SUPORT DE CURS

CÂNT LITURGIC BIZANTIN 2

2017-2018

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 RUGĂCIUNEA CÂNTATĂ ESTE EVANGHELIA CÂNTATĂ

„Cântarea, ca formă de laudă și de preamărire a lui Dumnezeu, a fost considerată

întotdeauna în cult ca o formă de jertfă sau prinos de recunoștință”1.
Se ridică, în acest context de căutare a sensului și scopului cântării, următoarea întrebare:
care este deosebirea dintre cântarea de cult, liturgică și cea profană? Răspunsul este dat de
finalitatea cântării intonate, ca expresie a trăirii lăuntrice a celui ce cântă. Dacă muzica este
intonată în scop de desfătare, de împlinire a simțurilor, având ca principal sens satisfacerea
acestora într-o formă artistică, ea este profană. Dacă însă țelul ei este de a aduce laudă lui
Dumnezeu, muzica devine bisericească. Părintele Profesor Nicolae D. Necula disociază
conceptul de muzică bisericească de conceptul de cântare liturgică. El afirmă: „Prin cântare
bisericească înțelegem executarea întregului ritual, a melodiei, a ritmului și a armoniei numai cu
vocea omenească (subl. n.) iar prin muzică bisericească înțelegem executarea cu instrumentele de
cântare sau cu instrumentele însoțite de voci”2. Așadar, potrivit autorului citat, prin cântare
bisericească ne referim exclusiv la execuția vocală, fără instrumente.
Pentru cultul ortodox, noțiunea adecvată este aceea de cântare bisericească sau cântare
liturgică, mai puțin corectă fiind noțiunea de muzică bisericească, deși tolerăm și acest termen.
Pentru cultele catolic, protestant și neoprotestante, mai potrivită este noțiunea de muzică
bisericească, dată fiind prezența instrumentelor.
Istoria Bisericii Ortodoxe dovedește că prima formă de cântare în cult a fost psalmodia.
Această formă de cântare a fost folosită de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos și de ucenicii Săi la
Cina cea de Taină, de unde au ieșit la Muntele Măslinilor „cântând psalmi” (Mt. 26, 30).

1 Considerații generale asupra cântării primare

Este cunoscut faptul că psalmii au avut o largă utilizare în cultul creștin încă de la
început. Izvoarele istorice și scrierile Sfinților Părinți demonstrează că psalmodierea se făcea în
mai multe feluri: simfonic, adică psalmii erau intonați de toți cei aflați în locașul de cult,
antifonic, executanții fiind împărțiți în două grupe și versetele fiind cântate alternativ, refrenar,
finalul versetului cântat de un cântăreț era reluat de întreaga obște și responsoric, versetul
executat de cântăreț fiind reluat integral de cei aflați la slujbe. Aceste forme de cântare sunt
întâlnite și astăzi, îndeosebi în mânăstiri.
Imnele, despre care se vorbește în textele scripturistice, sunt alcătuite pe baza versetelor
din Vechiul și Noul Testament. Cele cunoscute sunt în număr de nouă3.
Un alt tip de cântări îl formează cele duhovnicești – producții imnografice alcătuite de
teologi, în special după anul 313, când Biserica s-a putut manifesta liber, ca urmare a edictului
emis de Sfântul împărat Constantin cel Mare. Aceste cântări noi au ca model pe cele știute din
Sfânta Scriptură, principiile de alcătuire fiind bine precizate de Sinoadele ecumenice.
1
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 2001, p. 59.
2
Ibidem, p. 60.
3
Cântarea lui Israel, după trecerea evreilor prin Marea Roșie (Ieș. 15, 1-10), cântarea lui Moise când a dat Legea
leviților (Deut. 32, 1-43), cântarea Anei (I Regi, 2, 1-10), cântarea lui Avacum (3, 1-12), cântarea proorocului Isaiia
(Is. 26, 9-17), cântarea proorocului Iona (2, 3-10), a celor trei tineri din Babilon (Dan. 3, 24-30), cântarea
Născătoarei de Dumnezeu (Lc. 1, 46-55), și cântarea dreptului Simeon (Lc. 2, 29-32). A se vedea și rugăciunea
proorocului Zaharia (Lc. 1, 68-79).
 Execuția celor trei tipuri de cântări s-a făcut în Biserica primară din secolul apostolic și
până după jumătatea primului mileniu, eminamente vocal. „Dacă în sinagogi și în templele
iudaice cântarea era însoțită și de instrumente, în creștinism acestea au fost înlăturate, păstrându-
se doar melodia”4. Execuția eminamente vocală a cântărilor, păstrată drept temei în Biserica
Ortodoxă, are ca argument faptul că omul, creația supremă a lui Dumnezeu, este cel ce se roagă,
cel ce caută dialogul cu divinitatea. Trăirea lăuntrică întru comuniune duhovnicească a omului cu
Sfânta Treime se manifestă prin graiul cântat. Acest grai cântat, ca formă de exprimare a
dragostei omului pentru Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – este un dar primit de la „
făcătorul cerului și al pământului” odată cu creația Sa.
Instrumentele muzicale nu sunt creația lui Dumnezeu, ci creația materială a celui ce a fost
creat de Dumnezeu. Ele nu au suflet, nu se pot ruga. Ori, esența cântării în Sfânta Biserică este
rugăciunea. Ea se manifestă prin contopirea cuvintelor ce exprimă Cuvântul cu melodia, ritmul și
armonia muzicală și nu se poate face decât prin voce. Instrumentele muzicale nu au grai, nu au
suflet și nu pot rosti cuvintele rugăciunii. De aceea nu le vedem utilitatea în Biserică unde, în
cântarea de cult, rugăciunea este în prim plan și nu muzica.
Introducerea instrumentelor muzicale în Biserica Apuseană s-a făcut către sfârșitul
mileniului I prin voința regelui Franței, Pepin cel Scurt. Oficializarea acestui fenomen s-a făcut
târziu, prin hotărârea Sinodului de la Trident (sec. XVI). Ca un comentariu, remarcăm că în
Capela Sixtină de la Vatican nu există orgă. Dacă Pepin cel Scurt și apoi tot Apusul au introdus
numai orga în muzica de cult5, ulterior, îndeosebi cultele protestante și neoprotestante, au
promovat toate instrumentele în muzica lor bisericească și s-a ajuns astfel la apariția unor
adevărate orchestre, ceea ce denaturează complet scopul muzicii de cult, totul devenind
spectacol, concert, nicidecum rugăciune. Rezultatul – un caracter festiv exagerat, în nici un caz
un mijloc de exprimare smerită a dragostei față de Dumnezeu și a trăirii în comuniune
duhovnicească deplină cu Sfânta Treime.
Disociind cântarea liturgică de muzica bisericească, Biserica Ortodoxă consideră că
forma de execuție eminamente vocală – fie monodic, psaltic, fie heterofonic, coral – este forma
potrivită rostului artei sunetului la sfintele slujbe.
Biserica Ortodoxă a păstrat, totuși, trei instrumente muzicale. Două dintre ele – clopotul
și toaca – sunt utilizate în scop de anunțare, de semnal, de chemare la slujbă și numai în spațiul
extra-cultic iar unul este folosit la altar în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite,
clopoțelul, sunetul său având rolul atenționării asupra unor momente și mișcări rituale
desfășurate în taină.
În ceea ce privește relația cântare-coregrafie, pe care iudeii o promovau inclusiv în
manifestările cultice, Biserica Ortodoxă a păstrat un crâmpei în desfășurarea Sfintelor Taine ale
Botezului, Cununiei și Preoției.
Conform referatului biblic, după ziua Cincizecimii, mânați de cuvintele Mântuitorului
(Mt. 28, 19), Sfinții Apostoli încep propovăduirea învățăturii creștine, făcând chiar minuni în
numele Domnului Iisus Hristos. Predica Sfinților Apostoli era centrată pe realitatea că Iisus este
Mesia, Cel proorocit din veci.
Biserica, întemeiată la Pogorârea Sfântului Duh pe temelia apostolică, sporește prin grija
ucenicilor Mântuitorului, toți membrii fiind considerați frați și fii ai lui Dumnezeu, adunându-se
pentru rugăciune și la mesele comune (agape). Din Ierusalim, primul centru al creștinismului,

4
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică...., p. 62.
5
Pr. Tucă Nicușor, Hristologia reflectată în imnografia ortodoxă, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța, 2013, p. 243.
învățătura cea nouă se răspândește în toată lumea. Această învățătură, pe baza principiului
universalității, susținea că Domnul Iisus Hristos a venit în lume pentru mântuirea ei. Biserica,
instituție divino-umană, a consacrat o slujire universală, în cadrul căreia toți creștinii puteau
învăța, cu condiția de a nu se îndepărta de la poruncile evanghelice. Sporind numărul creștinilor,
dintre credincioșii comunității s-au ales păstori ce aveau datoria să propovăduiască cuvântul și să
săvârșească acte liturgice. Cele trei trepte ale slujirii – diaconatul, presbiteriatul și episcopatul –
apar astfel încă din zorii Bisericii. Diaconii, prima treaptă a ierarhiei bisericești, aveau
însărcinarea de a împărți ofrandele, de a predica la slujbe și de a-i ajuta pe preoți la săvârșirea
cultului, precum și datoria de a îngriji săracii, de a sluji la mese și de a duce Sfânta Împărtășanie
la casele celor ce nu au putut participa la Euharistie. Presbiterii înlocuiau pe episcop, slujind
tainele. Aceștia constituiau adunarea și sfatul Bisericii (Constituțiile Apostolice II, XXVIII).
Episcopii erau cei care conduceau Biserica, având obligația de a învăța poporul.
O dată cu trecerea timpului, comunitățile creștine s-au înmulțit și astfel apare nevoia
diversificării treptelor de slujire. Se înființează alte slujiri: ipodiaconii, anagnoștii, cântăreții,
exorciștii, ostiarii (ușierii), cateheții.
Nevoile religioase ale creștinilor au impus constituirea cultului, care să exprime
comuniunea dintre om și Dumnezeu. Noul cult nu se deosebea întru totul, ca formă, de cel al
Vechiului Testament, însă amprenta învățăturii evanghelice constituia diferența.
Primele adunări și servicii religioase au avut loc la Templu, apoi în diferite case
particulare. Casele de rugăciune sau bisericile propriu-zise au apărut mai târziu. Serviciul divin
avea o parte introductivă, cu citiri din Scripturi, rugăciuni și cântări și o parte rezervată numai
pentru credincioși, fără catehumeni, constând în săvârșirea Sfintei Liturghii sau a Euharistiei.
Încheierea actului de cult se făcea printr-o agapă creștină, unde se aducea laudă lui Dumnezeu.
Agapa întreținea sentimentul dragostei creștine6.
Apostolii, care au propovăduit pe Hristos mai întâi conaționalilor, au făcut legătura între
Templul Vechiului Testament și noua învățătură, între iudaism și creștinism. Așa se explică de ce
stăruiau cu emoție primii creștini la Templul din Ierusalim (Fapte 2, 46) sau urcarea apostolilor
la Templu pentru rugăciunea Ceasului al IX-lea (Fapte 3, 1). Numai Apostolului Iacov, care a
fost și primul episcop al Ierusalimului, după mențiunea făcută de Eusebiu de Cezareea, „i-a fost
îngăduit să intre în Sfânta Sfintelor…El intra singur în templu și acolo îl găseai mereu stând în
genunchi și cerând iertare pentru popor, în așa măsură încât genunchii lui se îngroșară ca la o
cămilă în urma îndelungatei îngenuncheri înaintea Domnului și a continuelor lui rugăciuni
pentru iertarea poporului”7.
Nu după mult timp, la moartea lui Ștefan, cel dintâi mucenic, are loc și ruptura dintre
creștini și iudei, mai ales că primii au început să părăsească Ierusalimul din pricina persecuției
6
Conform Pr. Lect. Nechita Runcan, Creștinismul în primele trei veacuri, Ed. Europolis, Constanța, 1997, p. 175-
176, agapele creștine constituiau un obicei apostolic, anume participarea în comun la mese, în adunarea cultică,
alături de toți participanții, mese ce s-au păstrat în primele veacuri, devenind apoi separate de cult. Aceste agape
reprezentau mese cumpătate, unde se consuma pește, vin, pâine, fructe. Cu aceste ocazii, foarte importante pentru
creștini, se acordau ajutoare pentru săraci. Deși păgânii nu înțelegeau folosul agapelor, Pliniu cel Tânăr le descrie ca
fiind „mese cuviincioase”, ce se organizau duminică dimineața, după sinaxa Euharistiei. Sfinții Părinți, printre care
Sf. Ignatie Teoforul, Tertulian, Clement al Alexandriei, au considerat în mod deosebit moralitatea acestora,
impunând participarea obligatorie a episcopului, ca autoritate deplină în cadrul comunității. Important de menționat
este și obiceiul cântării de psalmi la începutul și sfârșitul agapei. Cu timpul, agapele au devenit prilej de ajutorare
pentru nevoiași, mai ales cu ocazia înmormântării, cununiei și botezului.
7
Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericească, II, 23, 6, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”,
vol. 13, trad. de Pr. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987,
p. 92.
iudeilor. Iudeii au început de aici înainte urmărirea adepților noii învățături. Dar tot iudeii au
rămas principalii adresanți ai învățăturii mântuitoare în toate comunitățile din afara Țării Sfinte.
La adunările lor, care aveau loc în special seara, când credincioșii erau mai liberi și mai
feriți, prin întunecimea nopții, de prigonitori, săvârșeau frângerea pâinii, Euharistia, unită cu
masa comună, unde aduceau împreună cântări de slavă lui Dumnezeu8 (agapa frățească). Dar în
afara Ierusalimului creștinii au avut acea libertate de a nu mai îndeplini formalitățile și practicile
cultului iudaic, pentru că au fost alungați din sinagogi. Astfel, au fost obligați să alcătuiască
comunități proprii, fără legătură cu sinagogile. Unele forme de cult ale Templului și ale sinagogii
au fost, totuși, păstrate de creștinismul primar: citiri din Vechiul Testament, cântarea psalmilor,
rugăciuni și cuvântări. La început comunitățile din afara Ierusalimului erau sub observația unui
Apostol sau a episcopului. Frângerea pâinii era urmată de agapă și de predica prelungită până
târziu în noapte. Cultul se săvârșea „în ziua cea dintâi a săptămânii” (Fapte 20, 7), duminica, în
ziua Domnului. Depărtarea de sinagogă a reprezentat și despărțirea de sabatul evreilor.
În Biserica primară, cultul divin se oficia într-un mod absolut simplu. Acest lucru este
evident, din moment ce „nu existau edificii bisericești, sau numai unele foarte simple. În orice
caz, nu existau veșminte cultice, tămâie, icoane sau o muzică bisericească complicată”9.
Principala preocupare a creștinilor era lauda lui Dumnezeu, care se realiza fie prin
cântare, fie prin rugăciune, fie prin iubirea manifestată față de întreaga creație. Dintre acestea,
cea mai sensibilă îndatorire era cântarea slavei Lui, activitate care cuprindea întreaga viață
creștină, atât în momentele ei cele mai importante, cât și în fiecare zi, la fiecare ceas, în orice
lucrare pe care o întreprindea omul. Primii creștini săvârșeau serviciile liturgice noaptea, în
general sâmbăta spre duminică, așa cum spun Faptele Apostolilor despre Sfântul Pavel care a
predicat până la miezul nopții (Fapte 20, 7)10. Această obișnuință s-a păstrat mult timp în
Biserică. Totuși, participarea la slujbă până târziu în noapte sau până în zorii zilei, implica o
oarecare oboseală din cauza privegherii, fapt ce a impus împărțirea slujbei de sâmbătă spre
duminică. Au apărut astfel slujbele de sâmbătă seara și cea de duminică dimineața, separate ca
timp: Vecernia și Utrenia, alături de Sfânta Liturghie. „Toate acestea la un loc: Vecernia, Utrenia
și Liturghia, alcătuiesc serviciul divin public sau oficial al Bisericii primare, la care luau parte

8
Conform Arhim. Grigorie Băbuș, Izvoare Liturgice și Pastorale, Ed. Christiana, Buc., 2002, p. 34-54, agapa, de la
termenul grecesc agaph, desemna iubirea creștină, care unește toți credincioșii între ei înșiși și pe fiecare cu
Dumnezeu; participând la agape, creștinii primeau învățătura sfântă de la apostoli și ucenicii acestora, aduceau
rugăciune de mulțumire și laudă în cântări duhovnicești, fiind în comuniune la Euharistie, după care urma masa
frățească. Citându-l pe H. Leclercq, Agape, în Dictionnaire d’Archeologie Chretienne et de Liturgie, Edit. Letouzey
et Ane, tom. I, part. I, Paris, 1924, col. 823, Părintele Băbuș aduce un amănunt important pentru lucrarea de față,
amintind un document arheologic ce constă într-o placă funerară în mozaic, cu dimensiunile de 5,5 x 2,6 m., situată
în pridvorul unei bazilici din Tipasa, datată la începutul sec. al V-lea, pe care sunt inscripționate amănunte asupra
participanților la agape: „credincioșii care se adunau la agape erau în număr mare, luau parte cu toții la cântări,
primeau Euharistia în mână, potrivit cu ritul liturgic de atunci”.
9
Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, un comentariu istoric,
ediția a doua, Trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 58.
10
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială pentru facultățile de teologie, ediția a IV-a, Ed. Lumea Credinței,
București, 2005, p. 27-33: „Mai întâi, primii creștini, recrutați mai mult dintre iudei, căutau să-L imite astfel pe
Mântuitorul Însuși, Care instituise Sfânta Euharistie într-o seară, la Cina cea de Taină; ei alegeau pentru aceasta
seara de sâmbătă, păstrând oarecum importanța pe care o avea această zi la iudei. În al doilea rând, trebuie să avem
în vedere concepția despre parusie, adică despre a doua și apropiata venire a Domnului, idee atât de răspândită și
familiară primelor generații creștine. Primii creștini credeau și nădăjduiau că Mântuitorul va veni a doua oară în
timpul nopții, din ziua întâi a săptămânii, când a și înviat. De aceea ei așteptau această venire petrecând noaptea de
sâmbătă spre duminică în rugăciuni până la ziuă. Așa a rezultat forma de priveghere a serviciului lor divin public”.
toți membrii primelor comunități creștine, cel puțin o dată pe săptămână și anume sâmbătă spre
duminică”11.
Așadar, cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos au fost păstrate cu sfințenie de către
creștini, care le-au asumat ca pe niște porunci: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în
ispită” (Mt. 26, 41). Scopul slujbelor de priveghere, pe care Biserica le-a rânduit pentru adunări,
acesta era: slava lui Dumnezeu sau a sfinților săi. În vechime toți membri erau deosebit de
evlavioși, participarea la Sfânta Liturghie sau la toate serviciile religioase, la templu, în casele de
rugăciune și apoi în biserici, implica întreaga suflare creștină, toți fiind într-un cuget și într-o
singură inimă și într-o singură gură, aducând prinosul de rugăciune înălțată către Domnul. Mai
târziu monahii privegheau în chilii cu rugăciune, citiri din scrierile sfinte și psalmodiere, ceea ce
constituia cel mai bun mijloc al sfințirii duhovnicești. Se știe că, mai puternică decât rugăciunea
trupească, era rugăciunea minții, la care adesea, se adăuga cântarea sau psalmodierea și, în felul
acesta, lauda lui Dumnezeu atingea nivelul sublimului, cu multe roade duhovnicești12.
Deci, înălțarea rugăciunii mai presus de minte o făceau creștinii prin cântare. Cântarea,
indispensabilă serviciului liturgic și vieții creștine în general, se făcea dintru început la anumite
ore de rugăciune. Timpul pentru rugăciune a fost preluat de la iudei, respectându-se ceasul trei
(ora de dimineață), ceasul șase (ora de prânz) și ceasul nouă (ora de seară).
Dar de ce era nevoie de cântare? Un răspuns mai mult decât convingător îl găsim la unul
dintre cei mai cunoscuți teologi ai ortodoxiei contemporane. Analizând cântarea din punct de
vedere teologic, dogmatistul Dumitru Stăniloae făcea o remarcabilă constatare: „De aceea
cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu sau lui Dumnezeu, ca despre și
Celui cu neputință de cuprins în noțiuni precise, limitate și exprimat în cuvinte corespunzătoare
acestor noțiuni. Dar ea e și modul cel mai propriu de a mulțumi din toată inima lui Dumnezeu, de
a-L lăuda și de a I ne ruga. Prin cântare trăim taina lui Dumnezeu, ne unim cu existența Lui
negrăită, accentuăm prin simțire marea dorință de a ne face parte de darurile Sale. Prin cântare
spunem mai mult decât putem exprima prin indiferent care cuvinte. Prin ea dăm un coeficient
nemărginit admirației măreției Lui, bunătății Lui, care întrece cuvintele noastre simplu rostite,
exprimăm inexprimabilul, apofaticul, dar și mulțumirea nețărmurită față de El, pe care nu o
putem exprima prin simple cuvinte”. Pe deplin de acord cu aceste aprecieri, se poate spune că
omul este neputincios, limitat, nu poate aduce cântare și laudă lui Dumnezeu în mod deplin,
desăvârșit. Însă are capacitatea de a cânta ceea ce nu poate să spună cu vorbele sale. Mai mult
decât cuvintele pot spune cântările melodioase, care ridică simțurile la un nivel superior, atât
pentru cel care face cântarea, precum și pentru cei care sunt în aceeași simțire cu el. „Cântarea
îndulcește cuvintele de rugăciune și de slăvire ale credincioșilor și deci și inima celor ce le
rostesc”, apreciază Părintele Stăniloae. Credinciosul prinde aripi în rugăciune și atrage harul lui
Dumnezeu, de ajutor spre înălțarea sufletului. Prin har și în legea harului Noului Testament,
omul nu mai este neputincios și incapabil, așa cum era omul Vechiului Testament, ci este în grija
Creatorului, în comuniune cu Cel Care trimite de sus Duhul Său, energie divină necreată, parte
din dumnezeire, de folos spre înălțare la dumnezeire: „Cântarea îndulcește cuvintele de
rugăciune și de slăvire ale credincioșilor și deci și inima celor ce le rostesc. Prin aceasta face mai
dulce chiar conținutul rostit în chip cântător și deci persoana al cărui nume este lăudat și rugat în
chip melodios. Prin aceasta cântarea lipește mai mult inima de darul cerut sau primit, sau de
persoana de la care a cerut acest dar și pentru care e lăudat în chip melodios. În felul acesta

11
Ibidem, p. 28.
12
Constantine Cavarnos, Căile sfințeniei, trad. de Dr. Gabriel Ciupală, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 33.
sporește plăcerea sau bucuria față de darul cerut sau primit și iubirea față de persoana al cărei
nume e rostit prin cântare”13.
Așadar, apropierea de Proniator prin cântare, degajă în suflete bucurie și desfătare
duhovnicească. Însuflețirea și entuziasmul, afecțiunea de care au dat dovadă primii creștini,
porneau de la această mare bucurie și desfătare duhovnicească, determinate de apropierea și
unirea cu Dumnezeu, bucuria supremă și fericirea veșnică. Pentru a fi temple ale Duhului Sfânt,
creștinii trebuiau să se înalțe la cer, la Hristos. Înălțarea lor la cer constituia misiunea și scopul
slujirii lor în lume, întrucât toate nevoințele trupești, printre care silirea de sine, psalmodierea și
citirile din cărțile sfinte, îi conduceau pe căile sfințeniei.
Un alt mare teolog din zilele noastre se pronunță în privința legăturii dintre muzică și
sentimentul religios uman, care își atinge scopul final în creștinism. Astfel, din cele mai vechi
timpuri, „în marile religii, care au dat formă aspirațiilor umane, Dumnezeu face să cânte o
orchestră care, departe de a fi deplin armonizată, produce totuși uneori o muzică plină de
profunzime”, spune Părintele A. Schmemann14, concluzionând că noua învățătură, creștinismul,
este „sfârșitul oricărei religii”, bazându-se pe faptul că în Noul Testament creștinismul „nu este
prezentat ca un cult sau ca o religie. Religia este necesară acolo unde există un zid despărțitor
între Dumnezeu și om. Dar Hristos, Care este atât Dumnezeu, cât și om, a dărâmat zidul dintre
om și Dumnezeu. El a inaugurat o nouă viață, nu o nouă religie”.
În toate religiile lumii adepții folosesc cântarea, ca mijloc de laudă în exprimarea
admirației și uimirii în fața divinității, mai mult decât cuvintele vorbite. Și nu este numai cazul
cântării, ci al tuturor artelor, fiecare utilizând propriul limbaj, propriile mijloace pentru a exprima
trăirea lăuntrică în raportul cu divinitatea. „Primele capodopere ale omenirii în pictură sunt
icoanele zeilor, în arhitectură sunt templele închinate zeilor, în sculptură sunt statuile care
reprezintă zeii, în dans sunt jocurile rituale în onoarea zeilor, în poezie – rugăciunile adresate
zeilor și în muzică melosurile intonate la altare cu prilejul sărbătorilor zeilor. Istoria tuturor
artelor este, în privința aceasta, mărturie indubitabilă. Adunând la un loc toate artele și – dacă e
cu putință – toate capodoperele omenirii, tot ceea ce geniul omenesc a putut crea mai de valoare,
vom avea în față pagode, sfincși, obeliscuri, temple și catedrale, tablouri, statui și monumente
sacre, toate în primul rând de natură religioasă, încât trebuie să constați, nu fără uimire, că
omenirea – în epocile ei de înflorire culturală – nu a avut un ideal mai sfânt decât munca,
dăruirea și creația în onoarea lui Dumnezeu. Toate puterile, toate averile, toate bunurile morale și
spirituale ale omului au fost puse în slujba lui Dumnezeu”15.

2. Temeiurile neotestamentare ale cântării. Prezentare analitică

Revenim însă la muzica primelor veacuri. Despre rolul și însemnătatea ei au lăsat
mărturie marii înțelepți ai lumii iar Sfânta Scriptură abundă în versete care vorbesc despre
cântarea-laudă, adusă lui Dumnezeu.
Dintru început creștinii au imitat cântarea psalmilor de la templul iudaic, la care au
alăturat propriile imne, compuse sub inspirația Duhului, în care preamăreau pe Tatăl ceresc, Cel
Ce a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, Care S-a jertfit și a înviat pentru mântuirea

13
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității în dreapta credință, în
„Ortodoxia” (în continuare, se va cita „O”), anul XXXIII(1981), nr. 1, p. 58-59.
14
Pr. Prof. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii, Sacramentele și Ortodoxia, trad. Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 19.
15
Pr. Prof. Ilarion V. Felea, Religia culturii, ediția a doua, îngrijită și prefațată de IPS. Dr. Timotei Seviciu,
Episcopul Aradului, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1994, p. 45-46.
neamului omenesc. Aceste imne produceau în inimile credincioșilor bucurii duhovnicești ale
darurilor Duhului. Nu numai cuvintele conținute de aceste cântări erau cele care contau, ci
interpretarea lor potrivit principiilor estetice și sacre, care adeverea adâncimea înțelepciunii
iubitoare a lui Dumnezeu în lucrarea Lui asupra lumii.
Mântuitorul Însuși, fiind în lume, a cântat împreună cu ucenicii imne de laudă lui
Dumnezeu, dându-le exemplu de cântare desăvârșită. Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Cel mai
presus de cuvinte, aducea laudă prin cântarea cuvântului. Cântarea în comun a Domnului
împreună cu Apostolii Săi este temei de cântare pentru toți creștinii Bisericii: „Și după ce au
cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor” (Mt. 26, 30).
Cântarea este firească omului din cele mai vechi timpuri. Cântarea este un dar de la
Dumnezeu, este artă ce comunică foarte expresiv sentimentele sufletești cele mai înălțătoare, ca
bucuria, necazul și speranța. De aceea arta cântării s-a impus în Biserică încă de la început,
pentru că omul din toate timpurile, exprimându-și admirația față de Creator, I-a cântat lui
Dumnezeu în diverse moduri, cum a știut el mai bine, fie în temple, fie în orice alt locaș de
închinare.
După părerea unui teolog englez „Biserica creștină s-a născut în cântare”16. Probabil că
vor fi și alții de aceeași părere, mai ales după ce vor parcurge exemplele și explicațiile ce vor
urma. Astfel, pe parcursul textelor Noului Testament, precum și în scrierilor Sfinților Părinți
trăitori în primele veacuri creștine, vom întâlni numeroase referiri care includ diferite noțiuni de
laudă adusă lui Dumnezeu prin cântare. Cu siguranță că au mai fost și alții care au încercat să
adune dovezi cu privire la cântarea de la începuturile Bisericii, însă au făcut și unele omisiuni.
Muzica Noului Testament între accesorial și mijloc de propovăduire. Versetele din
Epistolele către Efeseni 5, 19 și Coloseni 3, 16 arată scopul muzicii creștine. În primul rând,
cântările relevă învățătura biblică, de vreme ce se spune: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude
și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre”.
Sfântul Apostol Pavel se folosește de cuvântul scris ca de un înlocuitor al vorbirii
17
directe . În sensul acesta, cântările sunt în concordanță doctrinară cu învățătura Bisericii și,
astfel, propovăduiesc predaniile testamentare.
Încă din Vechiul Testament, cântările au învățat pe fiii lui Israel: „Așadar, scrie-ți
cuvintele cântării acesteia și învață pe fiii lui Israel și le-o pune în gura lor, pentru ca această
cântare să-Mi fie mărturie printre fiii lui Israel” (Deut. 31, 19). Așadar, învățătura vorbită
devine cântare, dobândind o anume calitate spre a fi predată (Efes. 5, 19). Cuvintele capătă, în
sensul acesta, caracter poetic și consistență. Mesajul transmis prin asemenea cuvinte este cu atât
mai bine receptat, dacă se înveșmântează într-un fond muzical.
De asemenea, cântările povățuiesc (Colos. 3, 16). Aceasta înseamnă că, în viața creștină,
ele avertizează asupra păcatelor și îndeamnă la necesitatea abordării unei conduite morale
corespunzătoare.
Cântările „din inimile” credincioșilor indică execuția lor potrivit celor mai înalte
principii estetice, în chip de rugăciune. Cu ajutorul lor se înalță slavă lui Dumnezeu. Ele se
apropie, se imprimă în inimă și, de aici, plăcerea de ,,a cânta Domnului”.
Noul Testament subliniază cântarea credincioșilor și nu performanța artistică18.

