Sunteți pe pagina 1din 15

Universitatea “AL. I.

Cuza” Iasi

Bulgaru Eduard, Anul III, grp. 2; Stiinte politice


Teza de licenta

Tema:CULTURA POLITICA SI SOCIETATE CIVILA

Capitolul I : Semnificatii conceptuale şi structurale ale culturii politice şi


societaţii civile.
I.1 Ce este cultura politica
I.2 Ce este societatea civila

Capitolul II: Exista un tip de cultura politica in absenta careia


functionarea democratiei nu este posibila?
II.1 Tipurile si subclasele culturii politice
II.2 Cultura politica ca grad de democratizare a societatii

Capitolul III:Factori care influenteaza nivelul de dezvoltare a


societatii civile. Consecinte ale functionarii societatii civile.
III.1 Niveluri şi forme de existenţă ale societăţii civile
III.2 Rolul societăţii civile în democraţie

Capitolul IV: Capital social. Cum este definit? Cauze si


efecte.
IV.1 Abordări genera

Capitolul V: Participare politica in Romania.


Capitolu I. Semnificatii conceptuale şi structurale ale culturii politice şi societaţii
civile.

I.1 Ce este cultura politică?

Cultura politică constituie o parte organică a vieţii sociale, care se referă la anumite orientari
politice, adică la atitudinile faţă de sistemul politic, în intregul său, şi în părţile sale, precum şi la
atitudinile cu privire la rolul sinelui în sistem. Ea face parte din cultura globală a societăţii, se
caracterizată le fel ca cultura globală prin aspectul său normativ, direcţionând comportamentul politic
al individului prin anumite norme.
Folosit într-o multitudine de accepţii, termenul „cultură politică” este unul interdisciplinar, fiind
construit şi dezvoltat în cadrul mai multor discipline: ştiinţei politice, filosofiei, sociologiei, psihologiei
şi culturologiei. În acelaşi timp, „cultura politică” este un concept, care se referă în acelaşi timp la două
domenii diferite şi poate fi abordată „atât ca sferă specializată a culturii, cât şi ca o componentă a
sistemului politic”1. Noţiunea „cultură politică” a fost introdusă, pentru prima dată în literatura
ştiinţifică, în anul 1784 de către filosoful, iluministul german Johann Gottfried Herder în lucrarea sa
„Idei privind filosofia istoriei omenirii”. În cartea a XII-a a acestei lucrări el scrie despre maturitatea
culturii politice, iar în cartea a XIII-a – despre exponenţii culturii politice2.
În ştiinţele politice, noţiunea „cultură politică”a fost utilizată pentru prima dată în cadrul şcolii
politice nord-americane. În contextul abordării comparative a sistemelor politice, cultura politică a fost
văzută ca „un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare” 3. Conceptul „cultură
politică” a fost introdus în aria ştiinţei politice de către Gabriel A. Almond, care abordează fenomenul

1
Fuga, Gh. Schimbare socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura Economica, 2000. p 138
2
Johann Gottfried Herder Idei privind filosofia istoriei omenirii. Moscova: Hayka 1977.
3
Pârvulescu, C. R. Cultura politică – un instrument teoretic pentru estimarea adaptării la schimbare a societăţii româneşti.
Sfera politicii. Revistă lunară de ştiinţe politice, editată de fundaţia „Societatea civilă”, anul III- № 21, 1994, p.5.
culturii politice şi încearcă să-l definească în lucrarea sa „Sisteme politice comparate” (Comparative
Political Systems) în anul 1956.
În ştiintele politice o teorie a culturii politice bine pusă la punct se contureză abia la mijlocul
secolului al XX-lea în lucrarea fundamentală „Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cinci
naţiuni” (The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations), scrisă de Gabriel
Almond şi Sidney Verba. În anii 1958-1963 ei au electuat o cercetare în cinci ţări: SUA, Marea
Britanie, Italia, Germania şi Mexic, aplicând chestionare în fiecare ţară mai multor oameni. Această
lucrare este de o importanţă majoră. În ea a fost elaborat atât mecanismul conceptual al teoriei culturii
politice, cât şi metodele de cercetare a culturii politice. Conceptul de cultură politică a constituit pentru
autori o legătura necesară dintre instituţiile statale şi societate, care poate să explice stabilitatea
democraţiilor pe baze comparative.
În urma cercetărilor efectuate, G. Almond şi S. Verba ajung la concluzia, că instituţiile
democratice au nevoie de o cultură civică pentru consolidarea lor. Ei vorbeau despre o cultură politică
„exact aşa cum putem vorbi despre o cultură economică sau o cultură religioasă”4, adică despre „un set
de orientări faţă de un set special de obiecte şi procese sociale” 5. Autorii menţionează că „termenul de
„cultură politică” se referă la orientările politice specifice – atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele
sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul sinelui în sistem”. G. Almond şi S. Verba afirmă că atunci
„când vorbim de cultura politică a unei societăţi, ne referim la sistemul ei politic, aşa cum a fost el
interiorizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale”6. Sepoate vedea astfel, că autorii
limitează sfera culturii politice la sfera conştiinţei politice, ei înşişi menţionând că folosesc conceptul
de cultură politică „doar într-una dintre multiplele sale semnificaţii, acea de orientare psihologică spre
obiectele sociale”7. Astfel, cultura politică este interpretată de către aceştia ca o totalitate de poziţii
individuale şi de orientări ale indivizilor. Ea este, propriu-zis, sfera subiectivă, care se află la baza
acţiunilor politice şi le conferă importanţă, fiind un fenomen subiectiv şi individual în esenţa sa.
Într-un studiu efectuat cu cercetătorul Bingham G. Powell, Gabriel Almond formulează, în
1966, următoarea definiţie: „Cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă
de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv, care stă

