SEMINAR - 13

Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei I

NEDENUNŢAREA (art. 266 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează
de îndată autorităţile…(alin 1)
Cauză de nepedepsire: nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se
pedepseşte… (alin 2)
Cauză de nepedepsire: nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate,
încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în
mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor…(alin 3)

Obiect juridic: generic – ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în

legătură cu asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de
înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea fermă a actelor care subminează autoritatea
justiţiei.
Special – relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea rapidă şi promptă a activităţii organelor
judiciare, precum şi respectarea drepturilor persoanelor protejate de lege împotriva omisiunii
denunţării.
Obiect material: nu are.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal – cu excepţia participanţilor la infracţiunea
nedenunţată (legiuitorul nu a prevăzut şi obligaţia autodenunţării). Din aceeaşi raţiune,
autorul sau participantul la infracţiune nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de
nedenunţare cu privire la persoana sa.
Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public, se aplică art. 267 C.pen.
Participaţia penală este posibilă doar în forma instigării sau complicităţii morale.
Nu există participaţie sub forma coautoratului întrucât actul de nedenunţare a re caracter
personal !!!
Subiect pasiv: este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite.

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

Se realizează printr-o atitudine pasivă, respectiv subiectul activ omite (inacţiune) să

înştiinţeze autorităţile despre comiterea vreunei dintre infracţiunile enumerate de textul legal.
Legiuitorul nu a luat în considerare situaţia de nedenunţare a unei fapte prevăzute de legea
penală mai înainte ca aceasta să ajungă să fie comisă.

1
În raport cu norma penală existentă, obligaţia de denunţare apare pentru toate infracţiunile
contra vieţii sau care au avut ca urmare moartea unei persoane.
Exemple:
Art. 188 – omorul, art. 189 – omorul calificat, art. 190 – uciderea la cererea victimei, art. 191
– determinarea sau înlesnirea sinuciderii, art. 192 – uciderea din culpă, art. 195 – lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, art. 198 alin (3) – încăierarea, art. 199 teza I – violenţa în
familie, art. 200 alin (1) – uciderea nou-născutului de către mamă, art. 205 alin (4) – lipsirea
de libertate în mod ilegal, art. 218 alin (4) – violul, art. 219 alin (3) – agresiunea sexuală, art.
236 – tâlhăria sau pirateria care a avut ca urmare moarte victimei, art. 254 – distrugerea
calificată, art. 255 alin (2) – distrugerea din culpă, art. 282 alin (3) – tortura, art. 340 alin (2) –
nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparaţiilor, art. 345 alin (4)
– nerespectarea regimului materialelor radioactive, art. 346 alin (4) – nerespectarea regimului
materiilor explozive, art. 354 alin (3) şi (4) – transmiterea HIV.

Obligaţia de denunţare apare atât în cazul infracţiunilor autonome, dar şi atunci când acestea
intră ca element constitutiv al unor infracţiuni complexe (ex. ultrajul, ultrajul judiciar sau
atentatul care pune în pericol siguranţa statului).
!!! Textul legal prevede obligaţia de denunţare doar pentru „fapte prevăzute de legea
penală”, şi nu „infracţiuni”. Cu alte cuvinte, nu este lăsată la latitudinea subiectului activ
analiza dacă o anumită faptă prevăzută de legea penală întruneşte toate condiţiile pentru a fi
reţinută, în concret, ca infracţiune.
Nedenunţarea unei alte fapte decât cele prevăzute de textul art. 266 ar putea atrage
răspunderea penală şi în alte situaţii concrete avute în vedere de legiuitor. Exemplu: art. 410
C.pen – nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale.
!!! Nedenunţarea priveşte o infracţiune consumată, dar poate privi şi o tentativă la faptele
sus-menţionate - în situaţiile în care tentativa la acestea este incriminată.
!!! În situaţia în care subiectul activ ia la cunoştinţă despre comiterea mai multor fapte
prevăzute de legea penală (enumerate în art. 266), persoana în cauză trebuie să îşi
îndeplinească obligaţia de denunţare în raport cu fiecare dintre acele fapte. În caz contrar,
există tot atâtea infracţiuni de nedenunţare, câte fapte trebuiau denunţate ca fiind comise.
Denunţarea poate fi realizată în scris sau oral, direct sau printr-o persoană interpusă,
chiar în faţa unui organ necompetent a începe urmărirea penală pentru infracţiunea
respectivă. Acest organ are, însă, obligaţia să înştiinţeze de îndată organul competent şi
abilitat a lua măsurile legale (!!!).
Denunţarea trebuie să se realizeze de îndată, adică neîntârziat. Verificarea îndeplinirii
acestei condiţii se face în raport de condiţiile concrete ale fiecărui caz în parte, pentru a se
stabili momentul în care făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile.
Exemplu: în situaţia în care, luând cunoştinţă de săvârşirea unui omor, o persoană omite să
denunţe autorităţilor această faptă şi, mai mult, dă ajutor autorului pentru a îngreuna sau
zădărnici urmărirea penală (ex. ascunzând arma folosită de autor), comite în concurs
infracţiunea de nedenunţare (art. 266) şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului (art. 269)?
În practică s-a decis că este concurs, însă nu împărtăşim această opinie, întrucât, dacă
persoana a acţionat imediat după comiterea omorului în sprijinul autorului, acesteia nu i se
mai poate imputa şi nedenunţarea.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, producându-
se întârzierea descoperirii faptelor prevăzute de legea penală comise, a făptuitorilor, precum
şi tragerea la răspundere penală a acestora.