16
Ralph P. Martin, Aspects of worship in the New Testament Church”, în rev. „Vox Evangelica” II (1963), Londra,
p. 39, apud James McKinnon, Music in Early Christian Literature, Cambridge University Press, New York, 1987, p.
12: „The Christian Church was born in song”.
17
Arthur Darby Nock, Sfântul Apostol Pavel, trad. de Cătălina Gaidău, Ed. Herald, București, 2011, p. 10.
 Dacă ar fi să credem că numai acele lucruri pe care Scriptura le îngăduie în mod specific
sunt permise și cele pe care Scriptura nu le menționează sunt interzise, atunci spațiul practicii
muzicale în Noul Testament ar fi limitat sever. Există două motive fundamentale pe baza cărora
se abordează cântarea în biserica primară. În primul rând, Vechiul Testament era considerat ca
autoritate scripturistică pentru Biserica primitivă (II Tim. 3, 16). Deși principiile sale generale și
practicile de cult erau normative, în Noul Testament învățătura cea nouă era centrată pe Persoana
Mântuitorului. În al doilea rând, menținând perspectivele dreptății, ale credinței și ale legii
proprii revelației divine pe întreg cuprinsul Vechiului Testament, autorii Noului Testament au
păstrat cu atenție toate acestea, prin extensie. Deși Sfântul Apostol Pavel concluzionează în
Epistola către Romani (cap. 14) că nici un lucru nu este necurat prin el însuși, aceasta este o
extensie a conceptului de creație divină ce se regăsește în Facere. Pentru Sfântul Apostol Pavel,
porunca ultimativă este de a se evita ofensarea propriei conștiințe sau a aproapelui, prin
superioritatea calității vieții tuturor categoriilor creației.
Dacă aceste premise au constituit argumente pentru atitudinea teologică în speță a
Sfântului Apostol Pavel, el ar fi insistat asupra uzanței muzicii ca o puternică sursă în
covârșitoarea îndatorire a mărturisirii și a convingerii, pe care Biserica și-ar fi însușit-o. În
schimb, neamurile au fost convinse numai prin cuvinte și fapte și, în final, prin puterea Sfântului
Duh. Și, astfel, Evanghelia a fost propovăduită ca „putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot
celui ce crede” (Rom. 1, 16). Pare evident că Sfântul Pavel a urmărit păstrarea nealterată a
oricărui lucru ce, față de presupunerile păgânilor, ar avea putere prin el însuși și, în virtutea
acestei nuanțe, păstrarea puterii esențiale primare a Evangheliei. Apoi, Biserica este instruită să
utilizeze cântarea, să se adreseze însăși în psalmi, imne și cântări duhovnicești (Efes. 5, 19).
Dacă în Noul Testament există unele omisiuni în ceea ce privește muzica instrumentală
sau dansul, trebuie să se aibă în vedere că acestea nu ar fi fost în nici un caz benefice Bisericii
primelor veacuri, luându-se în considerare persecuțiile; ideea poate răspunde întrebării de ce în
cult s-a folosit, la început, cântarea simplă, vocală.
Trebuie făcută mențiunea că anumite tipuri și forme muzicale au fost evitate, nu numai
pentru nepotrivirea lor intrinsecă, ci pentru evitarea asocierii lor cu experiențele pre-creștine ale
unora dintre catehumeni. În tot cazul, principiul radical de conduită creștină era evitarea oricăror

18
Conform învățăturii Noului Testament, în susținerea cântării vocale putem preciza că, în cântarea Bisericii,
instrumentele muzicale sunt de prisos. Cântarea Noului Testament este bineplăcută lui Dumnezeu (și) fără alte
instrumente (în afară de vocea umană) ca, de exemplu, o orchestră cu o sută de instrumente muzicale. Deși folosite
în cultul Vechiului Testament, deci neavând nimic rău (diavolesc) în ele, Biserica a interzis utilizarea lor în cadrul
serviciilor religioase, mai ales dacă ne gândim la perioada persecuțiilor. Oricum, Noul Testament recomandă
cântarea vocală, nu instrumentală. Cu alte cuvinte, porunca este de „a cânta” și nu de „a asculta” alte cântări.
Singura cerință, în acest sens, este cântarea vocală. Așadar, învățătura biblică a Noului Testament evidențiază
cântarea ca fiind adresată tuturor creștinilor. Totuși, a nu se înțelege prin aceasta că instrumentele muzicale nu au
deloc caracter spiritual. Cei care se implică în muzică știu capacitățile specifice instrumentelor. De exemplu,
instrumentele de percuție (tobele) creează dispoziția necesară dansului, ceea ce este aproape sau imposibil de
realizat cu un fluier. Saxofonul induce senzualul ș.a. Mai mult, capacitățile instrumentelor se regăsesc în felul de a
cânta al instrumentiștilor. Unele instrumente sunt limitate în a crea anumite dispoziții. Dar, în mod necesar, Noul
Testament le exclude din Biserică, întrucât prezintă anumite pericole : 1) cântarea muzicală are menirea de a se
adresa omului, în parte: sufletului, minții, emoțiilor, voinței, trupului și instinctului. În sens biblic, trupul se distinge
de instinct, de trupesc. Trupul nu are nimic rău în el însuși, însă instinctul are. Cântarea este instinctivă, păcătoasă,
atunci când induce tentații și încurajează la părtășia poftelor voluptoase. Există posibilitatea ca trupul să reacționeze
favorabil la cântarea muzicală, fără ca instinctul să fie incitat. Și totuși, distanța dintre ele este deosebit de mică. 2)
Alt pericol provine din exaltarea talentului. Foarte mulți muzicieni și-au descoperit talentul în biserică. În special în
protestantism și în neoprotestantism, muzica în biserică tinde să exulte talentul, nicidecum spiritualitatea. 3) În
anumite culte religioase, muzica determină un dezacord, o diviziune, între spectatori și instrumentiști.
posibilități de alterare a conștiinței. Distincția dintre conceptul păgân al libertății și cel creștin, al
cercetării lucrurilor, este necesară pentru înțelegerea versetului din Epistola către Romani (14,
14): „...nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândește că e ceva întinat;
pentru acela întinat este”.
Totuși, Biserica a fixat un standard pentru cântare, care este destul de rigid, neschimbabil,
limitat, astfel încât lauda lui Dumnezeu să fie ferită de orice influență exterioară, nepotrivită
cultului. De aceea, cântările ulterioare au fost alcătuite prin respectarea limitelor impuse, pentru
că ele se fundamentează pe un principiu nou, pe un stil de viață total, care include muzica19.
Texte nou-testamentare de referință pentru cântarea primilor creștini. Propunem
spre analiză două texte cu observarea verbelor care exprimă cântarea-laudă situată la două
extreme: una seculară, laică și specific populară și cealaltă rituală, aparținând cultului divin
public.
Matei 11, 16-17: „Dar cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care
ies în piețe și strigă către alții, zicând: V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale
și nu v-ați tânguit” (Lc. 7, 31-32).
Rom. 15, 8-9: „Căci spun: Că Hristos S-a făcut slujitor al tăierii împrejur pentru
adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduințele date părinților, iar neamurile să slăvească
pe Dumnezeu pentru mila Lui, precum este scris: „Pentru aceasta Te voi lăuda între neamuri și
voi cânta numele Tău”.
Verbele Noului Testament sunt de o mare varietate și bogăție. Ele corespund expresiilor
Vechiului Testament, pe care nu le vom menționa din rațiuni privitoare la concizia temei
analizate.
Parcurgând paginile Noului Testament, propunem o sistematizare a termenilor ce
exprimă lexemul „laudă”. Ca punct de plecare, vom aborda termenii grecești, cu traducerea și
semnificația lor, alăturând exemple scripturistice.

Verb grecesc Traducere Semnificație Exemplificare

proskunw a (se) închina a se supune întru totul Ioan 4, 23: „Dar vine ceasul și
(60X) a (se) prosterna sau gestul de a se lăsa acum este, când adevărații
la pământ ori în închinători se vor închina Tatălui
genunchi, care exprimă în duh și în adevăr, că și Tatăl
supunerea astfel de închinători Își dorește”
a aduce un a iubi din toată inima, Mt. 2, 2: „Unde este regele
omagiu vibrant Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci
am văzut la Răsărit steaua Lui și
am venit să ne închinăm Lui”.
eulogew a binecuvânta, (etimologic) a spune de Lc. 2, 28: „El L-a primit în
(42X) a lăuda bine, a cuvânta de bine, brațele sale și a binecuvântat pe
a aduce laudă, a celebra Dumnezeu...”
exomologew A lăuda, a lăuda, a celebra (în Mt. 11, 25: „În vremea aceea,
(10X) a da slavă, cazul în care răspunzând, Iisus a zis: Te
mărturisirea Dumnezeu, slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne
slavei lui Mântuitorul Iisus al cerului și al pământului, căci
19
Joseph N. Ashton, Music in Worship: The Use of Music in Church Service, 2nd edition, Pilgrim Press, Boston,
1943, p.113.
 Dumnezeu Hristos sunt obiectul ai ascuns acestea de cei înțelepți
acestei laude); sensul și pricepuți și le-ai descoperit
primar este a mărturisi, pruncilor”
a recunoaște
ainew a lăuda, a cânta a lăuda, a celebra, a Lc. 2, 13; 20: „Și deodată s-a
(8X) laudele cânta lauda văzut, împreună cu îngerul,
mulțime de oaste cerească,
lăudând pe Dumnezeu și
zicând...Și s-au întors păstorii,
slăvind și lăudând pe
Dumnezeu...”
epainew a lăuda a lăuda, a celebra, a Rom. 15, 11 (primul verb este
(8X) cânta lauda (acest verb ainew, al doilea este epainew):
este identic cu „Și iarăși: Lăudați pe Domnul
precedentul, având în toate neamurile; lăudați-L pe El
plus un prefix) toate popoarele”
yallw (5X) a cânta, a cânta a cânta (cu sau fără Efes. 5, 19: „Vorbiți între voi în
în cinstea, a acompaniament psalmi și în laude și în cântări
celebra, a muzical), a celebra duhovnicești, lăudând și cântând
psalmodia printr-un imn de laudă, Domnului, în inimile voastre”
a cânta la un
instrument
umnew a cânta psalmii, a a cânta un imn, a cânta Mt. 26, 30: „Și după ce au cântat
(4X) cânta un psalm laude, au ieșit la Muntele
Măslinilor”
adw a cânta a cânta Apoc. 5, 9: „Și cântau o cântare
(5X) nouă, zicând: Vrednic ești să iei
cartea și să deschizi pecețile...”
megalunw a exalta, a a înălța, a exalta, a Lc. 1, 46: „Și a zis Maria:
(8X) magnifica lăuda; a mări Mărește suflete al meu pe
Domnul”
doxazw a glorifica, a a glorifica, a mări, a Lc. 17, 15: „Iar unul dintre ei,
(61X) mări, a lăuda lăuda, a onora, a văzând că s-a vindecat, s-a întors
celebra cu glas mare slăvind pe
Dumnezeu”
eucaristw a mări, a a aduce mărturisirea Lc. 17, 16: „Și a căzut cu fața la
(38X) mulțumi recunoștinței, a pământ la picioarele lui Iisus,
mulțumi, a mări mulțumindu-I”

Numerele indicate între paranteze reprezintă frecvența aparițiilor în Noul Testament și de

câte ori este întâlnit în raport cu verbul „a lăuda”.
Cântarea creștină, concept criptat în cântarea iudaică. Studiul textelor
neotestamentare permite înțelegerea naturii și a conținutului cântărilor cultului creștin al primelor
veacuri. Exegeza textelor fundamentează cântarea creștină și îi conferă autoritate scripturistică.
Menționările cântării Noului Testament s-au realizat în context diferit. Studiul
contextului determină problematica imnologiei creștine primare.
 În Noul Testament se regăsesc patru referiri la cântarea cultului iudaic. Contextul acestor
mențiuni relevă că nu au legătură cu cântarea ce se practica în cultul creștin, dar o predetermină.
Mt. 26, 30 (Mc. 14, 26): „Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor”.
Textele de la Matei și Marcu sunt identice, ambele în contextul cinei pascale, când
Mântuitorul a instituit Cina cea de Taină. La sfârșitul acestei cine pascale, Mântuitorul și ucenicii
Săi au cântat psalmi și s-au îndreptat către Muntele Măslinilor.
Cântarea psalmilor era parte integrantă a serbării Paștelui la evrei20. Potrivit acestei
realități, putem presupune că referințele din psalmii cântați de către Mântuitorul și de ucenici
corespund sentimentelor trăite de Iisus și apostoli în seara respectivă. Acești psalmi au oferit
cuvinte de alinare pentru Iisus, Care se pregătea de Patimi. Rugăciunea ferventă din grădină și
cântarea psalmilor L-au întărit și L-au ajutat în fața Crucii.
Cântarea psalmilor, săvârșită de către Mântuitorul și ucenici, ca parte integrantă a cultului
iudaic în celebrarea pascală, a fost respectată conform tradiției evreiești și, din ceea ce reiese din
scrierile evangheliștilor Matei și Marcu, nu a implicat nicidecum instrumente muzicale. Lămuriri
în acest sens oferă cercetătorul biblic Eric Werner: „Instrumentele muzicale cu care se cânta la
Templu făceau parte din acele accesorii ale cultului sacrificial. În afara acestui cult sacrificial,
aceste instrumente nu aveau funcțiune cultică”21. Tot în legătură cu aceasta, alt cercetător,
Everett Fergusson, analizând cultul sinagogal din primul secol al erei noastre, preciza: „Din toate

20
Isidore Singer, The Jewish Encyclopedia, Vol. XI, Funk&Wagnall, New York, 1905, p. 146. Psalmii 115-118
alcătuiau acea cântare numită Hallel. Cu trei veacuri înaintea erei creștine, erau deja cântați de către iudei în cursul
cinei pascale. Hallel-ul cântat de către Iisus și Apostoli este un exemplu de cântare (umnew) psalmodică (yalmos).
Acest act de celebrare a cântării psalmilor (yallw, yalmov) nu implică în nici un caz vreun instrument muzical, după
cum relevă cei doi evangheliști. În timpul lui Iisus se disting patru genuri în cultul iudaic: 1) cultul aparținând
Templului, unde preoții, cu mare fast, aduceau jertfe sângeroase. Elementele ce compun acest cult au ca scop
impresionarea participanților. Erau aduse în permanență jertfe în mirosul tămâiei, în lumina strălucitoare a
candelabrelor și în splendoarea veșmintelor sacerdotale, în timbrul sonor al trompetelor și sunetul dulce și liniștitor
al instrumentelor cu coarde, la care se alătura cântarea corurilor religioase. Așadar, cultul la Templu constituia,
pentru orice participant, o experiență impresionantă. Cultul era bazat pe ritualuri de sacrificii. Sacrificiile animalelor
au încetat o dată cu distrugerea Templului (anul 70). Și astfel, au dispărut toate aceste elemente; 2) cultul legat de
sinagogă, care a apărut după distrugerea primului Templu, în timpul exilului babilonic. În exil, evreii nu mai erau
legați de ceremonialul sacerdotal și de sacrificiile animalelor. Cultul de la sinagogă era mai puțin legat de percepțiile
senzoriale; era mai mult un cult de reflectare, mai degrabă o inspirație prin reflecție decât prin ceremonialul exterior.
Lecturile biblice, rugăciunile și cântările psalmilor constituiau esența cultului sinagogii. Iisus a participat la acest tip
de cult în timpul șederii în Nazaret (Lc. 4, 16). Acest tip de cult se apropie cel mai mult de cel neotestamentar; 3)
evreii pioși au respectat și cultul familial. Paștele iudaic este un exemplu tipic pentru acest tip de cult. Sărbătoarea
Paștelui a fost observată în sânul familiei (Ieș. 12, 3-4) și era legată de o masă în familie în amintirea ieșirii din
Egipt. Paștele reprezenta proclamarea unei făgăduințe. În contextul pascal, cultul familial se deosebea de cel de la
Templu. Din acest cult lipseau, așadar, sacrificiile, tămâia, instrumentele pentru acompaniamentul cântărilor. Pe de
altă parte, se distingea și de cultul sinagogal, pentru că locul central îl constituia educația familiei. Cultul familial
permitea reunirea membrilor pentru a aduce laudă lui Dumnezeu (Fac. 12, 8). Psalmii lui David reflectă, de multe
ori, adorația personală. Pentru a se ruga, evreii pioși nu așteptau sabatul și adunarea de la sinagogă, iar cultul lui
Iahve nu se limita la un pelerinaj la Ierusalim. Sfinții Vechiului Testament au manifestat o viață de pietate personală.
Daniel se ruga de trei ori în zi (Daniel 16, 10-12) iar un păgân precum Corneliu se ruga zilnic (Fapte 10, 30); 4)
cultul individual nu a fost limitat pentru anumite momente sau locuri. Nu a fost legat de căutarea unei senzații.
Ofranda de rugăciune adusă dintr-o inimă umilită se putea realiza și fără ajutorul Templului sau al artefactelor
ritualice. Acest lucru îl înfățișează David în Psalmul 50, 18.
21
Eric Werner, Musical Aspects of the Dead Sea Scrolls, în „The Musical Quarterly”, Vol. 43, No. 1, January, 1957,
p. 28.
dovezile reiese că nu existau instrumente muzicale în cultul de la sinagogă. Această observație
este valabilă până într-o epocă relativ recentă”22.
În contextul pascal, în cadrul cultului familial instituit de Moise în amintirea eliberării
poporului din robia egipteană, evreii cântau psalmi. Însă Paștele evreiesc și ritualurile acestei
sărbători nu constituie modele de urmat pentru creștini. Deși Mântuitorul a instituit Cina cea de
Taină în timpul acestei sărbători, Paștele iudaic nu a făcut parte din cultul creștin. Cu toate
acestea, Cina cea de taină este parte integrantă a liturghiei. Cântarea psalmilor de către
Mântuitorul în timpul cinei pascale poate fi considerată ca precedent pentru cântarea în Biserică.
Romani 15, 9: „Iar neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui, precum este
scris: Pentru aceasta Te voi lăuda între neamuri și voi cânta numele Tău”.
Apostolul Pavel citează acest text din Vechiul Testament pentru a aminti că neamurile
păgâne sunt chemate la mântuire23. El se folosește de citarea a două expresii similare din Vechiul
Testament: „De aceea Te voi lăuda printre popoare și voi da slavă numelui Tău” (II Regi 22,
50) și „Poporul pe care nu l-am cunoscut mi-a slujit mie. Cu auzul urechii M-a auzit” (Ps. 17,
48).
În pasajul de la Romani 15, 9 verbul „a cânta” este traducerea grecescului yallw, iar în cel
de la Matei 26, 30 este traducerea lui umnew. De aici reiese că autorii Noului Testament
utilizează aceste două verbe alternativ, chiar dacă se referă la Vechiul Testament.
Textul de la Romani dezvăluie, în parte, cultul creștin. Sfântul Apostol Pavel reamintește
aici făgăduința pe care Dumnezeu a făcut-o încă din vechime și anume, că păgânii își vor alătura
glasurile cu ale iudeilor pentru a-I aduce slavă. În suportul acestei argumentații, Apostolul
citează patru pasaje din Vechiul Testament, luate din Lege, Psalmi și Profeți: „Poporul pe care
nu l-am cunoscut mi-a slujit mie. Cu auzul urechii M-a auzit” (Ps. 17, 48); „Lăudați pe Domnul
toate neamurile; lăudați-L pe El toate popoarele” (Ps. 116, 1); „Veseliți-vă, neamuri, împreună
cu poporul Lui și să se întărească toți fiii lui Dumnezeu!” (Deut. 32, 43); „Și în vremea aceea,
Mlădița cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta
neamurile și sălașul ei va fi plin de slavă” (Isaia 11, 10). Conținutul acestor citate biblice
sugerează vremea când iudeii și păgânii vor aduce slavă lui Dumnezeu „cu o singură gură”
(Rom. 15, 6). Prin aceasta, Apostolul Pavel arată toate proorocirile ce se împlinesc în Biserica lui
Hristos, unde atât iudeii, cât și neamurile, într-o unitate, Îl laudă pe Domnul „cu o singură
gură”. Unitatea lor este în Iisus Hristos și se desăvârșește în Biserică: „Așadar, în Hristos Iisus
am laudă, în cele către Dumnezeu” (Rom. 15, 17).
În acest context, Sfântul Apostol Pavel menționează cântarea incidental. Esența mesajului
apostolic și citările din Vechiul Testament vor să dovedească faptul că păgânii și iudeii alcătuiesc
un cult nou, dumnezeiesc. Cântarea este amintită în contextul unității dintre iudei și păgâni și nu
pentru a descrie cultul creștin.
Evrei 2, 12: „Spune-voi fraților mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda”.
Textul, citat din Psalmul 21, 24, este preluat cuvânt cu cuvânt din Septuagintă. Viitorul
verbului umnew este tradus prin „Te voi lăuda”. Acest pasaj este preluat și de o scriere a

22
Everett Fergusson, A Cappella Music in the Public Worship of the Church, Biblical Research Press, Abilene,
1972, p. 36.
23
***Studiul Noului Testament, Manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 1954, p. 86: „Râvna de a deschide lupta decisivă între creștinism și păgânism în însăși
inima imperiului, îl mâna pe Sf. Pavel înspre cetatea de pe Tibru. Tactica sa a fost totdeauna de a asedia orașele cele
mari, de a izbi păgânismul în inimă, convins fiind că mai curând sau mai târziu, în virtutea acelei forțe de atracție
care le face să graviteze în jurul metropolelor, așezările de la țară le vor urma”.
veacului al doilea, atribuită lui Barnaba și care folosește verbul yallw, tradus prin „a cânta”24. De
aici reiese că cele două verbe aveau același sens în Noul Testament. Psalmul 21 este mesianic. În
legătură cu Hristos, Noul Testament îl citează de unsprezece ori (Mt. 27, 35; 39; 43; 46; Mc. 15,
24; 29; 34; Lc. 23, 34; 35; In. 19, 24; Evrei 2, 12). Alte texte fac aluzie la Psalmul 21 (Mt. 26,
24; Mc. 9, 12; Lc. 24, 27; In 19, 28; Rom. 5, 5; Filip. 3, 2; II Tim. 4, 17; I Petru 1, 11; Apoc. 11,
15; 19, 6).
În Epistola către Evrei, autorul caută să arate unitatea ce există între Hristos – Care
sfințește - și cei care se sfințesc prin El. Astfel, citează un psalm mesianic în care Iisus vorbește
de „frații” Săi (Evrei 2, 12). În capitolul 2 al acestei Epistole, citarea Psalmului 21 este urmată de
alte texte ale Vechiului Testament (Isaia 8, 17; 8, 18). Prin aceasta, Sfântul Pavel vrea să arate că
Mântuitorul trebuia „întru toate să Se asemene fraților” (Evrei 2, 17).
„Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc” (Evrei 2, 11) sunt una. Conform acestei unități,
Hristos poate veni în ajutorul celor păcătoși.
Concluzii: Trei pasaje ale Noului Testament fac aluzie la cântare în contextul iudaic al
Vechiului Testament. Însă, acestea ajută la descoperirea cântării creștine. Cultul creștin diferă de
cultul iudaic. De altfel, Hristos Însuși mărturisește în convorbirea cu femeia samarineancă: „Dar
vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr,
că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I
se închine în duh și în adevăr” (In. 4, 23-24). Jertfele sângeroase, parfumul penetrant al tămâiei
și sunetul instrumentelor muzicale fac parte dintr-o experiență religioasă ce se ghidează după
cele zece porunci. În creștinism, Hristos și Crucea Sa sunt în centrul vieții religioase, iar cultul
nu se mai fundamentează pe percepția ritualică exterioară. Cultul Vechiului Testament și al
Templului erau compatibile cu vechiul Legământ. Dar acest cult a fost doar o umbră a realității
ce avea să vină. Cultul noului Legământ respectă alte rânduieli. Când Hristos a sărbătorit Paștele,
nu a făcut-o pentru a transmite un mesaj Bisericii. Textele neotestamentare ce fac aluzie la
cântarea veche nu intenționează să arate în ce constă cântarea în Biserică. Oricum, aceste texte
sunt bine utilizate. Ele arată că psalmii erau cântați în cult de către iudei, iar primii autori
creștini, atunci când se referă la cântarea creștină, folosesc uneori verbul yallw, alteori umnew.
În Noul Testament nu s-a făcut distincția între aceste două verbe.
Cântarea - paradigmă a trăirilor sacre la primii creștini. Noul Testament face, dintr-o
altă perspectivă, mențiunea cântării și în alte patru locuri semnificative: Fapte 16, 25; I Cor. 14,
15 și 26; Iacov 5, 13.
Primul text, din Faptele Apostolilor 16, 25, aduce exemplul creștinilor care cântă la
momente de încercare. Cele din Epistola I Corinteni menționează cântarea în contextul
învățăturilor Sfântului Apostol Pavel în legătură cu darurile duhovnicești și desfășurarea cultului
creștin. Afirmarea cântării în Epistola Sfântului Apostol Iacov se situează în cadrul îndemnului
de exprimare a bucuriei prin cântare.
Aceste patru texte aduc lămuriri despre locul cântării în cultul primilor creștini. Contrar
textelor scripturistice abordate mai sus, pasajele acestea sunt cu directă referire la cântarea
Bisericii și pot ajuta la o mai bună înțelegere a rolului ei în cult.
Fapte 16, 25: „Iar la miezul nopții, Pavel și Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în
cântări, iar cei ce erau în temniță îi ascultau”.
Verbul „a cânta” este traducerea grecescului umnew. În text, cântarea și rugăciunea sunt
asociate în lauda lui Dumnezeu. Pavel și Sila au predicat Evanghelia în Filipi, unde au fost bătuți

