Drept parlamentar/Anul II Drept/ lecţia pentru saptămâna 06.04.2020-10.04.

2020

Lector universitar- Emilia Mădulărescu

Procedura legislativă- continuare

Întoarcerea legii la prima Cameră sesizată

Potrivit actualelor dispoziţii constituţionale, prima Cameră sesizată este obligată să
adopte un proiect de lege cu 30, 45 sau 60 de zile, după cum este vorba despre o Ordonanţă de
urgenţă, un proiect de lege circumscris domeniilor de la art.75 alin.(1) sau despre Coduri ori alte
legi complexe. Dacă prima Cameră sesizată nu adoptă proiectul de lege în termenul prevăzut de
Constituţie, proiectul de lege sau propunerea legislativă se consideră adoptat în forma depusă
spre dezbatere de iniţiator. După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată,
proiectul de lege se trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv.
De la această regulă stabilită la art.75 alin.(2) şi, respectiv, art.115 alin.(5) din
Constituţie, este stabilită o excepţie. Astfel, potrivit art.75 alin.(4) şi (5) din Constituţie, în cazul
în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care potrivit Constituţiei intră în competenţa
decizională a primei Camere sesizate, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de a doua
Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se retrimite la
prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. Dispoziţiile referitoare
la retrimiterea legii se aplică în mod corespunzător şi în situaţia în care Camera decizională
adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.
Dezbaterea şi adoptarea prevederilor retrimise la Camera care are competenţă decizională
pentru prevederea retrimisă se face cu respectarea dispoziţiilor regulamentare privind dezbaterea
şi adoptarea proiectului de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor permanente şi în
cadrul plenului.

Dezbaterea şi adoptarea proiectelor de lege privind aprobarea Ordonanţelor de urgenţă ale