4
Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE,
1996. p 43
5
Idem p 43
6
Idem p 44
7
Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE,
1996. p 44
la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. Astfel de orientări individuale cuprind câteva
elemente: orientări cognitive, exacte sau mai puţin exacte, pe tema subiectelor şi convingerilor politice;
orientări emoţionale, sentimentul ataşării, angajării, respingerii în raport cu subiectele politice şi
orientări estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune
aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice”8. În această definiţie,
cultura politică este practic identificată cu orientările politice, iar în calitate de obiect al acestor
orientări serveşte sistemul politic alcătuit din roluri şi elemente specifice, structuri şi exponenţi ai
rolurilor.
Cultura politică constituie valorile sistemului politic, recunoscute de comunitate. Până
înprezent au fost întreprinse o multime de încercări de a defini termenul de cultură politică,
încercându-se de a include în el toate activităţile individului în domeniile politic, social, economic şi
cultural, ce evidenţiază personalitatea sa dinamică. Pentru explicarea fenomenului de cultură politică
este necesar de a stabili locul individului în societate şi ce relaţii există între individ şi aceasta.
Caracteristicile fundamentale de evidenţiere a acestui fenomen sunt societatea şi sistemul politic.
Aşa de exemplu, o definiţie din perspectiva psihologică dă culturii politice SidneyVerba:
“Cultura politică a unei societaţi constă dintr-un sistem de credinţe empirice, simboluri expresive şi
valori care definesc situţtia în care are loc acţiunea politică. Ea ofera orientarea subiectivă a politicii”.9
Cultura politică este un fenomen social caracterizat prin valorile sale care sunt adaptate la sistemul
politic existent în societate şi determină atitudinea individului faţă de instituţii şi viaţa politică, şi este
în funcţie de dimensiunile fenomenelor politice, în special, de puterea politică. Cultura politică
reprezintă un sistem de cunoştinţe politice, orientări, convingeri, idei, modele de comportament, ce
cuprind experienţa generaţiilor precedente şi se manifestă în activitatea subiectelor procesului politic.
La baza culturii politice şi a dezvoltării ei stau: cunoaşterea, valoarea şi comunicarea.
Cunoaşterea reprezintă un produs necesar al procesului de viaţă politică. Cu cât mai informaţi sunt
oamenii de rând, cu atât mai mult pot să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Valoarea culturală este o funcţie socială ce determină dezvoltarea culturii politice a societăţii. În
cultura politică, valoarea se manifestă prin prezenţa unei activităţi, fiind o legătură între individ şi
societate. Astfel, valoarea apare în conştiinţa individului şi este indispensabilă pentru conturarea

