Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a

Banatului
„Regele Mihai I al României”
Facultatea de Horticultură și Silvicultură

Diversitatea Ecosistemelor Forestiere

Disciplina: Etică și integritate academică

Moralitate, legalitate, religie

Student: Șerban Sebastian-Mircea

 Moralitatea este însușirea a ceea ce este moral, presupune dinamism, acțiune
umană mai mult sau mai puțin conștientă, libera si responsabila. Dar toate acestea au
și contrarele lor: moralitatea se opune imoralități, adică voinței de a face rău,
egoismului, injustiției, fără de legilor comise intenționat, desfrânărilor si depravărilor,
corupției. De asemenea, moralitatea diferă si de amoral, adică de cel care crede ca
omul ar putea trăi si fără ca să-și reglementeze și să-și ordoneze viața potrivit unor
scopuri si norme viabile.
Normal-anormalul sunt derivați ai conceptului de norma, care, la propriu
semnifica unghiul drept, regula pe baza căreia se conturează o anumită trăsătură sau
acțiune. Nu putem vorbi despre om, societate normală fără ca sa nu acceptam că sunt
posibile si abateri de la o serie de principii si reguli devianta/delicventa,
Ceea ce este considerat normal într-o societate, anormal in alta, de ex.
homosexualitatea Suedia, Finlanda / RM.
Etica si moralitatea sunt strâns legate dar nu identice. Ne putem convinge ca
moralitatea este o dimensiune fireasca a naturii si esenței umane încercând să reținem
câteva din observațiile celui ce neaga sau manifesta indiferența față de moralitate.
Literatura etică numește aceasta poziție amoralism, iar pe cel ce o adopta
amoralist. El are doua înfățișări:
1. amoralist social, adică cel ce considera ca nu există reguli convenționale intre
oamenii care trăiesc într-o societate;
2. amoralist absolut, cel ce neaga existenta valorilor umane in general. Deoarece si
într-un caz si in celălalt, in substrat, avem de-a face cu disperarea celui ce nu poate
înțelege importanta prezentei regulilor si valorilor din viața oamenilor.
Etica nu invita să închidem ochii și să trecem peste asemenea situații și
dimpotrivă, ea ne învață să reflectăm la ipostaza noastră (sau a altora) de amoraliști,
pentru ca astfel să știm cum să întemeiem mai bine moralitatea. Toate acestea trimit la
cunoaștere și la conștiința.
Legalitatea este conformitatea unui comportament sau conduite cu legile aflate
în vigoare. Respectarea legii și restabilirea ordinii juridice țin de esența statului de
drept. Destinatarul legii este obligat să-și racordeze comportamentul la normele
juridice în vigoare în momentul când desfășoară conduita evaluată. Despre persoana
care respectă legea se poate spune că a acționat legal (licit). În schimb, despre
persoana care încalcă legea vom afirma că procedează nelegal (ilicit).
 Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile
de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul
dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.
Cuvântul “religie” în latină înseamnă "re-legare", respectiv restabilirea relației dintre
Dumnezeu și Om.
Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența
unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde.
Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în
labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește
viața sa biologică.
Cunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la
lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii
consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor;
alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un
complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni religioși
consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.
Metoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a
dezvolta teorii care permit explicarea faptelor sau evaluarea experimentelor și
răspunde doar întrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se
potrivesc evidențelor observate fizic. Toată cunoașterea științifică este subiectul
ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile științifice care dispun de o
preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute sau definiții
are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).
În cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea
privind creaționismul, referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și
teoriile științifice ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi
este reacția Vaticanului față de "falsificarea" de către Galileo Galilei a cosmologiei
geocentrice. Științele sociale și ele au fost ținta unor atacuri din partea religiei din
motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios,
dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de exemplu fundamentaliștii
islamici sau creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice, indiferenți la
răspunsurile științifice care adresează aceleași probleme.
De obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter
religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie
tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura
observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și exegeza și hermeneutica biblică). Fapt
rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre "
raporturile dintre Dumnezeu, lume și om ", ea practică un discurs, care prin definiția
(ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia
din urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale
(om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil
afirmațiile criticii legitime a științei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar
sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.
Moralitate, legalitate, religie
Religia nu este același lucru cu moralitatea. Pentru mulți oameni etica se reduce
la religie, pentru că primii pași în educația morală au fost învățarea celor zece porunci.
Cum aceste imperative își au sursa în Biblie, e la îndemână să credem că religia
reprezintă un sistem de reguli etice. Să nu minți, să nu ai alți dumnezei, să nu ucizi, să
nu-ți faci chip cioplit, să nu fii desfrânat, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, să nu iei
în deșert numele Domnului! Observați însă că în această enumerare s-au strecurat
diferite tipuri de porunci. Poruncile „să nu ucizi” și „să nu minți” sunt valabile
indiferent de credințele religioase ale oamenilor. Ateii, creștinii, musulmanii și
budiștii au credințe diferite, dar cu toții sunt de acord că nu trebuie să ucidem persoane
nevinovate. În schimb, vor exista divergențe cu privire la poruncile de natură
religioasă, cum ar fi să nu ai alți dumnezei sau să nu-ți faci chip cioplit. Ateul va nega
existența unei divinități, creștinul va susține că Iisus este fiul lui Dumnezeu, iar
musulmanul va insista că Allah este de fapt adevăratul Dumnezeu. Așadar, etica și
religia răspund unor întrebări diferite. În timp ce etica răspunde la întrebări precum
„ce acțiuni sunt bune în sine?”, „ce datorii morale avem?”, „cum arată un om
virtuos?”, religia răspunde la întrebări existențiale de tipul „ce se întâmplă cu noi după
moarte?”, „există o divinitate dincolo de lumea în care trăim?”, „cine este adevăratul
dumnezeu?”. Desigur, și religia răspunde la întrebări de tipul cum trebuie să ne
comportăm, dar scopul ultim nu este totuși acela de a indica ce trebuie să facem în
sine, ci cum să ne purtăm pentru a evita iadul.
Moralitatea nu este același lucru nici cu legalitatea. La fel ca în cazul religiei, e
foarte ușor să le confundăm. Asta pentru că ne așteptăm ca legile să fie drepte și în
conformitate cu valori morale universale. În general, legile codifică și impun prin
sancțiuni juridice o serie de reguli considerate a fi esențiale pentru bunul mers al unei
societăți. De exemplu, legile în vigoare ne spun că nu trebuie să violăm, să furăm, să
ucidem. Sfera moralității este însă mult mai largă, iar reguli morale precum „să nu
minți” nu sunt prinse în sistemul de legi decât în măsura în care generează anumite
prejudicii de natură financiară sau juridică. În condiții ideale, ceea ce este legal este și
moral, dar în viața reală legile sunt convenții ce pot fi schimbate într-un mod în care
valorile morale nu pot fi schimbate. Legile pot fi adoptate chiar împotriva moralității.
Sclavia a fost legală în Statele Unite ale Americii până în 1865. Deși era legal să
cumperi și să vinzi sclavi, această practică este profund imorală. Oamenii nu sunt
obiecte ce pot fi vândute după bunul plac. Ființele umane sunt persoane, iar facerea
legilor trebuie să țină cont de acest statut. Asemănător, multă vreme femeilor li s-a
interzis să voteze. Astăzi credem că suntem egali în drepturi, iar orice lege care mai
interzice dreptul de a vota femeilor este moralmente obscenă. Standardele morale sunt
cele care ne ajută să corectăm legile atunci când sunt făcute de oameni și instituții
corupte.
Cineva ar putea susține în continuare că deși moralitatea este diferită de religie
și de legea juridică, sursa ei se află totuși într-o voință divină sau în voința unui
suveran, fie el rege, președinte sau parlament. Sigur, Dumnezeu ne oferă viața veșnică
după moarte, dar tot el comandă și ce acțiuni sunt bune. La fel, legea juridică poate fi
diferită de o regulă morală, dar tot suveranul comandă ce acțiuni sunt permise.
Viziunile care fac apel la voința unui dumnezeu sau a unui suveran se confruntă cu
dilema lui Eutifron.
„Dilema lui Eutifron — care poate fi formulata astfel: sunt faptele morale,
morale pentru ca sunt dictate de Dumnezeu sau sunt faptele morale dictate de
Dumnezeu pentru ca sunt morale? În primul caz, moralitatea este arbitrarea: orice
dictează Dumnezeu este moral. Daca Dumnezeu ar dicta ca tortura gratuita, de
exemplu, ar fi morala, atunci ar rezulta absurd ca tortura gratuita este morală. Așa
ceva este însă inadmisibil etic. În plus, chiar daca ar fi admisibil, tot nu am avea
nevoie de Dumnezeu, din moment ce si oamenii ar putea decreta legi morale arbitrare
(fără ajutorul nici unei divinități).
În al doilea caz, Dumnezeu însuși recunoaște un standard de moralitate
independent de el si la care el însuși subscrie. Dar din moment ce respectivul standard
este independent de Dumnezeu, rezultă că moralitatea nu mai depinde de divinitate.
În concluzie moralitatea, legalitatea și religia au asemănări, însă nu trebuie
confundate între ele, fiind diferite una de cealaltă.
 Bibliografie:
https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/11/Etica-si-
integritate-academica.pdf
https://www.qreferat.com/referate/psihologie/MORALITATEA-
DIMENSIUNE-A-EXIST823.php
https://www.juridice.ro/essentials/1842/moralitatea-si-legalitatea
https://ro.wikipedia.org/wiki/Religie
https://mihaisarbu.wordpress.com/2010/08/07/dilema-lui-eutyphron-dumnezeu-
si-temeiul-moralitatii/