Guvernului.
În ceea ce priveşte proiectele de lege privind aprobarea de ordonanţe ale Guvernului,
punerea în discuţie în plenul Senatului ori al Camerei Deputaţilor a ordonanţelor pentru a fi
aprobate sau respinse nu se va face prin preluarea automată a procedurii legislative folosite în
cazul celorlalte legi. Aceasta deoarece, în cazul ordonanţelor, textul acestora a fost discutat
articol cu articol de către Guvern atunci când le-a aprobat, iar ele sunt deja în vigoare din
momentul publicării lor (în cazul ordonanţelor obişnuite) sau din momentul depunerii lor spre
aprobare la Parlament (în cazul ordonanţelor de urgenţă) şi produc efecte juridice. Dacă prin
raportul comisiei sesizate în fond nu se propun modificări ale ordonanţei, adică este vorba de o
aprobare pură şi simplă a ordonanţei de către Senat sau Camera Deputaţilor, se va supune votului
plenului numai textul proiectului de lege (de regulă, articolul unic prin care se aprobă ordonanţa).
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care se propune respingerea ordonanţei. În schimb, dacă
prin raportul comisiei se propun modificări sau completări ale textului ordonanţei, mai întâi vor
fi supuse dezbaterii şi votului plenului numai propunerile de modificare a textului ordonanţei, în
ordinea lor firească, iar numai după aceea va fi adoptat articol cu articol textul proiectului de lege
de aprobare a ordonanţei. Acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul în care propunerile de
modificare a textului ordonanţei nu sunt cuprinse în raport, însă aceste amendamente făcute de
senatori sau de deputaţi pe parcursul şedinţei sunt acceptate de către plen.
În cazul respingerii unui proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului,
indiferent dacă Senatul sau Camera Deputaţilor este prima sau a doua Cameră sesizată, proiectul
va fi obligatoriu trimis spre dezbatere şi celeilalte Camere.
Datorită faptului că ordonanţa produce efecte juridice fie de la data publicării sale (în
cazul ordonanţelor obişnuite), fie din momentul depunerii ei spre aprobare la Parlament (în cazul
ordonanţelor de urgenţă), pentru ca aceste efecte să înceteze printr-un act de voinţă al forumului
legiuitor, este necesar ca ambele Camere să hotărască prin vot respingerea proiectului de lege de
aprobare a ordonanţei.
Ordonanţele guvernamentale – atât cele emise în baza unei legi de abilitare cât şi cele de
urgenţă – sunt acte normative cu dublă natură juridică: pe de o parte sunt acte administrative
întrucât sunt emise de Guvern, iar pe de altă parte sunt acte normative cu forţă juridică similară
cu a legii, întrucât reglementează norme primare, cu aplicabilitate generală, întocmai ca şi legea.
Atât ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare cât şi ordonanţele de urgenţă,
indiferent de obiectul de reglementare al acestora, capătă forţa juridică a unei legi numai după ce
Parlamentul le dezbate şi le adoptă printr-o lege.
Cu prilejul dezbaterii unei ordonanţe guvernamentale, Parlamentul poate adopta fie
soluţia aprobării, cu sau fără modificări, fie pentru cea a respingerii acesteia. Trebuie subliniat
faptul că potrivit art.115 alin.(7) din Constituţia României, republicată, ordonanţele se aprobă sau
se resping printr-o lege.
Având în vedere prevederile constituţionale menţionate sub aspect strict procedural, în
toate ipotezele ce pot apărea cu prilejul dezbaterii unei ordonanţe guvernamentale – aprobarea
pură şi simplă, aprobarea cu modificări sau respingerea acesteia – soluţia Parlamentului trebuie
să se materializeze întotdeauna într-o lege.
Acest lucru este necesar deoarece Legea referitoare la ordonanţa guvernamentală exprimă
voinţa legiuitorului care fie doreşte să confirme delegarea legislativă prin aprobarea, cu sau fără
modificări, a ordonanţei, fie doreşte să infirme această delegare, prin respingerea ordonanţei.
În consecinţă, fiind vorba despre o lege de aprobare sau de respingere a unei ordonanţe
guvernamentale, în cazul dezbaterii unei asemenea ordonanţe vom fi întotdeauna în prezenţa
adoptării unui act normativ al cărui conţinut exprimă voinţa legiuitorului de aprobare ori de
respingere a unei ordonanţe emise de Guvern în temeiul delegării legislative: pe fond, legiuitorul
se va pronunţa pentru sau împotriva ordonanţei, iar această soluţie trebuie să se manifeste,
formal, legislativ, prin adoptarea unei legi de aprobare sau respingere a acelei ordonanţe.
Concret, în cazul unui proiect de lege de respingere a unei ordonanţe guvernamentale, din
punct de vedere tehnic legislativ ne vom afla în situaţia adoptării acestui proiect de lege – ce are
un asemenea conţinut – şi nu în ipoteza unei respingeri.
Dacă prima Cameră competentă a adopta un proiect de lege de respingere a unei
ordonanţe guvernamentale, cea de a doua Cameră, în calitate de Cameră decizională, va avea la
dispoziţie următoarele posibilităţi: a) menţinerea soluţiei primei Camere, respectiv respingerea
ordonanţei; în acest caz, comisia sesizată în fond va adopta un raport favorabil, de adoptare a
proiectului de lege în forma adoptată de prima Cameră sesizată, iar plenul se va exprima prin vot
cu privire la respingerea prin lege a ordonanţei respective; b) înlăturarea soluţiei adoptate de
prima Cameră sesizată, respectiv atunci când cea de a doua Cameră se va exprima în favoarea
aprobării ordonanţei respinse iniţial de prima Cameră sesizată. Într-o asemenea ipoteză – dacă
aceasta este şi soluţia comisiei permanente sesizată în fond – ea urmează să întocmească un
raport favorabil. Acesta va propune admiterea ordonanţei cu amendamente şi nu va putea fi un
raport de respingere a proiectului prin care a fost respinsă ordonanţa respectivă. Astfel, proiectul
de lege de respingere adoptat de prima Cameră sesizată urmează a fi amendat în sensul
modificării atât în titlu, cât şi în cuprinsul articolului, a expresiilor referitoare la respingere, cu
cele referitoare la aprobarea ordonanţei.
Această modificare numai în aparenţă este strict formală, întrucât pe fond diferenţele sunt
evidente şi exprimă soluţii legislative diametral opuse. În această situaţie, plenul celei de a doua
Camere are la dispoziţie două soluţii: a) fie să adopte soluţia comisiei sesizată în fond, ipoteză în
care, implicit prin adoptarea raportului, plenul votează în favoarea adoptării unui proiect de lege
de aprobare a ordonanţei; sau b) fie să respingă această soluţie, ipoteză în care urmează să fie
supus la vot proiectul de lege de respingere a ordonanţei în forma adoptată de prima Cameră
sesizată.
Legea privind aprobarea sau respingerea unei ordonanţe guvernamentale se va adopta cu
votul cerut de caracterul normelor reglementate prin ordonanţă. Astfel, dacă ordonanţa cuprinde
norme de natura legii organice, legea de aprobare sau de respingere se adoptă cu votul majorităţii
parlamentarilor din Camera în care se dezbate proiectul de lege în cauză, iar dacă ordonanţa
reglementează în domeniul legii ordinare, legea de aprobare sau de respingere a ordonanţei se
adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi

Dezbaterea şi adoptarea hotărârilor Parlamentului.

Hotărârile adoptate în mod individual de fiecare din cele două Camere sau hotărârile
adoptate de Parlament în plenul său constituie importante acte prin care Parlamentul soluţionează
probleme organizatorice legate de alegerea unor demnitari, a unor cadre de conducere, stabileşte
propriul său regulament sau reguli de procedură, adoptă decizii în probleme dintre cele mai
diverse în cadrul competenţei ce revine Parlamentului în întregul său sau fiecăreia dintre cele
două Camere.
Autorii de specialitate care au analizat diferitele tipuri de acte ale Parlamentului au făcut
o distincţie între actele cu caracter juridic şi cele cu caracter exclusiv politic. Cu referire la
hotărâri, autorii de specialitate au arătat că acestea reprezintă acte adoptate de către fiecare din
Camere sau de Camerele reunite în şedinţă comună, având ca obiect în special aprobarea
regulamentelor, constituirea şi compunerea organelor de conducere şi de lucru, validarea
mandatelor.
În ceea ce priveşte efectele hotărârilor parlamentare, acestea sunt efecte juridice iar nu
politice, deoarece concretizează şi stabilesc anumite raporturi juridice de drept parlamentar,
implicând anumite drepturi şi responsabilităţi.
Efectele sunt, de regulă, interne, hotărârile acţionând în cadrul ordinii juridice
parlamentare. Cu toate acestea, anumite efecte pot avea repercusiuni în afara cadrului
Parlamentului, cum ar fi hotărârea de ridicare a imunităţii parlamentare care, chiar dacă nu
afectează mandatul parlamentar, permite exercitarea unor competenţe de către anumite organe
din afara Parlamentului (justiţia). De asemenea, produc efecte şi în afara sistemului parlamentar
acele hotărâri ale Parlamentului prin care anumite persoane sunt desemnate în funcţii de
conducere – alese sau numite –, acestea acţionând în limitele competenţei lor, fiind desemnaţi de
Parlament dar exercitându-şi atribuţiile în cadrul unor diverse sectoare ale vieţii de stat (de pildă,
hotărârea privind consemnarea votului pentru alegerea unor persoane ca membri ai Curţii
Constituţionale, ai Curţii de Conturi etc.).
 Procedura pentru elaborarea diverselor hotărâri diferă în funcţie de natura şi tipul
hotărârii.
Hotărârile sunt elaborate şi prezentate de regulă de Birourile permanente, în baza avizului
comisiilor de specialitate. Hotărârile sunt supuse la vot urmând procedura legilor ordinare, adică
cerându-se în toate cazurile existenţa unei majorităţi simple a parlamentarilor prezenţi şi votanţi.
În cursul dezbaterilor pot fi propuse modificări sau reformulări ale unor prevederi înscrise în
proiectele de hotărâri care, de asemenea, se adoptă fie pe bază de vot, fie pe calea negocierii între
grupurile parlamentare.
Hotărârile Parlamentului sunt transmise spre a fi publicate în Monitorul Oficial. Ele
dobândesc valabilitate internă din momentul votării, al adoptării lor de către Camera respectivă
sau de către cele două Camere reunite. Hotărârile Parlamentului nu pot fi atacate şi nici puse în
discuţie de alte organe de stat, nici măcar de Curtea Constituţională. Ele pot fi revocate sau
modificate numai prin alte hotărâri ale Parlamentului, în virtutea principiului “autonomiei
Parlamentului”.