8
ALMOND, G.A., POWELL, B. G. Comparative Politics. A Developmental Approach. -Boston: Little Brown and
Company, 1966. p 44
9
Sidney Verba, Comparative Political Culture, in: Political Culture and Political Development, Princeton University Press,
Princeton, New York, 1969, p. 512.
culturii politice sau a domeniului istoric. Cultura politică este un moment de neconceput în afara
comunicării, deoarece presupune un schimb permanent de valori vechi şi noi. Comunicarea a permis
adiţionarea valorilor culturii politice de-a lungul istoriei, prin transmiterea lor, proces care-i conferă un
caracter cumulativ. Cultura politică nu poate exista şi funcţiona fără comunicare între indivizi şi fără
receptarea informaţiei din massmedia.
În ştiinţa politică occidentală se pot evidenţia cel puţin două orientări în vederea interpretării
culturii politice. Reprezentanţii primei viziuni limitează sfera culturii politice la orientările subiective
ale cetăţenilor, iar reprezentanţii celei de a doua viziuni extind sfera culturii politice prin includerea în
ea a comportamentului politic.
O clasificare complexă şi minuţioasă a definiţiilor culturii politice este elaborata de către Ş.
Stănciugelu, care îl citează pe J. R. Gibbins (Contemporary Political Culture; Politics in a Post Modern
Age), precum urmează:
1. definiţii psihologice, care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice;
2. definiţii sociologice, care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale pe care
acestea le provoacă;
3. definiţii zise „obiective”, în care cultura politică apare în termenii normelor şi valorilor
consensuale şi normelor sociale;
4. definiţii euristice, care oferă un tip ideal cu rol de a permite explicarea unor fenomene parţiale
(comportament, credinţe etc.);
5. definiţii lingvistice – un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat;
6. definiţii care fac referinţă la cultura naţională, ideologii politice, ideologia dominantă.10
Astfel, întalnim in ştiinţele politice o mare varietate de definiţii a culturii politice. În această ordine de
idei vom evidenţia mai jos o serie de interpretări a culturii politice:
1. psihologice, în cadrul cărora se pune accentul pe orientările psihologice (G. Almond, S. Verba).
2. obiectiviste (normative), în care cultura politică este reprezentată ca un ansamblu atât de idealuri
politice, cât şi norme de guvernare în vigoare (L. Pye şi D. Pol).
3. simbolice, care tratează cultura ca pe un sistem de simboluri (L. Dittmer).
4. ideologice, în care cultura politică se identifică cu ideologia politică (E. Babosov).
5. vaste, care includ atât orientări psihologice, cât şi forme corespunzătoare de comportament
politic (J. Wiatr).
10
STĂNCIUGELU, Şt. Ideal-tipuri şi tipuri reale în cultura politică românească. Sfera politicii. Revistă lunară de ştiinţe
politice, editată de fundaţia „Societatea civilă”, anul III- № 21, 1994, p 6.
Pentru a concretiza conţinutul conceptului de „cultură politică” este necesar de a urmări
interescţia acestuia cu noţiunea de „cultură”. Cultura politică apare ca o componentă atât a culturii
globale, cât şi a sistemului politic. Ori, „cultura globală a unei societăţi este o matrice în care se
dezvoltă cultura politică sau culturile politice ale principalelor grupuri sociale”.11 De exemplu, ne
conducem de la o definiţie a culturii, care include atât valorile materiale, cât şi cele spirituale create de
om, atunci ar trebui să vizăm cultura politică ca toate valorile materiale şi spirituale din domeniul
politic. Aceasta ar incadra şi ideologii politice, şi valori politice, şi diferite tipuri de instituţii politice, şi
simbolica politică. Pornind de la faptul că cultura globală include atât orientări generale, cât şi orientări
politice, atunci considerăm că cultura politică cuprinde doar orientări politice.
Specificul culturii politice este determinat de către componentele sferei politice, a funcţionării puterii
politice şi de specificul elementelor, atribuite tipului de cultură: reprezentările şi valorile politice,
obiectivele şi comportamentul politic.
Cultura politică reprezintă unitatea dintre subiectiv şi obiectiv, deoarece ea nu există
independent de oameni şi de activitatea lor şi, în acelaşi timp, este obiectivată în rezultatele acestei
activităţi. Ea, ca şi orice alt tip de cultură, este legată indisolubil de subiectivitatea umană şi reprezintă
un fel de „obiect subiectiv”12.
Cultura politică îşi desfăşoară activitatea în societate prin anumite funcţii care au un caracter
general privind întreaga societate, dar şi caracteristice pentru conducători sau conduşi.
Ca funcţii generale sunt menţionate următoarele funţii: funcţia de cunoastere, functia
informaţionala, funcţia axiologică şi funcţia normativă.
Funcţia de cunoaştere a realitaţii politice, a fenomenelor şi proceselor vieţii politice din
societate. Obiectivitatea acestei cunoaşteri ţine în mare masură de valorile pe care ea se intemeiază, de
opţiunile şi orientările politice ale creatorului, de nivelul său intelectual, de obiectivele şi sarcinile
urmarite. Cunoaşterea realizată de cultura politică porneşte de la condiţiile generale ale societaţii,
vizeaăa aspectele ei fundamentale. Datele, cunoştinţele dobandite sunt un bun public, ele regăsindu-se
în spiritualitatea politică a societaţii, in programele şi doctrinele politice ale acesteia.
Funcţia informaţională constituie calea de transmitere spre membrii societăţii de informaţii cu
privire la sistemul politic, la acţiunile politice, la valorile şi normele politice. Aceasta funcţie contribuie
la formarea unui fond de cunostinţe politice şi, implicit, la cunoaşterea modului de organizare politică a

