ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

Prof.univ.dr. Gabriela Pohoață

ANUL II ȘTIINȚE JURIDICE, ÎF.

18 martie 2020
CURSUL NR. 5

ETICA DEONTOLOGICǍ

1. LEGEA MORALǍ
A. DATORIA, NUCLEU AL MORALITǍŢII
B. VIRTUTEA ŞI FERICIREA
C. RAŢIONALUL ŞI REZONABILUL
2. IMPERATIVUL CATEGORIC
A. ETICA DATORIEI
B. LEGALITATE ŞI MORALITATE
C. LIBERTATEA- CONDIŢIE A MORALEI

În general, etica deontologicǎ este construitǎ în jurul întrebǎrii: ,,Ce este o acţiune
moralǎ?” Pentru cǎ încearcǎ sǎ rǎspundǎ la aceastǎ întrebare apelând la conceptul de
datorie , Imm. Kant este considerat creatorul acestui tip de eticǎ. El apreciazǎ cǎ acţiunile
omului sunt determinate de înclinaţie sau de datorie. Nu au valoare moralǎ acţiunile din
înclinaţie( când subiectul acţioneazǎ din interes egoist, cum ar fi, intervenţia managerului
educaţional, pentru a facilita ocuparea anumitor posturi dupa criterii de prietenie, rudenie
etc si mai putin valorice) şi nici cele conforme datoriei, dar nu din datorie( deşi a fi
binefǎcǎtor este o datorie, poţi acţiona în acest sens determinat de plǎcerea procuratǎ de
aprecierea celor din jur). În schimb, au conţinut moral acţiunile realizate din datorie care
exclude orice înclinaţie( când filantropul, insesibil fiind la suferinţele celorlalţi, datoritǎ
propriilor suferinţe, mai are însǎ puterea de a fi binefǎcǎtor).
Etica deontologicǎ stabileşte cǎ omul, ca fiinţǎ raţionalǎ, are, dincolo de orice
imperative ipotetice, anumite obligaţii , care se supun voinţei autonome( raţionale) şi care
sunt necondiţionate.Fiind fiinţǎ raţionalǎ şi moralǎ, omul nu trebuie sǎ fie dezinteresat de
consecinţele actelor sale şi nici de prevenirea conflictului datoriilor, care se ivesc în orice
om. În acest sens, Imm.Kant opereazǎ câteva distincţii: între scopuri, între imperative şi
între acţiunile omului, în funcţie de caracterul moral sau nonmoral( al scopurilor, al
imperativelor şi al acţiunilor care le concretizeazǎ).
Împlinirea datoriei, ,,cea mai sublimǎ obligaţie”, înseamnǎ respectarea imperativului
categoric; totodatǎ, aceasta reprezintǎ condiţia ,,unicǎ şi universalǎ a demnitǎţii de a fi
fericit”. Unicitatea acestui imperativ rezidǎ şi în faptul cǎ, fiind o datorie universalǎ, nu
are excepţii. Astfel, chiar dacǎ, uneori, ne folosim de semenii noştri, aceasta nu înseamnǎ
cǎ-i folosim doar ca mijloace, prin urmare, doar în vederea anumitor scopuri. Dacǎ , de
pildǎ, suntem nevoiţi sǎ împrumutǎm bani şi nu îi mai returnǎm, atunci înseamnǎ cǎ ne-
am folosit prietnul doar ca mijloc, ignorând cǎ el este totdeauna şi în acelaşi timp scop( în
sine). Tocmai aceastǎ restricţie universalizeazǎ imperativul şi, în concepţia filosofului, îi
conferǎ calitatea de principiu moral.
In ciuda importanţei covârşitoare, filosofiei morale kantiene i se reproşeazǎ
rigorismul excesiv. În acest sens, de exemplu, deşi Kant considerǎ cǎ într-o lume moralǎ
minciuna este un viciu de neacceptat, existǎ şi situaţii în care aceasta poate fi justificatǎ,
chiar cu preţul încǎlcǎrii conştiente a datoriei de a nu minţii. A respecta rugǎmintea cuiva
de a nu spune familiei sale adevǎrul cǎ el este grav bolnav reprezintǎ, potrivit concepţiei
kantiene, o încǎlcare a datoriei de a nu minţi. De asemenea, mila, compasiunea, chiar
dacǎ este calificatǎ drept înclinaţie, se manifestǎ ca un sentiment profund, care nu
suprimǎ morala. Aceste limitǎri nu exclude însǎ efortul exemplar al filosofului german de
a demonstra şi de a argumenta cǎ împlinirea datoriei înseamnǎ respectarea deminitǎţii
umane.
Faptul cǎ demnitatea omului nu are preţ, aşa cum au toate celelalte lucruri, nu poate fi
doar o consecinţǎ a respectǎrii datoriei, ci mai degrabǎ condiţionarea esenţialǎ pentru a ne
respecta datoria faţǎ de om.