Procedura de urgenţă
Procedura de urgenţă constituie o procedură rapidă şi derogatorie sub anumite aspecte de
la modalităţile generale prin care o anumită lege este dezbătută şi adoptată. Datorită caracterului
de urgenţă, devine necesară o scurtare a termenelor în care proiectele sunt dezbătute spre a fi
adoptate, împrejurare ce implică restrângerea numărului participanţilor la discuţii, proceduri
restrictive în ceea ce priveşte prezentarea şi formularea amendamentelor, precum şi o procedură
de votare corespunzătoare, în măsură să permită adoptarea legii într-un timp foarte scurt.

Art.76 alin.(3) din Constituţia României prevede că, la cererea Guvernului sau din
proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de lege sau propuneri legislative potrivit
unei proceduri de urgenţă, care urmează să fie stabilite potrivit Regulamentului fiecărei Camere.
Regulamentul Camerei Deputaţilor consacră o întreagă secţiune (Secţiunea a 4-a din Capitolul II)
procedurii de urgenţă.
Astfel, Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.114 că la cererea iniţiatorului, la
propunerea Biroului permanent sau a unui grup parlamentar, Camera Deputaţilor poate adopta
proiecte de lege sau propuneri legislative în procedură de urgenţă. Aceste cereri se supun
aprobării Comitetului liderilor grupurilor parlamentare. Proiectele de lege referitoare la
armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei şi cele
privind aprobarea sau respingerea ordonanţelor de urgenţă se supun de drept dezbaterii şi
adoptării Camerei Deputaţilor în procedură de urgenţă. Procedura de urgenţă se aplică şi în cazul
în care Camera Deputaţilor a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere din proiectul de
lege care intră în competenţa sa decizională, neînsuşită de Senat şi retrimisă pentru o nouă
dezbatere. De asemenea, aceeaşi procedură se va aplica şi în cazul în care Senatul, în calitate de
Cameră decizională, a adoptat, într-un proiect de lege, o prevedere pentru care competenţa
decizională aparţine Camerei Deputaţilor. Decizia Camerei Deputaţilor este definitivă. Biroul
permanent, după primirea raportului comisiei sesizate în fond, va înscrie cu prioritate în proiectul
ordinii de zi proiectul de lege sau propunerea legislativă. În faza dezbaterii generale, fiecare grup
parlamentar poate interveni o singură dată, iar durata luării de cuvânt a reprezentantului nu poate
depăşi cinci minute.
 Deputaţii, grupurile parlamentare sau Guvernul pot prezenta amendamente în scris,
motivate, care se trimit comisiei sesizate, într-un termen ce nu poate fi mai mic de jumătate din
termenul pe care comisia sesizată în fond îl are pentru predarea raportului.