2
c) Raportul de cauzalitate: între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există o
legătură de cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de nedenunţare se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Nu prezintă
importanţă mobilul sau scopul pentru care s-a omis denunţarea.

FORME
Întrucât se comite prin omisiune, infracţiunea nu poate avea forma tentativei.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care a trecut intervalul de timp în care, deşi
avea posibilitatea de a denunţa comiterea faptei prevăzute de legea penală, subiectul activ a
omis cu intenţie acest lucru.

CAUZE DE NEPEDEPSIRE
Alin (2) – cauză de nepedepsire pentru membrul de familie al făptuitorului. A se vedea
explicaţiile de la art. 177 C.pen privind membrul de familie.
Alin (3) – nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva unei persoane pentru fapta nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente
despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea
la răspundere penală a autorului sau participanţilor.

3
 OMISIUNEA SESIZĂRII (art. 267 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite
sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală…(alin 1)
Varianta atenuată: când fapta este săvârşită din culpă… (alin 2)

Obiect juridic: generic – ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în

legătură cu asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de
înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea fermă a actelor care subminează autoritatea
justiţiei.
Special – relaţiile sociale cu privire la prompta înfăptuire a justiţiei prin obligaţia funcţionarului
public de a sesiza organele de urmărire penală.
Obiect material: nu are.
Subiect activ: este doar un funcţionar public. A se vedea explicaţiile de la art. 175 C.pen.
Calitatea trebuie să existe în momentul comiterii faptei, atunci când funcţionarul ar fi avut
posibilitatea să sesizeze organele de urmărire penală.
Nu poate fi subiect activ funcţionarul care este şi autor, instigator sau complice la comiterea
faptei nedenunţate.
Participaţia este posibilă doar sub forma instigării şi complicităţii morale.
Subiect pasiv: este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite.

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

Se realizează printr-o inacţiune, respectiv omisiunea de sesizare a organelor de urmărire

penală cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul
în cadrul căruia subiectul activ are calitatea de funcţionar public şi îşi îndeplineşte sarcinile.
Omisiunea sesizării poate privi:
 o faptă prevăzută de legea penală comisă de un funcţionar public din acelaşi serviciu
cu făptuitorul
 o faptă prevăzută de legea penală comisă de o persoană din afara serviciului, dar al
cărei rezultat se răsfrânge asupra activităţii serviciului respectiv
Exemplu: săvârşeşte infracţiunea de omisiunea sesizării pădurarul care, în exerciţiul funcţiei,
luând cunoştinţă de fapta de luare de mită comisă de un agent silvic, omite să o aducă la
cunoştinţa organelor judiciare.
Exemplu: fapta funcţionarului din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
care, luând cunoştinţă de săvârşirea unor acte de violenţă de către un asistent maternal
asupra unui minor aflat în grija sa, asistent maternal a cărui activitate este evaluată şi
supravegheată de direcţie, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală.
Fapta prevăzută de legea penală la care se referă omisiunea subiectului activ poate fi
(potrivit art. 174 C.pen) o infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă ori o
activitate de participare la săvârşirea acesteia (prin autorat, complicitate sau instigare).

