LEGILE EREDITĂŢI

Harabagiu Cristina Florentina - Anul 1 Sem 2 Gr 4

DEZVOLTARE UMANĂ

Omul este capabil să se ridice de la senzatia concretă și confuză la simplitatea noțiunii

abstracte; el poate aduce o masă nenumărată de fapte la o idee generală, unică, fixată printr-un
semn; poate prin raționament, să aibă acces la consecințele cele mai complicate sau cele mai
îndepartate și să ghicească viitorul prin prisma trecutului.

Aceasta pentru că el poate compara, judeca, abstrage, generaliza, induce și deduce că

științele, religiile, artele, morala, viața socială și politică s-au născut și apoi si-au continuat
neîncetata lor evoluție. Aceste facultăți sunt atât de minunate încât, prin acumularea
rezultatelor lor, au făcut din om o ființă aparte în natură.

A cerceta dacă ele sunt transmisibile prin ereditate înseamnă, deci a cerceta daca viața
psihologică, sub forma cea mai înaltă, este supusă acestei legi biologice. Problema, asa cum ni
se pune, este deci urmatoarea: sunt modurile superioare ale inteligenței transmisibile, asa cum
sunt modurile inferioare? Ca să răspundem la acceastă întrebare, vom examina chestiunea din
dublul punct de vedere al teoriei și al faptelor, al logicii și al experinței.

Așadar raționamentul ne va arata mai întâi că ereditatea inteligenței este posibilă,

experiența ne va arăta dupa aceea că este reală.

Orice cercetare asupra naturii ultime a inteligenței trebuie să ducă în mod necesar la
una din aceste doua concluzii: că ea este un efect a cărui cauză este organismul; că ea este o
cauză al cărei efect este tot ce exista, tot ce este cognoscibil.

Prima ipoteză se numește materialism, a doua, idealism. Vom vedea numaidecat,

bazandu-ne doar pe rationament, ca intre aceste doua ipoteze si ereditatea modurilor
superioare ale inteligentei nu exista nici o contradictie, nici o incompatibilitate logica. In ceea
ce priveste ipoteza materialista, nu exista dificultate. Lucrul acesta il vedem de indata,
deoarece, daca admitem ca gandirea nu este decat o proprietate a materiei vii, asa cum
ereditatea este una din legile vietii, ea va fi tocmai prin aceasta una din legile gândirii.

In termeni mai precisi inteligența este o funcție căreia creierul îi este organ, ca
stomacul, plămânii și inima, inteligența este deci transmisibilă cu creierul. Ereditatea
fiziologică antrenează, ca pe o consecință inevitabilă, ereditatatea psihologică, sub toate
formele sale.

Dimpotrivă, ipoteza idealistă pare în contradicţie totală cu ereditatea inteligentei, dar

opoziția nu este atât de radicală pe cât pare la prima privire.

Idealismul, fără a ţine aici seama de varietățile doctrinei, este sistemul metafizic care
crede că gândirea este singura realitate. Oricare ar fi valoarea acestei ipoteze, dacă idealismul
admite, așa cum o face, că în ordinea fenomenelor fizice, chimice, fiziologice, psihologice
există coexistențe și succesiuni ce pot fi reduse la formule fixe, atunci el nu are nici un motiv
plauzibil de a nu admite ereditatea în rândul legilor empirice, chiar și dacă neagă că ar fi
altceva decât o lege aparentă. Acest ultim aspect nu ne prea interesează. În consecinta,
ereditatea inteligentei este conciliabilă chiar și cu idealismul cel mai transcendent. Ne rămâne
să arătām, prin exemple, că această ereditate nu este numai posibilă, ci reală. Activitatea
intelectuală, intr-adevăr, presupune imagini și concepte care formează asociațiile cele mai
diverse, unificate în judecăți sau în raționamente care constituie serii de lungime variabilă.
Aceste operații, diferite în cantitate și în calitate, combinate și coordonate în mii de moduri,
sunt supuse unor acţiuni exterioare care provoacă reacții, adică stări noi. A descompune
activitatea intelectuală în operații elementare (imaginație. judecată etc.), aşa cum face
psihologia analitică, cercetând dacă fiecare din aceste forme este transmisibilă prin ereditate,
înseamnă a pune chestiunea sub o forma artificială, adesea inacceptabilă. Natura lucrurilor ne
impune o altă metodă.