Regulamentul Senatului prevede în art.111 şi urm., că la cererea Guvernului sau din

proprie iniţiativă Senatul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de
urgenţă. Cererea pentru procedura de urgenţă se analizează de către Biroul permanent şi se va
supune aprobării Senatului în prima şedinţă de plen.
Proiectele de lege şi propunerile legislative se dezbat şi se adoptă cu procedură de
urgenţă, de drept, în următoarele situaţii: în cazul ordonanţelor de urgenţă; dacă Senatul a
adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere care intră în competenţa sa decizională,
prevedere neînsuşită de Camera Deputaţilor, care a retrimis proiectul pentru o nouă dezbatere; în
cazul în care Camera Deputaţilor a adoptat, în calitate de Cameră decizională, un proiect de lege
ce conţine anumite prevederi care sunt de competenţa decizională a Senatului; proiectele de lege
referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene sau a Consiliului
Europei; proiectele de lege necesare îndeplinirii obligaţiei României în calitate de membră a
NATO. Senatorii, grupurile parlamentare, comisiile permanente sau Guvernul pot prezenta
amendamente în scris, motivate, care se trimit comisiei sesizate în fond, în termenele stabilite de
Biroul permanent. În acelaşi interval de timp se va cere şi avizul Consiliului Legislativ sau al
altor autorităţi ori organisme care, potrivit legii, au competenţe de avizare. Biroul permanent,
după primirea raportului comisiei sesizate în fond, va înscrie cu prioritate în proiectul ordinii de
zi proiectul de lege sau propunerea legislativă. Senatul va limita durata dezbaterilor generale,
după care va trece la dezbaterea proiectului. El are obligaţia să se pronunţe în termen de 30 de
zile asupra proiectelor de lege sau propunerilor legislative menţionate. În cazul unui proiect de
lege ce priveşte aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, dacă Senatul nu se pronunţă în termen de
cel mult 30 de zile de la depunere, aceasta va fi considerată adoptată şi se va trimite Camerei
Deputaţilor. În situaţia unor proiecte de lege sau propuneri legislative primite de la Camera
Deputaţilor, dacă au fost operate modificări substanţiale faţă de proiectul iniţial, preşedintele
comisiei permanente sesizate în fond va putea cere Biroului permanent solicitarea şi a unui nou
aviz din partea Consiliului Legislativ.

Deliberarea în şedinţe comune ale Camerelor O altă situaţie în care este vorba de fapt
de o procedură de urgenţă, deşi nu este folosită această terminologie, o constituie dezbaterea şi
deliberarea în şedinţele comune ale Camerelor a unor legi tocmai din dorinţa scurtării termenelor
procedurale şi a promovării cât mai urgent a unor acte legislative. Aşa, de pildă, Camera
Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în şedinţă comună, potrivit Regulamentului şedinţelor comune
ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru aprobarea bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat, a legilor rectificative şi a contului de execuţie bugetară.
Regulamentul şedinţelor comune mai cuprinde o serie de dispoziţii procedurale care
evidenţiază cât se poate de clar caracterul de urgenţă al procedurii ce este utilizată. Astfel, după
prezentarea de către iniţiator a proiectului, precum şi a raportului comisiilor permanente, în
cadrul dezbaterii generale asupra bugetului poate lua cuvântul numai un reprezentant al grupului
parlamentar din cele două Camere. În faza dezbaterii generale, nu pot fi propuse amendamente.
La discutarea articolelor, deputaţii şi senatorii pot lua cuvântul, dar ei pot prezenta numai
amendamente privind problemele de redactare sau care nu aduc atingere fondului problemei
discutate. Preşedintele care conduce lucrările poate supune aprobării şedinţei comune sistarea
discuţiilor la articolul dezbătut.
Discutarea articolelor începe cu amendamentele propuse în raportul comun, care se supun
la vot cu prioritate. Amendamentele şi articolele sunt adoptate numai dacă întrunesc majoritatea
de voturi a deputaţilor şi senatorilor prezenţi la lucrările şedinţei comune. După terminarea
dezbaterii pe articole, proiectele de lege se supun în întregime votului final al deputaţilor şi
senatorilor.

