 1909 în
lucrarea Organizarea Socială, ia în calcul criteriul tipului de relație dintre indivizi.

1. Grupuri primare - familia, relațiile personale și cele bazate pe afectivitate

2. Grupuri secundare - prietenii, colegii și grupurile profesionale, grupuri de interese,
asociații (grupuri formale și contractuale)

Ferdinant Tonies, în funcție de distincția dintre societate și comunitate distinge:

1. Grupuri mici - corespund comunității și sunt marcate de relații afective, directe, valori,
comune și acțiuni reciproce (ex. Comunitățile rurale, etnice, religioase)
2. Grupuri mari - corespund societății (se discută despre popor, națiune, clase sociale și
masele populare)
3. În funcție de tipul de normativitate pe care îl implică:
o Grupuri formale (asociații, grupuri instituționalizate care au norme și
reglementări de funcționare)
o Grupurile non-formale (sunt centrate pe rozolvrea unor sarcini și obiective
imediate; ex. Comisii de verificare, comisii de inițiativă legislativă, grupuri de
lucru
o Grupurile informale (se prezintă ca subgrupuri în cadrul grupurilor formale);
ex.: Grupuri de prieteni care se bazează pe înțelegere și colaboare;
4. În funcție de maniera de raportare a individului
o Grup de apartenență - este grupul cu ale cărui valori te identifici și joacă un rol
important în formarea unei identități sociale (ex; grupul familial, profesional, de
prieteni).
 Se constată o serie de schimbări și o anume mobilitate în ceea ce privește
apartenențele noastre. Așadar, apartența noastră poate varia în funcție de
sociabilitate, experiență socială și de contextele în care ne manifestăm.
 Astfel grupul de origine reprezintă cel mai solid grup de apartenență.
o Grup de referință - este grupul a cărui caracteristici, norme, credințe și valori
sunt
 împărtășite de individ pentru a evolua și acționa.

 Exemplu: cum te identifici în societate (ca om prima dată); pot crea

discriminări dacă se spun alte grupuri de apartenență cum ar fi student,
soție etc.
 Referința de apartență a fost înființată în 1942, iar acest model referențial
este folosit și de autori precum Durkheim, Max Weber, Gabriel Tarde
sau Simmel.

În analiza sociologică, grupul de referință este adesea cuplat cu ideea sau conceptul de frustrare
relativă. Aceasta, poate explica o serie de comportamente paradoxale ale subiecților, ex:
evaluarea unei situații se realizează în raport cu propriul grup de apartenență (o avansare poate
fi socotită ca fiind normală, firească dacă de ea beneficiază majoritatea colegilor de grup; asta
înseamnă ca multe comportamente se raportează la grupul de apartenență).
Necongruența statutului reprezintă o divergență dintre grupul de apartenență și grupul de
referință (adică sunt persoane care se raportează la anumite valori sau norme care nu au de a
face cu grupul de apartenență; cum ar fi românii care merg in străinitate se integrează greu
deoarece grupul de apartenență are alte valori).

Robert Merton spune că alegerea grupului de referință depinde de:

 Prestigiul social al grupului -

 Statutul social al individului -

Parvenitulalege un grup social de referință cu un statut superior celui în care a

funcționat.Deziluzionatulpreferă ca grup de referință unul cu prestigiu inferior grupului de
apartenență (devianță, delicvență).

Există situații în care grupul de referință și cel de apartenență coincid.

 În societate individul nu poate trăi în afara grupului, pentru că grupul exercită influențe
asupra individului (valori, principii, norme, limbaj, modele etc).
 În societate există diferite stadii de integrare și acomodare la grup

semnificative în ceea ce privește participarea la viața.

Un individ poate aparține mai multor grupuri, însă poate manifesta diferențe

 Coeziunea unui grup reprezintă rezultat al tuturor forțelor care acționează asupra
membrilor unui grup, pentru ai determina să ramână impreună. Consensul și
conformitatea variază în funcție de o serie de proprietăți: autonomia, permeabilitatea,
flexibilitatea, participarea.
Din punct de vedere sociologic, un grup este format prin două-trei persoane până la 40 membri.