Orice mod de activitate intelectuală, oricare ar fi el, duce la un efect, la un rezultat

trivial sau elevat, vulgar sau insolit, teoretic sau practic; el se traduce printr-o creație artistică
sau industrială, o operă științifică sau pur și simplu un act al vieții obişnuite. Aceste rezultate,
care sunt forma concretă și, ca să spunem așa, palpabilă a activităţii mentale, sunt singurele
care pot servi drept punct de sprijin cercetării noastre, permițându-ne să descoperim dacă un
mod de inteligentă este transmis de la o generație la alta. Fără îndoială, această metodă
sintetica este un procedeu cam grosier, însă nu există altul posibil. Activitatea inteligenţei, cel
puțin la omul actual, presupune drept condiții necesare anumite noțiuni de timp, de spațiu, de
cauză.

Legile eredității
Dacă legile, spune el, sunt aceleași în cele două ordine (animal și uman), asemănarea
ne-ar putea face să credem că dinamismul animalelor este asemănător cu al nostru și că omul
nu este decât un animal mai dezvoltat şi înnobilat, cum au profesat atâta Gall şi şcoala sa. Dar
dacă cele două credități prezintă legi diferite, um putea contesta identitatea celor două
dinamisme comparate. Așadar, ereditatea ni se oferă drept o lege biologică, adică inerentă la
tot ceea ce trăiește și care nu are alte limite decât acelea ale vieții însăși. Această lege
guvernează viața sub toate formele sale: vegetală, animală și umană, normală și morbidă,
fizică și mentală. Nu ține ea, de fapt, de ceea de este mai esențial și mai intim în activitatea
vitală?

Printre diversele funcții al căror consens constituie viata, există două care sunt
capitale: una, nutriția, care conservă individul; alta, reproducerea, care perpetuează specia; și
cum din aceasta din urmă decurge în mod direct ereditatea, rezultă de aici că legea
transmiterii ereditare decurge din înseși sursele vieții. Dacă ţinem seama de cele precedente,
se pare că legea eredității trebuie să fie de o simplitate cu totul ideală. Asemănătorul produce
asemănătorul; ascendentul se repetă în descendent. În felul acesta ar persista tipurile
primitive, reproduse continuu, iar lumea vieții ar oferi spectacolul unei regularități perfecte și
de o monotonie desăvârşită.
 Dar lucrul acesta nu este adevărat decât în teorie.

De îndată ce ajungem la fapte, vedem legea fragmentându-se, ca să zicem așa, în legi

secundare, ba chiar pare să dispară în excepții.Este ceea ce se întâmplă în cazurile de
sciziparitate, la hidră sau la unele mici anelide, care se scindează în mod natural în două sau în
mai multe fiinţe asemănătoare; în cazurile de înmugurire, în care un mugure prește pe animal
și se transformă curând într-un nou animal complet. Dar în formele superioare ale
reproducerii, acolo unde concursul celor două sexe este indispensabil, există în mod necesar
luptă între ambele, fiecare tinzând să-și producă semenul.

Cu toate acestea, ea nu reiese doar din considerații teoretice, ci din fapte. Cu toate că
este prin forța împrejurărilor şi în mod constant tulburată, ereditatea, dacă cuprindem toate
fenomenele care marchează la indivizi o tendinţă de a asculta de legea matematică, sfârșește
prin a realiza în ansamblul fiecărei specii rezultatul pe care nu-l poate realiza la indivizii
izolaţi.