a. Contradicţiile iubirii
A face din iubire şi nu din datorie nucleul moralitǎţii este totuşi, dupǎ Kant( 1724-
1804), ceea ce închide morala rousseauistǎ într-o contradicţie internǎ. Fiindcǎ
morala constǎ tocmai în a-ţi face datoria uitând de pornirile personale; a acţiona
din respect şi nu din sentiment.
Sentimentul, se observǎ cu uşurinţǎ, tinde din principiu spre versalitate şi preferinţǎ.
Pot sǎ iubesc doar câţiva indivizi, nu pe toţi oamenii, cǎci a iubi pe toatǎ lumea
înseamnǎ a nu iubi pe nimeni. Iubirea produce şi nedreptate şi imprevizibil: cine
ştie dacǎ mâine îi voi mai iubi pe cei pe care îi iubesc astǎzi. Ar fi aşadar absurd sǎ
fundamentezi morala pe un principiu fǎrǎ fixitate sau universalitate.Însǎşi ideea de
datorie presupune ca fiecare sǎ se smulgǎ tendinţelor sensibilitǎţii pentru a da
comportamentului sǎu regularitatea şi continuitatea unei mişcǎri spre celǎlalt, a nu
ţine de aprecierea subiectivǎ a calitǎţilor sale.
A-ţi face datoria înseamnǎ a o face orice-ai simţi şi cu orice preţ; înseamnǎ a te
supune unei legi ce-ţi impune sǎ-l respecţi pe celǎlalt, oricine ar fi el şi în orice
situaţie s-ar afla. A-l respecta pe celǎlalt când îl putem iubi sau pentru cǎ este
amabil nu meritǎ numele de moralǎ. Conştiinţa datoriei este aceea a unui trebuie
adicǎ a unei exigenţe a cǎrei valoare constǎ în faptul cǎ nu este produsul unui
sentiment A-mi face datoria înseamnǎ într-adevǎr o experienţǎ repetatǎ a pǎrǎsirii
eului şi a înǎlţǎrii; este greu sǎ nu-i minţi pe mincinoşi şi respectarea unui asemenea
princpiu( trebuie sǎ spui adevǎrul) este negarea însǎşi a spontaneitǎţii naturii
mele, a logicii tendinţelor sale. Experienţa moralǎ se trǎieşte ca o luptǎ, ca o
bǎtǎlie între vocea raţiunii şi aspiraţiile pe care ni le dǎ sensibilitatea. Existenţa unei
astfel de incertitudini( ce trebuie sǎ fac?) nu determinǎ sǎ judecǎm continuu.

B. VIRTUTEA ŞI FERICIREA
a. Virtutea ca efort
Astfel morala îi dǎ omului mǎreţie. Sǎ i te supui este, desigur, dificil, însǎ ceea
ce ea cere se aflǎ întotdeauna la înǎlţimea posibilitǎţilor umanitǎţii
Dificultatea rezidǎ în faptul cǎ nu poate promite fericirea.
 Nu avem certitudinea cǎ cei drepţi vor fi recompensaţi iar în prezent, îndeplinirea
datoriei îmi cere sǎ renunţ la satisfacerea intereselor personale. A nu-ţi face datoria decât
atunci când aceasta se dovedeşte utilǎ, a spune adevǎrul numai când aceasta este în
profitul intereselor tale nu este deloc moral. În aceste condiţii se pare cǎ datoria duce la
deznǎdejde pentru cǎ cere sacrificial fericirii în numele virtuţii.

b.
RECOMPENSELE DATORIEI
Şi touşi calea datoriei este în mod paradoxal mai simplǎ decât cea a fericirii. Dacǎ
într-adevǎr aceasta din urmǎ poate fi imaginatǎ, în schimb nu pot sǎ ştiu niciodatǎ cu
certitudine ce m-ar putea face fericit; nu pot sǎ-i dau niciodatǎ un conţinut empiric la ceea
ce rǎmâne un ideal al imaginaţiei. Astfel, banii sunt o condiţie a fericirii, însǎ a-i avea
nu-i suficient pentru a fi fericit; la fel se întâmplǎ cu iubirea, sǎnǎtatea, prestigiul etc.
Aşadar, pot sǎ-mi doresc fericirea însǎ niciodatǎ nu voi putea sǎ-mi confecţionez pe baza
experienţei regulile unei vieţi fericite, şi existenţa-mi dovedeşte dimpotrivǎ, cǎ reunirea
tuturor condiţiilor fericirii este uneori cu neputinţǎ de realizat.
În schimb, ştiu ce trebuie sǎ fac pentru a avea un comportament corect, chiar dacǎ nu
am niciodatǎ certitudinea cǎ este aşa. Este suficient pentru aceasta sǎ ne gândim numai la
ceea ce face din noi fiinţe umane asemǎnǎtoare unele altora şi nu indivizi singulari, adicǎ
la raţiune, unica ce poate conferi obligaţiei morale caracterul de universalitate. Prin
aceastǎ raţiune nu trebuie sǎ înţelegem raţiunea pur teoreticǎ prin care omul cunoaşte
fenomenele sau organizeazǎ metodic exploatarea naturii adaptând mijloacele utilizate
unor scopuri ce vizeazǎ eficacitatea, ci raţiunea pe care Kant o numeşte practicǎ, raţiune
moderatǎ, ce se distinge de raţiunea teoreticǎ( Kant numeşte practicǎ ceea ce se aflǎ în
relaţie cu acţiunea şi este moral).