24
Jorg Geisser, Louange et adoration,..... Evrei 2, 12: „en mesoi ekklesiav umnesw se”; în Epistola lui Barnaba
VI, 6: „kai yallw anomeswn ekklesiov agiwn”.
și închiși. În ciuda suferințelor provocate de bătaia cu vergi și a constrângerii libertății, ei au
înălțat laudă lui Dumnezeu. Acestă laudă a fost adusă într-o situație atipică, în grea încercare.
Pentru orice creștin nu este deloc nepotrivit ca, atunci când se află la necaz, să-I înalțe laudă lui
Dumnezeu. Acest text nu se referă la un îndemn spre cântare, ci are mai degrabă un caracter
spontan. Timpul și locul nu părea să îi îndemne pe apostoli la cântare (miezul nopții, într-o
închisoare!). Astfel, nu aveau motivația necesară unei astfel de preocupări, mai ales după ce
suferiseră bătăi. Însă, atunci când este vorba de exprimarea celor mai profunde sentimente față de
Dumnezeu, acest exemplu sugerează că timpul, locul sau alte circumstanțe nu au nici cea mai
mică importanță. De aici desprindem ideea că cel ce nu aduce laudă lui Dumnezeu în orice
împrejurare nu are o viață duhovnicească împlinită. În acest exemplu, lauda adusă de Pavel și
Sila nu este rodul vreunui serviciu liturgic stabilit dinainte, rigid, ori expresia unor veleități
artistice care vizează impresionarea auditoriului. În orice caz, cântarea celor doi creștini exprimă
profunzimea simțămintelor inimii lor. În sensul acesta, se poate face precizarea că esența cultului
creștin este exprimarea inimii și a sentimentelor ce izvorăsc din aceasta.
Iacov 5, 13: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă
bună? Să cânte psalmi”.
În acest pasaj, verbul „a cânta” este traducerea grecescului yallw. În cărțile Noului
Testament, verbul yallw are sensul de „a cânta laude”. Yallw nu înseamnă neapărat „a se cânta
extrasuri” din Cartea Psalmilor. Pe de altă parte, verbul și-a pierdut sensul mai vechi, de „a cânta
cu instrumente”.
Observând traducerea Noului Testament, J. W. Roberts evocă trei motive pentru care
autorii neotestamentari au acordat verbului yallw înțelesul de „a cânta”25.
În text, verbele „a (se) ruga” și „a cânta” sunt alăturate. Aceste două cuvinte sunt legate
de cultul Bisericii, în care cântările sunt rugăciuni iar rugăciunile sunt, uneori, cântate. Psalmii
Vechiului Testament sunt de multe ori rugăciuni sau reflectă rugăciunea. Diferența este, însă, la
nivelul stilului și nu al conținutului.
Sfântul Apostol Iacov încurajează exprimarea bucuriei prin cântare. Pentru creștini, este
natural să-și exprime bucuria și recunoștința prin cântare. Este, de altfel, ceea ce reflectă Psalmul
100, 1-2: „Mila și judecata Ta voi cânta Ție, Doamne. Cânta-voi și voi merge, cu pricepere, în
cale fără prihană...”.
Apostolul Iacov menționează cântarea printre alte sfaturi legate de viața de zi cu zi a
creștinilor. Cântarea este amintită la început ca îndemn la rugăciune, deci creștinii trebuie să se
roage unul pentru altul, fiindcă rugăciunea dreptului este bineprimită. De aici rezultă că, dacă
rugăciunea este reacția normală a creștinilor la vreme de încercare, cântarea este comportamentul
firesc la bucurie. În orice caz, textul nu pare a fi o aluzie la cântarea de la adunare, ci reflectă
locul cântării în viața individuală a creștinilor. Cu toate acestea, nu putem exclude dimensiunea
colectivă a cântării, întrucât, în acest context, Sfântul Iacov se referă la rugăciunea unora pentru
alții (ceea ce se poate aplica în cazul adunării): „Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă
rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”
(Iacov 5, 16).
25
J. W. Roberts, A Commentary on the General Epistle of James, R. B. Sweet&Co., Austin, 1963, p. 303. Sunt trei
motive pentru care autorii neotestamentari au acordat verbului yallw înțelesul de „a cânta”: 1) În primul rând, la
greci există tendința de a utiliza verbul yallw într-o manieră intranzitivă. În acest caz, yallw nu mai denotă cântarea
la un instrument muzical (ideea de a cânta la un instrument muzical rămâne, dar într-un mod figurativ și se aplică la
vocea umană sau inimă); 2) Traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta) folosește adeseori verbul yallw
pentru verbele evreiești care semnifică simplu „a cânta” sau „a lăuda”; 3) Opoziția Bisericii primare față de
instrumentele muzicale a fost adoptată și de Biserica Greacă.
 I Corinteni 14, 15: „Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu
mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea”.
În acest pasaj, verbul „a cânta” este traducerea lui yallw. Rugăciunea și lauda sunt iarăși
asociate, pentru că ambele sunt o expresie a cultului divin și își au izvorul în inima omului.
Sfântul Pavel a făcut aluzie la cântare în contextul harismei26 vorbirii în limbi. Cei care
au primit această harismă au putut să vorbească în limbi străine fără să le fi învățat dinainte, dar
nu au înțeles semnificația acestor limbi. Prin urmare, cei care au vorbit în limbi, nu au înțeles ce
spuneau. Pentru Sfântul Apostol Pavel nu există închinare fără implicarea minții27. Nimeni nu se
poate închina lui Dumnezeu într-un mod autentic, dacă nici măcar nu știe ce spune. Același
principiu se aplică auditorilor, care nu au înțeles ce s-a spus în limbile străine.
În acest caz, Apostolul Pavel constată că Biserica nu este lămurită: „Căci, dacă mă rog
într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare” (I Cor. 14, 14).
Așadar, cum pot fi creștinii educați, încurajați sau lămuriți, dacă nu înțeleg ceea ce li se spune?
Abuzul folosirii glosolaliei a generat confuzie în cadrul adunării: „Fiindcă, dacă vei
binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu Amin la mulțumirea ta, de vreme ce el nu
știe ce zici? Căci tu, într-adevăr, mulțumești bine, dar celălalt nu se zidește” (I Cor. 14, 16-17).
În această idee, cercetătorul englez Arthur Darby Nock afirma: „Corintenii asociau Duhul
Sfânt în principal cu vorbirea în limbi (adică rostirea în stare de extaz divin a cuvintelor și
sunetelor fără înțeles inteligibil; sau glosolalie), cu profeția (transmiterea mesajelor inspirate și
inteligibile către Biserică) și cunoașterea tainelor religiei. Astfel de manifestări puteau stârni
interesul neamurilor de un anumit statut social; extazul, profeția și minunile erau extrem de
prețuite de cei mai puțin educați și se pare că noua religie i-ar fi făcut receptivi, transformându-l
pe fiecare om în propriul său profet”28. Același lucru este valabil pentru rugăciune și cântare.
Acestea trebuie făcute pe înțeles, atât cei ce le execută, cât și cei care le ascultă. Înțelegerea are
un rol principal în creștinism. Astfel, cel ce cântă trebuie să cânte din suflet: să cânte și cu
mintea, nu numai cu vocea.
Sfântul Pavel a precizat: „...voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea”. Aici,
cuvântul „duh” se identifică cu „eu”, cu subiectul. Deci duhul lui Pavel era viu la rugăciune și la
laudă. Deși Duhul Sfânt este menționat de mai multe ori în cadrul acestui capitol al Epistolei,
cuvântul „duh” se referă aici la mintea omului. Astfel, mintea este mijlocul de rugăciune și de
laudă, iar limba este modalitatea prin care omul poate comunica cu Dumnezeu și cu semenii (I
Cor. 14, 14-16). Arthur Darby Nock, analizând importanța minții ca mijloc de rugăciune,
precizează: „O schimbare pseudo-fizică are loc în cel care crede; el trebuie să conștientizeze
consecințele acestei schimbări. Atunci când credinciosul este în Hristos, el aparține unei noi
unități, în interiorul căreia meritele unui membru se pot răsfrânge asupra altuia (II Cor. 8, 14;
Colos. 1, 24), iar mintea (duhul) creștinilor este mintea (Duhul) lui Hristos (I Cor. 2, 16)”29. Prin
urmare, cel ce cântă fără a înțelege, nu Îl poate slăvi pe Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează astfel versetele 13-15: „Aici arată că într-înșii stă
de a lua harul. Roage-se, zice, adică să introducă și ale sale, căci de va cere cu stăruință, va lua.

26
***Vocabulaire de Theologie Biblique, publie sous la direction de Xavier Leon Dufour, Les Editions du Cerf,
Paris, 1970, col. 515: „Harisma este darul prin excelență dat celui care rezumă toată lucrarea lui Dumnezeu și este
spre folosul fraților”.
27
Jimmy Jividen, Glossolalia, From God or Man?, Star Bible Publications, Forth Worth, 1971, pp. 12-45.
28
Arthur Darby Nock, Sfântul Pavel…, pp. 167-168.
29
Ibidem, p. 129.
Cere, deci, nu numai harul limbii să-l ai, ci și al tălmăcirii, ca astfel să fii folositor tuturor, iar nu
să închizi și să încui harul în tine însuți”30.
Slăvirea lui Dumnezeu trebuie să fie legată de ceea ce omul crede, considerând că, în caz
contrar, închinarea este zadarnică. Mântuitorul a zis: „Fățarnicilor, bine a proorocit despre voi
Isaia, când a zis: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Și
zadarnic Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. 15, 7-9).
Apostolul Pavel asimilează ca aparținând păgânismului practica de a cânta cuvinte fără
înțeles: „De aceea, iubiții mei, fugiți de închinarea la idoli” (I Cor. 10, 14). În religiile păgâne,
cei care s-au închinat zeităților și-au pierdut controlul de sine, îmbrățișând comportamentele
aberante, emoția, extazul. În acest tip de cult, închinătorii erau sub robia diavolului: „...idolul
este ceva? Ci (zic) că cele ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor și nu lui Dumnezeu. Și nu
voiesc ca voi să fiți părtași ai demonilor” (I Cor. 10, 19-20). Prin urmare, Apostolul Pavel
subliniază că, în cazul în care corintenii nu au înțeles ceea ce spun, nu se poate ști dacă acestea
sunt spre lauda lui Dumnezeu. Este binecunoscut faptul că religiile păgâne urmăreau stimularea
emoțiilor. Se participa la ritualuri pentru dobândirea unei experiențe emoționale intense. Pentru
aceasta, se apela uneori la substanțe halucinogene, la spectacole teatrale, la cele mai sângeroase
sacrificii și la tot feluri de sonorități muzicale, capabile de stimularea emoțiilor. Prin toate aceste
senzații, păgânii plini de entuziasm31 considerau că erau posedați de zeii înșiși.
În felul acesta, cultul creștin este în antiteză cu păgânismul. Creștinii nu se închină lui
Dumnezeu pentru a simți „senzații”, ci sunt motivați de dorința de a lăuda pe Creator și de a-i
întări pe frați în credință. În creștinism, lauda lui Dumnezeu și întărirea aproapelui exprimă
gândurile și credința inimii.
Așadar, Sfântul Pavel insinuează că trebuie să se cânte inteligibil32.
Același cuvânt se regăsește puțin mai departe: „Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci
cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I
Cor. 14, 19). Dumnezeu voiește să fie adorat cu inima, cu mintea și cu sufletul. El nu acceptă
inimi indiferente.
Abuzul darului vorbirii în limbi în Biserica din Corint este similar cu utilizarea
instrumentelor muzicale în cult33. Vorbirea în limbi nu era expresia unei convingeri din inimă și
nu putea constitui o adorare autentică. Vorbirea în limbi producea o stare de excitație și suscita
tot felul de emoții34. Prin aceasta, se asemăna cu experiențele extatice ale cultelor păgâne.
Folosite în cult, instrumentele muzicale pot avea această capacitate.
În mod delicat, Apostolul Pavel arată că rugăciunea „în limbi” nu produce roade în minte,
așa încât este necesară o rugăciune conștientă. Un psalm rostit cu mintea ar trebui să se adauge
altuia rostit cu duhul. „Din nou, dacă un necredincios intră în grupul lor și toată lumea vorbește

30
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXV, în Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră Corintheni, a celui
întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, trad. de Arhim. Theodosie
Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&Co., București, 1908, p. 488.
31
Cuvântul „entuziasm” provine din două cuvinte grecești: en și qeov. Cele două cuvinte semnifică „din
Dumnezeu” sau „în Dumnezeu”, ceea ce relevă experimentarea în sine, în interior.
32
Cuvântul „inteligibil”este traducerea grecescului nouv și semnifică mintea, gândul, sau capacitatea omului de a
gândi și de a reflecta.
33
Creștinii din Corint utilizau în mod abuziv glosolalia. Această harismă le-a fost dată pentru a putea vorbi în mod
minunat în una sau mai multe limbi. Prin folosirea acestei harisme în cult, spuneau doar cuvinte de neînțeles pentru
ascultătorii lor. Vorbirea în limbi era incoprehensibilă pentru auditori și, astfel, neputincioasă în a lămuri. La fel se
întâmplă și cu instrumentele muzicale.
34
***Studiul Noului Testament…, p. 102;
în limbi, n-ar putea crede atunci că toți sunt nebuni? Dar dacă toată lumea predică învățături,
inima acestuia va fi atinsă și va fi nevoit să admită că Dumnezeu este între ei (I Cor. 14, 23-
25)...De aceea întâlnirile creștinilor trebuie să fie echilibrate, să se recite deopotrivă psalmi,
pilde, revelații, cânturi în limbi dar și interpretarea acestora”35.
Un strălucit comentariu asupra darului vorbirii în limbi se regăsește în scrierile Sfântului
Ioan Gură de Aur: „Aici, deci, el (Pavel)...doboară harul limbilor, arătându-l nici cu totul
netrebuitor, nici iarăși foarte folositor prin sine; - și aceasta fiindcă ei foarte mult se trudeau cu
acest har și fiindcă harul limbilor se credea de dânșii a fi unul din harurile cele mai mari. Și se
credea a fi mare, pentru că acest har l-au primit apostolii mai întâi, și încă cu atâta pompă, însă
nu pentru aceasta era mai preferat decât celelalte....(ci) fiindcă urmau a se duce prin toate țările
din lume..., fiindcă unul singur putea să vorbească fără de veste mai multe limbi”36.
Concluzionând cele expuse până acum în analizarea textului de la I Corinteni 14, 15,
reținem importanța minții și a duhului în cadrul rugăciunii și a cântării religioase.
I Corinteni 14, 26: „Ce este deci, fraților? Când vă adunați împreună, fiecare din voi
are psalm, are învățătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se
facă”.
Apostolul Pavel face aluzie la cântare când scrie: „fiecare din voi are psalm”. Cuvântul
„psalm” este tradus din grecescul yalmov, ceea ce înseamnă „cântare”, „a cânta un cântec”, „a
cânta un psalm”. Cuvântul yalmov nu se aplică întotdeauna psalmilor din Vechiul Testament. În
acest context, Sfântul Pavel face aluzie mai mult la cântările inspirate de Duhul Sfânt. După cum
glosolalia era rezultatul inspirației directe a Duhului Sfânt, la fel s-a întâmplat și în cazul cântării.
În Biserica din Corint, cântarea nu era întotdeauna un angajament colectiv, al întregii adunări, ci
se puteau întâlni cântări solistice. Sfântul Pavel a menționat: „fiecare din voi...”. Cântările
solistice puteau avea rolul lor în cadrul adunării, dar alte texte sugerează cântarea în comun.
Textul indică învățătura ca scop al cântării. Cel ce cântă este îndemnat să cânte pentru învățătura
Bisericii.
Concluzii: Faptele Apostolilor 16, 25 arată că lauda lui Dumnezeu nu se limitează la
anumite momente sau locuri. Pentru creștini lauda este un act cultic firesc, mai ales în vremuri de
încercare.
Iacov 5, 13 indică bucuria exprimată prin cântare. Rugăciunea este manifestarea proprie
creștinismului, iar cântarea este expresia bucuriei.
I Corinteni 14, 15 fundamentează cântarea laudei în suflet, ca trăire duhovnicească a celui
ce se roagă.
I Corinteni 14, 26 susține cântarea inteligibilă, înțeleasă. Cei care ascultă cântarea și
înțeleg cuvintele pot fi instruiți.
Valențe lexemice ale conceptului cântării în Noul Testament. Noul Testament
vorbește despre cântare și în alte două texte fundamentale. Cele două texte menționează
conceptul într-o manieră identică, dar în contexte diferite.
Efeseni 5, 18-20: „Și nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul.
Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în
inimile voastre, mulțumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos,
lui Dumnezeu (și) Tatăl”.

35
Arthur Darby Nock, Sfântul Pavel…, p. 170.
36
Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră Corintheni, a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom,
Arhiepiscopul Constantinopolei, Omilia XXXV, trad. de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice
SOCEC&Co., București, 1908, p. 483.
 Apostolul Pavel menționează cântarea în cadrul unei expuneri generale în legătură cu
modul de viețuire creștină. El amintește creștinilor din Efes că nu mai viețuiesc precum păgânii:
„Așadar, aceasta zic și mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblați de acum cum umblă
neamurile, în deșertăciunea minții lor” (Efes. 4, 17), ci trăiesc în iubire: „Și umblați întru iubire,
precum și Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi, prinos și jertfă lui Dumnezeu,
întru miros cu bună mireasmă” (Efes. 5, 2). Creștinii trebuie să fie atenți la modul lor de viață:
„Deci luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți” (Efes. 5, 15).
Prezentarea cântării este, așadar, inserată în problematica abordată de Pavel în legătură cu
ceea ce este cuviincios și sensibil pentru creștini, arătând importanța minții în înțelegerea voinței
lui Dumnezeu (Efes. 5, 17), minte ce nu trebuie să fie tulburată (de vin) pentru a primi pe Duhul
Sfânt (Efes. 5, 18).
Contrastul dintre îmbătare și plenitudinea Duhului Sfânt este semnificativ37. Apostolul
Pavel, expunând acest contrast, susține că prezența Duhului Sfânt în viața creștină are ca rezultat
trăirea „în duh”, cu mintea luminată de Dumnezeu. În concepția Sfântului Pavel, dacă îmbătarea
produce eroarea, umplerea cu Duhul Sfânt emană bucuria și recunoștința.
În acest context, subliniind importanța minții și rolul ei în înțelegerea adevărurilor de
credință, Apostolul susține necesitatea trăirii în Duhul Sfânt pentru lauda lui Dumnezeu în
cântarea comună.
Coloseni 3, 15-16: „Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați, ca să fiți un singur
trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască
întru voi cu bogăție. Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea. Cântați în
inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești”.
Acest text se aseamănă cu cel de la Efeseni. Ambele pasaje au fost introduse în expunerea
generală a Sfântului Apostol Pavel despre viețuirea creștină. În Epistola către Coloseni,
Apostolul Pavel face apel la imaginea omului care ar trebui să elimine haine pentru a putea fi în
măsură să îmbrace un alt articol vestimentar. După cum se arată în versetul 5, creștinii trebuie să
„omoare” ceea ce a constituit viețuirea păgână. Versetul 8 menționează anumite păcate legate de
vorbire, de care creștinii să se lepede. Versetul 9 este un îndemn de a dezbrăca pe „omul cel
vechi” cu practicile sale. Cel ce a devenit creștin, va lăsa vechiul comportament, după cum un
om scapă de hainele sale cele vechi, pe care nu le mai dorește.
Plecând de la versetul 10, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe coloseni să îmbrace veșmântul
„cel nou” al omului celui nou. În versetul 14 vorbește despre îmbrăcarea în iubire.
După această prezentare, Apostolul face două recomandări: „...pacea lui Hristos...să
stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori” și „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru
voi cu bogăție”. Conform acestui text, pacea lui Hristos în inimi produce recunoștință, iar
Cuvântul din inimi izvorăște cuvintele învățăturii și ale cântării. De aici reiese relația dintre
recunoștință și cântare.
În Epistola către Coloseni, Apostolul Pavel se opune ascetismului legat de ideile gnostice,
cu precepte religioase rigide (Colos. 2, 20-21 și 23). El indică, pe de o parte, contrastul dintre
tristețe și egocentrismul ascetismului și, pe de altă parte, bucuria și comuniunea care se exprimă

37
W. T. Jones, A History of Western Philosophy, Harcourt, Bruce&Co., New York, 1952, p. 52. Dionysos este unul
dintre cei mai importanți zei ai lumii grecești. El reprezenta zeul vinului și avea un cult deosebit: „Dionysos a fost
venerat în forme diferite și era invocat prin cântece și dansuri dezlănțuite. În beția lor, închinătorii zeului omorau și
sfârtecau animalele, bând sângele acestora și dansând apoi până la epuizare. În această stare de delir, adoratorii lui
Dionysos credeau că erau posedați de spiritul zeității. În concepția lor, această uniune cu duhul zeității le conferea
nemurirea”.
prin cântare. Arthur Darby Nock încearcă să lămurească această problemă: „La Colose,...nu este
clar dacă tăierea împrejur era impusă. Mai mult, se insista vizibil asupra puterilor intermediare,
îngerești și exista o nepăsare față de trup. Acestea sunt fenomene asociate cu forme de iudaism
eretic. Nu trebuie să uităm că deși doctrina iudaică general acceptată era apropiată de iudaismul
clasic al celui de al doilea secol și mai târziu, existau în anumite zone tendințe de a se apropia de
ideile păgânismului și de a constitui ocazional noi credințe ezoterice...Evreii au contribuit cu alte
elemente, care au dat naștere ulterior mișcării religioase, unanim cunoscută sub numele de
gnosticism”38. Așadar, viața creștină nu este un sistem religios rigid și care produce mândrie
celor ce doresc să arate modul în care se privează, considerându-se superiori altor credincioși.
Dimpotrivă, viața creștină este expresia recunoștinței și a bucuriei, trăită prin cântare. De altfel,
recunoștința este o temă majoră în Epistola către Coloseni, fiind adeseori menționată (Colos. 1,
12; 2, 7; 3, 15-17; 4, 2). Aducând bucurie în inimi, recunoștința îi determină pe credincioși să
cânte, să Îl laude pe Dumnezeu, mulțumind39 pentru toate.
Expunând în paralel textele de la Efeseni 3, 19 și Coloseni 3, 16, se va putea observa
similitudinea lor. În plus, cele două texte indică, în mod complementar, modul de închinare prin
cântare:

Efeseni 3, 19 Coloseni 3, 16
Vorbiți Învățați-vă și povățuiți-vă
între voi între voi
în psalmi și în laude și în cântări în psalmi, în laude și în cântări
duhovnicești duhovnicești
lăudând și cântând Domnului (adw și
cântați...lui Dumnezeu (adw)
yallw)
în inimile voastre în inimile voastre

Prima poziție din tabel comportă verbul „vorbiți”, apoi mai jos, verbele „lăudând” și
„cântând” ca și cum ar fi la imperativ. Verbul „vorbiți” este important în context. Ceea ce se
vorbește (se spune) reflectă ceea ce se crede și este legat de voință: „Pui de vipere, cum puteți să
grăiți cele bune, o dată ce sunteți răi? Căci din prisosul inimii grăiește gura. Omul cel bun din
comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea
scote afară cele rele” (Mt. 12, 34-35). De aici reiese că inima omului poate fi umplută cu lucruri
bune sau rele, iar ceea ce iese din inimă sunt cuvintele. Din cele de mai sus, se constată că
sufletul și mintea omului (voința și gândirea) sunt active în cultul divin. Dumnezeu nu poate
agrea un cult în care participanții emit cuvinte străine de inima și gândirea lor. O astfel de
închinare este zadarnică: „Și a zis Domnul: De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura
și cu buzele Mă cinstește, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât
o rânduială omenească învățată de la oameni” (Isaia 29, 13). Cel care se închină lui Dumnezeu
trebuie să spună ceea ce gândește și să gândească ceea ce spune. În închinare, cuvintele trebuie
să corespundă voinței inimii, incluzând gândirea și dorința sufletului. Asemănarea ar trebui să fie
edificatoare în ceea ce privește verbele „a învăța” și „a povățui”. Textul de la Efeseni îl indică pe
cel ce cântă (vorbește) iar pasajul de la Coloseni se referă la povățuirea celor ce cântă. Astfel,
cântarea trebuie să provină nu numai dintr-o inimă curată, ci este necesar ca ea să furnizeze o
38
Arthur Darby Nock, Sfântul Pavel..., pp. 197-198.
39
„Mulțumind” înseamnă a fi recunoscători și este tradus din grecescul eucarisqew, verb grecesc ce are ca
desinență cuvântul carhv, har, bunătate. Este vorba de recunoașterea produsă de har, bunăvoința lui Dumnezeu.
învățătură, o încurajare. Acest principiu se regăsește în ceea ce Sfântul Pavel le spune
corintenilor, ca „toate spre zidire să se facă” (I Cor. 14, 26).
Cântările au puterea de a învăța pe creștini. Dacă sunt cântate cu mintea și cu duhul,
aceste cântări îi învață nu numai pe cei ce cântă, ci și pe cei ce ascultă.
Cercetând problematica glosolaliei, Părintele Profesor Stelian Tofană aduce unele
precizări deosebit de pertinente: „Apostolul Pavel afirmă despre cel care vorbește într-o limbă, în
lumina discuției despre rugăciune și cântare din I Corinteni 14, 13-1740, că îi vorbește lui
Dumnezeu – această vorbire exprimându-se fie prin rugăciune rostită: rugăciune inspirată – „mă
voi ruga cu duhul dar mă voi ruga și cu mintea – proseuxomai tw pneumati, proseuxomai de
kai tw noi (14, 15), „vei binecuvânta cu duhul” (14, 16) -, rugăciune de mulțumire – eucaristia
(14, 16)41; fie prin rugăciune, cântare intonată: „voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea” –
yalw tw pneumati, yalw de kai tw noi (14, 15)”42.
Potrivit poziției secunde, cântarea este în comun, „între voi”. De aici reiese caracterul
comunitar al laudei. Cântarea „între voi”, proprie Bisericii primare, corespunde practicii cântării
sinagogale.
În serviciul religios creștin, psalmii Vechiului Testament erau cântați alternativ sau
responsorial. Cântărețul executa câteva versete, iar adunarea îi răspundea43.
Cântarea antifonală a ocupat, de asemenea, un loc important în cultul de la sinagogă sau
în Biserica primară44.
De asemenea, la începuturile Bisericii se folosea și cântarea la unison. Această manieră
de cânt nu implică răspunsuri sau cântări antifonale. Cântarea la unison era des utilizată și ar fi
greșită ideea că s-a dezvoltat în Biserică mult mai târziu45.
Practica unei cântări la unison se poate observa din pasajul „Vorbiți între voi în psalmi și
în laude și în cântări duhovnicești”. Cântarea la unison era o modalitate de exprimare a unității
creștine. După cum reiese din Epistola către Coloseni, creștinii erau uniți în lauda lor, pentru a

40
G. D. Fee, God’s Empowering Presence: The Holy Spirit in the Letters of Paul, Hendrickson Publishers, Peabody,
2009, p. 218, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Harisma „vorbirii în limbi”, prezentă încă în Biserică? – O
perspectivă paulină, în rev. „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Theologia Orthodoxa, Nr. 1/2011, p. 24.
41
James D. G. Dunn, Jesus and the Spirit: A Study of the Religious and Charismatic Experience of Jesus and the
First Christians as Reflected in the New Testament, Eerdmans, Grand Rapids, 1997, p. 245, apud Pr. Prof. Univ. Dr.
Stelian Tofană, op. cit., p. 24.
42
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, op. cit., p. 24, nota 45: „În acest sens, Konstantin Nikolakopoulos, Studii de
Teologie Biblică, Renașterea, Cluj-Napoca, 2008, pp. 174-175, insistă pe faptul că acest verset (14, 15) vorbește
„despre imnele de preaslăvire a lui Dumnezeu, care trebuie aduse atât cu duhul, cât și cu rațiunea; două forme ale
cântării, care par să aibă aceeași valoare. Verbul grecesc yalw, folosit în textul grecesc, nu trebuie să ne surprindă și
să ne conducă neapărat la genul liric al psalmilor. În întregul context este vorba, în general, de preaslăvirea lui
Dumnezeu, care trebuie să corespundă și aspectelor raționale. Această inteligibilitate a conținutului doxologic, care
este psalmodiat prin imne, este lămurită de către Sf. Grigore de Nyssa (Inscriptiones Psalmorum, 2, 3). Aici, nu este
vorba în nici un caz de vreun psalm davidic, ci de un imn pur creștin, care este desemnat de către Sf. Grigore cu
termenul de psalm”.
43
Cântarea responsorială consta în răspunsul comun al celor din adunare dat cântărețului. Răspunsul putea fi un
singur cuvânt: Aliluia sau Amin. Un exemplu al acestei maniere de cânt se regăsește în Psalmul 107. Cântărețul
amintea un eveniment istoric sau o învățătură din Psalm, la care adunarea răspundea cu un refren. Întregul psalm
este scris pentru a fi cântat în această manieră. De altfel, mulți psalmi ai Vechiului Testament se înscriu în această
direcție.
44
Jack Lewis, Everet Fergusson & Earl West, The Instrumental Music Issue, Gospel Advocate Company, Nashville,
1987, pp. 83-88. Întreaga adunare cânta, însă era împărțită pe grupe (două grupe). Cântând primul grup, cel de al
doilea îi răspundea prin repetarea acelorași cuvinte sau cânta următorul verset din psalm.
45
Ibidem, p. 86.
putea exprima că, prin unitatea lor, au putut să poarte sarcinile unii altora, s-au putut sprijini
reciproc, s-au învățat și s-au povățuit unii pe alții (Colos. 3, 13 și 16). În Efeseni, creștinii aveau
să fie uniți în susținerea reciprocă și, iertându-se unii pe alții, să cânte împreună cu toată inima
lor (Efes. 4, 2 și 32; 5, 19). Acest lucru îl subliniază mai târziu și Sfinții Părinți.
După cum reiese din cele două texte de la Efeseni și Coloseni, cântarea este a întregii
comunități, în nici un caz nu este vorba de cântarea solistică46.
Cea de a treia poziție menționează cântarea „în psalmi și în laude și în cântări
duhovnicești”. În acest context se găsesc trei cuvinte diferite, folosite adeseori ca sinonime.
Referitor la acest lucru, putem aminti că Iisus a cântat (umnew) un psalm (Mt. 26, 30). Cuvântul
„psalm” nu se limitează numai la Psalmii Vechiului Testament. Apostolul Pavel vorbește de un
psalm pe care îl aseamănă cu cântarea duhovnicească a celor din adunare (I Cor. 14, 26).
Cuvintele care descriu cântarea nu au întotdeauna o semnificație intangibilă. Cuvântul „psalm”
se poate referi la Psalmii Vechiului Testament, dar nu exclusiv. Imnele sunt cântările laudei
divine, dar nu exclusiv. Cântările duhovnicești sunt cele cu conținut spiritual.
Cea de a patra poziție arată verbul „a cânta”, ca traducere a lui adw și „a lăuda”, ca
traducere a verbului yallw. Constatăm, așadar, că aceste verbe nu au un sens net distinct în Noul
Testament. Se poate spune că în cele două texte paralele verbul yallw își regăsește sensul de a
cânta la un instrument și acest instrument este inima omului.
Poziția a cincea înfățișează cântarea din inimă, „în inimile voastre”. Cântarea nu este pur
și simplu o acțiune fizică. Creștinii cântă cu inima. Cuvintele cântării corespund sentimentelor
inimii, convingerii. Astfel, creștinii din Efes aveau să învețe să-L laude pe Dumnezeu cu toată
inima lor. Creștinii din Colose au fost sfătuiți să Îl laude pe Domnul cu inima, având în vedere
curentul religios al gnosticismului (cu influența și egocentrismul lui) ce pătrunsese în acest oraș.
Lauda creștinilor își are obârșia în inimă și se exprimă prin cântare. În această idee,
Sfântul Pavel respinge eroarea cultelor păgâne și a gnosticismului și îi îndeamnă pe creștini să
cânte cu toată inima. Prin respectarea acestor precepte, s-a evitat transformarea laudei într-un
spectacol muzical teatral, cântarea fiind exercitată într-o manieră stimulativă și de trăire afectivă
pentru toți cei din adunare.
Conform expunerii din poziția a patra, cântarea se adresează lui Dumnezeu. Creștinii nu
au fost îndemnați să cânte pentru a îndeplini un ritual liturgic omenesc sau pentru a respecta o
poruncă, nu s-a urmărit prin aceasta încântarea auditoriului ori satisfacerea vreunei necesități
psihologice de ordin emoțional, ci s-a dat expresie adorării și laudei lui Dumnezeu. Dacă poporul
israelit avea un cult ce consta, în esență, în aducerea jertfelor, cultul poporului celui nou aducea
lui Dumnezeu „jertfa de laudă” (Evrei 13, 15). Aceasta este cea mai curată jertfă și este adusă
din inima plină de recunoștință.
În cadrul Epistolelor pauline se poate constata ușurința cu care Apostolul neamurilor se
adresa comunităților prin intermediul limbii grecești47.
Concluzii: În Noul Testament, lauda creștină își are izvorul în inimă. Pentru a slăvi pe
Dumnezeu și a edifica Biserica, lauda se înalță prin cântare. Cântarea laudei conține psalmi,
imne și cântări duhovnicești. Lauda bineprimită de Dumnezeu este „în duh și în adevăr”.
Folosind mintea și înțelegerea, lauda reflectă sentimentele inimii.