11
FULGA, Gh. Schimbare socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura Economică, 2000. p 141.
12
BESSONOV, B. N., DUBIŢKII, V. V. Societatea civilă şi dezvoltarea spirituală a personalităţii. Omsk: Universitatea de
stat din Omsk, 2002.
societaţii, a legăturilor dintre conducători si conduşi, dintre putere şi indivizi, dintre stat şi societate, a
criteriilor prin care puterea apreciază politica statului. Prin această modalitate de informare şi
cunoaştere se asigură un comportament corespunzator atât din partea cetaţenilor cât şi din partea
puterii. Într-un sistem politic democrat, functia informaţională a culturii se realizează în ambele
sensuri, de la guvernanţi la guvernaţi, şi invers. În acest fel, guvernanţii informează asupra deciziilor
luate, dau sugestii sau orientează anumite acţiuni. La rândul lor, guvernaţii, îşi exprimă opţiunile
asupra legitimitaţii deciziilor şi actelor politice, îşi manifestă anumite atitudini, comportamente politice
faă de putere.
Funcţia axiologică se referă la modul în care se apreciază valoarea fenomenului politic şi
modalitaţile concrete de constituire a sistemului de valori, precum si a raportării acestuia la realitatea
practică. În general, prin această funcţie se realizează anumite convingeri ale oamenilor faţă de valorile
politice care pot fi de ataşament sau de respingere privind aceste valori. Convingerile, la rândul lor,
generează atitudini politice ce reprezintă modalitaţi de raportare a cetaţenilor la fenomenele politice pe
care le apreciază într-un mod anume.
Funcţia normativă a culturii politice ţine de modul în care sistemul de valori se transformă în
norme şi reguli care au ca scop de a stabiliza societatea şi de asigurare a functionalităţii sistemului
social. În elaborarea unor norme şi reguli de comportament, orice cultură politică tinde spre consens,
acest lucru se realizează destul de rar, deoarece sunt dese situaţiile când unii membri ai societaţii
resping o parte a normelor şi regulilor politice elaborate de putere. Pentru stabilitatea socială este
necesar ca regulile adoptate de putere să fie respectate de sufiecienti de mulţi ca să asigure stabilitatea
chiar dacă unii nu le impărteşesc. Întro societate în care exista o cultură politic temeinică, normele şi
regulile politice sunt respectate de catre toţi membrii acesteia, dacă aceasta exprimă voinţa majorităţii,
chiar dacă mai sunt unii ce nu sunt de acord cu ele. Într-o societate democratică cu un grad avansat de
cultură politică, se admite contestarea anumitor valori şi norme politice care însa nu înseamna automat
nerespectarea lor.
Ca obligaţii pentru guvernanţi, cultura politică cuprinde elaborarea unor programe politice
corespunzatoare cerinţelor dezvoltării democratice a societaţii şi asigurarea transpunerii lor cât mai
adecvate în practică, iar pentru cetaţeni, formarea unui comportament de respectare a normelor şi
regulilor politice, a legilor ţării şi de schimbare prin metode democratice a celor care sunt apreciate că
necorespunzătoare cerinţelor de prosperare. Rolul culturii politice în societate este de nepreţuit. Acest
rol este cu caracter dublu: „îi oferă comunităţii o structură sistematică de valori, norme, idealuri şi
simboluri, care asigură funcţionalitatea şi o legatură stânsă intre instituţiilor sale, în timp ce individului
îi pune la dispoziţie câteva linii de conduită pentru comportamentul său în domeniul public şi cel
politic”13. Cultura politică poate să avantajeze sau să dezavantajeze procesul de democratizăre a
societăţii.
Stabilirea principiilor şi legilor de clasificare şi sistematizare a culturii politice în concepţia
cercetatorilor acestui domeniu, porneşte de la conceptul de orientare politică şi ajunge la problema
relaţiei indivizilor cu obiectele politice. În cercetarile efectuate în domeniu au fost descoperite cateva
elemete esenţiale necesare pentru a elabora o clasificare a tipurilor de cultură politică : care sunt
obiectele politice spre care se îndreaptă indivizii; cum se orienteaza spre ele; „de jos in sus” sau „de
sus in jos”. Aflarea acestora depinde de raspunsurile la zeci de intrebari cu privire la individul politic.
Astfel, trebuie cunoscute opiniile si judecatile individului fata de sistemul politic, caracteristicile sale
legale, asupra rolului elitelor politice, asupra modului cum se i-au deciziile, se adoptă legile şi sunt ele
transpuse in practică. Din răspunsurile la aceste intrebari se pot deduce principiile şi legile de
clasificare a culturilor politice şi a subculturilor acesteia. Sunt trei mari tipuri de cultură politică :
parohială, care desemnează indivizii vag conştienţi de existenţa guvernului central şi a caror viaţa este
în mare parte neafectată de deciziile autorităţii centrale; dependentă, desemneză indivizii care trăiesc
in regimuri autoritare, în dictaturi, unde ei se percep mai mult ca supuşi decât ca participanţi la
procesul politic; participativă în care orientările sunt maxime faţă de toate obiectele politice, în
special faţă de sine ca participant activ la procesul politic.
Culturile politice sunt sisteme complicate şi eterogene şi includ subsisteme, formaţiuni relativ
autonome, care se numesc subculturi politice. În sfeara de operare a ştiinţelor politice, acestea se
numesc „subculturi politice”. Subculturile politice sunt orientări şi modele de comportament politic
proprii anumitor grupuri sociale. După W. Rosenbaum, subcultura politică este interpretată ca un
ansamblu de orientări politice, care se deosebesc esenţial de „orientările culturale, care predomină în
societate”14.
Câteodată conceptul de cultura politică este interpretat în mod superficial şi idealizat doar ca
tot ceea ce este bun în viaţa politică a unei societăţi, ca orientări politice valoroase, ca modele de
comportament activ în sfera politică. Aceste devieri ale întelegerii reale ale culturii politice sunt
cauzate de existenţa unei atitudini „sacrale” faţă de cultura globală, ca faţă de un ansamblu de elemente
în exclusivitate pozitive. Dar din cultură fac parte nu doar elemente pozitive, progresiste, ci şi elemente
13
CRĂIUŢU, A. Elogiul libertăţii: studii de filosofie politică. Iaşi: Polirom, 1998. p 141
14
ROSENBAUM, W. A. Political Culture. New York: Praeger, 1975. p 151
negative, elemente distructive. Odată cu orientările, tradiţiile şi normele de comportament de ordin
pozitiv, din cultură mai fac parte şi orientările, tradiţiile şi normele de comportament de ordin negativ.
Acest lucru este valabil şi pentru manifestările particulare ale culturii, deci şi pentru cultura politică.
Însuşi termenul de „cultură politică” nu are un conţinut pozitiv sau negativ. Conceptul de cultura
politică ne permite realizarea unei caracteristici adecvate a sistemului politic, explicarea cauzelor
conflictelor, conturarea perspectivelor dezvoltării societaţii.