Rolul comisiilor de mediere în parlamentele bicamerale.

Funcţia legislativă a Parlamentului cuprinde – aşa cum s-a văzut – o multitudine de
activităţi şi momente procedurale, care vizează pregătirea actelor normative din momentul
depunerii lor la Parlament şi până în momentul adoptării unei legi, ca expresie a desăvârşirii
activităţii de elaborare a actului normativ respectiv în cadrul procedurilor parlamentare. Fiecare
dintre momentele ce concură la înfăptuirea funcţiei legislative are însemnătatea sa şi de aceea
regulamentele parlamentare acordă importanţa cuvenită fiecărei etape a procesului legislativ. În
cadrul parlamentelor monocamerale, desfăşurarea activităţii de legiferare comportă o procedură
mai simplă decât în cazul parlamentelor bicamerale, întrucât în cadrul acestora din urmă pot
apare situaţii când asupra unui text de lege să existe redactări diferite în variantele celor două
Camere. Într-o asemenea situaţie, se pune cu deosebită acuitate problema sincronizării efortului
legislativ al fiecăreia dintre cele două Camere şi convenirea unor texte comune, care să
beneficieze în final de girul întregului Parlament. Practica parlamentară cunoaşte, în general,
două modalităţi prin care se doreşte şi se realizează înfăptuirea unui acord al celor două Camere
asupra unor texte de lege.
Prima dintre acestea este "naveta parlamentară", iar cealaltă "comisiile de mediere".
"Naveta parlamentară" este o procedură lungă şi dificilă, implicând trimiterea proiectelor de lege
de la o Cameră la cealaltă, până în momentul în care se obţine un text unic, fără de care legea nu
poate fi promulgată.
Procedura de mediere este mult mai avantajoasă, deoarece implică constituirea unor
comisii paritare, alcătuite din reprezentanţi ai ambelor Camere, în cadrul cărora urmează să fie
dezbătute toate problemele aflate în divergenţă, realizându-se în final o variantă unică, ce va fi
supusă spre aprobare celor două Camere. În perioada 1991-2003, Constituţia României a adoptat
principiul italian al "egalităţii Camerelor", consacrând celor două Camere atribuţii identice, nici
una dintre acestea neavând un ascendent asupra celeilalte. Pornind de la această poziţie de
egalitate a celor două Camere, soluţia constituţională a dezacordului dintre acestea implică două
faze succesive, prima prin intermediul unei comisii paritare, iar cea de a doua prin reunirea
Camerelor în şedinţă comună. Prin reforma constituţională din anul 2003, medierea a fost
desfiinţată. Conform art.155 alin.1 din Constituţia României, republicată, procedura medierii a
fost menţinută temporar, cu referire numai la proiectele de lege şi propunerile legislative în curs
de legiferare, care au fost înregistrate înainte de adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei.

Semnarea legii de către preşedinţii celor două Camere.

După adoptarea de către Camera competentă, proiectul de lege sau propunerea legislativă
se semnează de preşedintele acestei Camere şi, după caz, fie se trimite celeilalte Camere spre
dezbatere, fie se trimite la promulgare.
Potrivit dispoziţiilor regulamentelor parlamentare, proiectele de lege şi propunerile
legislative examinate mai întâi de o Cameră se semnează după adoptare de către preşedintele
acestei Camere şi se înaintează celeilalte Camere în vederea dezbaterii şi adoptării. Guvernul va
fi înştiinţat despre aceasta. Semnarea legii este urmată de depunerea ei la Secretariatele Generale
ale celor două Camere ale Parlamentului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii
Constituţionale, cu cinci zile înainte de a fi trimisă spre promulgare sau cu două zile înainte, dacă
legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă. De asemenea, legea se comunică Guvernului şi
Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie (art.15 alin.2 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale). Data la care legea a fost depusă la Secretarul General al
Senatului se aduce la cunoştinţă în şedinţa Senatului, în termen de 24 de ore de la depunere.
Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în
plen.