46
Everet Fergusson, A Cappella Music…, pp. 51-52.
47
Arthur Darby Nock, Sfântul Pavel…, pp. 203-204: „Greaca lui Pavel este un fenomen remarcabil. Nu este o
greacă literară, dar în același timp nu este nici o greacă neîngrijită cum este cea folosită în scrisorile de rând, care au
supraviețuit pe papirus; cu toate că se aseamănă cu ele prin nerespectarea regulilor de gramatică, greaca paulină nu
are ineficacitatea și limbuția lor...Exprimarea este elenă, dar conținutul ebraic”.
 Aceste referințe se pot sistematiza astfel:

Izvorul laudei inima (Efes. 5, 19)

Instrumentul sau mijlocul prin
cântarea (Colos. 3, 16)
care se aduce lauda
înțelegerea (I Cor. 14, 26)
Sursa/începutul laudei slăvirea lui Dumnezeu (Efes. 5, 19–Colos. 3, 16)
exprimarea emoției (Iacov 5, 13)
Conținutul laudei psalmi, imne, cântări duhovnicești
bineprimită de Dumnezeu, conformă Cuvântului Lui
Dumnezeu (Mt. 15, 7)
interioară și autentică, în duh și în adevăr (In. 4, 23-24)
Elementele laudei reflectă gândul și voința, este adusă cu mintea (I Cor. 14, 15)
exprimă emoțiile, provine din inimă (Efes. 5, 19)
 SUPORT DE CURS
CÂNT și ritual bizantin 3

2017-2018

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 Sunetul muzical ca semnal și simbol religios

Evenimentele scripturistice debutează concomitent cu sunetele consacrate de referatul

biblic ca prevestitoare, însoțitoare și chiar generatoare ale marilor schimbări și trecerilor peste
hotarele firii.
I Cor. 15, 51-52: „Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de
ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne
vom schimba”.
Mt. 24, 31: „Și va trimite pe îngerii Săi cu sunet mare de trâmbiță, și vor aduna pe cei
aleși ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini”.
La sfârșitul veacurilor, toți oamenii vor vedea Parusia și vor plânge, se vor înspăimânta
de frica Judecății. Toate cele ce se vor întâmpla atunci vor fi în „sunet mare de trâmbiță”, pentru
că Legea a fost promulgată în „sunet de trâmbițe” (Ieșire 19, 16-19) și tot astfel se vestea
sărbătoarea ispășirii în anul jubiliar (sărbătoarea trâmbițelor Lev. 23, 24; anul jubileu Lev. 25, 9;
trâmbițele de argint Num. 10, 2), ziua Domnului (Ioil 2, 1) și sfârșitul veacurilor (prin trâmbița
cea mare - Isaia 27, 13)1.
I Cor. 14, 7-8: „Că precum cele neînsuflețite, care dau sunet, fie fluier, fie chitară, de nu
vor da sunete deosebite, cum se va cunoaște ce este din fluier, sau ce este din chitară? Și dacă
trâmbița va da un sunet nelămurit, cine se va pregăti de război?”. Acest pasaj face parte din
cuvântarea lui Pavel despre darul limbilor și întrebuințarea lui în folosul celor ce ascultă2. Sfântul
Ioan Gură de Aur comentează acest text, astfel: „Dar acest fapt l-ar putea vedea cineva
petrecându-se și cu organele de muzică. De ar fi fluier sau alăută, sau orice alt instrument, și dacă
n-ar avea nici ritmul și nici o armonie cuvenită, și ar zbârnâi și ar troncăni în zadar, apoi atunci
nu va înveseli nici pe unul din auditori, căci chiar în acele organe nearticulate, este nevoie de
oarecare claritate, și dacă nu le-ai atins cu meșteșug, sau n-ai suflat cu meșteșug în fluier, atunci
n-ai făcut nimic. Deci, dacă de la cele neînsuflețite noi cerem oarecare claritate, oarecare
armonie și deosebire, și dacă în acele versuri neînsemnate ne grăbim și ne ambiționăm chiar de a
imprima oarecare semn, apoi cu atât mai mult noi trebuie de a fi lămuriți față de oameni în
harurile duhovnicești”3.
Concluzii: Muzicalitatea nu este doar apanajul cântării; ea se aplică și trăirii duhovnicești,
în sensul armonizării ființei umane cu darurile Duhului primite prin revărsarea harului divin. De
aici, se reclamă necesitatea atenției la semnele sau semnalele față de care omul este destinatar,
reprezentate scripturistic prin simbolistică sonoră (trâmbița), în devenirea sa pe calea mântuirii.
Muzicalitatea latentă a textelor nou-testamentare poate fi argumentată printr-un verset
de referință, care a intrat în uzul cântului religios într-un mod atât de firesc încât nu se cunoaște
incipiența sa în formă melodică.
I Tim. 3, 16: „Și cu adevărat, mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în
trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut
în lume, S-a înălțat întru slavă”.

1
Pr. Petre Chiricuță, Studiu asupra textelor evanghelice cu privire la Parusie sau a doua venire, „Tiparul
Românesc” S.A., București, 1935, pp. 150-152.
2
A se vedea Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Harisma „vorbirii în limbi”, prezentă încă în Biserică? – O
perspectivă paulină, în rev. „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Theologia Orthodoxa, Nr. 1/2011.
3
Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră Corintheni, a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom,
Arhiepiscopul Constantinopolei, Omilia XXXV…, pp. 485-486.
 Analizând expresia „Și cu adevărat”, Mitropolitul Bartolomeu Anania făcea următoarea
precizare: „Cuvântul original e mai cuprinzător: adevăr omologat, acceptat și mărturisit de toată
lumea; evident; fără putință de contestare. Ceea ce urmează e un imn de o mare densitate și
frumusețe, intrat și în cântarea bisericească”4. Acest verset, după comentariul Sfântului Ioan
Gură de Aur, arată iconomia mântuirii noastre, care s-a desăvârșit în Biserica lui Hristos, „stâlp
și temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15), în care se unește, în chip tainic, credința și propovăduirea
învățăturilor evanghelice5. Creatorul S-a arătat în trup și S-a îndreptat în Duhul, după cum se
menționează în Evanghelia după Matei 11, 19 - „A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun:
Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a
dovedit dreaptă din faptele ei” - și la Isaia 53, 9: „...cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și
nici înșelăciune nu fusese în gura Lui”.
Cel ce S-a arătat oamenilor este Mântuitorul Iisus Hristos. „În trup”, se referă la nașterea
din Sfânta Fecioară Maria. Expresia „S-a îndreptat în Duhul”, indică Botezul Domnului, iar
următoarea, „a fost văzut de îngeri” semnifică Învierea din morți6. Cuvintele „S-a înălțat întru
slavă” se referă la dumnezeirea Mântuitorului, înălțat la slava Tatălui Ceresc: „Acest Iisus care
S-a înălțat de la voi la cer” (Fapte 1, 11).
Concluzii: Expresivitatea textului scripturistic nou-testamentar la nivel semantic, dar și la
nivel fonetic - după cunoștințele abordabile la nivelul limbilor accesibile și de referință în
demersul argumentării noastre (română, greacă veche, latină, slavonă etc.) -, este dovedită și mai
ales exploatată în literatura muzicală a genului, luând în considerare monumentalele creații
muzicale pe texte în limbile amintite, rezultate ale spiritului creator componistic pe parcursul
tuturor perioadelor muzicii universale, în care cântul sacru a beneficiat de o atenție deosebită,
ocupând un loc primordial. Latența și valențele muzicale virtuale concentrate în tezaurul
semantic al Bibliei, ca depozitar al revelațiilor divine scrise, devin astfel izvoare din izvor de
inspirație pentru geniul creator manifestat plenar și diacronic în întreaga zidire.
Textul scripturistic de la I Timotei 3, 16 punctează schematic structura oricărei forme
muzicale clasice. „Cu adevărat, mare este Taina creștinătății” este o expozițiune a textului
echivalentă cu cea dintr-o lucrare muzicală, anunțând un complicat travaliu creator în cele ce-i
urmează. Dumnezeu S-a arătat în trup poate fi tema lucrării, atât de generatoare în plan muzical,
cât și în cel al adevărului propovăduit în acest scurt, dar cuprinzător verset. Se continuă cu
variațiunile la temă, secvențiale la modelul dat de Întrupare: S-a îndreptat în Duhul, S-a văzut de
îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume. Punctul culminant este și final
apoteotic: S-a înălțat întru slavă. Așadar, textele nou-testamentare cântă prin ele însele, având
încorporată o melodică divină, care uneori iese la iveală prin măiestria compozitorilor insuflați
de Duhul Sfânt.
Mențiuni despre cântare în Apocalipsă. Cele trei mențiuni ale cântării (Apoc. 5, 9; 14,
3 și 15, 3) le vom examina după asemănările dintre ele.
Textele prezintă trei caracteristici. În primă instanță, ele se plasează în contextul unei
descrieri a tronului lui Dumnezeu și a cetelor cerești care îl înconjoară cântându-I laude.
Simbolismul textelor apocaliptice constituie cea de a doua caracteristică a acestor texte. În al
treilea rând, textele sunt comparabile cu cele ale Vechiului Testament (care descriu cultul de la

4
***Noul Testament, nota 9, p. 370.
5
Comentariile sau Explicarea Epistolelor pastorale: I și II Timotheiu, Epistola cătră Tit și cea cătră Filimon, a
celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, Omilia XI, trad. de Archiereul
Theodosie A. Ploeșteanu, Atelierele grafice SOCEC&Co., București, 1911, p. 92.
6
***Noul Testament, notele 1-4, p. 371.
Templu). Aceste trei particularități vor lămuri înțelegerea textelor și eventuala aplicare a lor în
viața și manifestarea religioasă creștină.
Apoc. 5, 8-10: „Și când a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni
au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie care sunt
rugăciunile sfinților. Și cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic ești să iei cartea și să deschizi
pecețile ei, fiindcă ai fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni
din toată seminția și limba și poporul și neamul; Și I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăție și
preoți, și vor împărăți pe pământ”.
Apoc. 14, 1-3: „Și m-am uitat și iată Mielul stătea pe muntele Sion și cu El o sută
patruzeci și patru de mii, care aveau numele Lui și numele Tatălui Lui, scris pe frunțile lor.
Atunci am auzit un glas din cer, ca un vuiet de ape multe și ca bubuitul unui tunet puternic, iar
glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor. Și cântau o cântare nouă,
înaintea tronului și înaintea celor patru ființe și înaintea bătrânilor; și nimeni nu putea să învețe
cântarea decât numai cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră răscumpărați de pe
pământ”.
Apoc. 15, 2-3: „Și am văzut ca o mare de cristal, amestecată cu foc, și pe biruitorii fiarei
și ai chipului ei și ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal și având
alăutele lui Dumnezeu. Și ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea
Mielului, zicând: Mari și minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule!
Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!”.
În aceste pasaje, verbul „a cânta” este tradus din grecescul adw. Cuvântul „cântec” este
tradus din wde (a se vedea tabelul). Motivul absenței verbelor yallw și umnew nu apare în
context. Avem deplină certidunine să credem că autorii Noului Testament nu au făcut distincție
între aceste verbe. Pe de altă parte, Epistolele către Coloseni și Efeseni utilizează verbul adw la
formele substantivale yalmov, umnov, și wde (Colos. 3, 16; Efes. 5, 19).
Subiectul acestor trei pasaje din Apocalipsă nu este cultul creștin. Sfântul Apostol Ioan a
avut viziunea tronului ceresc și a slavei lui Dumnezeu. Ființele care înconjurau tronul sunt
făpturi cerești. Sfântul Ioan ne face părtași acestei viziuni prin limbaj omenesc. Pentru a se putea
înțelege viziunea, el folosește cuvinte ce corespund experienței umane. De aceea, se poate pune
întrebarea: Ar fi putut el, oare, să descrie altfel realitatea lui Dumnezeu și a împărăției Sale?
Putea să înfățișeze, în alt mod, ceea ce nu era încă de domeniul experienței prezente? Ființele
cerești, Care Îl slăveau pe Dumnezeu, puteau fi descrise altfel? Sfântul Ioan s-a exprimat într-un
limbaj cu care cititorii săi erau familiarizați și anume, limbajul textelor apocaliptice ale Vechiului
Testament.
Textele apocaliptice sunt scrise într-o manieră simbolică, în care numele, imaginile și
locurile nu trebuie înțelese literal. Simbolurile sunt destinate minții, în încercarea ei de a între-
vedea ceea ce depășește experiența omenească.
Textele apocaliptice își au sursa în vremurile de restriște, de încercare a credinței. Ele
constituie o viziune a biruinței asupra tuturor relelor și apăsărilor, o prevalare a slavei ce se
anunță, un viitor glorios care dă uitării toate necazurile.
Primii cititori ai textelor apocaliptice au fost mai bine pregătiți duhovnicește. Este foarte
probabil ca „fiara” și „imaginea” să fi fost aluzii la personaje din realitatea cotidiană a sfârșitului
primului veac. Astăzi, aceste aluzii nu mai sunt atât de evidente.
Aceste pasaje și simboluri arată judecata divină asupra răului, iminența victoriei și
împărăția cea nouă pentru cei drepți. Simbolurile nu descriu literal ceea ce se va întâmpla în
împărăția cea nouă. În altă ordine de idei, simbolurile nu constituie descrierea literală a Bisericii
din vremea aceea.
Limbajul imaginar al textelor apocaliptice din Vechiul Testament este sursa textelor
Apocalipsei.
Cartea sigilată (Apoc. 5) este un împrumut de la Iezechiel 2, 9: „Și privind eu, am văzut o
mână întinsă spre mine și în ea o hârtie strânsă sul”.
Cele trei texte din Apocalipsă ce fac mențiunea cântării împrumută textul de la Isaia 42,
10 („Cântați Domnului cântare nouă, cântați în strune laudele Lui până la marginile
pământului! Marea să se zbuciume cu tot ce este în ea, ostroavele și locuitorii lor!”), evocând
cântarea cea nouă. Descrierea ființelor cerești care înconjoară tronul este modelată pe baza
textului de la Daniel 7, 9-10: „Am privit până când au fost așezate scaune, și S-a așezat Cel
vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul
Său, flăcări de foc; roțile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa și ieșea din el; mii de mii Îi
slujeau și miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a așezat și cărțile au fost
deschise”.
Textele apocaliptice din perioada veche, propovăduind neîncetat slava lui Iahve, criticând
abuzurile și corupția de toate tipurile de care era înconjurată aristocrația regatului și, în același
timp, vestind pedepse mari pentru necredința iudeilor dar și sădind încrederea într-un viitor mai
bun, descriu cultul viitor și ideal, referindu-se la închinarea de la Templu7. Sfântul Ioan a avut
viziunea alăutelor, ceea ce corespunde instrumentelor cu coarde prezente în ritualurile jertfelor.
De asemenea, Sfântul Ioan a văzut cupele de aur, corespondente ale tâmâiei răspândită în
Templu de către preoții Legii vechi. Tot Ioan a văzut și o mulțime mare de îngeri, cei douăzeci și
patru de bătrâni și cele patru ființe care Îl lăudau pe Dumnezeu, trimitere la corurile cântăreților
de la Templu.
Mărețele descrieri ale cultului de la Templu erau comune epocii proorocilor Isaia,
Iezechiel și Daniel. Imaginile preluate de Sfântul Ioan din Vechiul Testament nu reflectă, în nici
un caz, cultul Bisericii.
După cum relevă cartea Apocalipsei, mulțime mare Îl lăuda pe Mielul lui Dumnezeu: „Și
cântau o cântare nouă” (5, 9). Cântarea prezentată aici este alternativă (antifonală), întrucât
toate creaturile cerului și ale pământului au răspuns cântecului mulțimii: „Și toată făptura care
este în cer și pe pământ și sub pământ și în mare și toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând:
Celui ce șade pe tron și Mielului fie binecuvântarea și cinstea și slava și puterea, în vecii
vecilor!”.
În viziune Mielul avea șapte coarne și șapte ochi. Cei douăzeci și patru de bătrâni țineau
în mîini alăutele și cupele de aur pline cu parfum. Această viziune nu trebuie luată literal. Ea se
înscrie într-un stil caracteristic textelor apocaliptice. Mântuitorul Iisus Hristos este Miel în sens
spiritual, nu literal8. La fel, alăutele și parfumul din cupe nu descriu literal realitatea, ci se referă
la o realitate spirituală.

7
Diac. Prof. Mircea Basarab, Împărăția mesianică a păcii (Isaia II, 2-4), în rev. „Glasul Bisericii” („G.B”), Nr. 9-
10/1970, p. 912.
8
Vezi și Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Jesus – „The Lamb of God”, in the witness of John the Baptist (Ioan 1, 29) – A
perspective of Johannine Hristology, în rev. „Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Theologia Orthodoxa”, Nr. 2/2008,
pp. 107-119: „De fapt, acest gen de interpretare a expresiei lui Ioan, Mielul lui Dumnezeu, conferă hristologiei
ioaneice un sprijin mai elocvent, subliniind mai degrabă semnificația reală a sacrificiului lui Iisus, decât un limbaj
teologic metaforic și speculativ”.
 Anumiți interpreți ai Scripturii au ajuns la concluzia că textul descrie liturghia Bisericii
din Asia Mică de la sfârșitul primului secol9. Dar această teorie nu se potrivește cu mențiunile
Noului Testament. Examinarea aprofundată a primilor autori creștini l-a determinat pe Everet
Fergusson să formuleze următoarea precizare vis-a-vis de locul ocupat de instrumentele muzicale
în cultul primar al Bisericii: „Nu au avut instrumente muzicale în cultul Bisericii primitive.
Această concluzie nu se bazează numai pe faptul că instrumentele muzicale nu au fost
menționate, ci pe mărturia primilor autori creștini despre absența acestor instrumente în cult”10.
Cercetările din acest domeniu au dovedit că sinagoga, nu Templul, a servit ca model inițial
cultului creștin11. Eric Werner explică, după cum urmează, absența instrumentelor muzicale din
cadrul cultului creștin primar: „Învățătura creștină despre jertfa duhovnicească (logike qhsia) a
militat împotriva prezenței instrumentelor muzicale sau a ceea ce ar putea aminti de ritualurile
jertfelor. Întrucât în iudaism a existat o legătură între instrumente și sacrificiile de la Templu,
gândirea creștină timpurie a respins formele liturgice conexe sacrificiilor, inclusiv muzica
instrumentală12.
Textele apocaliptice care au făcut aluzie la cântare aminteau serviciul liturgic de la
Templu, în nici un caz cultul mai simplu de la sinagogă sau al Bisericii primare. Tămâia,
candelabrele și instrumentele muzicale lipseau din cultul creștin al Bisericii din Asia Mică din
primul secol, deși au avut funcționalitate în serviciul liturgic al Templului.
Textul de la Apocalipsă 14, 2-3 face parte din cadrul aceleiași viziuni a tronului ceresc.
Adoratorii sunt cei o sută patruzeci și patru de mii care poartă numele Tatălui scris pe frunțile
lor. Vocea lor vine din cer și este descrisă de imagini ale vuietului mării, de tunete și de atingerea
alăutelor celor ce cântă. Cifra o sută patruzeci și patru de mii este un simbol și nu trebuie luat
literal. Tot un simbol este și descrierea vocii. Cuvintele cântării lor nu au putut fi cunoscute.
Acest aspect al viziunii este, de asemenea, simbolic și nu corespunde unei realități materiale.
Putem spune că simbolurile apocaliptice sunt de ajutor și întrevăd ceea ce transcende experiența
umană. Textul acesta nu indică un cult creștin ce se desfășoară pe pământ, în timp și spațiu.
Sfântul Ioan nu vorbește aici de o realitate materială obiectivă, ci se exprimă în maniera autorilor
de texte apocaliptice din Vechiul Testament. Simbolurile utilizate în acest pasaj își au sursa în
serviciul liturgic de la Templu. Despre aceasta, Williams S. Smith a precizat: „Harpele și
tămâierile sunt de ordinul simbolismului și reflectă serviciul religios de la Templul iudaic”13. Se
poate spune, așadar, că textul este o descriere simbolică a laudelor aduse lui Dumnezeu la
Templu. Prin urmare, nu descrie cultul creștin sau ceea ce putea servi ca model acestui serviciu
religios.
Pasajul din Apocalipsă 15, 3 este încă legat de viziunea tronului dumnezeiesc. Aici este
vorba despre cei care au fost victorioși în lupta contra „fiarei” și a imaginii sale. Tot în acest loc
este prezentată cântarea lui Moise și a Mielului. Textul menționează simbolurile mării de cristal
amestecată cu foc și ale alăutelor. Fără îndoială, se face aluzie la ieșirea poporului din Egipt, sub
conducerea lui Moise. Marea de cristal amestecată cu foc amintește de Marea Roșie și de stâlpul
de foc. Victoria asupra „fiarei” și a imaginii ei reflectă biruința împotriva lui Faraon și a armatei

9
Martin Rist, The Revelation, The Interpreters of Bible, Vol. XII, Abington Press, New York, 1953, p. 410.
10
Everet Fergusson, A Cappella Music in the Public Worship of the Church, Biblical Research Press, Abilene,
Texas, 1972, p. 52.
11
Williams S. Smith, Musical Aspects of the New Testament, University of Amsterdam, Amsterdam, 1962, p. 1; Eric
Werner, The Sacred Bridge, Columbia University Press, New York, 1963, p. 2; James McKinnon, The Church
Fathers and Musical Instruments, Columbia University Doctoral Dissertation, Ann Arbor, 1965, p. 1.
12
Eric Werner, op. cit., p. 317.
13
Williams S. Smith, op. cit., p. 40.
sale (Ieșire 14, 27). Cei care țin alăutele și se află pe marea de cristal amintesc de cântecul
victorios al Mariei, sora lui Moise, și al poporului, după traversarea miraculoasă a Mării Roșii. Ei
cântă cântarea lui Moise și cântarea Mielului. Această viziune a Sfântului Ioan este o
reminiscență din cultul iudaic și nu descrierea serviciului divin al Bisericii.
Putem constata că în aceste trei texte apocaliptice au fost menționate alăutele și cei ce
cântă la aceste instrumente. Cu siguranță, Sfântul Apostol Ioan s-a referit la cântare, nu la muzica
alăutelor. Citatele din Apocalipsă 5, 9 și 15, 3 dezvăluie cuvintele acestor cântări. În Apocalipsă
14, 2 este indicat „un glas”. Acestea nu constituie argumente pentru cântarea instrumentală în
Biserică.
Concluzii: Aceste texte evocă ființe plasate într-o altă realitate spirituală. Lauda adusă de
acestea nu pot constitui un exemplu pentru cultul creștin. Textele apocaliptice sunt scrise într-un
limbaj imaginar, iar interpretarea acestor imagini nu poate servi la stabilirea practicii cântării în
Biserică.
Alte texte din aria de abordare a temei – prezentare în ordinea canonică a cărților
Noului Testament. Primul exemplu al acestei expuneri este din Evanghelia după Matei. Este
vorba despre acel dans provocator al fiicei Irodiadei, Salomeea14: „Iar prăznuind Irod ziua lui de
naștere, fiica Irodiadei a jucat în mijloc și i-a plăcut lui Irod. De aceea, cu jurământ i-a făgăduit
să-i dea orice va cere. Iar ea, îndemnată de mama sa, a zis: Dă-mi, aici pe tipsie, capul lui Ioan
Botezătorul” (Mt. 14, 6-8). Muzica sau cântarea sunt presupuse, pentru că, indubitabil, dansul s-
a făcut după ritmurile muzicale iudaice contemporane momentului respectiv. Acest dans implică
prezența instrumentelor muzicale. Instrumentele care puteau fi folosite atunci la curtea lui Irod le
presupunem în următoarea încadrare: a) instrumente de percuție, care se pot împărți în două:
acordabile (care dau sunet fix) și neacordabile (cum ar fi toba, tamburina); b) instrumente cu
coarde ciupite (harfa, psaltirionul); c) instrumente de suflat (ca exemplu: trâmbița, cornul, flautul
sau aulosul). Muzica instrumentală putea acompania unul sau mai mulți soliști vocali, însă nu
avem amănunte în acest sens. Acest dans este condamnat ulterior de către Părinții Bisericii.
Un alt exemplu de cântare îl întâlnim cu ocazia triumfalei intrări în Ierusalim a Domnului
Iisus Hristos, în osanalele mulțimii dezlănțuite. Evenimentul se comemorează de către Biserică
în Duminica Floriilor, sărbătoare numită și Intrarea Domnului în Ierusalim: „Iar mulțimile care
mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiul lui David; binecuvântat
este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Mt. 21, 9).
Se cunoaște din Evanghelie că fariseii și cărturarii, văzând cu ochi mânioși exultarea
poporului și pe copiii care strigau în Templu, au încercat suprimarea elanului mulțimii.
Mântuitorul, însă, mustră încă o dată pe așa-zișii păzitori ai Legii: „ Au niciodată n-ați citit că
din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă?” (Mt. 21, 16). Mitropolitul Bartolomeu
Anania a lăsat scris un comentariu deosebit de interesant cu privire la acest pasaj: „Literal,
cuvântul ebraic hosanna, preluat de limba greacă, înseamnă „Dumnezeu să (ne) mântuiască
acum”. Evoluând semantic, el devine termen de aclamație cu înțelesul: Mărire (să I se dea) lui
Dumnezeu! Este clar că, adresată lui Iisus, aclamația Îi recunoaște Acestuia atributul divin.
„Întru numele Domnului” înseamnă fie reprezentant al lui Dumnezeu (deci, Dumnezeu Însuși),
fie investit cu autoritatea lui Dumnezeu. Prin „întru cei de sus” se înțeleg nivelele (sferele,

14
***Noul Testament, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, nota 3, p. 27: „De la Iosif Flaviu știm că se
numea Salomeea”.
mediile) cele mai înalte ale cerurilor duhovnicești”15. Versetul este preluat de Biserică și folosit
în cadrul cântărilor Sfintei Liturghii, ca răspuns liturgic antifonal.
Cuvântul „osana” în limba română poate purta fie accent tonic pe silaba a doua (o-sa-na),
fie accent tonic pe ultima silabă (o-sa-na)16. Din punct de vedere muzical, cuvântul osana este
folosit ca frază de încheiere pentru un imn de laudă înălțat lui Dumnezeu. Astfel, în Liturghia
ortodoxă, osana apare în finalul Răspunsurilor Mari, care se cântă după Simbolul credinței,
înainte de momentul Jertfei (Osana întru cei de sus!) și finalul unor Chinonice. De cele mai
multe ori, este însoțit de formula cadențială perfectă a ehului, ceea ce îi conferă și caracter
muzical conclusiv17.
Poporul iudeu cânta psalmi Fiului lui Dumnezeu! Se cunoaște din Vechiul Testament
faptul că evreii știau să psalmodieze, în ruga lor către Domnul. Este de mare interes legătura
dintre David, alcătuitorul Psalmilor, și Iisus Cel proorocit. Intrarea în Ierusalim este un
eveniment deosebit, dacă luăm în considerare că poporul Îi cânta, în urale, din psalmi, ca unui
rege: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi din casa
Domnului” (Ps.117. 26). Se poate compara versetul acesta cu cel din Cartea a treia a Regilor,
capitolul 1, versetul 39: „Și s-a sunat din trâmbițe și tot poporul a strigat: Trăiască regele
Solomon!”
Deosebit de interesant apare versetul de la Matei 26. 30 (la Mc 14, 26 întâlnim același
text): „Și după ce au cântat imnuri, au ieșit la Muntele Măslinilor”. De aici reiese că
Mântuitorul și apostolii obișnuiau să cânte imnuri în diferite ocazii, unele dintre ele mai speciale,
cum este și cazul Cinei celei de taină.
După cercetările lui Karl Christian Felmy, „relatările evangheliștilor sinoptici cu privire
la Euharistie arată Cina Domnului plasată în contextul cinei pascale, modelul de bază al tuturor
meselor religioase, un model fundamental, după care erau celebrate și mesele așa-numitei
chaburah”18. S-ar părea că este vorba de cântarea evreiască numită „Halel”, alcătuită din Psalmii
113-11819. Propunem un scurt comentariu pentru noțiunea Halel.
În limba ebraică Hillel yah (Hallel yah) este prescurtarea expresiei Hillel Yahve (Hallel
Yahve) și înseamnă Lăudați pe Iahve. Este o cântare de laudă, cu caracter de aclamație în
practica muzicală sinagogală, ca refren al unui psalm.
„Alleluia” a fost preluată de toate Liturghiile creștine, fără a-și pierde (în execuție)
caracterul responsorial și melismatic. În Liturghia ortodoxă, Alleluia este legat de „Apostol”, de