I.2 Ce este societatea civila?

Societatea civilă cuprinde forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii
fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvernamentale - asociaţii
sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale, sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă
factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării
drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.15
Conceptul de societate civilă înainte de a fi întâlnit în termenologia sociologică, s-a conturat graţie
filosofiei politice şi teoriei privitoare la formele de guvernare moderne. Încă în Roma Antică e atestată
expresia “societas civilis”. Termenul “civitas” desemna la ei atît cetatea ca grup politic organizat cît şi
societatea cu indivizii pe care îi integra. La romani civil/civilis reprezena antiteza pentru
natural/naturalis, dreptul civil (jus civilis) reprezintă opusul dreptului natural (jus naturalis).
În lucrările filosofilor greci se afirmă că cetăţeanul e un actor politic. El, ca membru al statului
are obligaţii, care trebuie respectate în conformitate cu legile şi normele stabilite în comun, iar toţi
cetăţenii se află sub conducerea generală a statului16. Menţionez, că în aceste teorii noţiunile de stat şi
societate civilă aveau acelaşi conţinut şi nu desemnau diferite fenomene sociale.
Teoriile mai detaliate privind conceptului de societate civilă au fost expuse in lucrările
cercetatorilor din secolul XVll–lea şi al XlX–lea, perioadă specifică căderii relaţiilor feudaliste în
15
http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html
16
RUSSELL B. Istoria filosofiei occidentale. Humanitas 2005. p 63-64.
Europa de West şi de instaurare a relaţiilor capitaliste. Odată cu aceasta începe răspândirea ideilor ce
ţin de conştientizarea a ceea ce va constitui mai tîrziu societatea civilă. La baza argumentării necesităţii
apariţiei unei asemenea societăţi, erau înnaintate principiile libertăţii şi valorii personalităţii.Valori
concrescute din evidenţierea contribuţiei rolului subiectului în ptocesele de transformare socială.
Începând cu filosoful englez John Locke, începe sa se evidenţieze un alt aspect al problemei
societaţii civile. Reieşind din dreptul natural al omului la apărarea vieţii, cinstii, libertăţii şi proprietăşii
sale, el împarte comunitatea umană în două: comunitate naturală şi comunitate politică (civilă). Prima
apare ca o reuniune de familii în care se efectuează conducerea casnică. În această comunitate, oamenii
au o proprietate care le asigură existenţa, însă instabilitatea relaţiilor de proprietate, posibilitatea de a
atenta la averea altui om aduc la înţelegerea necesităţii încheerii unui “contract social”. Acest contract
este necesar pentru ca oamenii să trăiască în comun şi în acelaşi timp să se folosească liniştit de
proprietatea sa. Aşadar, comunitatea naturală se transformă în societate civilă anume atunci “cînd un
careva număr de oameni se uneşte într-o societate, astfel încât fiecare din ei renunţă la drepturile sale
executive care-i sunt specifice de la natură şi le transmite societăţii. Atunci şi numai atunci există
societatea civilă sau politică”17. Astfel se poate observa la John Locke o conturare a distincţiei dintre
stat şi societatea civilă, ea fiind elaborată ca formă de organizare economică, ce este foarte corect din
punct de vedere a obţinerii unui statut independent de către cetăţean.
Jean Jaques Rousseau în lucrările sale social-politice: “Despre contractul social”, “Tratate”, etc.
evidenţiază multe idei cu privire la apariţia statului şi a societăţii civile. Proprietatea privată, după
părerea sa, a fost baza economică a statului şi a societăţii civile, însă odată cu apariţia proprietăţii
private apare inegalitatea politică şi economică. Rousseau se pronunţă pentru crearea puterii politice în
baza contractului social care presupune că “fiecare din noi îşi dă personalitatea şi toată puterea sa sub
conducerea supremă a voinţei comune şi împreună îl primim pe fiecare membru ca pe o indispensabilă
parte a întregului”18. Transferând o parte din drepturile sale statului, fiecare cetăţean devine în acelaşi
timp purtător al puterii supreme dar şi supus. Prin aceasta se obţine egalitatea politică a tutoror
cetăţenilor. Însă Rousseau crede că statul nu reprezintă un ansamblu de instituţii politice, ci un corp
politic în care indivizii sunt obligaţi să se supună legilor. Societatea civilă e definită de el ca o stare
intermediară între statul natural şi statul civil. Considerînd că progresul material nu îl presupune pe cel
moral al societăţii civile şi că exigenţile individului sunt diferite de cele ale cetăţeanului, Rousseau se