As spune, ca să mă folosesc de un limbaj figurat, asupra adevăratului său sens

neputându-ne înșela, că, neputându-se verifica în bloc, ea se verifică în detaliu." Problema se
complică încă și mai mult atunci când ajungem la detaliul faptelor. Întâlnim atâtea bizarerii,
atâtea excepții şi, spre a le explica, atâtea opinii contradictorii, încât la început se pare că,
trecând de la teorie la practică, orice lege a dispărut. Totuși aceste fapte, oricât de numeroase
și de variate ar fi, se reduc toate la un mic număr de formule pe care le-am putea numi legile
empirice ale eredității. De fapt nu este vorba aici- să luăm bine aminte de legi știintifice.

Determinarea lor este absolut imposibilă, iar complexitatea problemei este atât de
mare încât nici în prezent şi nici în viitorul apropiat nu avem nici o speranţă de a le formula.
Doar legea științifică ar da previziunea; doar ea ne-ar permite să spunem: cutare părinți, având
cutare antecedente, în cutare circumstanțe, vor transmite copiilor lor cutare caractere. Cine ar
îndrăzni să riște o asemenea predicție, decât cu titlu de probabilitate? Ce-i drept, crescătorii de
animale pricepuți au știut să prevadă în multe privinte, iar arta lor este cea mai frumoasă
demonstrație practică a legilor eredităţii. Legile pe care le vom formula sunt deci un simplu
rezultat al observației, un mijloc comod de a clasifica faptele în categorii şi subcategorii.
Naturalistii nefiind întotdeauna de acord în clasificările lor, o vom urma in general pe aceea a
lui Darwin: ea se adaptează mai bine decât oricare alta credității psihice.

1. Părinții au tendința de a transmite copiilor caracterele lor psihice, penerale și individuale,

vechi și de curând dobândite (legea ereditatii directe și nemijlocite).

2. Unul dintre părinți poate avea o influență preponderentă asupra constitutiei mentale a
copilului (legea preponderentei în transmiterea caracterelor). În acest caz, se poate întâmpla
fie ca preponderența să urmeze sexul de la tată la fiu, de la mamă la fiică, fie să meargă de la
un sex la sexul contrar: de la tată la fiică, de la mamă la fiu.

3. Descendenții moştenesc adesea calități fizice și mentale proprii strămoșilor lor, semănând
cu aceștia, fără a semăna cu propriii lor părinți (legea ereditatii în retur sau mediate,
atavismul). Ereditatea în retur este foarte frecventă în linie directă ( de la bunic la nepot, de la
bunică la nepoată etc.). Ea este mai rară în linie indirectă sau colaterală (de la unchi la nepot,
de la mătusă la nepoată etc.).

4. Anumite dispoziții fizice şi mentale, de o natură foarte clar deter minată, cel mai adesea
morbide, se manifestă la descendenți la aceeași vârstă ca la ascendenţi (legea ereditatii in
perioade corespondente ale vietii).

Ea constă în reproducerea la copiii proveniți dintro a doua căsătorie a vreunei

particularități proprii primului sot. Acestea sunt diversele formule în care se clasifică toate
faptele privind creditatea. Le vom studia în mod succesiv; adăugând, ca pe un compliment
necesar, studierea excepțiilor de la aceste legi, vom fi trecut în revistă, fără nici o omisiune,
toate faptele eredității.

Legea eredității directe sau nemijlocite

Dacă ne situăm într-un punct de vedere pur teoretic, legea care guvernează ereditatea
directă este destul de uşor de formulat.

Dar aceasta nu este decât o ipoteză logică, ipoteză care, la animalele superioare,
rareori devine o realitate; poate că nu-i nici o temeritate să spunem că legea, sub această
formă ideală, nu s-a întâlnit niciodată. Cu toate acestea, întelegem că tocmai aici stă legea,
adică în singura formulă destul de largă ca să cuprindă toate fenomenele, singura regulă care
decurge în mod necesar din natura lucrurilor, singura care exprimă esența eredității. De unde
vine, aşadar, acest dezacord între logică și experiență? Este destul de uşor de explicat. Nici o
lege din natură nu este necondi ționată. Toate, pentru a se realiza, au nevoie de anumite
condiții determinate: acolo unde acestea lipsesc, actiunea legii rămâne în suspensie și fără
eficacitate.