15
Ibidem, nota 1, p. 39.
16
***Noul Dicționar Universal al Limbii Române, ediția a treia, Ed. Litera Internațional, București-Chișinău, 2007,
p. 787.
17
Horațiu Alexandrescu, Tradiție și Inovație Românească în arta corală contemporană. Menirea creatoare a
dirijorului, Teză de doctorat, manuscris, UNM., București, 2005, p. 164.
18
Karl Christian Felmy, op. cit., p. 12: „Chaburah era un grup de prieteni care se întâlneau la intervale regulate,
adeseori în ajun de sabat sau de marile sărbători, pentru a lua o cină în comun, la care fiecare membru al grupului
contribuia cu ceva. Forma cinei era, în mare, aceeași ca și masa principală din casa oricărui evreu pios. Fiecare fel
de mâncare era binecuvântat când era adus mai întâi la masă. La sfârșitul mesei venea mulțumirea sau
binecuvântarea, o rugăciune mai lungă rostită de gazdă sau de capul familiei în numele tuturor participanților,
deasupra unui pahar de vin numit „paharul binecuvântării”, din care gusta mai întâi cel mai mare și toți cei de față.
Masa se încheia cu cântarea unui psalm (Hallel). În ochii iudeilor contemporani, Iisus și ucenicii Săi, apăreau tocmai
la o astfel de chaburah și Cina cea de Taină e cel mai bun exemplu cunoscut al unei astfel de mese în Noul
Testament”.
19
James McKinnon, op. cit., p.13: „…the passage remains a crucially important link in a chain of evidence that
connects the singing of psalms at Jewish and Christian ceremonial meals” („…pasajul rămâne o legătură crucială
importantă într-un lanț de dovezi, care leagă cântarea psalmilor la evrei și la mesele ceremoniale creștine”).
„Heruvic” și de „Chinonic”; la slujba vecerniei, de catisma întâi („Fericit bărbatul”); la slujba
utreniei, înaintea troparelor (când nu se cântă „Dumnezeu este Domnul”), după „Polieleu„ sau, în
duminici, după „Binecuvântările Învierii”; la panihidă, după Ps. 90 și după „Binecuvântările”
morților. Așadar, prezența cântării Aliluia este în mai toate serviciile divine ortodoxe.
În missa catolică, unde a fost introdusă de Papa Grigorie cel Mare (590-604), există două
feluri de execuție pentru Alliluia: antifonică, servind ca text final pentru Antifon și responsorială.
În serviciul religios protestant, Alleluia are diverse funcțiuni, atrăgând atenția marilor
compozitori germani, care au creat adevărate capodopere vocal-simfonice”20.
Alliluia se întâlnește și în folclorul românesc, ca refren al colindelor, îndeosebi al celor ce
aparțin stratului vechi de folclor. Cuvântul Alliluia a suferit rotacismul, proces lingvistic sesizabil
încă în Oaș și Maramureș ori în Bucovina, Năsăud și Bihor, unde consoana lichidă „l” este
înlocuită, atunci când se află între două vocale, cu consoana dentală „r”. Rezultă astfel
transformarea lui Alliluia în Aliruia (Aleruia). Prezența lui „d” eufonic, specifică folclorului
românesc (vezi d-alei, d-alelei, dalbe etc.), a dus la apariția refrenelor de colind dalerui alerui
Doamne, dalerui ler, lerui ler și altele asemănătoare. Înțelesul este „Laudă Ție (Slavă Ție),
Doamne!” și se justifică atât prin faptul că poporul român s-a născut creștin, etnogeneza sa având
loc sub semnul învățăturii lui Hristos, propovăduită pe meleagurile Scyției și Daciei de Sfântul
Apostol Andrei și alți martiri locali, dar și prin faptul că obiceiul colindului este eminamente
religios. Nu există colind laic. Explicit sau implicit, prin metafore și alegorii, textul colindelor
exprimă dialogul omului cu divinitatea, invocarea ei pentru binele obștei. Era firesc, atunci, să fie
folosită expresia Alleluia, transformată eufonic, așa cum am arătat. Pretinse explicații, precum
alăturarea refrenului Ler de numele împăratului Galeriu (despre care se știe că a fost un aprig
persecutor al creștinilor), sunt invenții ale perioadei filosofiei ateiste promovate de comunism,
care nu accepta adevărul de esență creștină în cultura națională, drept pentru care, prin fals, s-a
enunțat și sintagma „colind laic”, o sintagmă aberantă21.
Cântările credincioșilor – deopotrivă, slujitori ai altarului și cântăreți - aflați în chip văzut
la sfintele slujbe sunt, în fapt, proiecția cântărilor îngerești auzite neîncetat în ceruri, îngerii fiind
prezenți și ei la sfintele slujbe, dar în chip nevăzut. În acest fel, lauda lui Dumnezeu adusă de cei
ce se roagă cântând, continuă lauda îngerească a cântărilor celeste. La Luca 2. 13-14, „îngerii
cântă cuvintele de început ale imnului Gloria in excelsis” (Slavă întru cei de sus!), imn care
ajunge să fie cântat în răsărit la utrenie și în apus la misa euharistică”…„Această laudă se
prefațează în drama liturgică, făcând parte din actul ce se cheamă „Anunțarea păstorilor”, dar
este și cea care a inspirat iconografia muzicală medievală, precum și tradiția renascentistă a
muzicii pastorale”22: „Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească,
lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire!”.
În missa catolică, „Gloria in excelsis Deo” se încadrează ca al doilea moment important
al dramei liturgice. De la Josquin des Pres până la Palestrina, Mozart, Beethoven și până în zilele
noastre, muzica pastorală catolică și protestantă a introdus imnul amintit imediat după Kyrie
eleison ca o cântare de sine stătătoare.

20
Gheorghe Firca, Dicționar de termeni muzicali, Ed. Muzicală, București, 1984, p. 24, apud Pr. Nicu Moldoveanu,
Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2010, p. 547.
21
Horațiu Alexandrescu, „Lumina lui Hristos”, emisiune la Televiziunea Neptun, Constanța, 25 decembrie 2011.
22
J. Mc.Kinnon, op. cit., p. 13.
 Este necesară lămurirea termenului „Slavă” din versetul amintit. Diaconul Prof. Dragoș
Alexandrescu aduce o explicație interesantă: „În toate cele patru limbi clasice ale creștinismului
există doi termeni lingvistici diferiți, exprimând două stări deosebite, una transcendentă23 și alta
contingentă24, fapt care pretinde, ca și în limba română să existe doi termeni diferiți, așa cum
rezultă din tabelul de mai jos”25.

Termeni liturgici care exprimă o stare

Nr/crt Limba
transcendentă contingentă
1 Ebraică Hakabod Haghedulah
2 Elină Doxa Megalosine
3 Latină Gloria Magnificentia
4 Slavonă Slava Velicestvie
5 Română Slavă (Glorie) Mărire

De aici rezultă că înlocuirea cuvântului „Slavă” în textul liturgic tradus în românește cu

cuvântul „Mărire”, în unele situații este greșită, traducerea corectă fiind „Glorie”. Dar nicio
cântare ortodoxă nu utilizează cuvântul „Glorie” și nici verbul „a glorifica”, care sunt proprii
creștinismului apusean. De aceea, când traducem din greacă doxa, nu trebuie utilizat cuvântul
„Mărire”, ci cuvântul „Slavă”. Fenomenul are consecințe și astăzi, ca de exemplu: în Liturghia
psaltică, de Nicolae Lungu, „Mărire Tatălui…”, în loc de „Slavă Tatălui…”:

23
***Noul Dicționar Universal al Limbii Române, p. 1689: transcendent (fr.) = „Verbul a transcende înseamnă a
trece dincolo de, a se ridica deasupra cuiva sau a ceva”.
24
Ibidem, p. 336: contingent (lat.) = „care poate fi sau nu relație exterioară”.
25
Pr. Prof. Paraschiv Angelescu, Slavă și mărire, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1939, p. 18, apud
Diac. Prof. Dragoș Alexandrescu, Ghidul dirijorului de cor bisericesc, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, București, 1998, p.
57.
 Cartea Faptele Apostolilor descrie foarte interesant viața primilor creștini la rugăciune,
făcând aluzie la cântarea psalmilor: „Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și,
frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii, lăudând pe
Dumnezeu și având har la tot poporul” (Fapte 2, 46-47).
Comunitatea creștină a primului veac pare să cânte un imn de mulțumire, probabil cel mai
vechi de origine creștină26: „Iar ei, auzind, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu și au
zis: Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul și pământul…” (Fapte 4, 24-31).
Apostolii Pavel și Sila se îndeletniceau și ei cu cântarea, așa cum se descrie în Fapte
episodul ce s-a petrecut în închisoarea cetății Tiatirelor: „Iar la miezul nopții, Pavel și Sila,
rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniță îi ascultau. Și deodată s-a
făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniței și îndată s-au deschis toate ușile și
legăturile tuturor s-au dezlegat” (Fapte 16, 25-26).
Următorul pasaj poate fi luat ca referință pentru cântarea liturgică. „Acesta exprimă două
concepții muzicale care vor deveni comune în literatura patristică: trăirea în armonie și
declamarea într-o singură voce („una voce dicentes”) pentru rugăciunea euharistică”27: „Iar
Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus

26
Pr. Prof. Ene Braniște, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun a credincioșilor, în rev. „Studii
Teologice” (în continuare, se va cita „ST”), anul VI(1954), nr. 1-2, p. 19.
27
J. Quasten, Musik und Gesang in den Kulten der heidnischen Antike und christlichen Fruhzeit, Aschendorffsche
Verlagsbuchhandlung, Munster, 1973, p. 66-72, apud James McKinnon, op. cit., p. 14: „…it expresses two musical
conceptions that will become common in patristic literature: living in harmony and exclaiming in a single voice, the
una voce dicentes of the eucharistic prayer”.
Hristos, pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului
nostru Iisus Hristos” (Rom. 15, 5-6).
Epistola I Corinteni conține foarte multe versete în legătură cu muzica și cântarea din
perioada apostolică. Versetul următor îl poate pune pe Apostolul neamurilor într-o poziție
potrivnică față de instrumentele muzicale folosite la slujbele iudaice: „De aș grăi în limbile
oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval
răsunător” (I Cor. 13, 1). De altfel, capitolul al XIII-lea al acestei Epistole este faimos în
întreaga literatură universală. Acest imn al iubirii este o operă deosebit de inspirată a
Apostolului Pavel, care pare să arate corintenilor și tuturor creștinilor că virtutea cea mai înaltă
este cea care întreține întreaga suflare a noii Legi. Comparația este „ironică”, în concepția lui
Bartolomeu Valeriu Anania, sugerând ideea de „zgomot mare în amplitudine și gol de
conținut”28. Apostolul Pavel nu a lăsat niciodată impresia că ar avea oarecare adversitate față de
instrumentele muzicale, ci în concepția lui despre muzică, instrumentele trebuie să producă note
distincte, inteligibile. În acest sens se exemplifică și vorbirea în limbi, glosolalia, „una dintre
harismele Bisericii primare, deloc lipsită de spectaculozitate și poate tocmai de aceea râvnită de
numeroși creștini”29. „O caracteristică esențială a acestui har este lipsa clarității lui și aici Pavel
face o comparație cu instrumentele muzicale care trebuie să producă note distincte, pentru a fi
inteligibile muzical”30: „Că precum cele neînsuflețite, care dau sunet, fie din fluier, fie chitară,
de nu vor da sunete deosebite, cum se va cunoaște ce este din fluier, sau ce este din chitară? Și
dacă trâmbița va da un sunet nelămurit, cine se va pregăti de război?” (I Cor. 14, 7-8). Muzica
este parte integrantă a vieții și spiritualității creștine din primele veacuri: „Atunci ce voi face?
Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu
mintea” (I Cor. 14, 15).
Rămâne destul de nelămurit aspectul liturgic al Bisericii primare. Vom lămuri acest lucru,
pe cât este posibil, prin observarea Bisericii din Corint: „Ce este deci, fraților? Când vă adunați
împreună, fiecare din voi are psalm, are învățătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire.
Toate spre zidire să se facă” (I Cor. 14, 26-27). Un excepțional comentariu asupra valorii
liturgice corintene face cunoscutul teolog W. Meeks: „Contextul arată încercarea lui Pavel să
restrângă tendința corintenilor de a se baza excesiv pe inspirația harismelor. Această tendință
relevă, mai degrabă, că „psalmul” menționat aici este mai mult o creație spontană decât cântarea
unui psalm al Vechiului Testament. În orice caz, este adevărat că termenii „psalm” și „imn”, așa
cum se foloseau în literatura creștină primară, nu corespund neapărat sensurilor moderne de
psalm vetero-testamentar sau de imn compus individual”31.
Un aspect de luat în seamă este și răspunsul dat de întreaga adunare – Amin - cu ocazia
sfințirii euharistice a pâinii și a vinului, când proestosul spunea rugăciunea de mulțumire:
„Fiindcă, dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu „Amin” la mulțumirea
ta, de vreme ce el nu știe ce zici?” (I Cor. 14, 16).

28
***Noul Testament, nota 2, p. 293.
29
Ibidem, nota 7, p. 293.
30
James McKinnon, op. cit., p. 14: „An essential characteristic of this gift is its lack of intelligibility, and here Paul
makes a comparison with musical instruments which must produce distinct notes to be musically intelligible”.
31
Wayne A. Meeks, The first urban Christians. The social work of the Apostle Paul, 2nd ed., Yale University, New
Haven, 1983, p. 63, apud J. McKinnon, op. cit., p. 15: „The context remains Paul’s attempt to restrain the Corinthian
tendency to rely excessively upon inspired gifts. This tendency makes it more likely that the „psalm” mentioned
here is a spontaneous creation rather than an Old Testament psalm. It is in any case true that the terms psalm and
hymn as used in early Christian literature do not necessarily correspond to the modern meanings of Old Testament
psalm and individually composed hymn”.
 „Poate cea mai mișcătoare imagine a trompetei din întreaga literatură creștină primară”32
este tot în Epistola I către Corinteni, instrument ce va răsuna la sfârșitul veacurilor, chemând la
judecată: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba. Deodată, într-o
clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși
iar noi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51-52). Acest tablou este principala sursă de inspirație
pentru iconografie: îngerii cu trompete33.
Parcurgând în continuare paginile Noului Testament, descoperim noi versete despre
cântare. Epistolele către Efeseni și Coloseni oferă informații relevante: „Și nu vă îmbătați de vin,
în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări
duhovnicești, lăudând și cântând (yallontes) Domnului, în inimile voastre, mulțumind totdeauna
pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (și) Tatăl” (Efes. 5. 18-
20).
Puțin diferit față de efeseni, Apostolul Pavel îi îndeamnă astfel pe coloseni: „Cuvântul lui
Hristos să locuiască întru voi cu bogăție. Învățați-vă și povățuiți-vă între voi cu toată
înțelepciunea. Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în
cântări duhovnicești. Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele
Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl” (Colos. 3. 16).
Teologii C. Kraeling și L. Mowry susțin că „această pereche de versete a reprezentat
punctul comun al unor aprigi dispute și, uneori, ale unor interpretări imprudente. Ele servesc ca
prime exemple pentru alunecoasele referiri muzicale ale Noului Testament. Întâmplător,
traducerea tradițională „cântând”, este reținută aici, pentru că se cere o alternativă mai bună.
Verbul „yallein” însemna la origine „a trage de un instrument cu coarde”, dar după timpurile
Noului Testament a ajuns să însemne simplu „a cânta”, cu sau fără instrument. Să traducem aici
cu „a cânta”, ar crea, cu siguranță, o repetiție nedorită”34.
Așadar, cântarea creștinilor în primele secole se poate clasifica în mai multe feluri, astfel:
a) cântarea psalmilor de la templu, cunoscută de creștini; b) cântarea imnelor și c) cântarea
duhovnicească.
Asupra cântării duhovnicești face referire Sfântul Luca prin cântarea Fecioarei Maria:
„Mărește suflete al meu pe Domnul” (Lc. 1, 46). Deosebit de frumoasă este doxologia cântată de
îngeri: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2,
14). Tot cântare duhovnicească poate fi socotită cea a dreptului Simeon: „Acum, slobozește pe
robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Lc. 2, 29).
Un adevărat imn înseilat în paginile Noului Testament este textul de la I Timotei III, 16:
„Și cu adevărat, mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în
Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat
întru slavă”.

32
J. McKinnon, op. cit., p. 15: „Perhaps the most stirring reference to the trompet in early Christian literature”.
33
Arhimandrit Rafail Karelin, Limbajul icoanei ortodoxe, în Îndrumar iconografic, vol. I, Ed. Sofia, București,
2007, p. 302-303; Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sofia, Buc., 2000, p. 132-133; Michelangelo,
Judecata de Apoi, frescă din Capela Sixtină, Vatican, anii 1536-1541; Judecata de Apoi, M-rea Voroneț, sec. XV.
34
C. Kraeling și L. Mowry, Music in the Bible, în The New Oxford history of music, vol. I, Ed. E. Wellesz, London,
1957, p. 284, apud J. McKinnon, op. cit., p. 15: „This pair of famous passages has been subjected to widely
divergent and sometimes incautious interpretations. They serve as prime examples of the elusiveness of New
Testament musical reference. The traditional translation „making melody”, incidentally, is retained here for want of
a better alternative. The verb yallein originally meant „to pluck a string instrument”, but by New Testament times it
came to mean simply „to sing”, with or without an instrument. To translate it here as „singing”, however, could
create an obviously undesirable repetition”.
 Despre originile cântării-rugăciune, despre rolul ei în cult, există – iată – dovezi
numeroase și de netăgăduit, cele mai de seamă fiind cele scrise în Sfânta Scriptură, atât în
Vechiul cât și în Noul Testament. Cunoaștem, de asemenea, din Cartea Sfântă, textul multora
dintre cele mai frumoase cântări care exprimă dragostea celor ce se rugau, cântând pentru
divinitate, dimpreună cu dorința lor nețărmurită de a-și afla mântuirea sufletului de la Tatăl
ceresc. Dar cum vor fi sunat aceste cântări? Iată o întrebare al cărei răspuns nu a fost încă
deslușit, întrucât, în chip firesc, lipsesc dovezile certe. Au ajuns până la noi doar însemnări
descriptive, mai mult sau mai puțin complete, precum și unele opere figurative – desene ori
sculpturi. Iată de ce, atunci când ne referim la cântările de cult și, în general, la cântările pe care
le-au intonat primii creștini, prin faptul că izvoarele documentării sunt extra-muzicale, proporția
presupunerilor în comparație cu interpretările certe este foarte mare.
Istoricii Bisericii nu ezită să afirme – o fac cu drept temei – că primele cântări de cult ale
celor ce, urmând pilda și cuvântul Mântuitorului, au pășit pe calea Legii celei noi, nu erau
diferite de cântarea sinagogală. Ce va fi fost aceasta? Evident, melodia însoțea cuvântul. Așadar,
sunetul cântării era dat de lungimea versetului. Psalmii lui David, despre care știm că erau la
mare cinste în Legea veche și au fost păstrați în Legea cea nouă, îmbogățiți de smerenia celor ce
au aflat învățătura lui Iisus Hristos, au oferit metrul și ritmul muzical. Versetele au devenit
unitatea de măsură a discursului melodic iar prozodia textului a generat raporturile de durată
dintre sunete, ceea ce prin periodicitate, a condus la structurarea ritmului cântării. Dar melodia?
Aici lucrurile par a fi mai complexe.
În căutarea unor răspunsuri la aceste întrebări atrage atenția, în primul rând, textul
următor: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața
lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2, 7).
Omul este creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa (Fac. 1, 26), are trup și
suflet. Sufletul este dat pentru a trăi în iubire și în armonie cu Creatorul său. Însă omul, deși era
creatură superioară celorlalte ființe de pe pământ, trăind în fericirea prezenței lui Dumnezeu,
fiind în permanentă comuniune cu Domnul, a stricat duhul armoniei prin călcarea poruncii,
căzând din stadiul de bucurie și fericire în păcat, atrăgând asupra lui pedeapsa divină. Această
pedeapsă s-a moștenit și de către urmași, vorbindu-se în felul acesta de păcatul strămoșesc.
Căderea în păcat a avut ca urmare alterarea relației omului cu Dumnezeu și cu natura. Referatul
biblic la crearea omului înfățișează Sfânta Treime ținând sfat și zicând: „Să facem om după
chipul și asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Drept urmare, „luând Domnul Dumnezeu țărână din
pământ…”, l-a creat pe om din țărâna pământului, insuflând asupra lui suflare de viață. Așadar
Dumnezeu nu numai a zis, ci a și făcut, crearea omului săvârșindu-se nu numai prin cuvânt, ci și
prin acțiune. Astfel se arată faptul că omul este superior tuturor celorlalte ființe, în special că este
creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul aparține celor două lumi: pământească –
pentru trup - și cerească – pentru suflet. Sufletul este cel care îl poate ridica pe om deasupra
naturii create. Prin cădere, omul nu a întrerupt legătura cu Dumnezeu, ci a continuat să
comunice. Însă această comunicare nu a mai fost față către față, ci a fost înălțată de om lui
Dumnezeu. Comunicarea omului cu semenii și apoi cu dumnezeirea s-a realizat dintru început
prin sunete, care au generat apoi cuvântul sau cântarea, melodia comunicării. Melodia este
expresia sufletului, a suflării de viață. Omul, ființă superioară, are și puterea de a cânta, nu
numai de a rosti. Dumnezeu ne împărtășește duhul suflării spre viață, omul îl primește, îl cultivă,
nu rămâne doar cu respirația, ci își dezvoltă și vorbirea. Sunetul s-a format însă înaintea vorbirii;
în timp, omul va asocia sunetul cu semnificația concretă, ulterior noțională, percepându-le
dimpreună, sesizând că această formă de asociere a evenimentelor sonore îi încălzește inima.
 Iată, deci, că informații aflăm tot din Sfintele Scripturi. Rostind textul sfânt, psalmistul
iudeu și apoi cel creștin au trăit o anumită emoție, care în chip firesc li s-a transmis în intonațiile
glasului, fie că va fi fost bucurie, fie că va fi fost tristețe. Melodia, prin intonațiile glasului, a
exprimat această emoție, această trăire. Dacă a fost o culminație de bucurie sau durere, melodia a
adus un sunet acut35, fie emis prin strigăt (salt intervalic), fie emis prin pronunțarea cuvântului în
mod firesc, dar ascendent (mers intervalic treptat). Dacă a fost un moment de închinare, melodia
a coborât către o stare de echilibru.
Fiziologic – o dovedesc fonologii, lingviștii, muzicologii (vezi notele din anexă) – omul
vorbește într-un ambitus de circa 200 Hz, ceea ce corespunde unui interval de cvartă în notația
muzicală contemporană (vezi anexa). Se presupune, deci, că melodia avea un ambitus36 de
cvartă. Dacă emoția lăuntrică era puternică, acest ambitus translatează cu încă o cvartă
superioară ca frecvență. Dacă dimpotrivă, emoția lăuntrică se îndreaptă spre resemnare, din
punct de vedere melodic translatează cu o cvartă în registrul grav al vocii omenești. În acest fel,
pe principiul celor patru trepte accesibile vocii omenești, s-a născut principiul tetracordului, baza
întregii teorii a modurilor muzicale, fundamentul celor opt ehuri (glasuri) sintetizate în Octoih
câteve secole mai târziu de către Sfântul Ioan Damaschinul. De remarcat că, așa cum arată și
numele, Ioan Damaschinul (i se mai spune și Ioan din Damasc) era originar tot din Asia Mică,
fiind apropiat de Ierusalim.
Revenim, după această digresiune, la întrebările legate de melodia primelor cântări ale
creștinilor și luăm ca exemplu textul de la I Timotei III, 16, ajuns până la noi, preluat în
întregime de Biserică.
Înainte de a porni analizarea acestui pasaj trebuie făcute unele precizări de mare
importanță. Mai întâi, este de menționat că raportul dintre vorbire și cântare, privit din
perspectivă diacronică dar și sincronică37, este încă imprecis; oricum, este extrem de dificilă o
delimitare riguroasă între cele două ipostaze ale sunetului emis vocal, în scopul de a comunica un
anumit mesaj, deopotrivă obiectiv și subiectiv.
Un punct de vedere exprimă Diana Vodă-Nuțeanu: „Cântarea presupune emiterea unor
sunete cu înălțime strict determinată iar din punct de vedere ritmic, duratele constitutive pot fi
foarte variate, organizarea lor realizându-se pe baza raportării la o pulsație izoritmică. Celălalt
pol, vorbirea, se caracterizează prin sunete de înălțimi imprecise, un ambitus general redus,
dimensiunile acestuia variind în funcție de semnificația cuvântului sau a accentelor silabelor care
implică, pe lângă variația intensității și pe cea a înălțimii”38. Este necesară o explicare a
fenomenului. Sunetele vorbite sunt, de regulă, scurte. Dacă ele sunt susținute, lungite, atunci
aceste sunete vorbite devin cântate și astfel vorbirea devine declamație, având, desigur, o
intonație netemperată; invers, dacă sunetul cântat se face într-un sistem ritmic parlando,
neîncadrabil într-un metru riguros, se ajunge la recitativ. Așadar, declamația și recitativul sunt
stadii ale vorbirii, respectiv cântării, obținute prin intervenția ritmului și metrului asupra
sintagmei sonore.