17
Lock J. Lucrări în 3 volume. Моscova, 1989. V. 3, p.312.
18
ROUSSEAU, Jean-Jacques. Contractul social. Institutul European, 2006. p 13.
preocupă în primul rând de căutarea unei modalităţi de pune în înţelegere a individului cu cetăţeanul,
deci a societăţii civile cu statul.
Dar chiar şi în condiţiile în care societate civilă este asemanată cu statul, termenul de „stat” din
această schema nu se referă la guvernare, la aparatul de stat, la putere, dar la stat în calitate de corp
politic ca ansamblu al membrilor săi. Aşadar ţinănd cont de aceste caracteristici, Hegel va fi cel care va
defini un contur opoziţiei dintre stat şi societatea civilă, în lucrarea “Principiile filosofiei dreptului sau
elemente de drept natural şi ştiinţa statului”(1821) prin separarea completă a celor două sfere ale
societăţii. El consideră că societatea civilă ar fi segmentul intermediar dintre familie şi stat.
Termenul de “societate civilă” astfel a fost detaşat de cel de “stat” şi folosit de Hegel pentru a
defini acea sferă a activităţii concrete, rezervată urmăririi de către oameni a scopurilor private, egoiste,
a intereselor personale concepute ca necesităţi prioritare. Domeniul societăţii civile se dezvoltă în
spaţiul dintre mediul familiei tradiţionale, aflat în proces de slăbire a solidarităţii şi nivelul superior de
organizare - statul. Definiţia pe care o da acesta este: “Societatea civilă este o diferenţiere dintre
familie şi stat”19 Hegel totuşi crede că statul este o treaptă superioară de dezvoltare în comparaţie cu
societatea civilă. În stat şi nu în societatea civilă se conţine voinţa comună a cetăţenilor. Societatea
civilă apare doar ca o arenă de interacţiune, colaborare şi contradicţie a diferitor interese şi tendinţe de
amplificare a unor elemente din contul altora. Nu întotdeauna societatea civilă e în stare să oprească
ciocnirile şi conflictele dintre interesele particulare şi cele comune fără a atrage statul. Aşadar, este
permisă în anumite condiţii acapararea societăţii civile de către stat în baya asigurării libertăţilor şi
drepturilor cetăţenilor.
Din acest tip de societate trebuie eliminate acele forme de grupari provenite din relaţiile ce
corespund comunităţii, aşa cum apare aceasta în opoziţia clasică dintre societate - comunitate a lui
Fernando Tönnies20. În înconjurările acestui cuplu conceptual, societatea civilă trebuie înţeleasă ca o
grupare de contract, iar diversele forme tradiţionale care se manifestă în spatiul ei trebuie considerate,
în principiu, altceva decât societatea civilă (familia, neamul, clanul nu sunt forme de societate civila, la
fel cum nu sunt nici poporul sau naţiunea - decât, poate, numai în măsura în care temeiul comunitar
devine substanţă a asocierii civile, cum este cazul asociaţiilor pe baze etnice). Cele mai importante
caracteristici ale acestui tip de societate civilă ar, fi în schiţa sintetică a lui Robert Dahl21 voluntariatul