4
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală nu este în legătură cu serviciul ori nu
afectează activitatea serviciului, omisiunea sesizării organelor de urmărire penală nu va mai
fi reţinută ca infracţiune în sarcina funcţionarului public care află despre aceasta.
!!! Cu toate acestea, în anumite condiţii, chiar dacă fapta prevăzută de legea penală nu are
legătură cu serviciul, funcţionarul public poate fi subiect activ al infracţiunii de nedenunţare
(art. 266) ori al infracţiunii de nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art.
410).
Infracţiunea de omisiunea sesizării subzistă doar atunci când funcţionarul public are
cunoştinţe certe, nu simple bănuieli sau supoziţii, cu privire la fapta prevăzută de legea
penală săvârşită în legătură cu serviciul sau care afectează activitatea serviciului.
!!! Obligaţia subiectului activ nu este cu privire la numele persoanei care săvârşeşte fapta
prevăzută de legea penală despre care află, ci doar cu privire la sesizarea organelor judiciare
referitor la faptă.
!!! O sesizare incompletă, cu omisiuni esenţiale, cu falsuri sau informaţii inexacte, va
reprezenta o „omisiune a sesizării”.
Sesizarea organelor judiciare trebuie făcută „de îndată”, adică în cel mai scurt timp de când
funcţionarul public află despre comiterea faptei prevăzute de legea penală. Se ţine cont şi de
posibilităţile reale pe care le are funcţionarul public de a încunoştinţa în cel mai scurt timp
organele judiciare.
Sesizarea trebuie făcută doar organului de urmărire penală !!! Dacă este făcută în faţa altui
organ, nu înseamnă că făptuitorul şi-a îndeplinit obligaţia legală.
Omisiunea sesizării este o infracţiune subsecventă în raport cu o faptă penală în legătură cu
serviciul, care a fost în prealabil comisă şi în raport cu care făptuitorul (funcţionar public)
avea obligaţia de sesizare.

Exemplu: dacă un funcţionar public, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzută de
legea penală în legătură cu serviciul în care îşi desfăşoară activitatea, pretinde sume de bani
de la cel care a săvârşit-o pentru a nu-l denunţa, vor exista două infracţiuni în concurs,
respectiv şantaj (art. 207 alin 2 şi 3) şi omisiunea sesizării (art. 267), fiind două infracţiuni
distincte comise în două momente diferite.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, producându-
se întârzierea descoperirii faptelor prevăzute de legea penală comise, a făptuitorilor, precum
şi tragerea la răspundere penală a acestora.
c) Raportul de cauzalitate: între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există o
legătură de cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de omisiunea sesizării se săvârşeşte, în varianta tip, cu intenţie directă sau
indirectă, iar în varianta atenuată, din culpă. Nu prezintă importanţă mobilul sau scopul
pentru care s-a omis denunţarea.

FORME
Întrucât se comite prin omisiune, infracţiunea nu poate avea forma tentativei.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care a trecut intervalul de timp în care, deşi
avea posibilitatea de a denunţa comiterea faptei prevăzute de legea penală, subiectul activ a
omis cu intenţie acest lucru.

5
 INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE (art. 268 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o
anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală…(alin 1)
Varianta agravată: producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană…
(alin 2)
Cauză de nepedepsire: nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a
organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs
probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale…(alin 3)

Obiect juridic: generic – ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în