Stratificarea grupului
Stratificarea presupune mai multe tipuri de stratificare.
În cadrul stratificării pe orizontală constatăm că, în acest caz, predomină preocuparea pentru
respectarea unor norme în conformitate; în acest caz, rolurile nu implică inegalități.
Ex.: grup de prieteni care au anumite reguli, cum ar fi să se întâlnească o dată pe săptămână,
care participă la activități, care se organizează cine să facă o anumită sarcină;

În cazul stratificării pe verticală, membrii acestor grupuri ocupă statusuri inegale, au roluri și
obligații diferite și sunt puternic ierarhizate;
Ex.: profesori- elevi

Conducerea reprezintă procesul de organizare și de exercitare a influenței persoanei ca lider

asupra celorlalți membri ai grupului.

Liderul poate fi:

1. formal - își exercită puterea și autoritatea în virtutea unor reguli și norme, conform fișei
postului;
2. informal - își exercită puterea și autoritatea în funcție de competențe personale, orator,
personalitate în funcție de capacitatea de a socializa.

Prestigiul lor este câștigat datorită experienței, cunoștințelor unor lucruri.

Există situații când liderul formal este identic cu liderul informal.

1. Liderul democratic - identifică mai multe tipologii de lider, care își exercită
autoritatea trasând sarcini, fie transferând responsabilități către toți.
 este liderul care ține seamă de opiniile celorlalți și ia decizii care să
satisfacă pe mai multă lume. În procesul decizional, liderul democratic
va adopta o atitudine comunicativă, știre va sluji de reguli clare de
funcționare.
2. Liderul centrat pe sarcină, nu pe relațiile umane:
 liderii care vor să rezolve problemele și oamenii să fie mulțumiți.
3. Liderul directiv - cel care dă ordine
4. Liderul non directiv - cel care nu dă ordine
5. Liderul distanțat - mai tăcut, nu face o comunicare foarte strânsă cu oamenii (ex.:
familiile regale)
6. Liderul care exercită control - trebuie să știe tot și depășește limitele, vrând să
știe și viața personală a celorlalți
7. Liderul permisiv
8. Liderul apropiat - se poate ca regulile să nu mai fie respectate
Dinamica grupurilor:
În 1945 se definea dinamica grupului ca fiind ansamblul schimbărilor din cadrul unui grup.
Ex.: în cadrul grupurilor de copii din grupuri agresive, depind de lider într-o masură destul de
mare.
Rezistența la schimbare este redusă atunci când normele sunt create în comun și când există
participare.
Ex.: schimbările din școală, profesorii le fac din mod formal.

MULȚIMILE

1. Mulțimile sunt grupări temporale de indivizi în apropiere fizică, fie din întâmplare, fie
deliberat în virtutea unui obiectiv sau interes comun.
2. Mulțimile cuprind o varietate de grupuri umane caracterizate prin manifestări comune,
lipsă de organizare și care prezintă o reacție emoțională la situațiile care se aplică.

Caracteristici ale mulțimii:

 lipsa de stabilitate;
 are un caracter conjuncțional
 sunt marcate de un anumit convenționalism
 se caracterizează printr-o gamă de reacții externe, precum: extaz, agresivitate, angoasă,
furie etc.

O tipologie a mulțimilor:

 mulțimile active (zgomotoase)

 mulțimile pasive

Sociologia mulțimii studiază condiționările sociale și culturale ale comportamentului mulțimii.

Studiază frecvența și amplitudinea reacțiilor. Mai studiază tipul de organizare a mulțimii,
politic, social, economic, cultural și religios.

1. Gabriele Tharde - Legile imitației, 1890

2. Gabriele Tharde - Opinia și mulțimea, 1901
3. Gustave Le Pont - Psihologia mulțimilor, 1896; Mulțimea criminală, 1901
4. Serge Masareici - Mașina de fabricat zei
5. Jarc Ortega Igasset - Revolta maselor

Propune în 1894 înfiițarea „Psihologia mulțimilor”, el consideră că mulțimea îl transformă pe

individ, îl face mai rău.
Mulțimea este una criminală prin definiție. Lingel explică comportamentul mulțimii prin 4
variante:

1. Numărul și densitatea mulțimii

2. Eterogenitatea - ne indică faptul că mulțimea este o ființă nouă
o în orice mulțime eterogenă, se constată iminența apariției unui lider, condiția
este ca existența sa să nu fie efemeră.
o faptul că se întâlnesc mai des
o începe să se organizeze, să-și formeze un grup de acțiune.