35
***Dicționar explicativ al limbii române (DEX), Ed. Academiei R.S.R., București, 1984, p. 10, acut = (muz.,
despre sunete) înalt, ascuțit, subțire (din. lat. acutus, it. acuto).
36
Vezi anexa - Dicționar (ambitus).
37
Atunci când ne referim la analiza relației dintre vorbire și cântare din perspectivă diacronică, ne raportăm la
marile perioade ale istoriei omenirii – antichitate, clasicism, contemporaneitate, ș.a; când facem referire la aspectul
sincronic al acestei relații, este vorba despre cadrul în care are loc evenimentul sonor, cu toate determinantele sale –
în biserică, pe scenă, în spațiul public, în spațiul privat etc.
38
Diana Vodă-Nuțeanu, op. cit., p. 44-45.
 În tentativa de a reconstitui, pe cât posibil, stilul cântării-rugăciune din primele veacuri
creștine, pornim, așadar, de la textul liturgic.
Există numeroase dovezi și aprecieri formulate încă din antichitate de gânditori
precreștini, cu privire la puterea muzicii și primordialitatea textului asupra structurii melodiei.
Pitagora folosea muzica pentru purificarea inimii; Platon afirma că muzica nu este pentru
producerea plăcerii, ci este o terapie a sufletului, ea îmbogățește sufletul cu ce este mai frumos;
tot Platon afirma că muzica este o lege morală,…are o formă nevăzută, dar uimitoare, veșnică 39.
Aristotel spunea că muzica este „limbajul sufletului” iar Plutarh preciza că muzica „aduce ordine
în sufletul nostru”40.
Pentru evrei muzica și poezia erau dedicate tot divinității, pentru slăvirea lui Iahve (II
Sam. 6, 5). Exegeții Vechiului Testament nu ezită să afirme că muzica se făcea la unison, în mod
ritmat. „Muzica avea un loc important în Templu, existau grupuri cu răspuns antifonal: unii
cântau un vers, alții răspundeau41. Asupra execuției „la unison” avem rezerve: unisonul nu putea
exista, pentru că la oricare cântare în grup, din motive de ambitus pentru fiecare voce (mai grav
sau mai acut) ori în funcție de vârstă (adulți, adolescenți, copii) ca și datorită învățării cântărilor
pe cale orală, se ajungea să se cânte practic, eterofonic. Desigur, era o eterofonie empirică.
Credința era cântată, scrierile erau ritmate și astfel se rețineau cu mai mare ușurință.
Era firesc, deci, ca având această tradiție, creștinii să se manifeste muzical în cult prin
cântare. Era, fără îndoială, o cântare ale cărei sonorități proveneau din cele ale limbii vorbite,
devenită declamație și recitativ, tradiție care va sta la baza sistematizării glasurilor muzicii
bisericești mai târziu de către Sfântul Ioan Damaschinul, tradiție care, sub o formă actualizată,
este valabilă și astăzi pentru cântările-rugăciune. Însuși faptul că Ioan Damaschinul folosește
termenul de eh (glas), justifică această afirmație.
Revenim la încercarea de a reconstitui, pornind de la fonetica limbii grecești în pronunție
biblică, modul de cântare al creștinilor în primele secole, după întemeierea Bisericii în ziua
Cincizecimii, cu precizarea că această digresiune trebuie înțeleasă în contextul conținutului
primului capitol al demersului științific de față, prin care detaliem importante învățături ale
Noului Testament. Textul de la I Tim. 3, 16 are caracter imnologic. Forma sa este alcătuită din
șase fraze paralele, compatibile ca plan cu proza retoricii. Acest imn, preluat în întregime de
Biserică, se cântă în cadrul serviciului liturgic.
Cele șase fraze paralele formează șase rânduri melodice. Așadar, metrul imnului este dat
de cele șase rânduri melodice.
Iată acest text în limba greacă, așa cum se va fi cântat el în primele secole de creștinism:
„Kai omologoumenwv mega esti to thv eusebeiav musthrion: Qeov efanerwqh en sarki,
edikaiwqh en Pneumati, wfqh aggeloiv, ekhrucqh en eqnesin, episteuqh en kosmw,
anelhfqh en doxh”42. Și iată transcrierea lui fonetică: (ke omologumenos mega esti to tes
evsevias misterion. Theos efanerothe en sarki, edikeothe en Pnevmati, ofthi angelis, ekerihthe en
ethnesin, epistevthe en kosmo, anelefthe en dokse).
Metrul este dat de rândul melodic. Ritmul, rezultat din prozodie, poate fi:

39
Pr. Prof. Nicolae Lungu, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română” (în continuare, se va cita „BOR”), anul LXX (1952), nr. 11-12, p. 890.
40
Ibidem, p. 890.
41
Alexander Pat, Enciclopedia Bibliei, Ed. Univers, Cluj-Napoca, 1986, p. 190-192.
42
*** H KAINH DIAQHKH, MEQA SUNTOMOU EPMHNEIAS, UPO + PAN. N. TREMPELA, Ekdosiv
tessarakosth, ADEFOTHS QEOLOGWN „ O SOTHR”, AQHNAI – NOEMBRIOS 1996, p. 837.
 TABEL FORMULE RITMICE*

FORMULE CU DOUĂ SUNETE

Nr. crt. Formula ritmică Denumirea
1. Piric

2. Iamb

3. Troheu

4. Spondeu

FORMULE CU TREI SUNETE

Nr. crt. Formula ritmică Denumirea
1. Tribrah

2. Dactil

3. Anapest
4. Amfibrah
5. Cretic
6. Brahic
7. Antibrahic
8. Molos

*Conform Ioan R. Nicola, Ileana Szenic, Traian Mârza, Curs de folclor muzical, partea I, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pp. 130 – 132, după C. Brăiloiu, Ritmul muzical, Bucureşti, SCR, 1932.
FORMULE CU PATRU SUNETE
Nr. crt. Formula ritmică Denumirea
1. Dipiric

2. Peon 1
3. Peon 2
4. Peon 3
5. Peon 4
6. Ionic major
7. Ionic minor
8. Ditroheu (dipodie trohaică)
 9. Diiamb (dipodie iambică)
10. Coriiamb
11. Antispast
12. Epitrit 1
13. Epitrit 2
14. Epitrit 3
15. Epitrit 4
16. Dispondeu (dipodie spondeică)

Silabele, în prozodia greacă, sunt lungi și scurte. Din transcrierea fonetică, succesiunea
silabelor lungi și scurte în acest imn este următoarea (am utilizat semnul de ♪= pătrime, pentru a
marca silabele lungi și semnul de = optime, pentru a marca silabele scurte. Raportul dintre
silabele lungi și scurte, rezultat din rostirea textului, este de 2:1):

* Cruza – (gr.) timp sau sunet tare, accentuat (Dicționar de termeni muzicali, București, 2007, p. 187, după LAROUSSE, Paris,
1991). Anacruza – (gr.) sunet înainte de sunetul accentuat. Metacruza – (gr.) sunet sau grup de sunete executate după sunetul
accentuat.
** A se vedea anexa cu formulele ritmice.
Din execuție, silabele primesc intensități diferite. Avem astfel pentru fiecare cuvânt un
sunet accentuat (accent tonic) și celelalte sunete (sau silabe) din cuvânt, care i se subordonează
celui accentuat ca intensitate.
Simpla rostire, ținând cont de aceste criterii specifice oricărei limbi, ne dezvăluie ritmul,
în interiorul căruia se dezvoltă melodia. Care este, însă, această melodie? A fost, oare, o singură
melodie pentru acest imn? Cât privește melodia, se presupune că ar fi formată din două
tetracorduri, culminația aflându-se către finalul imnului, o culminație adusă prin salt intervalic
ascendent, precedat de mai multe secvențe muzicale cu mers melodic treptat. Melodia este
dedusă din rostirea cu incantație a textului, într-o intonație evident aproximativă.
Legat de relațiile intervalice din melodie, apar și alte aspecte. Dovezile literare și istorice
arată că, în cântare, popoarele din această zonă a Asiei Mici și a Europei de sud prezintă
diferențe de la o provincie la alta. Într-un fel s-a cântat în Doria, altfel în Frigia, Lidia sau
Milesia. De aceea înșiruirea intervalelor într-o probabilă scară de patru sunete era alta, de la
provincie la provincie, ceea ce va delimita structural, mai târziu, ehurile. Imnul consemnat la I
Tim. III, 16, la care facem referire, era, evident, cântat diferit, în funcție de provincie, de neamul
celor care îl cântau. Iată de ce supozițiile cu privire la melodia propriu-zisă sunt destul de vagi.
Pe baza unei fonograme rezultată din citirea declamată a textului reiese o posibilă linie melodică.
 Potrivit lui Victor Giuleanu43, genul de cântare folosit la începuturile creștinismului era
cântarea ecfonetică44, un gen de cântare în felul recitativului dramatic, utilizând ușoare inflexiuni
melodice.
Acestui stil de cântare, dominat de cântarea cvasi-recitativă, i-a urmat cântarea în forma
antifonică, prefigurată de psalmodia cunoscută încă înainte de Hristos.
„Antifonia practicată în vremea lui Ioan Hrisostomos (sec. IV) era simplă la
origine…dacă interpretarea în comun a cântării bizantine îi conferea caracterul de
monumentalitate, strălucire și măreție, prin participarea asistenței la unele cântări, trebuie să
admitem însă că, în acest stadiu, pe plan structural – deci stilistic vorbind – melodiile sale erau
simple, din nevoia de a fi cântate de toți credincioșii”45.
O altă informație primim de la Dorel Pașcu-Rădulescu46, care, pe baza măsurătorilor de
laborator, demonstrează că ambitusul normal al vorbirii se întinde într-un interval de frecvențe
care acoperă diferențele de înălțime ale tetracordului47.
Teoreticienii muzicii clarifică tetracordurile după structura interioară a tonurilor și
semitonurilor în: tetracord Doric (T, ST, T), Frigic (ST, T, T), Lidic (T, T, T) și Mixolidic sau
Milesian (T, T, ST). O altă clasificare le împarte în tetracorduri diatonice, cromatice (cu interval
constitutiv de secundă mărită) și enarmonice (cu interval constitutiv mai mic decât semitonul). 48
( În anexă, detalii referitoare la tetracorduri).
De la Pitagora și principalii cercetători ai muzicii antice știm că aceste tetracorduri și
teoria lor erau cunoscute încă din antichitatea elină.
Scriind astfel textul imnului luat ca exemplu, dacă îl vom executa ecfonetic, vom avea o
structură recitativă, pe care o putem astfel scrie în notație guidonică:

Dacă, urmând timpul, vom cânta acest imn psalmodiind, va trebui să identificăm posibile
melodii cu structură tetracordică, așa cum se practicau în Doria, Frygia, Milesia ș.a. Vom avea,
astfel, diferite melodii cu aceeași ritmică, rezultată din prozodie, melodii care corespund gândirii
muzicale ce va defini la Sfântul Ioan Damaschinul teoria ehurilor:

a. Doria

43
Victor Giuleanu, Melodica bizantină, Editura Muzicală, București, 1981, p. 12.
44
De la gr. ekfwnhsiv, exclamație, proclamație, lectură cu voce înaltă, lectură solemnă (Vezi anexa – Dicționar).
45
Victor Giuleanu, op. cit., p. 13.
46
Dorel Pașcu-Rădulescu, Sunetul Muzical, Teză de doctorat, Ed. AGIR, București, 2002, p. 3-5.
47
Tetracord = scară muzicală oligocordică, alcătuită din patru trepte succesive (Vezi anexa – Dicționar).
48
Diac. Prof. Dragoș Alexandrescu, Teoria muzicii, vol. I-II, Ed. UNM, București, 2001-2002.
b. Frygia
c. Lydia

d. Milesia
 În ceea ce privește execuția, era una de grup; ca atare, nu a existat niciodată unison, în
primul rând pentru că vocile erau diferite ca registru – bărbați și băieți – deci diferență de octavă,
apoi pentru că aceste cântări se învățau pe cale orală și așa apărea fenomenul eterofoniei
empirice49.
Ca argument pentru întărirea adevărului cu privire la formarea poporului român sub
semnul învățăturii creștine așezăm, nu o dată, cântări din folclorul românesc, îndeosebi acele
cântări care aparțin stratului arhaic. Formule ritmico-melodice întâlnite în ehuri sunt la fel de des
utilizate de rapsozii populari. Iată un exemplu, balada „Nunta Soarelui”, culeasă în Priboieni,
Argeș, pe la jumătatea deceniului al patrulea al veacului trecut, așa cum aparea ea în volumul
Musica daco-romana, semnat de Vasile Tomescu50:

49
Vezi anexa – Dicționar.
50
Vasile Tomescu, Musica daco-romana…, p. 44.
 Este evidentă înrudirea acestui cânt popular – care are, prin text, substrat mitologic (mitul
Soarelui și Lunii, ca suport al existenței Cerului și Pământului – cu imnografia antichității traco-
grecești. Ideea se argumentează prin juxtapunerea pentatoniei mi – si cu tetracordul la diez – re,
ceea ce devine mijloc de construcție a unei heptacordii cromatice cu trepte mobile. Dacă se
analizează modul pe baza ordinii naturale a sunetelor (succesiunea cvintelor perfecte), s-ar obține
un mod care cuprinde 14 cvinte! Acest lucru este imposibil, fiind vorba, de fapt, de două moduri
juxtapuse, primul cu 6 cvinte și al doilea cu 8 cvinte.
Unisonul, în sens corect explicat, nu a existat niciodată în execuție. Cât privește
acompanierea cu instrumente a melodiei, îndeosebi cu instrumente de suflat (trâmbița de
exemplu), dată fiind construcția exclusivă pe armonice, relațiile intervalice erau netemperate, cu
intervale inegale ca întindere și nici nu puteau obține unisonul.
Iată suficiente motivații asupra relativității reconstituirii melodiei acestor cântări. Iar
când, în veacurile următoare, ele vor primi text în greacă, latină sau alte graiuri și melodia, ca și
ritmul, metrul ori timbralitatea, se vor modifica radical, astfel încât, deși principiile sunt aceleași,
cântarea diferă uneori fundamental de la grai la grai, de la veac la veac. În ce consta atunci,
unitatea ei? În înțelesul cuvintelor și în trăirea celor ce se roagă prin cântare Sfintei Treimi.
O analiză comparată a imnului de la Timotei – Taina creștinătății, pe care am căutat a-l
reconstitui, pornind de la elementele oferite de limba greacă vorbită în primele secole creștine și
cântări antice precreștine (vezi anexa 2) tot cu text în limba greacă veche, ajunse până la noi,
relevă următoarele aspecte:
- formula tricordică în melodie, rezultată din hexametrii textului (vezi imnul de la Timotei
și cel datat în sec. IV î. Hr., descoperit ca fiind scris pe papirus);
Acest imn s-a transmis notat pe papirus. Expertiza arheologică i-a confirmat vechimea și
autenticitatea. Structura melodică se bazează pe o tricordie enarmonică. Secvențele muzicale
sunt, practic, două, asemănătoare ca profil ritmic și melodic, aflate la interval de cvartă perfectă.
Alăturarea celor două tricordii conduce către o structură modală pentatonică hemitonică.
Enarmonia și microintervalul de sfert de ton, des utilizat, a făcut ca această structură sonoră
existentă în practica muzicală a secolelor dinainte de Hristos și, probabil, în psalmodia și
imnografia din secolul apostolic, să nu fie reținută în cântarea bisericească din Răsăritul și
Apusul Europei, utilizată după sistematizarea ei de către Sfântul Ioan Damaschinul și respectiv,
Papa Grigorie cel Mare.
- raportul de durate 2: 1 – vezi toate cele patru exemple;
- mersul melodic predominant treptat (toate exemplele);
- saltul, atunci când apare, este fie ascendent – efect direct al vorbirii asupra muzicii,
prin existența accentului tonic al cuvintelor și volumul energiei degajate prin
declamație - și este pregătit și rezolvat în sens melodic contrar lui, fie descendent
(vezi toate exemplele). Saltul nu depășește cvarta perfectă. (desen: mers treptat
descendent, salt, mers treptat descendent);
- metrul este dat de rândul melodic;
- formulele ritmico-melodice sunt respectate ostinato – specific psalmodiei (vezi toate
exemplele);
- ambitusul cântărilor nu depășește octava perfectă (vezi toate exemplele);
- scările modale sunt tricordii, tetracordii, pentatonii;intonația, apreciind după
intervalică, a fost netemperată, efect direct al declamației;
Concluzie: Imnografia creștină în secolul apostolic și în următoarele păstra întru totul, din
punct de vedere muzical, stilul declamației antice și caracteristicile modale, ritmice și melodice
ale cântărilor antice precreștine, selectate însă, prin eliminarea exceselor cromatice, fenomen ce
atestă sobrietatea conduitei morale a creștinilor, smerenia și simplitatea, ca trăsături
fundamentale ale rugăciunilor din veacul apostolic și din secolele următoare, consemnate, de
altfel, în scrierile Sfinților Părinți și în canoanele Sinoadelor ecumenice.
Aceste caracteristici muzicale ale imnografiei, eminamente executată vocal de creștini, au
transcens in integrum în folclorul românesc, îndeosebi în cel al obiceiurilor (colinde, ritualuri de
nuntă, ritualuri funebre), pentru că poporul român s-a născut creștin iar filonul tracic este din plin
prezent în cântarea antică a grecilor, alături de cel al popoarelor din Asia Mică. O dovedesc
scrierile istoricilor antici greci și romani, legendele, miturile și numeroase izvoare arheologice.
Dovezile muzicale sunt și astăzi vii pe întreg teritoriul locuit de români, până la Nistru, dar și la
sud de Dunăre până în Macedonia sau Peninsula Istria, ori în regiunile Vojvodina (Serbia), Gyula
(Ungaria), Herța (Ucraina), Dobrogea de Sud (Bulgaria), zone predominant românești.
Întorcându-ne la paginile Noului Testament, precizăm că lui Dumnezeu se cuvine să-I
aducem nu vreo slavă oarecare, ci jertfă de laudă, după îndemnul paulin adresat primilor creștini
pentru folosirea cântării religioase în diferite ocazii, mai ales în adunări: „Așadar, prin El să
aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele
Lui” (Evrei 13, 15). Putem spune că „jertfa laudei” este sinonim cu cântarea psalmilor sau a
imnelor.
Ilustrul liturgist, Pr. Prof. Ene Braniște, cercetând versetul acesta, menționează: „Expresia
biblică: jertfă de laudă (qusia ainesewv), pe care Sfântul Apostol Pavel o ia din psalmi (vezi,
de exemplu, Ps. 49, 14, 23), a trecut și în cultul ortodox, de exemplu în rânduiala Liturghiei,
unde se păstrează până azi în formula „Mila păcii, jertfa laudei”, cu care corul (strana) răspunde
la îndemnul preotului (diaconului): „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta
Jertfă în pace să o aducem”. Prin ea, credincioșii din biserică vor să spună că, odată cu Jertfa
euharistică, pe care preotul o va aduce pentru ei, aduc și ei înșiși cântarea, paralelă cu rugăciunile
în taină ale preotului, ca pe o jertfă de laudă, pe lângă milă și pace, forme ale jertfei spirituale pe
care de atâtea ori o recomandă atât Profeții Vechiului Testament, cât și Mântuitorul și Sfinții
Apostoli”51.
51
Pr. Prof. Ene Braniște, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun a credincioșilor..., p. 20.
 Laudă lui Dumnezeu nu poate aduce decât numai cel pregătit, cu inima curată: „Este
vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi” (Iac.
5, 13).
Cartea Apocalipsei conține un bogat material muzical, „o parte de ordin întâmplător, cum
ar fi utilizarea comparației dintre vocea din ceruri cu o trompetă, iar altă parte mult mai
consistentă, precum cântarea, în vizionarele scene liturgice din capitolele IV, V, XIV și XVIII;
îngerii cu trompete, care anunță cele șapte plăgi, din capitolele VIII-XI, distrugerea lui „Babilon
cel Mare” și a muzicienilor lui – capitolul XIV. De mare relevanță asupra subiectului cântării
liturgice poate fi marea viziune din capitolele IV și V, pe care unii o observă ca pe o reflexie a
liturghiei creștine primare”52. „Pare probabil, oricum, că acesta datorează mai mult serviciului de
la Templul iudai sau curții imperiale contemporane, decât simplei liturghii creștine domestice a
timpului. Două scurte extrase din aceasta sunt date aici, dintre care primul menționează Sanctus-
ul”53.
„Și cele patru ființe, având fiecare din ele câte șase aripi, sunt pline de ochi, de jur
împrejur și pe dinăuntru, și odihnă nu au, ziua și noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul
Dumnezeu, Atotțiitorul, Cel ce era și Cel ce este și Cel ce vine”( Apoc. 4. 8;). Corespondentul
acestui verset se află în Vechiul Testament: „Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte
șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul
către altul zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”
(Isaia 6, 2-3).
„Și când a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzecișipatru de bătrâni au căzut
înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile
sfinților. Și cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile
ei…”(Apoc. 5. 8-9).
Cântarea cea nouă (wdh kainh) este reprezentată de imnele (umnoi) și cântările
duhovnicești (wdai pneumatikai). Acestea pot fi considerate creații spontane ale creștinismului
primar, sub influența harismelor Sfântului Duh. Creațiile muzicale cele noi erau învățate și
interpretate în comun la adunări.
În viziunea Sfântului Apostol Ioan cei douăzeci și patru de bătrâni țin chitare în mâini,
ceea ce constituie inspirație pentru iconografia muzicală medievală54.

52
L. Mawry, Revelation 4-5 and early Christian liturgical usage, în „Journal of Biblical Literature” (JBL),
71(1952), p. 78, apud J. McKinnon, op. cit., p. 16: „…some of it incidental, like the opening comparison of the
heavenly voice to a trumpet, and some more substantial, like the singing in the visionary liturgical scenes of chapters
4, 5, 14 and 18; the angel trumpeters that announce the seven plagues of chapters 8 through 11; and the destruction
of „Babylon the great” along with its musicians (chapter 14). Of most relevance to the subject of liturgical song
perhaps is the great vision of chapters 4 through 5, which some see as a reflection of early Christian liturgy”.
53
J. McKinnon, op. cit., p. 16-17: „It seems probable, however, that it owes more to Jewish Temple liturgy or the
conteporary imperial court than the simple domestic Christian liturgy of the time. Two short excerpts from it are
given here, the first of which mentions the Sanctus (Isaia 6, 2-3)”.
54
Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine…, p. 134.
 SUPORT DE CURS

CÂNT LITURGIC BIZANTIN 4

2017-2018

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 „SACRUM CONVIVIUM” PRIN CÂNTARE

Revenind la o idee enunțată anterior, în cele ce urmează am făcut apel la învățătura

Sfinților Părinți ai Bisericii, care se constituie ca argument de necontestat pentru prezența
muzicii în cult. În fapt, fenomenul artistic muzical își află tăria de comunicare în plan etic și
estetic, prin îngemănarea „versului și viersului” (Lucian Blaga) într-un tot unitar, purtător al
valorilor de credință.
Primele secole ale literaturii creștine constituie perioade în care începe cristalizarea
formelor cântării creștine, limpezindu-se, prin harul dumnezeiesc, gândurile Părinților Bisericii
asupra rostului cântării în cult. Beneficiul cântării se poate observa din exemplele ce vor urma,
ajungând la concluzia: „Muzica descoperă armonia lucrurilor și înfioară simțurile sufletului;
trezește inconștientul și exprimă în forme artistice, sonore, mișcările interioare ale inimii”1.

1. Muzica în literatura creștină a primelor două veacuri

Informațiile muzicale din această perioadă provin de la Părinții Apostolici (Clement
Romanul și Ignatie al Antiohiei) și de la apologeții de limbă greacă (Iustin Martirul, Tatian,
Atenagora Atenianul și Teofil al Antiohiei). Din opera acestora am desprins câteva pasaje, care
contribuie la formarea unei imagini de ansamblu în ceea ce privește cântarea primilor creștini.
Sfântul Clement Romanul a propovăduit Evanghelia împreună cu Apostolul neamurilor,
făcând parte din numărul celor șaptezeci de ucenici și este cunoscut prima oară ca episcop de
Sardica2. Despre acesta, Sfântul Apostol Pavel spune: „…împreună cu mine și cu Clement și cu
ceilalți împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții” ( Filip. 4, 3). A
fost cel de al treilea episcop al Romei (între anii 92-101), înaintea lui situându-se Linus3. A scris
două Epistole către Biserica din Corint. A murit în al treilea an de domnie a împăratului Traian4.

1
George Breazul, Patrium Carmen – Contribuții la studiul muzicii românești, Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova,
1941, p. 32-34, apud Pr. Prof. Ilarion V. Felea, op. cit., p. 47.
2
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1995, p. 99.
3
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, în Scrierile Părinților Apostolici, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 1, trad., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1979, p. 40.
4
Sfântul Ieronim, De viris illustribus, introd., trad. și note de Dan Negrescu, Ed. Paideia, București, 1997, p. 30-31.
 Iată ce le transmite credincioșilor Sfântul Clement, în Epistola I Cor. XXXIV, 5-7:
„Lauda și îndrăznirea noastră să fie în El. Să ne supunem voinței Lui. Să ne gândim la toată
mulțimea îngerilor Lui, cum slujesc voinței Lui. Că spune Scriptura: Miriade de miriade stăteau
înaintea Lui și mii de mii slujeau Lui și strigau: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plină este
toată zidirea de slava Lui. Și noi, dar, adunându-ne în unire și într-un cuget în același loc, să
strigăm ca dintr-o gură, cu stăruință către El, ca să ne facem părtași marilor și slăvitelor Lui
făgăduințe”5. O fi vorba, oare, de trisaghionul liturgic din zilele noastre? Oricum, acest text
folosit de Sfântul Clement amintește de pasajul liturgic al rugăciunii euharistice. Strigătul
mulțimii de credincioși din adunare, „în unire și într-un cuget”, „ca dintr-o gură”, susține ideea
cântării în comun.
Sfântul Ignatie al Antiohiei a fost, conform lui Origen, al doilea episcop al Antiohiei,
după Apostolul Petru. A fost martirizat la Roma în al unsprezecelea an al domniei lui Traian. Se
presupune că a păstorit Biserica Antiohiei între anii 70 și 107. Istoricul Socrate amintește de
cântarea antifonică a psalmilor, preluată și de alte comunități6. Liturgistul Petru Lebedew,
studiind fenomenul muzical întâlnit la creștinii primelor veacuri, a relevat contribuția Sfântului
Ignatie la cântarea Bisericii, astfel: „Antifoanele și-au luat denumirea de la cântarea alternativă,
la cele două strane, introdusă de Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu”7.
Sfântul Ignatie a scris mai multe epistole: Către Efeseni, Către Magnezieni, Către
Tralieni, Către Romani, către locuitorii din Filadelfia și Smirna8. S-a folosit în scrierile sale, cu
siguranță și în cuvântări, de imagini muzicale. În Epistolele către Efeseni IV, 1-2 și Către
Filadelfieni I, 1-2, în care întâlnim pasaje unice, de excepție în istoria imaginii muzicale, Sfântul
Ignatie compară armonia creștinilor cu coardele chitarei. Acest lucru l-a determinat pe teologul
englez J. Foster9 să susțină că „citatul sugerează acompaniament instrumental al muzicii liturgice
la Efes”.

5
Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni I, XXXIV, 5-7, în Scrierile Părinților Apostolici, trad., note și indici
de Pr. Dr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 72.
6
Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Introducere, în Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinților Apostolici… p.
176.
7
Petru Lebedew, Liturgica sau explicarea serviciului divin, trad. în rom. de Pr. Ierom. Nicolae Filip, București,
1899, p. 253; Vezi Cântarea și imnografia în Biserica primitivă, în rev. „Biserica Ortodoxă Română” (BOR), nr. 1
și 3/ 1883.
8
Sf. Ieronim, De viris illustribus..., p. 31-32.
9
John Foster, The harp at Ephesus, în „The Expository Times”, 74 (1962-1963), no. 7, p. 156, apud J. McKinnon,
op. cit., p. 19: „…the passage suggests instrumentally accompanied liturgical music at Ephesus”.
 Către Efeseni IV, 1-2: „De aceea și voi trebuie să mergeți împreună cu voința
episcopului, lucru pe care îl și faceți. Că venerabila voastră preoțime, vrednică de Dumnezeu,
este așa de unită cu episcopul ca și coardele cu chitara. De aceea este cântat Iisus Hristos în
unirea voastră și în armonioasa voastră dragoste. Fiecare din voi deci să fiți un cor; și în
armonia înțelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântați prin Iisus Hristos
cu un glas Tatălui, ca să vă audă și să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceți, că sunteți
mădulare ale Fiului Său. Vă este dar, de folos să fiți într-o unire fără prihană, pentru ca să aveți
pururi parte și de Dumnezeu”10.
Considerația noastră, în legătură cu ideea susținută de J. Foster, așa cum se va observa pe
parcursul întregii lucrări, este că Sfinții Părinți au impus dintotdeauna cântarea vocală în cadrul
serviciilor liturgice, luptând din răsputeri împotriva instrumentelor muzicale folosite de iudei în
Legea veche și de păgâni, în libațiunile zeităților și la serbările orgiastice. Cântarea cea nouă a
creștinilor se executa cu instrumentul trupului, prin viu grai. Folosirea imaginii instrumentelor
muzicale în opera patristică este alegorică. Sfântul Ignatie utilizează din plin alegoria, după cum
se poate constata și în altă Epistolă, Către Filadelfieni I, 1-2, prin următoarea comparație
sugestivă: „Despre episcopul vostru am aflat că n-a dobândit această slujire, care este a întregii
comunități, nici prin el, nici prin oameni, nici din dorința de slavă deșartă, ci datorită dragostei
lui Dumnezeu Tatăl și a Domnului Iisus Hristos. Sunt uimit de bunătatea lui, care, prin tăcerea
sa, poate mai mult decât cei ce grăiesc deșertăciuni. Că este în armonie cu poruncile cum este
chitara cu coardele. De aceea sufletul meu îi fericește cugetul lui îndreptat spre Dumnezeu”11.
O lămurire mai mult decât expresivă este prezentată în Epistola către Magnezieni I, 2:
„Fiind învrednicit cu un nume de mare cuviință dumnezeiască, cânt Bisericilor cu lanțurile pe
care le port și le doresc unire cu trupul și cu duhul lui Iisus Hristos, viața noastră veșnică”12.
Așadar, Sfântul Ignatie Teoforul, purtând un nume de mare cuviință (lat. ignis = foc și gr.
Qeoforov = „cel ce este purtat de Dumnezeu” sau „cel ce Îl poartă pe Dumnezeu”)13, cânta lui

10
Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni, IV, 1-2, în Scrierile Părinților Apostolici, trad., note și indici de Pr. Dr. D.
Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 190.
11
Idem, Către Filadelfieni, în Scrierile Părinților Apostolici, trad., note și indici de Pr. Dr. D. Fecioru, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 214.
12
Idem, Către Magnezieni, în Scrierile Părinților Apostolici, trad., note și indici de Pr. Dr. D. Fecioru, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 198.
13
Conform Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Introducere..., p. 175, cuvântul Qeoforov are două sensuri: primul, se referă la
o tradiție, conform căreia Ignatie a fost copilul luat în brațe de către Mântuitorul, dând ucenicilor pildă de smerenie
(Mt. 18, 2-4) iar cel de al doilea provine din mărturiile Epistolelor sale, potrivit cărora Sf. Ignatie purta în inimă pe
Hristos.
Dumnezeu, înălțându-I jertfă de laudă, nu cu vreun instrument muzical, ci cu lanțurile
pătimirilor, din adâncul inimii sale înflăcărate spre Hristos.
Un alt exemplu muzical pentru susținerea cântării vocale oferă Epistola către Romani II,
2: „Nu-mi dați mai mult decât aceea de a jertfi lui Dumnezeu; jertfelnicul este încă gata; voi,
ajungând prin dragoste cor, să cântați Tatălui în Hristos Iisus, că Dumnezeu a învrednicit pe
episcopul Siriei să fie găsit vrednic de a veni din răsărit în apus. Că bun lucru este a apune din
lume spre Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu”14.
Întâlnim cuvântul cor, destul de des folosit în Biserica Primară, ceea ce denotă utilizarea
cântării în comun, ca mijloc de exprimare a credinței.
Pe lângă scrierile menționate mai sus există și alte epistole atribuite Sfântului Ignatie,
cum ar fi și cea Către Antiohieni, „datată către sfârșitul secolului al patrulea, un punct neobservat
de o seamă de învățați, care evocă acest pasaj (XII, 1-2), ca document pentru susținerea oficiului
clerical al cantorilor, ca existent deja în veacul al doilea”15: „Aspazomai to agion
presϐuterion. Aspazomai touv ierouv diakonouv....Aspazomai upodiakonouv,
anagnwstav, yaltav, pulwrouv, touv kopiwntav, eporkistav, omologhtav. Aspazomai tav
frourouv twn agiwn pulwnwn, tav en Cristw diakonouv”16.
„Salut sfânta preoțime. Salut diaconii sfinți,… salut ipodiaconii, cititorii, cantorii,
ușierii, lucrătorii, exorciștii și duhovnicii. Salut păstrătorii intrărilor sfinte și pe diaconițele
întru Hristos” (trad. n.).
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful este socotit primul între apologeți. Amănunte cu
privire la viața acestuia se află în Apologiile sale și în Dialogul cu iudeul Tryfon. Astfel, în
Apologia I, 1, declară: „…eu, Iustin, fiul lui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia
Neapolei din Syria Palestinei…”17. Se pare că a văzut lumina zilei către anul 100 și părinții lui
erau păgâni. A fost educat temeinic din copilărie, având profunde înclinații către filozofie, ceea
ce i-a adus supranumele de „Filosoful”. A parcurs diferite sisteme ale filosofiei eline, însă nu a