legătură cu asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de
înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea fermă a actelor care subminează autoritatea
justiţiei.
Principal – relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea rapidă şi promptă a activităţii organelor
judiciare
Secundar – relaţiile sociale cu privire la apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii unei
persoane.
Obiect material: nu are.
Probele mincinoase produse sau ticluite în sprijinul unei învinuiri nedrepte, ca şi plângerea
sau denunţul cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sunt doar mijloace prin care se comite
fapta.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal şi chiar o persoană cu capacitate de
exerciţiu restrânsă (minor 14-18 ani). De asemenea, poate fi subiect activ şi reprezentantul
unei persoane juridice (de drept public sau privat).
!!! Infracţiunea subzistă şi în situaţia în care o persoană se autoînvinuieşte în mod mincinos
sau produce ori ticluieşte probe mincinoase împotriva sa, deoarece obiectul juridic principal
continuă să existe şi în această situaţie, fiind lezate relaţiile sociale privind înfăptuirea
justiţiei.
!!! Dacă această faptă (autodenunţul) se comite pentru a ajuta o altă persoană să se
sustragă de la urmărirea penală, atunci ne aflăm în condiţiile infracţiunii de favorizarea
făptuitorului.
!!! Dacă o persoană face pentru o alta un denunţ mincinos (ex. părintele pentru minor, soţul
pentru celălalt soţ etc.), vor fi amândouă sau numai una dintre ele autor, după cum
amândouă sau numai una cunoaşte că învinuirea este, în realitate, neadevărată.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

Subiect pasiv: principal (general şi imediat) este statul, ca administrator al justiţiei. Există
subiect pasiv secundar (adiacent) persoana învinuită pe nedrept.

6
LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

În varianta tip, se realizează printr-o acţiune de a sesiza organele judiciare, prin denunţ sau
plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu
săvârşirea unei astfel de fapte de către o anumită persoană.
Prin aceste fapte, se determină cheltuirea de sume considerabile şi alocarea de timp pentru
efectuarea de investigaţii în cauze inexistente. Ele pot chiar determina efectuarea unor acte
procedurale care presupun restrângerea exercitării unor drepturi (ex. percheziţii domiciliare,
percheziţii informatice, interceptarea comunicaţiilor etc.).
Sesizarea nereală cu privire la săvârşirea de către o persoană a unei fapte prevăzute de
legea penală înseamnă a-i pune acesteia în sarcină o vinovăţie asupra unei situaţii
inexistente sau care, deşi a existat, nu poate fi imputabilă respectivei persoane.
!!! O învinuire este mincinoasă şi în acele situaţii în care o comportare reală a celui învinuit
este denaturată pentru a se crea, în mod artificial, impresia că respectiva comportare ar
întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Nu orice învinuire denaturată, mincinoasă, va realiza elementul material al infracţiunii
analizate, ci numai acele învinuiri care se referă la fapte care sunt prevăzute de legea
penală. Nu are importanţă dacă fapta este cuprinsă în Codul Penal sau într-o lege specială şi
nici gradul de pericol social al acesteia.
Denunţarea săvârşirii unei alte fapte decât cele prevăzute de legea penală (exemplu: o
contravenţie, o abatere disciplinară etc.), chiar dacă este nereală, nu realizează conţinutul
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.
Exemplu: nu constituie infracţiunea de la art. 268 C.pen, fapta persoanei care sesizează
Garda Financiară şi organele de poliţie că partea vătămată confecţionează şi repară hamuri,
fără a avea autorizaţie de executare a meseriei, deoarece denunţul în sine nu priveşte
comiterea unei infracţiuni – confecţionarea de hamuri fără autorizaţie nu intră sub incidenţa
art. 348 C.pen – exercitarea fără drept a unei profesii sau a altei activităţi pentru care legea
cere autorizaţie.
Pentru reţinerea infracţiunii este necesar ca sesizarea nereală să se facă prin denunţ sau
plângere. Potrivit art. 288 C.pen, „denunţul” şi „plângerea” sunt moduri de sesizare a
organelor judiciare. „Plângerea” este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o
persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. „Denunţul” (art.
290 alin 1 C.pen) este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică
despre săvârşirea unei infracţiuni. Acestea sunt valabile chiar dacă nu respectă întrutotul
condiţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, dar este necesar să conţină cât mai
multe elemente de natură a pune în mişcare urmărirea penală.
Condiţia de existenţă a infracţiunii este realizată şi atunci când plângerea sau denunţul nu
este semnat(ă) ori când acestea au fost făcute oral şi consemnate/neconsemnate într-un
proces-verbal.
Infracţiunea există şi în situaţia în care plângerea sau denunţul au fost adresate unui organ
judiciar (poliţie, parchet), cât şi în situaţia în care acestea au fost adresate altor autorităţi (ex.
Parlament, Guvern, ministere, autorităţi) – care au obligaţia de a le transmite organelor
competente (singurele în măsură să verifice dacă s-a săvârşit sau nu o faptă prevăzută de
legea penală).
În varianta mai gravă, elementul material constă într-o acţiune de producere sau de ticluire
de probe nereale în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori
săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.