3. Contagiunea presupune transmiterea emoțiilor pe orizontală ____

4. Sugestia presupune trasmiterea emoțiilor pe verticală:

o liderii pot să sugerea idei pentru mulțimi, domină controlul.

Gustave Le Bon (1841-1932?) introduce pluralul la mulțime și scrie lucrarea „Psihologia

mulțumilor”, folosind pluralul lucrărilor deoarece dorește să accentueze diversitatea mulțimilor.
De exemplu, avem: mulțimi politice, economice, geografice, religioase sau confesionale,
civice, artistice etc.
Autorul consideră că mulțimea are influență puternică asupra omului. Aceasta înseamnă că
omul poate să regreseze în funcție de predispoziție.
Comportamentul mulțimii nu este neapărat criminal, există și mulțimi eroice, glorioase.
Acesta insistă asupra „unității mentale” a mulțimilor.
Definiție: „Mulțimile reprezintă mii de indivizi separați la un moment dat sub influența unor
manifestări de spirit comun.”

Gabriele Tarde (1843-1904) studiază rolul imitațiilor la nivelul maselor și a mulțimilor. Pentru
el, mulțimea se transformă în masă.

Legile imitației stau la baza funcționării maselor. Ele se bazează pe faptul că omul evoluează
prin interacțiune pe baza convingerilor, interacțiunii și dorinței.
Ele au la baza 3 procese fundamentale:

1. Invenția
2. Imitația
3. Opoziția

Invenția este gândită ca o formulă de adaptare a individului la mulțime. Face parte dintr-un
mecanism al învățării.
Imitația se realizează în progresie geometrică în compania mulțimii și este influențată de factori
fizici, biologici și factori sociali (educație, mediul de proveniență etc.). Acești factori mai pot
fi logici și nonlogici. Afectul precede cogniția (se declanșează mai întâi emoția). Cogniția
precede comportamentul. Ideile precedă cuvintele. Doctrinele precedă gesturile.
Ierarhia structurează căile de propagare a imitațiilor (elita are un rol important).
Receptivitatea față de nou, față de inovație, în cadrul mulțimii variază în cadrul acelui sistem
social, în funcție de raportul dintre tradiție și avangardism.

ACȚIUNILE DE MASĂ
Achim Mihu numește acțiunile de masă ca fiind acțiuni de tip bordeline. Ele se petrec în mediul
social în care se regăsește un număr important de indivizi.
Conform autorului, aceste acțiuni pot fi raționale sau non-raționale. Aceste acțiuni se
caracterizează prin polarizarea specifică stărilor de masă:

1. Toți pentru unul (asta semnifică fascinația pentru un lider charismatic)

2. Toți pentru câțiva (masa este manipulată de o elită, de un grup)
3. Umăr la umăr (masa funcționează ca o turmă, fără lider)
4. Co-acțiunea (polarizarea este dominată de anumiți stimuli - credințe, obiceiuri, zvonuri)

Roger Brown identifică mai multe tipuri de acțiuni de masă:

I. Mulțimile:

1. Mulțimile agresive (terorism, răscoală, revoltă, agresiune, anarhism)

2. Mulțimile de evadare (panică în mulțimile organizate/neorganizate)
3. Mulțimile achizitive (ocuparea unor posturi strategice)
4. Mulțimile expresive (mulțimile zgomotoase care au o recuzită bine pusă la punct,
precum: sloganul, steagul, pancarte, vestimentație, fluiere, eșarfe etc.)