Promulgarea legilor şi veto-ul preşedintelui

În conformitate cu prevederile art.77 din Constituţia României, toate legile sunt trimise
spre promulgare Preşedintelui României. Această operaţiune finală a procedurii legislative
permite şefului statului să învestească legea cu formulă executorie, obligând autorităţile publice
să treacă la executarea prevederilor ei.
Prin decretul de promulgare, preşedintele României dispune totodată publicarea legii în
Monitorul Oficial. Şeful statului român are la dispoziţie, pentru a promulga legea, un termen de
cel mult 20 de zile de la data primirii legii semnate de preşedinţii celor două Camere.
În intervalul celor 20 de zile prevăzute de art.77 alin.1 din Constituţie, Preşedintele
României poate alege între mai multe opţiuni. Prima şi cea mai frecventă este, desigur, aceea de
a promulga legea în decursul acestui interval de timp, emiţând un decret ce se publică odată cu
legea în Monitorul Oficial al României. În situaţiile în care preşedintele nu este de acord cu
textul transmis, el are la îndemână două posibilităţi: fie să returneze legea Parlamentului, o
singură dată, însoţită de observaţiile sale, situaţie în care obiecţiile preşedintelui sunt luate în
discuţie, fiind adoptate sau respinse, cu majoritatea de voturi necesară pentru adoptarea legii, în
funcţie de natura acesteia (organică sau ordinară). Legea adoptată de către Parlament în această
nouă situaţie creează pentru preşedinte obligaţia de a o promulga într-un termen de cel mult 10
zile.
O a doua alternativă care poate apare este aceea când Preşedintele României consideră că
legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor Constituţiei, situaţie în care solicită Curţii
Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii în cauză. În cazul în care Curtea
apreciază legea ca fiind constituţională, preşedintele este obligat ca şi în situaţia reexaminării la
care ne-am referit mai sus, să promulge legea într-un interval de cel mult 10 zile de la primirea
Deciziei Curţii Constituţionale. Dacă legea este considerată de Curtea Constituţională ca fiind
total sau în parte neconstituţională, ea va fi supusă reexaminării Parlamentului în întregime sau
numai parţial, în raport de criticile formulate prin Decizia Curţii Constituţionale.
În situaţia în care Parlamentul ar adopta legea în forma iniţială, cu o majoritate de cel
puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, o asemenea adoptare duce la
înlăturarea obiecţiilor de neconstituţionalitate şi creează pentru Preşedintele României obligaţia
de a promulga legea într-un interval de 10 zile.
Prevederile constituţionale ale art.77 se coroborează cu cele ale Regulamentelor Camerei
Deputaţilor şi al Senatului.
Pe fond, cererea de examinare poate avea ca obiect orice fel de obiecţiune: de
oportunitate, de constituţionalitate, de legalitate. Cererea se adresează printr-un mesaj
prezidenţial, având ca efect reîntoarcerea procedurii parlamentare, începând cu Camera care,
prima, a adoptat legea.

Importanţa publicării legilor

Publicarea legilor constituie actul prin care legile intră în vigoare, ele devenind
obligatorii pentru toate instituţiile şi autorităţile statului, ca şi pentru cetăţeni. Textul
constituţional al art.78 stabileşte două modalităţi cu privire la intrarea în vigoare a unei legi:
publicarea în Monitorul Oficial al României, ca regulă, sau data prevăzută în textul legii, în
anumite situaţii deosebite. Cea de a doua modalitate este utilizată mai ales în acele cazuri în care
intrarea în vigoare a legii presupune o serie de operaţiuni prealabile, care pot solicita un anumit
interval de timp. Astfel, Legea nr.554/2004 a contenciosul administrativ stabileşte în art.31 că va
intra în vigoare la 30 de zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României.
În situaţia în care legile nu sunt publicate, ele nu au o valoare obligatorie, neputând fi nici
aplicate şi nici invocate în faţa unor organe de stat, autorităţilor judecătoreşti sau administrative.
Pe de altă parte, aşa cum este bine cunoscut, legile îşi produc efecte numai pentru viitor
şi în mod cu totul excepţional se referă la situaţii existente anterior intrării lor în vigoare. În
aceste condiţii, publicarea legilor nu este numai o operaţiune tehnică, care încheie procesul
legislativ, ci o condiţie de fond a însăşi aplicabilităţii lor şi asigurării respectării lor neabătute de
către toţi subiecţii raporturilor juridice.