7
Activitatea de producere de probe nereale presupune prezentarea în faţa unor organe
judiciare (de urmărire penală, de judecată) a unor probe mincinoase, neadevărate, în
vederea susţinerii unei sesizări mincinoase.
Ticluirea de probe nereale înseamnă născocirea, crearea, inventarea, aranjarea într-un mod
abil a unor probe neadevărate cu privire la existenţa sau comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Atunci când aceeaşi persoană realizează denunţul mincinos şi produce şi probele nereale, se
va reţine o singură infracţiune de inducere în eroare a autorităţilor judiciare, însă în varianta
agravată. Chiar dacă, iniţial, autorul sesizării a fost de bună credinţă în demersul său, însă
ulterior, dându-şi seama de netemeinicia afirmaţiilor sale, recurge la producerea sau ticluirea
de probe nereale.
În situaţia în care producerea sau ticluirea de probe constituie prin ea însăşi o infracţiune, se
va reţine regula concursului de infracţiuni.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. În funcţie de
tipicul fiecărei situaţii, urmarea imediată se poate manifesta şi asupra persoanei afectate de
demersul mincinos al autorului.
c) Raportul de cauzalitate: între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există o
legătură de cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare se comite cu intenţie directă sau
indirectă. Nu prezintă importanţă mobilul sau scopul în care a fost comisă infracţiunea.

FORME
Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Dacă acestea au fost realizate de o
altă persoană, se poate reţine complicitatea anterioară.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care denunţul / plângerea, respectiv probele
nereale sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare. Vorbim despre o infracţiune
momentană.
Epuizarea are loc prin realizarea ultimului act de sesizare nereală ori de producere/ticluire de
probe nereale.

8
 FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI (art. 269 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o
cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de
libertate…(alin 1)
Cauză de nepedepsire: favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se
pedepseşte…(alin 3)

Obiect juridic: generic – ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în

legătură cu asigurarea descoperirii, cercetării şi judecării celor care au comis fapte prevăzute
de legea penală.
Obiect material: nu are.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal.
Legea se referă la ajutorul dat „unui făptuitor”, nu neapărat unui infractor. Legea nu lasă la
latitudinea favorizatorului de a stabili dacă fapta celui pe care îl ajută este sau infracţiune.
Importantă este conduita acestuia în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei.
Subiectul favorizării nu poate fi autorul şi nici participantul la fapta în legătură cu care s-a
produs activitatea de favorizare.
Actele de autofavorizare nu cad sub incidenţa legii penale, însă dacă un astfel de act
realizează prin el însuşi conţinutul altei infracţiuni (ex. sustragerea sau distrugerea de
înscrisuri), autorul actului de autofavorizare va răspunde pentru aceasta.
!!! Persoana vătămată printr-o infracţiune, care îndeplineşte acte de favorizare a făptuitorului,
poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare când acţiunea penală pentru infracţiunea
anterioară se pune în mişcare din oficiu. În cazul infracţiunilor urmărite la plângerea
prealabilă, doar după apariţia unei condamnări definitive (până atunci, actele de favorizare
echivalează cu o retragere a plângerii).
Infracţiunea poate fi săvârşită şi de apărătorul legal al făptuitorului, în măsura în care se dă
ajutor acestuia pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la
răspundere penală, executarea unei pedepse etc.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

Subiect pasiv: principal (general şi imediat) este statul, ca administrator al justiţiei. Există
subiect pasiv secundar (adiacent) persoana ale cărei interese au fost prejudiciate.
!!! Pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului textul legal nu cere nicio condiţie
legată de loc, dar prevede o condiţie de timp, în ideea că infractorul este ajutat după ce
comite fapta prevăzută de legea penală. Deci, fapta celui favorizat trebuie să se petreacă
anterior faptei de favorizare.