14
Sf. Ignatie Teoforul, Către Romani II, 2, în Scrierile Părinților Apostolici, trad., note și indici de Pr. Dr. D.
Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 210.
15
E. Foley, The cantor in historical perspective, în rev. „Worship”, 56(1982), p.194-213, apud J. McKinnon, op.
cit., p. 19: „…date from the late fourth century, a point not observed by several scholars who cite this passage as
evidence for the establishment of the clerical office of cantor already in the second century”.
16
S.P.N. Ignatii, Episcopi Antiocheni, Epistolae supposititiae – Ad Antiochenos, în P.G. V, Paris, 1894, col. 908.
17
Sf. Iustin Martirul și Filozoful, Apologia întâi, în Apologeți de limbă greacă, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”., vol. 2, Trad. și note de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1980, p. 25-26.
aflat satisfacție, ci și-a potolit setea cunoașterii din izvorul cel viu al învățăturii creștine, filosofia
cea adevărată. De altfel Sfinții Părinți consideră că „gândirea creștină este o filozofie, o filozofie
mult superioară celei profane”18. Putem spune că „frumusețea și gândirea literaturii elenice este,
adesea, piedestalul de pe care literatura creștină își ia zborul spre corul Heruvimilor. Literatura
creștină desăvârșește până la sfințenie și îndumnezeire pe omul pe care literatura elenă profană îl
ridicase până la geniu. Literatura elenă cântă pământul și frumusețile lui, literatura creștină cântă
cerului și lui Iisus Hristos”19. Convertirea la creștinism a Sfântului Iustin avut loc înaintea
izbucnirii ultimului război iudaic, între anii 132-135. Maturitatea și-a petrecut-o la Roma, unde a
înființat o școală în care preda doctrina creștină. Moare ca martir în 167.
În Apologia I, XIII, Sfântul Iustin îndeamnă pe creștini să evite ritualurile jertfelor
păgâne, încredințându-i că benefice pentru viața lor sunt jertfele nesângeroase ale noii Legi, care
constau în lauda lui Dumnezeu, culminând în cântare, cea mai deplină mulțumire pentru toate:
„Nefiind, deci, atei, ca unii care venerăm pe Creatorul acestui univers, spunând, așa precum am
fost învățați, că El nu are trebuință de jertfe sângeroase, de libațiuni și de tămâieri, noi Îl
lăudăm, pe cât ne stă în putință, cu cuvinte de rugăciune și de mulțumită, pentru toate cele ce ni
se oferă, primind învățătura că singura cinstire vrednică de El este aceea, ca cele ce ne-au fost
date de El spre hrană, să nu le consumăm prin foc, ci să ni le oferim nouă și celor ce au
trebuință de ele, fiindu-i recunoscători prin adresarea de omagii și prin înălțarea de imnuri,
pentru viața pe care ne-a dat-o, pentru calitățile lucrurilor și schimbarea anotimpurilor, ca și
pentru a putea, prin cererile pe care I le adresăm, datorită credinței pe care o avem în El, să
ajungem la nemurire”20.
Pasajul următor, din Apologia I, LXV, relatează despre serviciul liturgic duminical al
Bisericii primelor veacuri. Este interesant faptul că textul nu menționează cântarea, ci doar lauda
adusă de către întâistătătorul adunării, însoțită de rugăciuni în comun. Însă, având în vedere
lauda în comun a lui Dumnezeu, se poate presupune că, în timp ce proestosul rostea rugăciunile
de mulțumire, poporul aducea rugăciune prin cântare în comun. Aceasta, dacă luăm în
considerare următoarele: 1) răspunsul Amin, după instituirea Euharistiei era cântat, termenul
rostește fiind folosit aici cu înțelesul cântă; 2) Textul ce urmează exemplului la care ne referim

18
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Probleme de filozofie și literatură patristică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 28.
19
Ibidem, p. 26.
20
Sf. Iustin Martirul și Filozoful, Apologia I, XIII,…, p. 33.
acum (Apologia I, LXVII), aduce completarea necesară: „Apoi, ne ridicăm în picioare toți
laolaltă și înălțăm (cântăm) rugăciuni”; 3) textul anterior (Apologia I, XIII), care se referă la
înălțarea de imnuri, ca jertfă nesângeroasă, în timp ce proestosul aduce rugăciunile de mulțumire,
precizează clar preocuparea participanților la slujbe, mai cu seamă că poporul nu era instruit să
rostească textele liturgice consacrate de la instituirea Jertfei euharistice: „În ce ne privește pe
noi, după spălarea celui ce crede și care a căzut întru totul de acord cu noi, îl aducem în locul
unde se găsesc adunați cei pe care noi îi numim frați, făcând rugăciuni comune pentru noi înșine
și pentru cel luminat, ca și pentru toți ceilalți de pretutindeni, cu multă stăruință,…Încetând
rugăciunile, noi ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii. Apoi, se aduce celui care
prezidează adunarea fraților pâine și un pahar de vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-
le, înalță laudă și slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului și al Duhului Sfânt și rostește o
lungă rugăciune de mulțumire, pentru ca acestea să fie primite de către El. Când a terminat
rugăciunile și Euharistia, întreg poporul care este de față rostește cu glas mare: „Amin”, care
înseamnă „ așa să fie”. După ce întâistătătorul a terminat euharistia și tot poporul a rostit
Amin, slujitorii aceia care sunt numiți la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei ce se găsesc de față
să se împărtășească din pâinea și vinul amestecat cu apă, care s-au prefăcut în Euharistie, iar
celor ce nu sunt de față, li se duc pe la casele lor”21.
Apologia I, LXVII: „Iar în așa-zisa zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce
trăiesc la orașe sau la sate și se citesc Memoriile apostolilor sau scrierile profeților, câtă vreme
îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ține un cuvânt prin care
sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți
laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, se aduce pâine și vin și apă,
iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul
răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au
fost consfințite prin euharistie, iar celor care nu sunt de față, li se trimite euharistia acasă, prin
diaconi”22.
Dialogul cu iudeul Trifon, II, oferă un detaliu interesant pentru obiectivul prezentei
cercetări: frumusețea gândirii patristice asupra muzicii, ca parte integrantă a contemplării
filosofice. Textul acesta deschide calea spre marii gânditori creștini care au lăsat Bisericii

21
Idem, Apologia I, LXV…, p. 70.
22
Idem, Apologia I, LXVII…, p. 71.
tezaurul de tradiție muzicală, ce se reflectă în cântare: „Dar, fiindcă sufletul meu nu-mi dădea
pace, dorind să asculte continuu despre ceea ce formează în chip propriu și deosebit obiectul
filosofiei, am venit la un pitagoreu, care era pe atunci în mare vază, ocupându-se mult de tot cu
filosofia. Apoi, vorbind cu el și arătându-i că vreau să devin auditorul și discipolul lui, mi-a zis:
I-a spune-mi, ai urmat cursurile de muzică, de astronomie și de geometrie? Crezi că poți
contempla ceva din cele ce alcătuiesc fericirea, dacă n-ai învățat, mai întâi, lucrurile acestea,
care smulg sufletul din limitele sensibilului și-l fac folositor lucrurilor intelectuale, pentru ca să
poți vedea, în felul acesta, ce este în sine frumosul și ce este binele? Lăudându-mi, cât se poate
de mult aceste materii de învățământ și spunându-mi că ele sunt cât se poate de necesare, m-a
respins, în cele din urmă, când a auzit că nu am cunoștință de ele”23.
După cum afirma Platon, filosofia este cea mai mare dintre arte. Cel mai expresiv termen
grecesc pentru ideea de artă este mousikh, „care arată lucrul Muzelor, inspiratoare ale operelor
de artă, dar el arată mai ales că filosofia este cea mai mare dintre arte, prin înțelesul special pe
care cuvântul mousikh l-a primit încă din vremea clasicismului elen: acela de muzică. Filosofia
este, deci, cea mai înaltă muzică pe care a creat-o și a intonat-o mintea omenească. Numai prin
acordurile și armoniile acestei muzici a filosofiei, înțelepții lui Platon se puteau ridica până la cel
mai înalt cerc al sferelor cerești, unde erau învredniciți de epopteia divină a sublimelor Idei și
unde se desfătau cu inefabila muzică a sferelor, muzica universală, cosmică”24.
Preocupările meditative ale Sfântului Iustin, care i-au adus și numele de „Filosoful”,
depășesc gândirea profană, pentru că el avea în vedere filosofia despre Dumnezeu, adevărata
filozofie. Din cele arătate până acum și din punct de vedere creștin, rezultă că nu se poate
filosofa, nu se poate atinge înaltul trăirii deasupra sensibilului, fără a stăpâni cea mai frumoasă
dintre arte - cântarea, pentru că ritmul și armonia orchestrează elementele constitutive ale
umanului în trăirea duhovnicească.
Dialogul cu iudeul Trifon, CVI: „Și, fiindcă știa că Tatăl Său Îi va da Lui toate câte avea
să ceară și că-L va învia din morți, El a îndemnat pe toți cei ce se tem de Dumnezeu, să laude pe
Dumnezeu, pentru că a mântuit tot neamul oamenilor credincioși, prin taina Acestui răstignit. Și
stând în mijlocul fraților Lui, adică al Apostolilor, care – după ce a înviat El din morți și au fost

23
Idem, Dialogul cu iudeul Trifon, II, în Apologeți de limbă greacă, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”., vol. 2,
trad. și note de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1980, p. 93.
24
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Probleme de filisofie și literatură patristică..., p. 27.
încredințați de El, cum și mai înainte de pătimire le spusese, că trebuia să pătimească acestea și
că și în profeți erau prezise acestea – s-au pocăit pentru că se îndepărtaseră de El atunci când
fusese răstignit și, petrecând laolaltă cu ei, a preamărit pe Dumnezeu, așa cum se arată scris și
în Memoriile Apostolilor și, cu acestea a lămurit și cuvintele care alcătuiesc restul psalmului.
Căci cuvintele acestea sunt următoarele: povesti-voi numele Tău fraților mei, în mijlocul
Bisericii Te voi lăuda. Cei ce vă temeți de Domnul, lăudați-L; toată sămânța lui Iacov, slăviți-L;
să se teamă de El toată sămânța lui Israel”25.
Autorul textului care urmează, din Sfaturi către greci, VIII, probabil contemporan cu
Iustin, înfățișează pe Profeți ca fiind instrumente muzicale inspirate, prin care Duhul Sfânt
lucrează în lume. Această figură de stil este folosită de către mai mulți apologeți creștini: „Oute
gar fusei, oute antrwpinh ennoia outw megala kai qeia ginwskein antrwpoiv dunaton,
alla th anwqen epi touv agiouv andrav thnikauta katelqoush dwrea, oiv ou logwn
edehse tecnhv, oude tou eristikwv ti kai filoneikwv eipein, alla kaqarouv eautouv th tou
qeiou Pneumatov parascein energeia, in auto to qeion ex ouranou kation plhktron,
wsper organw kiqarav tinov h lurav, toiv dikaioiv andrasi crwmenon, thn twn qeiwn hmin
kai ouraniwn apokaluyh gnwsin. Dia touto toinun wsper ex enov stomatov kai miav
glwtthv kai peri Qeou, kai peri kosmou ktisewv, kai peri plasewv antrwpou...”26.
„Nici după fire și nici după înțelegerea omenească nu este posibil pentru oameni să
cunoască lucruri atât de mărețe și dumnezeiești, însă după darul ce coboară de sus peste cei
sfinți, pentru care nu era nevoie de vreun șiretlic de vorbire și nici de vreo zicere oarecare,
mustrătoare, ci doar să se înfățișeze ei înșiși curați pentru lucrarea Duhului Sfânt, astfel încât
Dumnezeu Însuși, coborând din ceruri ca un plectru și folosind acei bărbați drepți ca
instrumente precum chitara sau lira, ne-ar putea descoperi cunoașterea lucrurilor dumnezeiești
și cerești. Prin urmare, după cum dacă dintr-o singură gură și o singură limbă, în conformitate
și în armonie una cu alta, ne-au învățat despre Dumnezeu, despre creația lumii, despre facerea
omului…” (trad. n.).
Despre pasajul următor se crede că ar aparține tot Sfântului Iustin Martirul. Aici se face
distincția clară între cântare și instrumentele muzicale. Instrumentele, așa cum se știe din tradiția
creștină, nu au fost acceptate în Biserică, ci numai cântarea. Explicația, din punctul de vedere

25
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon…, p. 217.
26
Idem, Cohortatio ad Graecos, VIII, în P.G., t. VI, Paris, 1857, col. 256-257.
ortodox, este simplă. Se poate pleca de la referatul biblic asupra creației omului. Dumnezeu a
suflat asupra omului suflare de viață. De remarcat relația suflet-suflare. Omul are suflet, pe care
îl înalță prin suflarea vocii (organul sau instrumentul de cântare omenesc, care are viață) lui
Dumnezeu. Pe de altă parte, instrumentul muzical, ca obiect pentru cântare, este confecționat de
om din diverse materii (lemn, metal, os, piele de origine animală), deci instrumentul nu are
suflet, așadar este impropriu omului să-I aducă cântare lui Dumnezeu cu un astfel de obiect lipsit
de viață.
Quaestiones et responsiones ad orthodoxos, „CVII: EPOTHSIS : Ei upo twn apistwn
prov apathn eureqh ta asmata, toiv de en nomw eishghqh dia frenwn nhpiothta, oi thv
caritov teleia kai twn rhqentwn tropwn allotria pareilhfotev maqhmata, dia ti en taiv
Ekklhsiaiv kata touv en tw nomw nhpiouv toiv asmasi kecrhntai; APOKRISIS : Ou to
asai aplwv esti toiv nhpioiv armodion, alla to meta twn ayucwn organwn asai, kai meta
orchsewv kai krotalwn : dio en taiv Ekklhsiaiv proairetai ek twn asmatwn h crhsiv twn
toioutwn organwn kai twn allwn twn nhpioiv ontwn armodiwn, kai upoluleiptai to asai
aplwv”27.
„Întrebarea 107: Dacă cântările au fost inventate de necredincioși ca șiretlic și
prezentate celor de sub Lege datorită simplei lor înclinații, timp în care cei de sub har au
adoptat practici mai bune, spre deosebire de acele obiceiuri tocmai menționate, de ce au folosit
aceste cântări în biserici, așa cum au făcut fiii Legii? Răspuns: Nu cântarea ca aceasta, care se
potrivește copilăriei, ci cântarea cu instrumente fără viață, cu dansuri și pocnituri din degete
(krotalwn); drept urmare, folosirea unor astfel de instrumente și a altor lucruri asemănătoare
(cu acelea copilărești) s-a interzis în biserici și numai cântarea a fost lăsată” (trad. n.).
După Eusebiu de Cezareea (Ist. Bis. IV, 18), Sfântul Iustin ar fi autorul unei lucrări,
pierdută din păcate, intitulată Psaltul28.
Un alt apologet, Tatian (120-173), numit și Asirianul, după locul nașterii, deși discipol al
lui Iustin Martirul până la moartea acestuia, era o „fire rebelă, heterodoxismul său, cu apropiere
de gnosticism, eșuat într-o erezie encratită, eclectică și agresivă…îl va determina pe Irineu să-l
numească „împreunarea tuturor ereticilor”29. Convertit la Roma înainte de 165, s-a remarcat

27
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Appendix – Quaestiones et responsiones ad orthodoxos, CVII, în P.G., t. VI,
Paris, 1857, col. 1353.
28
Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericească, IV, XVIII, 5…, p. 169.
29
Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia primelor secole creștine, Ed. Enciclopedică, București, 1995, p. 25.
prin accentul pus pe asceză, dusă la extrem (abținerea de la carne, vin, înlocuirea vinului cu apă
în euharistie, interzicerea căsătoriei). Această tendință către rigorism l-a făcut să se abată de la
ortodoxie, iar după întoarcerea în răsărit a înființat o sectă ascetică de tip gnostic, numită a
encratiților, adică a „celor ce se stăpânesc pe sine”. Lucrarea lui, care oferă amănunte de ordin
muzical, se intitulează Cuvânt împotriva grecilor, alcătuirea acesteia fiind determinată de
convertirea la creștinism a autorului30. Din cuprins remarcăm stilul dur și aspru, pe care Tatian îl
adoptă în atacul asupra grecilor închinători la idoli, pe care îi acuză că și-au asumat invențiile
muzicale în mod abuziv iar muzica pe care ei o promovează este imorală. Tatian demonstrează,
prin teză inversă, că grecii nu sunt atât de originali pe cât se pretind, pentru că o mare parte din
cultura lor au preluat-o de la popoarele mai vechi, socotite de ei ca necivilizate (egiptenii,
fenicienii, evreii și babilonienii): „Oqen pausasqe tav mimhseiv eureseiv apokalountev.
Poihsin men gar askein kai adein Orfeuv umav edidaxen: o de autov kai mueisqai:
Touskanoi plattein, istoriav suntattein ai par Aiguptioiv twn cronwn anagrfai. Marsuou de
kai Olumpou thn aulhtikhn aphnegkaste: Frugev de oi amfoteroi thn dia suriggov
armonian agroikoi sunesthsanto: Turrhnoi salpigga”31.
„Încetați, atunci, să numiți aceste imitații descoperirile voastre. Pentru că Orfeu v-a
învățat să compuneți și să cântați poezia și, de asemenea, să participați la mistere. Toscanii v-au
învățat să sculptați, cronicarii egiptenilor v-au învățat să scrieți istoria; voi ați dobândit arta de
a cânta la alăută de la Olimp, în timp ce tot aceste două grosolane frigiene au născocit armonia
flautului. Tirenienii au inventat trompeta…” (trad. n.).
Cuvânt împotriva grecilor, 22: „Kecnenai pollwn adontwn ou qelw, kai tw neuonti
kai kinoumenw para fusin ou boulomai sundiatiqesqai”32.
„Nu doresc să casc gura la numeroșii cântăreți și nici nu-mi bat capul să mă uit cu
blândețe asupra unuia care dă din cap și se mișcă într-un mod ciudat” (trad. n.).
Cuvânt împotriva grecilor, 33: „Kai h men Sapfw gunaion pornhkon erwtomanev,
kai thn eauthv aselgeian adei: pasai de ai par hmin swfronousi, kai peri tav hlakatav ai
parqenoi ta kata Qeon lalousin ekfwnhmata thv par umin paidov spoudaioteron”33.

30
Dan Negrescu, Note, în Sfântul Ieronim. Despre bărbații iluștri, Ed. Paideia, București, 1997, nota 116, p. 110.
31
Tatiani Assyrii, Oratio adversus Graecos, 1, în P.G., t.VI, Paris, 1857, col. 804-805.
32
Ibidem, col. 857.
33
Ibidem, col. 873.
 „Și această Sapfo este o obscenă, femeie îndrăgostită care-și cântă propria imoralitate,
pe când femeile noastre sunt caste și fecioarele la furcile lor de tors cântă despre lucruri
dumnezeiești, mult mai serioase decât fata aceea a voastră” (trad. n.).
Prin aceasta, „Tatian îi minimalizează pe greci, reducându-le cultura la un simplu rapt,
cam de oriunde, de la vechii evrei și de la toți barbarii…Apărarea, însă, îndârjită și intolerantă,
mai curând aducea contraservicii decât sprijinea ideea creștină, în mesajul ei, esențial
universalistă și integratoare, recuperatorie a întregii simțiri și culturi, soteriologică nu numai în
ordine strict individuală, ci și generică, ontologică, istorică și culturală. În sistemul apologeticii,
de aceea, Tatian este momentul de criză, depășit însă repede și cu înțelepciunea congeneră”34.
Ușor diferit față de Tațian, Atenagora Atenianul a fost aproape necunoscut în tradiția
primelor veacuri. Nu-l numesc nici Eusebiu, nici Ieronim. A activat la Atena. Atitudinea sa față
de cultura greacă nu a fost atât de neprietenoasă ca a lui Tatian. Lucrarea sa cea mai importantă,
Solia în favoarea creștinilor, scrisă probabil între 177-180, „este poate cea mai completă și cea
mai clară apologie pentru apărarea creștinilor”35.
Atenagora din Atena este filosoful prin excelență, creștin de adâncă convingere, cu o
ținută morală ireproșabilă, având un spirit înalt, precis și de o finețe remarcabilă. Este un
gânditor sigur, nu ezită, nu se încurcă în afirmații, în opera sa nu se folosește de tertipuri
complicate, ci este cunoscător al contemplației profane și al meditației teologice. El apără cu
eleganță, obiectivism și documentație istorică pe creștini, în fața acuzațiilor de ateism,
imoralitate și antropofagie36.
În Solia în favoarea creștinilor 16, Atenagora subliniază că trebuie onorat Dumnezeu-
Creatorul universului, nu universul în sine. Lauda să fie către cântărețul Care a pus armonie în
lume, nu către creație, către instrument: „Ei toinun emmelev o kosmov organon kai
kinoumenon en ruqmw, ton armosamenon kai plhssonta touv ftoggouv, kai to sumfwnon
epadonta melov, ou to organon, proskunw. Oude gar epi twn agwnistwn, paralipontev oi
aqloqetai touv kiqaristav, tav kiqarav stefanousin autwn”37.

34
Gheorghe Vlăduțescu, op. cit., p. 27.
35
Pr. Prof. T. Bodogae, Din scrierile filozofului și apologetului creștin Atenagora Atenianul, în Apologeți de limbă
greacă, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1980, p. 370-371.
36
Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, Probleme de filosofie și literatură patristică..., p. 77, 100.
37
Atenagorae Philosophi Christiani, Legatio pro Christianis, 16, în P.G., t. VI, Paris, 1857, col. 920-921.
 „Acum, dacă cosmosul este un instrument armonios potrivit în mișcare ritmică, mă
închin Lui, Celui Care l-a acordat, care îi atinge coardele și cântă propria melodie armonioasă,
nu instrumentului. Nici cei din juriul concursurilor nu nesocotesc pe cei ce cântă la chitară și
încoronează chitarele” (trad. n.).
Ultimul dintre apologeții greci ai veacului al doilea a fost Teofil al Antiohiei (+185). Era
de origine păgână și s-a născut în regiunile Tigrului și ale Eufratului. A fost educat în filosofia și
cultura elenistă. Convertit la maturitate, a ajuns cel de al VI-lea episcop al Antiohiei (169).
Singura lucrare ce s-a păstrat este apologia constituită din cele trei cărți Către Autolic, scrierea
datând din perioada anilor 178-182. Autolic, adresantul apologiei, era păgân și îi cere lui Teofil
să îi descopere pe Dumnezeul creștinilor. În cartea a doua, capitolul XXX, Teofil se opune
poeților și filozofilor greci, susținând că învățătura profeților este diferită de cea a păgânilor
întrucât este inspirată38, argumentarea fiind din Facere și Profeți. În Către Autolic, cartea a doua,
face referire la muzică folosind același argument ca și Tatian, în Cuvânt împotriva Grecilor:
„Tw de Enwc egennhqh uiov onomati Gaidad, ov egennhse ton kaloumenon Mehl, kai
Mehl ton Maqousala, kai Maqousala ton Lamec. O de Lamec elaϐen eautw duo
gunaikav, aiv onomata Ada, kai Sela. Ektote arch egeneto thv polumixiav, alla kai thv
mousikhv. Tw gar Lamec egenonto treiv uioi, Wϐhl, Iouϐal, Qoϐel. Kai o men Wϐhl
egeneto anhr en skhnaiv kthnotrofwn: Iouϐal de estin o katadeixav yalthrion kai kiqaran:
Qoϐel de egeneto sfurokopov, ...Alla mhn kai ta peri thv mousichv, efluarhsan tinev
eurethn Apollwna gegenhsqai: alloi de Orfea apo thv twn ornewn hdufwniav fasin
exeurhkenai thn mousikhn. Kenov de kai mataiov o logov autwn deiknutai: meta gar
polla eth tou kataklusmou outoi egenonto”39 (Lui Enoh i s-a născut un fiu cu numele
Gaidad; acesta a născut pe cel numit Meil; Meil pe Metusala și Metusala pe Lameh; iar Lameh
și-a luat două femei, numele lor Ada și Sela. De atunci a luat început poligamia, dar și muzica.
Lameh a avut trei fii, pe Ovil, Iuval și Tavel. Ovil era bărbat crescător de vite și locuia în
corturi, Iuval este cel ce a izvodit psalmodierea și chitara; iar Tovel era cu ciocanul, făurar de
aramă și de fier. Până la acesta a mers șirul seminției lui Cain; mai departe s-a acoperit de
uitare sămânța genealogiei lui, din pricină că-și ucisese fratele…Dar și despre muzică unii au

38
Prof. Dr. Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed. Lidia, București, 2003,
p. 437.
39
Theophili Episcopi Antiocheni, Ad Autolycum, II, în P.G., t. VI, Paris, 1857, col. 1099.
pălăvrăgit că a izvodit-o Apolon; alții spun că Orfeu40 a izvodit muzica de la cântecul dulce al
păsărilor. Deșert și gol se arată cuvântul lor, pentru că aceștia au trăit cu mulți ani după
potop”)41.

2 Realitatea cântării primare conform scrierilor din literatura apocrifă

În primele secole creștine s-a remarcat o deosebită sârguință a Sfinților Părinți față de
imnul religios, care îmbogățea și înfrumuseța valoarea cultului. Poezia religioasă sau imnele
testamentare erau foarte cunoscute și apreciate în mediul elenistic, gnostic și chiar în cel iudaic.
Sfinții Apostoli au folosit imnele și cântările în adunări. Sunt cunoscute versetele din Evanghelia
Sfântului Luca (1, 46), din Evanghelia după Ioan (2, 29), precum și din Apocalipsă (5, 9) – imnul
cel nou. Aceste imne erau folosite și apreciate și de creștinii mai fervenți, adică gnosticii.
Gnosticismul a produs nenumărate imne, poate tocmai din dorința de a completa și de a îmbogăți
textele din Sfânta Scriptură, imne din care reies trăirea profund creștină și dragostea de
Dumnezeu. Astfel, în paralel cu textele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, s-a dezvoltat o
literatură apocrifă. Scrieri de natură apocrifă, care conțin imne și referiri muzicale, sunt Odele lui
Solomon, Faptele lui Ioan, Oracolele Sibiline și Scrisoarea lui Pliniu.
Odele (cântările) lui Solomon reprezintă o compilație de 42 poezii creștine, care au fost
cunoscute în Egipt sau în Siria42. Au fost descoperite de un anume Rendel Harris în 1909. Limba
scrierii a fost greaca sau siriaca. Conținutul Odelor are caracter gnostic. Teologul H. Chadwick
susține că Odele au fost scrise în siriacă de către un creștin sirian sau palestinian, pe la sfârșitul
secolului întâi43. Părintele Profesor Ioan G. Coman apreciază că Odele au fost scrise în greacă de
către un creștin oriental, fiind „gnostice numai în sens larg, căci cuprind și serioase elemente
ortodoxe”, iar „nivelul și parfumul ortodox al conținutului sunt uneori remarcabile. Patimile,

40
Pr. D. Fecioru, Note la Teofil al Antiohiei, Trei Cărți către Autolic, în Apologeți de limbă greacă, în col. „Părinți
și Scriitori Bisericești”, vol. 2, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980,
nota 111, p. 317: „Orfeu, poet și muzician trac, fiul lui Apolo și al nimfei Caliope. Fascina cu cântecele sale
animalele, plantele, stâncile. I se atribuie numeroase aventuri, printre care coborârea în iad, pentru a readuce pe soția
sa Euridice. A fost ucis de femeile trace sau, după o altă versiune, de trăsnetul lui Zeus”.
41
Teofil al Antiohiei, Către Autolic, II, XXX, în Apologeți de limbă greacă, în col. „PSB”, vol. 2, trad., introd., note
și indice de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p.
317.
42
Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. Partener, Galați,
2006, p. 17.
43
H. Chadwick, Some reflections on the character and theology of the Odes of Solomon, în „Kyriacon”: Festschrift
Johannes Quasten, Munster în Westphalia, 1970, p. 266-270, apud J. McKinnon, op. cit., p. 23.
moartea și învierea Domnului sunt redate aproape cu aceeași caldă evlavie ca în prohodul
ortodox din Vinerea Patimilor”44:
Ode XIV, 7-845: „Învață-mă cântările adevărului Tău,/ că aș putea rodi roade întru
Tine;/ Și deschide-mi chitara Duhului Sfânt,/ cu care m-aș putea ruga Ție prin fiecare notă, o,
Doamne.”
Ode XVI, 1-2: „După cum sarcina gospodarului este aratul / și datoria cârmaciului
conducerea corabiei,/ tot așa este de datoria mea să-L cânt pe Domul în imnuri;/ Datoria și
ocupația mea sunt imnurile Lui/ pentru că dragostea Lui mi-a hrănit inima,/ și spre buzele mele
picură roadele Lui.”
Ode XXVI, 1-3: „Am picurat rugăciune către Domnul,/ pentru că sunt al Lui./ Îi voi rosti
cântare sfântă,/ pentru că inima mea este cu El;/ Pentru că în mâinile mele este chitara Lui,/ și
cântările odihnei Lui nu se vor liniști.”
Ode XXXVI, 1-2: „M-am odihnit în Duhul lui Dumnezeu,/ și m-a ridicat la înălțime;/ și
m-a făcut să stau în picioare în locul înalt al lui Dumnezeu/ înaintea măreției și slavei Lui,/ în
timp ce Îl rugam alcătuind cântările Lui”.
Apocrifele Noului Testament sunt alcătuiri literare paralele cu scrierile autentice ale
Sfintei Scripturi. Chiar și titlurile lor se aseamănă cu cele ale cărților canonice. Unele au purtat
denumiri ca „Evanghelii”, altele ca „Fapte”. Cele mai multe dintre acestea sunt eretice. Din
punct de vedere muzical, apocrifele nu sunt prea bogate în mențiuni. Unul dintre textele cu
oarecare semnificație pentru lucrarea de față este cel din Faptele lui Ioan, numit Imnul lui Iisus,
probabil din secolul al doilea, cunoscut la Efes46. Este destul de interesant, mai mult din punct de
vedere teologic și literar, mai ales că narațiunea îl prezintă pe autor ca fiind de față la
evenimentele relatate.