RAŢIONALUL ŞI REZONABILUL

a. Eficacitate şi moralitate

Ceea ce este raţional poate sǎ nu fie rezonabil; eficacitatea nu înseamnǎ

moralitate.Raţionalul ne indicǎ cele mai bune mijloace de a ne atinge acopul, însa nu
ne spune dacǎ acest scop este bun. Raţiunii practice îi revine rolul de a determina
scopurile bune. Astfel, dacǎ rǎzboiul poate fid us cu mijloace eficace, aceasta nu
înseamnǎ cǎ scopurile pe care le urmǎreşte sunt bune şi demne de a fi propuse
acţiunii umane.
Morala este aşadar cu totul altceva decât un simplu precept de conduitǎ
personalǎ. Maxima dupǎ care mǎ conduc nu este moralǎ decât în momentul în care-
mi doresc ca aceasta sǎ se constituie în lege universalǎ.Trecerea la universalitate este
deci criteriul simplu ce permite distincţia între o intenţie moralǎ şi alta care nu este
moralǎ. Pe lângǎ conştient, forma preceptului este importantǎ: numai un principiu
de acţiune ce poate deveni universal fǎrǎ a produce contradicţii este moral.

b. Universalitatea datoriei
Kant înlocuieşte falsa universalitate a iubirii cu adevǎrata universalitate a
datoriei. Astfel, furtul nu poate fi un act moral cǎci, universalizat, acesta se distruge
 de la sine. Dacǎ toatǎ lumea ar fura, n-ar mai exista furtul: generalizarea furtului
distruge proprietatea privatǎ şi, odatǎ cu ea, posibilitatea de a sustrage orice de la
oricine. Împinsǎ la extremǎ, logica furtului anuleazǎ însǎşi posibilitatea de a fura.
Astfel, trebuie admis cǎ hoţul este în realitate de rea credinţǎ. El doreşte în acelşi
timp şi menţinerea proprietǎţii( fǎrǎ de care posibilitatea de a fura n-ar mai avea
niciun sens) şi dispariţia acesteia( adicǎ posibilitatea de a-şi însuşi ceea ce nu-I
aparţine). Vrea deci ca toţi sǎ respecte proprietatea privatǎ, cu excepţia lui; doreşte sǎ
existe lege pentru ceilalţi şi nu pentru el. La fel, mincinosul nu poate minţi decât dacǎ
ceilalţi respectǎ adevǎrul ca pe o valoare; dacǎ el ar universalize minciuna, aceasta ar
echivala cu anularea ei.

IMPERATIVUL CATEGORIC
Oricând este posibil, aşadar, sǎ nu respecţi legea moralǎ. Aceasta cunoaşte
pentru toţi forma unei neceistǎţi numai dacǎ o putem încǎlca sau ocoli.
Preceptele sale sunt imperative. Este vorba despre ceea ce trebuie sǎ facǎ fiecare
şi nu despre ceea ce face. Acest ordin pe care raţiunea şi-l dǎ ei însǎşi şi prin
care impune legi propriei conduite, devenind legislativǎ, introduce urgenta
necessitate a unui ,,trebuie”. Aceastǎ obligaţie de a îndeplini o acţiune din
respect faţǎ de legea moralǎ este numitǎ de Kant imperative categoric în
opoziţie cu alte imperative care nu sunt decât ipotetice.
Imperativul categoric este, singurul imperative cu certitudine moral pentru
cǎ exprimǎ o necessitate necondiţionatǎ ce are forma absolutǎ a lui ,,trebuie
pentru cǎ trebuie”.

LIBERTATEA CONDIŢIE A MORALEI

Printr-o frumoasǎ imagine, Kant distinge cerul înstelat deasupra capetelor noastre
iar în noi legea moralǎ ca ordine a necesitǎţii şi a libertǎţii. Specificul naturii umane
este de a putea, liberǎ fiind, sǎ-şi contrazicǎ natura. A-ţi face datoria înseamǎ deja a nu
mai fi aşa cum eşti, a lupta împtriva a ceea ce reprezintǎ în noi marca
naturalitǎţii( înclinaţii sau dorinţe). Tocmai aceastǎ duplicitate a omului de a fi în acelşi
timp sensibil şi inteligibil îl face capabil de moralitate.
Liberatea emerge din legea moralǎ şi este un postulat al raţiunii
practice( care este voinţa bunǎ). Adevǎrata experienţǎ a libertǎţii înseamnǎ a
face binele şi a prefera adevǎrul.
APLICAŢII
1. Identificaţi situaţii concrete din domeniul sistemului educational academic în
care, aplicând imperativul categoric, v-ati simţit trataţi ca mijloace;
2.Comenteaza posibilitatea fericirii tale în sensul armoniei sau dizarmoniei dintre
scopurile pe care ţi le-ai propus şi reuşietele tale.
3. Elaboreaza un minieseu pornind de la aprecierile ca fericirea este,, bine perfect şi
autarhic” şi ca ,,fericirea se afla în credinţa în Dumnezeu”.