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

Constă în activitatea de a da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările
într-o cauză penală care îl priveşte, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse

9
sau măsuri privative de libertate, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul comiterii
respectivei infracţiuni.
Pentru existenţa faptei trebuie să se acorde un ajutor. Nu are relevanţă dacă cel favorizat
este autor, complice sau instigator ori dacă fapta favorizată se prezintă ca infracţiune
consumată sau sub forma tentativei pedepsibile ori chiar în situaţia în care aceasta nu
constituie infracţiune.
Condiţia esenţială este ca fapta să fie prevăzută de legea penală (să îndeplinească cel puţin
condiţiile tipicităţii obiective).
Nu prezintă importanţă nici natura faptei săvârşite şi nici forma de vinovăţie cu care a
acţionat anterior cel favorizat.
Se reţine infracţiunea de favorizare a făptuitorului şi în situaţia în care, ulterior, făptuitorul
respectiv a fost achitat de o instanţă.
Ajutorul poate fi acordat prin acte comisive sau prin acte omisive. Ajutorul poate fi material
sau moral. Ajutorul poate fi acordat direct sau prin intermediul altei persoane.
Exemplu: aflat în închisoare pentru executarea unei pedepse privative de libertate cu o
durată mare, infractorul sesizează organele judiciare afirmând că este autorul unei infracţiuni
pe care în realitate nu o comisese, pentru a împiedica urmărirea penală a adevăraţilor autori.
Exemplu: o persoană întocmeşte în mod nereal o declaraţie în numele tatălui părţii vătămate
din care rezultă că acesta şi-ar fi retras plângerea împotriva persoanei favorizate, iar în urma
acestei acţiuni cazul a fost clasat.
!!! Nu interesează mijloacele folosite de autor pentru a realiza favorizarea. Dacă aceste
mijloace reprezintă, prin ele însele, infracţiuni, se va reţine concurs.
Nu se reţine infracţiunea de favorizarea făptuitorului dacă autorul nu a comis acte concrete
de ajutorare, ci a făcut doar declaraţii mincinoase în faţa organelor judiciare. În acest caz, se
va reţine infracţiunea de mărturie mincinoasă.
!!! Ajutorul trebuie dat făptuitorului fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul
comiterii de către acesta a faptei prevăzute de legea penală.
!!! Dacă ajutorul dat făptuitorului are loc după comiterea faptei de către acesta, însă în baza
unei înţelegeri stabilite înainte sau în timpul săvârşirii faptei, vor fi incidente prevederile art.
48 C.pen – complicitatea sau art. 52 C.pen – participaţia improprie.
A da ajutor unui făptuitor înseamnă a da orice sprijin acestuia pentru a întârzia sau a
împiedica cercetările într-o cauză penală care îl priveşte pe acesta, urmărirea penală,
judecata sau executarea unei pedepse ori a unei alte măsuri privative de libertate. Acesta
este un ajutor in personam.
Ajutorul dat pentru a îngreuna sau zădărnici cercetarea penală sau tragerea la răspundere
penală poate fi dat făptuitorului în intervalul de la săvârşirea (de către acesta a)
infracţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de renunţare la
aplicarea pedepsei, de amânarea aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului
penal.
!!! Nu contează dacă în ceea ce îl priveşte pe făptuitor, a început sau nu acţiunea penală.
!!! Ajutorul poate fi dat făptuitorului şi pe durata procesului penal şi poate viza împiedicarea şi
îngreunarea oricărui act care se efectuează în cursul acestei faze a procesului penal.
Exemplu: există infracţiunea de favorizare a făptuitorului şi în cazul poliţistului care, cu
intenţie, nu împiedică pe cei care, după ce au sustras anumite bunuri, încearcă să fugă cu
ele.

10
Exemplu: ajutorul dat unei persoane reţinute sau deţinute pentru a evada, deşi urmăreşte să
înlăture executarea pedepsei, nu se încadrează în textul art. 269, ci în textul art. 286 –
înlesnirea evadării.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. Această
stare de pericol subzistă şi atunci când ajutorul dat făptuitorului nu îşi produce efectul
scontat, existând doar posibilitatea producerii lui.
c) Raportul de cauzalitate: între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există o
legătură de cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului se comite cu intenţie directă.
Este de esenţa acestei infracţiuni lipsa unei înţelegeri anterioare sau concomitente comiterii
faptei prevăzute de legea penală între favorizator şi făptuitorul favorizat.
Nu prezintă importanţă mobilul sau scopul în care a fost comisă infracţiunea.