II. Audiențele:

1. Întâmplătoare
2. Intenționate

Achim Mihu identifică următoarele acțiuni de masă:

1. Opinia publică:

o reprezintă o masă de oameni care împărtășesc aceleași idei (ex. Protecția

mediului înconjurător)
o Aceasta reprezintă rezultatul părerilor celor ce se constituie ca un public despre
o problemă sau alta. Publicul nu se confundă niciodată cu populația.
o Astfel, există pericolul generalizării și al presiunii opiniei publice asupra opiniei
personale.
o Opinia publică nu este o cunoaștere științifică a unei stări de spirit.
o Opinia publică nu este logică.
o Opinia publică nu este in acord cu realitatea socială obiectivă

2. Moda:

o este sinonimă cu standardul, imitația, comparația;

 o face parte din cultura cotidiană și se manifestă printr-un model, stil, comportare,
toate asumate prin persuadare, manipulare și reclamă;
o moda este un indicator al modernității, deoarece domină o cultură
consumatoristă, se manifestă prin conformitate și diferențiere, se manifestă prin
permisivitate;

3. Capriciile și nebuniile:

o un comportament bizar, șocant, care are o putere de extindere mare, iar după ce
atinge un punct culminant înregistrează un declin puternic;
o nebuniile reprezintă, dpdv. al acțiunilor de masă un capriciu care devine o
preocupare permanentă (ex.: nebunia lalelelor - 1934).

4. Fanismul:

o reprezintă o mișcare socială prin care mulțimi de indivizi și colectivități fac

pasiune pentru un sport, o personalitate, un stil muzical, o mișcare socială;
o celebrarea excelenței adună mulțimi de oameni și generează fani.

5. Zvonurile:

o acțiune de tip non-rațional, care se propagă în rândul maselor;

o Gordon Allport și Neil Postman arată că procesul răspândirii zvonurilor
cuprinde trei elemente:
 nivelarea;
 cizelarea;
 asimilarea;
o zvonul suferă modificări personale, până când răspunde așteptărilor grupului;
o zvonurile conduc la asumarea unor comportamente și atitudini;

6. Isterie de masă:

o o masă de oameni poate acționa cuprinsă de o teamă inexplicabilă;

o isteria de masă are o viteză foarte mare de propagare ;

7. Mulțimile ca acțiuni de masă:

o mulțimile convenționale:
 aglomerările urbane;
 spectatorii de la un film, un concert;
 suporterii sportivi.
o mulțimile expresive:
 mulțimile dintr-un club;
 mulțimile religioase;
o mulțimile acționale:
  demonstrațiile;
 revoltele;
 lisajul;
 răscoala;
o mulțimile care momesc sau ispitesc:
 Succesibilitatea;
 Anonimitatea;
 Spontaneitatea;
 Vulnerabilitatea și involnerabilitatea.

8. Panica:

o este vorba de o mulțime pusă în fața unui pericol imediat și teama este
explicabilă;

9. Gloata:

o reprezintă o mulțime activă ajunsă într-un stadiu de tensiune ridicată;

o gloata este pe punctul de a săvârși o acțiune nonrațională;
o Charles Allyn arată că gloata este caracterizată prin:
 acut sentiment de frustrare și nemulțumire;
 posedă un mare potențial agresiv;
 nu-și poate controla eficient agresivitatea;
 comunitatea tolerează cauzele frustrării;
 există un număr suficient de extremiști agresivi;
 există un factor precipitator.

10. Răscoala:

o reprezintă o mulțime activă în stare de erupție, având porniri violente și

distructive și fiind puțin structurată (ex. Răscoalele negrilor)

EDUCAȚIA
Educația = un ansamblu de acțiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare și
conducere a învățării individuale și colective.

Educația = un caz particular de socializare care presupune transmiterea de cunoștințe de la o

generație la alta și a conținuturilor și instrumentelor culturale ale unei societăți.

Rolul educației:

1. Transmiterea unui patrimoniu cultural intergenerațional

2. Transmiterea de cunoștințe
3. Stimularea creativității
 4. Exersarea gândirii, memoriei și intelectului
5. Formarea unor deprinderi precum: disciplina, punctualitatea, ordinea și rigoarea.
6. Exersarea vieții într-un mediu organizat și respectarea regulilor.
7. Stimularea competiției și curiozității.
8. Formarea unor caractere și a unor personalități responsabile, autonome, capabile să
înțeleagă locul și rolul lor în viața socială pe baza valorilor asimilate.