19
Hegel G.W.F. “Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi ştiinţa statului”. Моscova, 1980, p.228.
20
Fernando Tönnies, Gemeinschaft und Gesellschaft. Grundbegriffe der reinen Soziologie, Darmstadt: Wissenschaftliche
Buchgesellchaft. 1988
21
Robert A. Dahl , Democraţia şi criticii ei, Iaşi: Institutul European. 2006
şi pluralismul (autonomia asociaţională), în sensul că nici apariţia şi nici legitimitatea acestor forme nu
implică statul şi nici formele de viaţă tradiţională ca atare. Societatea civilă este o societate de
asociaţii.
Ultimele sensuri menţionate ale categoriei societăţii civile s-au profilat pe fondul renaşterii
interesului pentru societatea civilă, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, la conjuncţia dintre
intensificarea militantismul anticomunist în Est şi adoptarea perspectivei antropologice în ştiinţa
politică (studierea sistemului politic ca sistem într-o cultură). Astfel, spaţialitatea raportului dintre stat
şi societate civilă s-a topit în serii de interacţiuni care ar sublinia importanţa societăţii civile pentru
buna funcţionare a sistemului politic într-un sens mai larg şi chiar a statului ca agenţie.
Pornind de la oscilarea definiţiei societăţii civile ca asociaţie spre societatea civilă ca
participare , Michael Foley şi Bob Edwards au considerat că putem vorbi chiar de două feluri de
societatea civilă: de o „societate civilă I” şi de o „societate civilă II”.22 Societatea civilă I se referă la
rolul jucat de viaţa asociativă în general şi de comportamentele asociative în special în asigurarea
cadrelor civilităţii şi în susţinerea acţiunii cetăţeneşti într-o societate democratică. Modelele societăţii
civile I sunt schiţate de către Tocqeville, A. Smith, Adam Ferguson şi Francis Hutcheson. Modelul
societăţii civile II corespunde teoretizărilor lui Jacek Kuron şi Adam Michnik, dar fiind prezentă mai
ales în literatura privind redemocratizarea societăţilor din America Latină. Societatea civilă II trimite la
întreaga sferă a acţiunilor independente de stat, la acea parte a societăţii şi la acele modalităţi prin care
se opune rezistenţă acţiunilor unui stat abuziv. Foley şi Edwards argumentează în favoarea interpretării
societăţii civile II, războindu-se cu concepţia lui Putnam din „Bowling Alone…” , dar mai ales din
„Making Democracy Work: Civic Traditions în Modern Italy”, lucrare în care Putnam leagă
complexitatea vieţii sociale şi nivelurile dezvoltării economice ale zonelor din nordul Italiei de
existenţa unui puternic angajament civic generat de întinse reţele de asociaţii civile.
Potrivit lui Foley şi Edwards, societatea civilă II este mai potrivită pentru un asemenea rol
decât societatea civilă I, acolo unde statul este mai puternic, iar democraţia imperfectă. Acest tip de
societate civilă este hotărâtor în ţările în care statul este lipsit de responsabilitate sau în ţările în care
sistemul democratic nu este capabil să recunoască şi să ofere un răspuns nevoilor cetăţenilor - ceea ce
se întâmplă în ţările cu un sistem democratic sănătos. În asemenea societăţi, este legitim ca cetăţenii să
se organizeze în vederea atingerii scopurilor lor civice şi politice, de a căror realizare statul îi frustrează
prin ignoranţă sau prin represiune.
22
Michael W. Foley, Bob Edwards, „The Paradox of Civil Society”, în Journal of Democracyvol. 7, nr.3 iulie 1996. p 38-
52
Totodată, prin societate civilă „se înţelege o ordine socială şi economică care se transformă
potrivit propriilor reguli, independent de cerinţele etice ale asociaţiilor legaliste sau politice. Termenul
se referă la aspectele nepolitice ale ordinii sociale contemporane, a căror importanţă a crescut atât de
mult încât se discută dacă există un acord între societatea civilă şi stat. În societăţile pluraliste,
societatea civilă a obţinut un loc important, constituind una din formele cele mai importante de apărare
a indivizilor şi grupurilor umane în faţa expansiunii statale şi furnizând mijloacele de influenţare a
deciziilor politice”23. În acelaşi timp, societatea civilă reprezintă tot ceea ce este în sânul naţiunii, dar în
afara administraţiei şi a puterii politice, ce contribuie la funcţionarea globală a societăţii, de la
întreprinderi mari sau mici, până la cea mai mică asociaţie ce adună la o activitate comună persoane
având aceleaşi idei, dorinţe, sau gusturi.
În acelaşi timp, societatea civilă poate fi văzută ca un spaţiu sau o arenă politică, unde asociaţii
de voluntari caută, în afara partidelor politice, să stabileasca regulile, formale şi informale, ce
guvernează un aspect sau altul al vieţii sociale. Asociaţiile voluntare sunt formate din persoane care
pot, vor şi se angajează conştient la o activitate neremunerată care prezintă interes pentru ei sau
comunitatea din care fac parte.
Astfel se întâlnesc mişcări împotriva sărăciei, asociaţii profesionale, organizaţii de protecţie a
consumatorilor, grupuri de militanţi pentru democraţie sau în favoarea dezvoltării, ecologişti,
mişcări pentru pace, mişcări ţărăneşti, fundaţii filantropice, asociaţii profesionale liberale, organizaţii
umanitare, asociaţii de tineri şi multe altele. Este evident că societatea civilă nu se reduce doar la
organizaţiile neguvernamentale. Toate organizaţiile societăţii civile sunt voluntare. Obiectivul lor
fundamental nu este să obţină profituri financiare (ca întreprinderile) şi nici să ocupe funcţii politice
oficiale (ca partidele politice). Desigur, în practică, frontierele dintre societatea civilă, piaţă şi sectorul
public nu pot fi separate cu rigurozitate. De exemplu, asociaţiile profesionale adesea apără interesele
comerciale ale membrilor lor. Unele sindicate sunt strâns legate de partidele politice. Astfel, în
România, şi nu numai, se obişnuieşte ca unii lideri de sindicat să fie susţinuţi
pentru a obţine calitatea de parlamentar. De asemenea, pot exista situaţii în care unele organizaţii
neguvernamentale (ONG) sunt create de guvern. Totuşi, în principiu, societatea civilă reprezintă o sferă
distinctă, unde oamenii caută să influenţeze guvernarea fără a spera să obţină din aceasta un profit
comercial sau o putere oficială. O orientare politică activă este fundamentală pentru societatea civilă,
mai precis pentru acele organizaţii ale sale care îşi propun obiective din domeniul social, al dezvoltării