FORME
Actele de pregătire şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care activitatea de ajutor a fost realizată şi s-a
produs urmarea imediată.
Infracţiunea poate lua forma infracţiunii continue (ex. ascunderea făptuitorului) sau a
infracţiunii continuate (ex. realizarea, în mod repetat, de acte de ajutor, în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale).

11
 TĂINUIREA (art. 270 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către
o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura
acesteia…(alin 1)
Cauză de nepedepsire: tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte…(alin
3)

Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei
(care sunt lezate prin comiterea tăinuirii), precum şi în relaţiile sociale de ordin patrimonial.
Obiect material: bunul tăinuit – bunul care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.
!!! Tăinuitorul nu poate fi autor sau participant la comiterea faptei prevăzute de legea penală
din care provine bunul.
Exemplu: nu comite fapta de tăinuire acela care primeşte în mod obişnuit, pentru a ascunde
sau a valorifica, bunuri provenite din infracţiunea de furt, comisă în mod repetat de aceeaşi
persoană. În acest caz avem o complicitate la infracţiunea de furt. După caz, poate exista şi
concurs real cu infracţiunea de tăinuire.
Subiect pasiv: principal (general şi imediat) este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite, dar
şi persoana fizică sau juridică (de drept public sau privat) faţă de care se comite infracţiunea
din care rezultă bunul tăinuit.

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

Constă în una dintre următoarele acţiuni: primirea, dobândirea sau transformarea unui bun
ori înlesnirea valorificării lui.
Primirea presupune că făptuitorul (tăinuitorul) acceptă cu orice titlu să deţină bunul ce
provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, îl primeşte în gaj,
depozit etc.).
Prin dobândire se înţelege situaţia în care tăinuitorul devine proprietarul bunului în cauză prin
cumpărare, donaţie, dare în plată, schimb etc.
Transformarea presupune o modificare a substanţei bunului sau a formei sale, tăinuitorul
folosindu-se de o serie de mijloace, cum ar fi: topire, montare, vopsire, turnare în forme etc.
Înlesnirea valorificării înseamnă a ajuta la înstrăinarea bunului în vederea obţinerii unor
foloase.
Exemplu: săvârşeşte infracţiunea de tăinuire persoana care s-a înţeles cu autorul unui furt,
după săvârşirea de către acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de a
împărţi preţul obţinut.
Exemplu: săvârşeşte infracţiunea de tăinuire acela care, fiind de faţă la comiterea unei
tâlhării, primeşte de la unul dintre făptuitori un bun al victimei.

12
Exemplu: nu se va reţine infracţiunea de tăinuire, dacă cel care a asistat la o tâlhărie, nu a
săvârşit niciuna dintre faptele prevăzute la art. 270 alin (1) – primire, dobândire,
transformare, înlesnirea valorificării, ci doar a profitat de băutura şi ţigările cumpărate de un
alt inculpat din banii sustraşi victimei tâlhăriei.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca bunul tăinuit să provină din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. În secundar,
se realizează şi o trecere a bunului provenit dintr-o infracţiune în altă sferă patrimonială,
reducându-se posibilitatea ca cesta să fie recuperat.
c) Raportul de cauzalitate: între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există o
legătură de cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de tăinuire se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să cunoască faptul că bunul
provine dintr-o infracţiune. Sau să fi prevăzut în mod rezonabil că bunul provine din
săvârşirea unei infracţiuni, date fiind împrejurările concrete al fiecărui caz în parte. Pe cale de
consecinţă, este exclusă tăinuirea atunci când făptuitorul este în eroare cu privire la
provenienţa reală a bunului.
Săvârşeşte infracţiunea de tăinuire cu intenţie şi cel care nu cunoştea în momentul primirii
bunului că acesta provine dintr-o infracţiune, dar, ulterior, cunoscând provenienţa lucrului, a
continuat să îl păstreze.
Nu prezintă importanţă mobilul sau scopul în care a fost comisă infracţiunea.

FORME
Actele de pregătire şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării oricăreia dintre acţiunile specifice
Infracţiunea poate lua forma infracţiunii continuate.

13