Dar nicăieri condițiile necesare nu sunt mai numeroase nici mai greu de îndeplinit
decât în fenomenele reproducerii. Într-adevăr, ce ar trebui pentru a găsi în copil acel echilibru
perfect al calităților paterne şi materne? Ar trebui, din partea celor doi părinți, o perfectă
egalitate de acţiune; căci putem admite de fapt că, în toate rasele și în toate speciile,
preponderenţa, fie generală, fie parțială, în actul de reproducere, aparţine aceluia dintre cei doi
părinți la care forța generală sau parțială de organizare învinge. Exemple foarte numeroase,
enumerate de o multime de autori. tat anunț că de lor mașină Est le arată că această regulă este
aplicabilă regnului vegetal și regnului animal.

Legea preponderentei în transmiterea caracterelor

Ori de câte ori condițiile amestecului în doze egale lipsesc, regula este preponderenţa
unuia dintre cei doi părinți. ,,Trebuie ca, în anumite familii, un strămoş și alți câțiva după el să
aibă o putere foarte mare de transmitere pe linia descendentă masculină, deoarece altfel ar fi
de neînţeles cum anumite trăsături s-ar fi putut transmite ca urmare a unor căsătorii cu femei
de provenientele cele mai diverse, cum s-a văzut la împărații Austriei și, după Niebuhr, la
anumite familii romane, în ceea ce privește calitățile lor elementare."

Legea eredității în retur sau atavismul

 Ori de câte ori copilul, în loc să semene cu părinții săi nemijlociți, seamănă cu unul
dintre bunici, sau cu vreun strămoș încă și mai îndepărtat, sau cu vreun membru îndepărtat al
unei ramuri colaterale a familiei - ceea ce trebuie atribuit faptului că membrii săi descind
dintr-un strămoș comun pentru toti - se spune că aveam de-a face cu un atavism. Lucas o
numește ereditate în retur. Expresiile engleze reversion sau throwing-back, termenii germani
Rückschlag şi Rückschritt traduc în forme diverse aceeași idee.

Legea ereditatii în epoci corespondente ale vietii.

Până aici am considerat în mod implicit ereditatea psihică o ereditate supusă aceleiași
evoluții la ascendenți și la descendenţi. O calitate intelectuală sau morală este transmisă de un
tată fiului său: o vedem revelându-se din copilărie, crescând o dată cu vârsta, atingând gradul
ei cel mai înalt, ca apoi să sufere declinul. Că fiul îi este superior, egal sau inferior tatălui său
nu interesează; ei au traversat, și unul și celălalt, aceleaşi faze de dezvoltare. Aceasta este
legea sub forma sa cea mai generală. Ereditatea fiind o proprietate biologică, trebuie ca legea
să fie aceea a vieții; o evoluție continuă.

În consecinţă, concluzia cu totul evidentă care reiese de aici este că ereditatea este
legică, iar nonereditatea este exceptie. Presupuneți un tată și o mamă, amândoi înalți,
puternici, sănătoși, activi, inteligenti: din ei se nasc un tiu şi o fiică care au toate calitățile
contrare. În acest caz, în care ereditatea pare complet abolită, nu rămâne mai puțin adevărat că
deosebirile dintre părinți și copii sunt foarte mici față de asemănări. Nu ar trebui să ni se
reproșeze că am insistat prea mult asupra unor lucruri evidente.

Ele sunt atât de clare încât sunt date uitării, ajungându-se să nu se mai raționeze decât
asupra unor cazuri izolate și să se denatureze problema prin modul în care este pusă.
Dimpotrivă, dacă examinăm faptele în totalitatea lor, ereditatea apare drept universală, așa
încât ceea ce poate fi surprinzător nu este faptul că există în ființele vii caractere ereditare, ci
că există caractere care să nu fie ereditare.

BILIOGRAFIE
Editura IRI, Bucureşti, 2002, Ereditatea Psihologic, Theodule Ribot,