Reexaminarea legii
Reexaminarea ca urmare a controlului constituţionalităţii
În conformitate cu dispoziţiile art.146 din Constituţie şi ale art.15 alin.(1) din Legea
nr.47/1992, controlul constituţionalităţii unor prevederi ale unei legi adoptate sau ale legii în
ansamblu poate fi declanşat la sesizarea a 50 de deputaţi sau a 25 de senatori, a Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei. Totodată, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau
altor acorduri internaţionale la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. De asemenea, Curtea se pronunţă
asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului la sesizarea unuia din preşedinţii celor
două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori. Dacă în urma sesizării, pe baza documentelor şi a punctelor de vedere
primite, Curtea va constata că legea sau una dintre prevederile ei care fac obiectul sesizării sunt
neconstituţionale, legea se trimite Senatului şi Camerei Deputaţilor spre reexaminare. Potrivit
art.147 din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. În
cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora, Parlamentul
este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi
ratificat. Reexaminarea legii ca efect al deciziei Curţii Constituţionale se face pe baza raportului
Comisiei juridice mai întâi de Camera care a dezbătut prima proiectul de lege, cu respectarea
normelor procedurale privind dezbaterea şi adoptarea legii deja menţionate.
 Reexaminarea legii la solicitarea Preşedintelui României
Potrivit art.77 alin.(2) din Constituţie, "Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii". Cererea se adresează printr-un mesaj
prezidenţial având ca efect reînceperea procedurii parlamentare de la Camera care a adoptat
prima legea. Cererea Preşedintelui poate avea ca obiect orice fel de obiecţie: de legalitate, de
constituţionalitate, de oportunitate, poate privi legea în ansamblu sau doar anumite prevederi ale
ei, poate avea ca obiect promovarea binelui public sau apărarea naţională, ţinând seama de rolul
Preşedintelui României, aşa cum este el conceput prin art.80 din Constituţie. De asemenea,
cererea Preşedintelui poate cuprinde şi propuneri de îmbunătăţire a textului legii. De principiu,
reexaminarea se adresează fiecărei Camere dacă, potrivit procedurii parlamentare, legea se
adoptă de către fiecare Cameră în parte sau Camerelor reunite în şedinţă comună, dacă legea este
de competenţa acestora. Cererea de reexaminare poate fi concomitentă cu sesizarea Curţii
Constituţionale sau se poate face după primirea deciziei Curţii prin care s-a respins obiecţia de
neconstituţionalitate. Limita de timp a exercitării dreptului de a cere reexaminarea este data
împlinirii termenului de promulgare. De aceea, Preşedintele poate cere reexaminarea legii pentru
alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate întrucât, în
conformitate cu art.147 alin.2 din Constituţie, decizia Curţii este obligatorie pentru orice
autoritate publică, inclusiv pentru Preşedintele României.

Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut
 procedura de urgenţă  promulgarea legilor  veto-ul preşedintelui  reexaminarea legii

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumeraţi tipurile de acte adoptate de Parlament.
2. Adoptarea Ordonanţelor de urgenţă
3. Adoptarea hotărârilor Parlamentului
4. Prezentaţi două cazuri în care se aplică procedura de urgenţă
5. Care sunt cazurile de reexaminare a legilor
6. Care este efectul promulgării legii
7. Momentul intrării în vigoare a unui act normativ