23
Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 50
durabile, al mediului ambiant, al democraţiei.
În afara faptului că acestea sunt asociaţii voluntari şi care apără poziţii politice, organizaţiile
societăţii civile sunt extrem de diverse. Ele sunt foarte diferite prin: oamenii pe care îi reprezintă;
funcţiile, mărimea, nivelul resurselor şi forma de organizare; întinderea geografică a acţiunilor lor;
experienţa lor istorică; contextul lor cultural; programele, ideologiile şi tacticile lor.
primelor state moderne sau ale statelor-partid.
Un alt punct de vedere interesant asupra societăţii civile se întâlneşte într-un studiu al lui Sunil
Khilnani24. Acesta face distincţie între modul de percepere a societăţii civile în ţările occidentale şi în
cele din Europa de Est. În Occident, deziluzia vizavi de viaţa politică şi de partide a stimulat interesul
pentru societatea civilă ca mijloc de regenerare a vieţii publice. În Europa de Est termenul acoperă o
semnificaţie mai specifică prin trimiterea la proprietatea privată şi la piaţă. În Sud, prăbuşirea
modelelor care dominau analiza după al Doilea Război Mondial a incitat intelectualii să insufle o viaţă
nouă acestei noţiuni. În plus, instituţiile internaţionale, mai ales cele care gestionează fonduri
multilaterale pentru dezvoltare, intră în contact direct, scurtcircuitând statul, cu organizaţii ale societăţii
civile - întreprinderi private, cooperative, asociaţii animate de biserică, diverse organizaţii
neguvernamentale - considerate ca elemente indispensabile unei vieţi politice mai responsabile, mai
deschise şi mai reprezentative. Societatea civilă – afirmă studiul citat - exprimă voinţa de a restitui
societăţii umane puterile economice, sociale sau de expresie pe care statul le-a uzurpat.
În prezent, există mai multe percepţii ale societăţii civile. Deşi acest termen este frecvent utilizat, el are
totuşi înţelesuri diferite. Unii îl percep ca pe un ideal normativ, în timp ce alţii îl văd ca pe un fel de
entitate sistematică, ca pe un proiect instituţional sau ca pe un ansamblu de capacităţi şi conduite
niciodată reunite într-o manieră contigentă.
În general, se pot distinge trei poziţii faţă de percepţia societăţii civile. Mai întâi, ar fi
„concepţia liberală”, care situează societatea civilă în economie, proprietatea şi pieţele în care aceasta
din urmă poate fi liber schimbată. Apoi, o altă poziţie, denumită „radicală”, plasează societatea civilă
într-o zonă independentă, atât de economie, cât şi de stat, un spaţiu în care circulă ideile asupra
treburilor politice şi argumentelor raţionale, în care se formează în mod liber asociaţii şi se descoperă
interese. În fine, o poziţie „conservatoare”, care preferă să vadă în societatea civilă un ansamblu de
acumulări culturale, de moravuri istorice moştenite, care regizează relaţiile dintre indivizi şi dintre
grupuri. Fiecare din cele trei poziţii adoptă un domeniu (respectiv economia, sfera publică şi cultura)

24
KHILNANI Sunil, La „société civile”- une resurgence, Critique internationale nr.10, 2001, pp. 38-50.
ca sursă a unei autenticităţi şi a capacităţii de acţiune. Fiecare are istoria sa. Avocaţii fiecărei poziţii au
tendinţa neglijării profunzimii istorice sau a unor aspecte importante. Această concisă trecere în revistă
a unor concepţii privind societatea civilă, de-a lungul timpului, explică de ce şi în prezent, această
realitate este de actualitate, atât pentru teoreticieni, cât şi pentru oameni politici. De fapt societatea
civilă astăzi, în condiţiile întegrarii regionale şi a globalizarii, şi-a extins sfera de manifestare de la
nivel local, naţional la cel regional şi global.
Dezbaterile şi lucrările publicate, în ultimul timp, despre activitatea societăţii civile, indiferent
de cadrul său de manifestare, s-au înmulţit semnificativ. Aceasta poate însemna, printre altele, mai
întâi, creşterea rolului organizaţiilor societăţii civile şi a gradului lor de implicare în organizarea,
susţinerea sau participarea consistentă la activităţi complexe orientate spre soluţionarea problemelor
esenţiale cu care comunitatea se confruntă şi apoi, recunoaşterea acestui rol de către ceilalţi actori
statali şi nonstatali, naţionali, regionali şi internaţionali. cărora oamenii de pretutindeni trebuie să le
facă faţă. Dezvoltarea societăţii civile, atât la nivel local, naţional, regional, cât şi global este una
interesantă şi plină de concluzii pentru toţi actorii statali şi nonstatali care au un rol mai mult sau mai
puţin nuanţat, pe scena lumii. În acelaşi timp, această dezvoltare demonstrează, pe de o parte,
acumulările cantitative şi calitative ale societăţii civile, pe toate planurile, şi pe de altă parte, creşterea
gradului de conştientizare a individului uman asupra necesităţii implicării sale directe în rezolvarea
problemelor care privesc nemijlocit existenţa şi cale de parcurgere a vieţii sale.25
Astăzi, tot mai multe organizaţii ale societăţii civile se implică în găsirea soluţiilor adecvate la
sfidările sociale, economice, culturale etc. la care omenirea este supusă, în aproape toate domeniile şi
la toate nivelurile. Totodată, evoluţia societăţii civile a marcat un real progres, atât la nivel naţional, cât
şi regional şi internaţional. Astfel, de la statutul de „oaspete nepoftit”, pe care l-a avut iniţial societatea
civilă, în prezent se asistă la dobândirea de către organizaţiile acesteia a unui statut înalt, recunoscut de
aproape toţi actorii implicaţi în soluţionarea problemelor cu care comunitatea umană se confruntă. De
altfel, acţiunile şi activităţile societăţii civile au sporit puternic sub aspect calitativ, depăşindu-se stadiul
contestărilor şi trecânduse, cu succes, în etapa parteneriatelor cu diferite organizaţii, organisme şi
instituţii ale statului cu competenţe într-un domeniu sau altul de activitate umană.

25
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_101.pdf