Forme ale educației:

A. După nivelul de structurare, distingem:

1. Educația formală:
o planificată, specializată, instituționalizată;
o se construiește pe nivelul de educație și se realizează pe criterii de vârstă.
2. Educația informală
o este un proces permanent de asimilare voluntară și involuntară de atitudini,
modele de comportare sau cunoștințe;
o în acest caz, un rol important îl are familia;
o grupul, comunitatea, mass-media, cărțile, muzica au rol informal;
o extinderea educației informale poate depinde de o serie de factori, precum:
rețeaua socială a fiecăruia, receptivitatea individuală, presiunea socială,
experiența socială.

3. Educația nonformală:

o este realizată de mijloace educative nestandardizate;

o se petrece în afara sistemului de educație ca un răspuns de cerințe sociale și
individuale;
o ex.: conferințe publice, cluburi, case de creație.

Educație și reproducție culturală

Def.: Pierre Bourdieu și Jean Claude Passeron, în 1977, au definit reproducția culturală, aceasta
reprezintă modalitățile prin care școlile, împreună cu alte instituții sociale participă la
perpetuarea unor inegalități sociale de-a lungul generațiilor.
Felul în care sunt formate școlile, determină anumite aspecte formative.

1. Întăresc diferențele sociale

2. Servesc unui grup dominant
3. Exercită o violență
4. Limitează șansele unora și le întăresc pe ale altora
5. Stratifică societatea
6. Școala are puterea de a impune arbitralul cultural

Educația face parte din capitolul cultural al fiecăruia, alături de înțelegerea artelor, de consum,
de obișnuințe și practicile de timp liber.
O acțiune pedagogică poate să fie într-un grup dominant transmițând o anumită viziune. (ex.:
ed. înainte de form. protestantă, 1484).
Biserica a format primele centre educaționale și primele traduceri.

Datorită educației, se inculcă habitusuri. De exemplu:

 copilul învață conduite, reguli morale, modele, după care să cripteze realitatea și să
înțeleagă lumea.
 diploma reprezintă o condiție necesară incerției societății. Ea reprezintă un pașaport
pentru a accede la o anumită condiție socială. Reprezintă un capital simbolic care este
convertit și valorificat social.

Șansele de reușită școlară a copiilor proveniți din clase superioare cresc, deoarece accesează un
sistem de educație, care le este favorabil habitusurilor (obișnuințelor), limbajului, deprinderilor
exersate în familie.
Șansele de reușită școlară scad în rândul copiilor proveniți din rândul claselor sociale mai
modeste, aceasta deoarece:

 se constată o slabă compatibilitate cu mediul și exigențele sociale;

 mediul școlar folosește un limbaj cu care nu sunt familiarizați cei din clasele sociale mai
modeste;
 deoarece se constată o incapacitate a copiilor proveniți din aceste medii de a înțelege
sistemul și mecanismele;
 nu dispun de un capital social care să le permită o bună raportare la actul educațional și
la fixarea unor scopuri precise

Ivan Illich și programa ascunsă

Autorul pune în vedere școlarizarea obligatorie. El analizează educația în corelație cu cerințele
economice, respectarea disciplinei și respectarea ierarhiei.
În opinia sa, rolul școlii este:

 asigurarea supravegherii în custodie;

 distribuirea indivizilor în roluri educaționale;
 transmiterea valorilor dominante
 dobândirea de deprinderi
 dobândirea de cunoștințe acceptate dpdv. social

Școala conduce la un consum pasiv care presupune consumarea necritică a ordinii sociale
existente și este un promotor al egalității.

Codurile limbajului în educație

Basil B. (1924-2000) este preocupat de felul în care:

 aceste inegalități sociale au fost analizate prin prisma competențelor lingvistice

 autorul consideră că limbajul și codurile acumulate în primii ani de viață vor influența
experiența de viață a copiilor.

„Educația formală favorizează un lingvist elaborat și specializat”

IQ și educație

 inteligența reprezintă capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este

esențial de ceea ce nu este esențial, de a rezolva probleme și de a răspunde la situații pe
baza experienței acumulate anterior.
 inteligența poate fi:
o o capacitate genetică
o o capacitate abstractă de a rezolva probleme fără a fi condiționată de alți factori.
 reprezintă mai multe forme de expresie; avem o inteligență socială, una emoțională și
una practică.