44
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Ed. IBMBOR, Buc., 1985, p. 480-481 și 483.
45
***The Odes of Solomon, translated and edited by J. Charlesworth, 2nd ed., Missoula, Montana, 1977, apud J.
McKinnon, op. cit., p. 23-24: „Teach me the songs of truth,/ that I may yield fruits in thee;/ And open the cithara of
thy Holy Spirit to me,/ that with every note I may praise thee, O, Lord” (Ode XIV, 7-8); „As the task of the
husbandman is the plough,/ and the task of the helmsman the steering of the ship,/ so also is my task the psalm of the
Lord in his hymns;/ My craft and my occupation are in his hymns/ because hi slove has nourished my heart,/ and
even unto my lips he poured aut his fruits” (Ode XVI, 1-2); „I poured aut praise to the Lord,/ because I am his./ I
will pronounce his holy song,/ because my heart is with him;/ For his cithara is in my hands,/ and the song of his rest
shall not be still” (Ode XXVI, 1-3); „I rested on the Spirit of the Lord,/ and it lifted me to the height;/ And caused
me to stand upon my feet in the high place of the Lord,/ before his fulness and his his glory,/ while I was praising
him in the creation of his songs” (Ode XXXVI, 1-2).
46
J. McKinnon, op. cit., p. 24-25.
 Faptele lui Ioan, 94-97: „Înainte de prinderea Lui de către evreii cei fără de lege, care
și-au dat legea șarpelui celui fără de lege, El ne-a adunat pe toți laolaltă și a zis:„ Înainte de a
Mă da pe mâinile lor, să cântăm un imn către Tatăl și așa merg să întâmpin ceea ce va urma.
Deci ne-a strâns în cerc, ținându-ne de mâini unii cu alții și, așezându-se în mijloc, a spus:
„ziceți Amin după Mine”. Apoi a început să cânte și să zică:„ Slavă Ție, Tată”./ Și noi, formând
un cerc, I-am răspuns:„Amin”./ „Slavă Ție, Cuvinte,/ Slavă Ție, Har”. „Amin”./ „Slavă Ție,
Duhule,/ Slavă Ție, Unule Sfânt,/ Slavă Ție întru Slava Ta”.„Amin”./ „Aș vrea să cântăm din
aule;/ Dansați, toți”. „Amin”./ Aș vrea să jelesc;/ Bateți-vă piepturile, toți. Amin./ A opta zi
cântă cu noi. Amin./ Cei doisprezece dansează în ceruri. Amin./ Lumii îi este primejdia. Amin./
Cine nu dansează, nu știe ce se întâmplă. Amin./ După ce a dansat așa cu noi, iubitul meu,
Domnul, a ieșit afară iar noi, buimaci și adormiți, așa cum eram, am scăpat, care cum a
putut”47.
Oracolele Sibiline, altă lucrare apocrifă, este compusă după modelul Oracolelor Sibiline
păgâne. Se pare că evreii din Alexandria secolului al doilea au fost cei dintâi care au creat
această operă, revizuită de gnosticii creștini. Scrierea este datată înainte de anul 18048 și este
alcătuită din patrusprezece cărți. Cartea a opta, din care am ales selecția ce urmează, conține
cinci sute versuri, dintre care primele două sute șaisprezece se referă la judecată și nimicirea
persecutorilor păgâni iar următoarele exprimă o cântare adresată Mântuitorului Hristos, literele

47
Ibidem, p. 25: „Before his arrest by the lawless Jews, who are given their laws by the lawless serpent, he gathered
us all together and said: „Before I am given over tot hem, let us sing a hymn to the Father, and thus got o meet what
lies ahead”. So he bade us form a circle, as it were, holding each other’s hands, and taking his place in the middle he
said: „Answear Amen to me”. Then he began to hymn and to say: „Glory be to thee, Father”. And we, forming a
circle, responded „Amen” to him. „Glory be to thee, Word,/ Glory be to thee, Grace”. „Amen”./ „Glory be to thee,
Spirit,/ Glory be to thee, Holy One,/ Glory be to thy Glory”. „Amen”./ „I wish to play on the aulos;/ Dance, all of
you”. „Amen”./ „I wish to mourn;/ Beat your breasts, all of you”. „Amen”./ „The one octad sings with us”.
„Amen”./ „The twelfth number dances above”. „Amen”./ „To the universe belongs the danger”. „Amen”./ „Who
dances not, knows not what happens”. „Amen”…After dancing thus with us, my beloved, the Lord went aut, and
we, confused and asleep, as it were, fled one way and the other”.
48
J. Geffcken, Komposition und Entstehungszeit der Oracula Sibyllina, TU 8, Leipzig, 1902, p. 332-336, apud J.
McKinnon, op. cit., p. 25: „They pour no blood on altars in sacrificial libations,/ The tympanum sounds not nor does
the cymbal,/ Nor does the much pierced aulos with its frenzied voice,/ Nor the syrinx, bearing the likeness of a
crooked serpent,/ Nor the trumpet, barbarous sounding herald of wars;/ Neither are there drunkards in lawless
carousals or in dances,/ Nor the sound of the cithara, nor a wicked contrivance;/ Nor is there strife, nor manifold
wrath, nor a sword/ Among the dead, but a new era for all” (VIII, 113-121); „Never may we approach the temple
sanctuaries,/ Nor pour libations to images, nor honor them with vows,/ Nor with the delightful fragrances of flowers,
nor the glow/ Of torches, nor yet adorn them with votive offerings;/ Nor sen dup flames with incense smoke at the
altar;/ Nor pour the blood of slain sheep upon the libations of sacrificial bulls,/ Glad to pay ransom as appeasement
for earthly deliverance;/ Nor with reeking smoke from the flesh devouring fire,/ And foul vapors pollute the bright
light of the ether./ But rejoicing with pure heart and cheerful spirit,/ With abundant love and generous hands,/ With
propitiary psalms and chants beseeming God,/ We are called upon to hymn thee, immortal and faithful/ God, creator
of al land understanding all” (VIII, 487-500).
de la începutul versificației imnului în limba greacă formând acrostihul ICQUS (Ihsouv Cristov
Qeou uiov Swthr)49.
O.S. VIII, 113-121: „Ei nu varsă sânge pe altare în libațiunile sacrificiilor,/ Fără
sunetele timpanului, nici ale chimvalului,/ Nici aulele puternice și pătrunzătoare, cu a lor voce
delirantă,/ Nici sirinxul, purtând asemănarea unui șarpe încovoiat,/ Nici trompeta, sunând
barbar vestea războaielor;/ Nu se află nici bețivi în chefuri fără de lege sau în dansuri,/ Nici
sunetul chitarei, nici o blestemată născocire;/ Nu e nici ceartă, nici mânie oarecare, nici sabie/
Printre morți, ci o nouă eră pentru toți”.
O.S. VIII, 487-500: „Niciodată nu ne vom apropia de sanctuarele templelor,/ Nici vom
turna libațiuni chipurilor, nici le vom onora cu jurăminte,/ Nici cu încântătoarele arome ale
florilor, nici licărirea/ Torțelor, nici măcar nu le împodobim cu ofrande;/ Nici vom înălța flăcări
cu fum de tămâie la altar;/ Nici vom vărsa sângele oii ucise peste libațiunile taurilor sacrificați,/
Bucuroși să plătim răscumpărare, ca mulțumire pentru pământeasca izbăvire;/ Nici cu fumul
mirosind de la carnea arsă,/ Și aburii împuțiciunii ce îmbâcsesc strălucirea bolții cerești./ Dar
bucurându-ne cu inimi curate și suflete vesele,/ Cu dragoste deplină și mâini generoase,/ Cu
psalmi potriviți și cântări lui Dumnezeu,/ Suntem chemați să-I cântăm Lui, Celui fără de moarte
și adevăratului/ Dumnezeu, făcătorul tuturor și atotînțelegător”. (Trad. aut.)
După cum se observă din exemplul de mai sus, creștinismul, preluând de la iudei unele
texte din Oracole, a inserat porțiuni cu conținut nou. Din versurile respective reiese puternica
adversitate față de moravurile și credințele păgâne. După cercetările Părintelui Profesor I. G.
Coman, pasajele respective au fost citate și apreciate de mulți autori patristici, ca: Sfântul Iustin
Martirul (Apologia I, 20, 1; I, 44, 3), Atenagora, Teofil, Tertulian, Clement Alexandrinul,
Lactanțiu, Eusebiu al Cezareei (Cuvântarea lui Constantin, 18) și Augustin (De civitate Dei, 18,
23) – ajungând la următoarea concluzie: „Influența Sibilelor (vechi profetese în cultura greco-
latină) s-a întins până în epoca Renașterii iar unele Biserici ortodoxe, inclusiv unele din țara
noastră, au pictate pe dinafară una sau mai multe Sibile”50.
Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian nu reprezintă o sursă creștină, ci
una profană, dar se va aminti aici valoarea acesteia, ca sursă relevantă pentru muzica primelor
veacuri. Pliniu cel Tânăr (111-112), în calitate de guvernator al Pontului și al Bitiniei, avea

49
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 484.
50
Ibidem, p. 483.
dreptul de a i se adresa direct împăratului. În sensul acesta, îi trimite împăratului Traian o
scrisoare în care îi cere sfaturi despre cum să se comporte cu acei creștini, pe care îi arestase în
provincia condusă de el. Unii dintre creștini, la presiunile romanilor, au apostaziat și au dat
informații despre cultul la care participaseră. Un liturgist apusean de renume, Karl C. Felmy,
analizând documente istorice, are o lămurire asupra scopului scrierii acestei epistole. El afirmă
că Pliniu s-a adresat împăratului „și în chestiunea creștinilor mult mai explozivă în Bitinia decât
în Roma, pentru că în Asia Mică numărul creștinilor era mai mare și prin aptitudinile lor ostile
consumului, creștinii începuseră chiar să paralizeze economia țării”51. Astfel apare descrierea
cultului creștinilor în vremea aceea: „Ei afirmau că întreaga lor vină și greșeală era aceea că
aveau obiceiul ca în o zi anume să se adune înainte de răsăritul soarelui și să cânte un imn lui
Iisus ca unui Dumnezeu și să se oblige unii față de alții printr-un jurământ nu la vreo crimă, ci
să nu comită nici furturi, nici tâlhării, nici adultere, să nu înșele credința și să nu refuze să dea
cu împrumut ceva, atunci când li s-ar cere aceasta. După care se împrăștie pentru a se aduna
din nou pentru a lua masa, una obișnuită și nevinovată”52.
Acea zi anume este duminica, iar cântarea se poate presupune că se executa alternativ. De
aici, analizând cântarea la care se referea Pliniu, putem trage o concluzie și anume, că imnul, pe
care creștinii îl cântau lui Iisus, „este o expresie vagă și generală, sub care, fără îndoială, trebuie
să se înțeleagă în primul rând psalmii, iar în al doilea rând aclamații și exclamații scurte; între
acestea, judecând după epoca din zi în care se făcea serviciul – trebuie să fi fost neapărat și
doxologia, mărginită negreșit la primele ei formule”53.

51
Karl Christian Felmy, op. cit., p. 23.
52
Carl Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des romischen Katholizismus, Mohr Edition,Tubingen,
1934, p. 8, apud J. McKinnon, op. cit., p. 24.
53
Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 16.
 SUPORT DE CURS

CÂNT și ritual bizantin 5

2017-2018

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 Cântarea creștină din secolul al III-lea în Răsărit

Din al treilea secol creștin, cântarea a fost utilizată de către Biserică și în scop de
propovăduire, de întărire a credinței, precum și ca apărare împotriva tuturor ereziilor, prin
exprimarea clară a doctrinei ortodoxe.
Nu putem face mențiune despre Clement sau Origen fără a aduce în discuție școala
teologică din Alexandria. Această școală intră în istorie odată cu Panten, dascălul lui Clement.
Despre personalitatea lui Panten cunoaștem foarte puțin. Aflăm câteva amănunte de la Clement,
care l-a numit „această albină din Sicilia”, „care a cules florile livezii profetice și apostolice și a
depus mierea cunoștinței în sufletele ascultătorilor săi”1.
Școala din Alexandria promovează o gândire teologică deosebită, care depășea timpurile
apariției acesteia. Scopul ei a fost acela de a pune în valoare filosofia, folositoare pentru
întemeierea adevărurilor creștinismului.
Clement Alexandrinul (150-215), cunoscut ca Titus Flavius Clement, s-a născut în Atena
pe la anul 150, din părinți păgâni și bogați, primind o educație aleasă. Data creștinării sale
rămâne necunoscută. Încă din tinerețe, se inițiază în misterele eleusiene pentru căutarea
adevărului. A cercetat apoi gândirea filosofică, însă ambele l-au dezamăgit. A fost interesat apoi
de acea învățătură pentru care unii oameni își dădeau chiar și viața; aprofundându-o, a găsit
adevărul și liniștea mult așteptate2.
Scrierile sale de seamă sunt: Protrepticul (adresată păgânilor), Pedagogul (care conține
îndrumări pentru credincioșii de rând și catehumeni), Stromatele sau Miscellanea (un mozaic
alcătuit din corpuri separate, model de îndrumare pentru creștinii mai avansați) și Imnul către
Mântuitorul Hristos (versuri de o rară inspirație poetică). Din opera sa reiese deosebita grijă
pentru împărtășirea cunoștințelor potrivit nivelului intelectual al adresanților. Uneori folosește
termeni preluați din misterele păgâne și adaosuri străine creștinismului, fapt ce l-a determinat pe
teologul V. Lossky să afirme: „Clement furnizează o mască creștină a contemplativului
intelectualist, pe care l-a găsit în afara experienței Bisericii”3.
Lucrările lui conțin un bogat material cu privire la muzica timpului său. Clement atacă
excesul muzicii păgâne de la banchete. În Protreptic, una din faimoasele sale scrieri, respinge
muzica mitologică grecească în favoarea noii cântări, a lui Hristos-Logosul.
Protrepticul I, 1, 1-3: „Amfilon Tebeul și Arion Metimneul erau amândoi cântăreți, dar
amândoi personaje legendare;- încă și acum aceștia sunt cântați de corul grecesc – unul dintre
ei, cu cântecul lui, a ademenit peștele, iar celălalt, în timp ce cânta se zideau zidurile Tebei. Alt
cântăreț, un trac- și acesta un alt mit grecesc -, îmblânzea numai cu cântecul fiarele sălbatice;
mai mult, cu cântecul lui, muta din locul lor copacii, stejarii. Aș putea să-ți vorbesc și de un alt
mit, înrudit cu acesta, de un alt cântăreț, de Eunom Locrianul și de greierele de la Delfi. La
Delfi se adunau grecii pentru a sărbători moartea șarpelui; Eunom cânta cântecul de
înmormântare a șarpelui; dacă melodia cântată de Eunom era un imn sau un cântec de jale
pentru șarpe n-aș putea spune. și a fost o întrecere: Eunom cânta din chitară pe o vreme

1
Pr. D. Fecioru, Introducere, în Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”,
vol. 4, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 5.
2
Ibidem, p. 8.
3
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, trad. de Prof. Dr. Remus Rus, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 45.
înăbușitor de călduroasă, iar greierii, sus în munți, cântau sub frunze, încălziți de soare; cântau
cântecul lor; nu cântau șarpelui mort din Delfi, ci atotînțeleptului Dumnezeu. Și era cântecul lor
mai frumos decât cântecul lui Eunom. Dar s-a rupt o coardă a chitarei Locrianului; atunci un
greier, din zbor, s-a așezat pe gâtul chitarei și a cântat, stând pe chitară, ca și cum ar fi stat pe-o
cracă. Cântărețul, armonizându-se cu cântecul greierului, a împlinit lipsa coardei, care se
rupsese. Greierul n-a cântat, însă, îndemnat de cântarea lui Eunom – așa cum o vrea mitul, care
a ridicat la Delfi o statuie de aramă lui Eunom cu chitara lui și cu greierului, care se luase la
întrecere cu Locrianul – ci a zburat de bunăvoie pe chitara lui Eunom și tot de bunăvoie a și
cântat. Grecilor, însă, li s-a părut că greierele a cântat împreună cu Eunom”4.
Protrepticul I, 2. 45: „Cântă și Eunom al meu6, dar nu cântecul lui Terpandru, nici al lui
7
Cepion , nici cântecul frigian, lidian sau dorian, ci cântecul cel veșnic al noii armonii, cântecul
care poartă numele lui Dumnezeu, cântecul cel nou, cântecul leviților, ”care risipește supărarea
și dă uitării toate relele”8, leacul cel dulce și adevărat, în care cu cântecul este amestecată și
convingerea”.
Din context reiese că Sfântul Clement avea bune cunoștințe muzicale, după cum relevă
folosirea termenilor de armonie frigiană, lidiană sau doriană, termeni asupra cărora am insistat
mai înainte.
Textul următor, din Protrepticul I, 3. 1-2, 4.2, pune în valoare muzica Cântărețului
Hristos, a Cântărețului-Creator, muzică mântuitoare, profund diferită de muzica înșelătoare,
idolească și degradantă a cântăreților cu instrumente (idee pe care o găsim și la Atenagora, Solia
în favoarea creștinilor, 16).
„După părerea mea, tracul acela celebru, tebeul și metimneul au fost oameni; dar nu
merită numele de oameni, că au fost niște înșelători; sub masca cântecului lor au pângărit viața
omenească; cu vrăjitoria lor măiastră au îndrăcit pe oameni spre desfrâu, au celebrat ca mistere
crimele, au îndumnezeit faptele de jale, au fost cei dintâi care au îndrumat pe oameni la idoli.
Da, cu pietre și cu lemne, adică cu statui și cu picturi, au construit religia lor cea înșelătoare,
înlănțuind în cea mai cumplită robie, cu cântările și cu cântecele lor de jale, libertatea aceea, cu
adevărat frumoasă a celor ce locuiesc sub cer. Cântărețul meu nu-i ca acești cântăreți! El a
venit să zdrobească robia cea amară a demonilor tirani. Și ducându-ne la jugul cel bun și
iubitor de oameni al credinței în Dumnezeu, ne cheamă iară la ceruri pe noi, cei aruncați jos la
pământ….Cântărețului meu, făcându-I-Se milă de neștiința cea multă și de învârtoșarea inimilor
celor care erau ca niște pietre față de credința cea adevărată, din pietrele acelea a ridicat
sămânță de credință în Dumnezeu”9.
După cum susține Clement, în Protrepticul I, 5. 1-2, muzica stă la baza universului, care
este creat după principiile armoniei muzicale. Reiese de aici că universul însuși este (o) muzică:
„Cântecul acesta a împodobit cu armonie universul, făcând o simfonie din dezordinea stihiilor
naturii, pentru ca întreaga lume să ajungă prin el o simfonie. A lăsat marea dezlegată, dar a
împiedicat-o să se reverse asupra pământului; tot așa a întărit pământul, care era mișcător și l-a
fixat hotar mării; la fel a potolit cu aer furia focului, făcând între ele armonie, ca atunci când

4
Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Eleni (Protrepticul) I, 1-3, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți
și Scriitori Bisericești”, vol. 4, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982,
p. 69-70 (Sfântul Grigorie de Nazianz pomenește această statuie în Scrisoarea 175).
5
Ibidem, p. 70-71.
6
Pr. D. Fecioru, Introducere, în Clement Alexandrinul... , nota 12, p. 70: „Adică: Logosul, Cuvântul”.
7
Ibidem, notele 13 și 14, p. 70: „Poeți și cântăreți greci, inventatori ai multor instrumente muzicale”.
8
Ibidem, nota 15, p. 71, citat din Homer, Odiseea, IV, 221.
9
Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Eleni (Protrepticul)..., p. 71.
amesteci cântecul doric cu cel lidian; a îmblânzit răceala sălbatică a aerului cu pătrunderea
prin el a focului, amestecând armonic aceste două elemente extreme ale universului. Într-
adevăr, acest cântec curat, temelia universului și armonia tuturor existențelor, întinzându-se din
centrul universului la margini și de la marginile lui la centru, a pus armonie în tot universul, nu
cu muzica tracică, asemănătoare cu a lui Iuval, ci cu voința părintească a lui Dumnezeu, pe care
a râvnit-o David”10.
Clement Alexandrinul explică alegoric și original, în Protrepticul I, 5. 3-4, acceptarea
instrumentelor muzicale pentru cântarea lui Dumnezeu. Pe om îl descrie în mod încântător, ca
frumos instrument muzical însuflețit, caracterizare unică în literatura patristică: „Iar Cel coborât
din David, Cel Care era înainte de David, Cuvântul lui Dumnezeu, disprețuind lira și chitara,
instrumente muzicale neînsuflețite, dar armonizând cu Sfântul Duh lumea cea mare și lumea cea
mică, adică pe om, sufletul și trupul lui, cântă lui Dumnezeu prin instrumentul cel cu multe voci
al naturii și, alături de el, cântă prin acest instrument muzical, omul, despre care se spune:”Tu-
mi ești chitară și flaut și templu”. Chitară din pricina armoniei, flaut din pricina duhului, iar
templu din pricina Cuvântului, pentru a suna armonios chitara, flautul să sufle iar templul să
aibă în el pe Domnul. Da, și David împăratul, cântărețul din chitară, de care am amintit puțin
mai înainte, îndemna pe oameni spre adevăr și-i depărta de idoli; departe de a lăuda prin
cântece pe demoni, îi îndepărta pe demoni prin cântecul lui cel adevărat, așa cum a vindecat,
numai cu cântecul, pe Saul cel stăpânit de demoni (I Regi, 16, 23). Domnul a făcut după chipul
Lui pe om(Fac. 1, 27), acest frumos instrument muzical însuflețit. Negreșit și Domnul este
instrument muzical armonios și sfânt al lui Dumnezeu, Înțelepciune mai presus de lume, Cuvânt
ceresc”11.
În Protrepticul I, 6. 1-5 și I, 7. 3, Clement arată și scopul acestui instrument muzical,
numit Cuvântul lui Dumnezeu, care avea să cânte un Cântec nou: „Ce vrea, dar, acest instrument
muzical, Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul și cântecul cel nou? Vrea să deschidă ochii orbilor, să
destupe urechile surzilor, să conducă la dreptate pe cei ce șchioapătă și pe cei rătăciți, să arate
oamenilor celor fără de minte pe Dumnezeu, să pună capăt stricăciunii, să biruiască moartea, să
împace cu Tatăl pe fiii cei neascultători. Iubitor de oameni este acest instrument al lui
Dumnezeu! …Ai, deci, făgăduința! Ai iubirea de oameni! Împărtășește-te cu harul! Să nu-mi
socotești cântecul cel mântuitor ca nou, cum socotești că suntem noi, un vas sau o casă, pentru
că El era înainte de luceafăr (Ps. 109, 4); și : La început era Cuvântul și Cuvântul era la
Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul (Ioan 1, 1)…Și pentru că era dintru început, de aceea
Cuvântul a fost și este începutul dumnezeiesc al tuturor existențelor; iar pentru că acum a primit
nume, numele de Hristos – nume consfințit de demult, nume vrednic de putere – de aceea L-am
numit Cântec nou”. De asemenea, „acesta este cântecul cel nou, arătarea Cuvântului Celui
Care era la început și preexista, Cel Care a strălucit acum între noi. S-a arătat acum ca
Mântuitor Cel ce exista mai înainte”12.
Din nou se ia atitudine împotriva instrumentelor muzicale păgâne, nefolositoare în
creștinism (Protrepticul II, 15. 3). Mai mult, din relatarea lui Clement se pare că sciții n-au
adoptat ritualurile de inițiere ale zeității Cibela a grecilor, pentru că antrenau poporul la moravuri
ușoare (Protrepticul II, 24. 1): „Expunând amănunțit simbolurile acestei inițieri, știu că voi
provoca râsul, chiar dacă vouă nu v-ar veni să râdeți, din pricina dovezilor pe care le aduceți în
favoarea lor:”Din timpan am mâncat; din chimvale am băut; am purtat vasele de jertfă; am

10
Ibidem, p. 72;
11
Ibidem, p. 72-73.
12
Ibidem, p. 73-74.
intrat în camera nupțială”. Nu-s o ocară simbolurile acestea? Nu-s o batjocură misterele?”,
respectiv: „De multe bunătăți să aibă parte regele sciților, oricine-ar fi fost el! Acesta a ucis cu
săgeata pe unul din supușii săi, care, bătând din timpan și sunând din chimval a adus din Cizic
la sciți ceremoniile religioase ale mamei zeilor și-și atârnase de gât unele imagini pe care le
poartă preoții Cibelei, care în fiecare lună fac câte o călătorie pentru a cerși. L-a ucis pentru că,
trăind printre greci, se ticăloșise și pentru că voise să fie sciților dascălul unor moravuri
destrăbălate”13.
Combătând cultura elină cu propriile ei arme, inspirându-se din arta teatrală, probabil a
lui Menandru, în Protrepticul VII, 75. 4, autorul îi ironizează subtil pe zei și instrumentele
folosite la cultul lor: „Din nou, același poet comic, în piesa „Preoteasa”, aprins de mânie
împotriva ceremoniilor religioase, încearcă să combată mândria ne-dumnezeiască a acestei
rătăciri, grăind cu înțelepciune: Dacă un om cu chimvale/ Atrage pe zeu spre cele ce el vrea,/
Atunci cel ce face aceasta este mai mare decât zeul;/ Dar acestea sunt instrumente de
îndrăzneală și de silnicie,/ Descoperite de oameni”14.
Autorul folosește o metaforă inedită: Evanghelia lui Hristos este înfățișată ca o trompetă
ce sună pentru deșteptarea maselor, pentru a anunța ceva în mod deosebit (Protrepticul XI, 116.
2-3): „Când trâmbița cea cu mare glas sună, atunci adună ostașii și vestește războiul. Dar
Hristos, întinzând cântecul Său de pace până la marginile pământului, nu va aduna oare pe
ostașii Săi cei pașnici? Hristos a adunat, o, omule, cu sângele Său și cu cuvântul Său armata Sa
cea nesângeroasă și le-a dat ostașilor Săi împărăția cerurilor. Trâmbiță a lui Hristos este
Evanghelia Lui. A trâmbițat iar noi am auzit”15.
Din nou întâlnim, în Protrepticul XII, 119. 1-2, ca exemplu pentru cântarea în primele
veacuri, corul, ansamblul de cântăreți format din drepți și fecioare, cărora li se alătură cetele
cerești ale profeților și îngerilor și cântă împreună imne lui Dumnezeu (a se vedea Ignatie al
Antiohiei, Către Romani, II, 2): „Avem și noi un munte iubit de Dumnezeu, dar pe acesta nu se
prezintă tragedii, ca pe muntele Citheron, ci-i hărăzit dramelor adevărului, dramelor credinței
celei adevărate, munte neprihănit, munte umbrit de păduri sfinte. În el nu celebrează misterele
bahice surorile zeiței Semela, aruncătoarea de fulgere, nici menadele, cele inițiate să împartă
cărnurile cele necurate ale jertfelor, ci fiicele lui Dumnezeu, mielușelele cele frumoase, care
vestesc sfintele ceremonii ale Cuvântului, alcătuind un cor plin de cumințenie. Corul este format
din drepți, iar cântecul este imn pentru Împăratul universului. Fecioarele cântă psalmi, îngerii
slăvesc, profeții grăiesc, sunet de muzică se răspândește; cei chemați urmăresc în grabă pe cei
care slujesc și se grăbesc, în dorința de a-L primi pe Tatăl”16.
În lucrarea Pedagogul II, IV. 40-41, Clement îndrumă pe credincioși să evite petrecerile
orgiastice, întrucât instrumentele muzicale și melodiile, care incită auzul, au rol de pierzanie.
Toate acestea sunt potrivnice corul-ui viețuirii (moralei și conduitei) creștine: „Departe să fie
cheful de ospățul cel făcut cu judecată! Departe să fie și deșartele petreceri cele de noapte, pline
de beție; Cheful nu-i decât o viață dusă în beție; este frământarea unei turmentări erotice.
Erotismul și beția, patimi fără judecată, trebuie să stea departe de corul viețuirii noastre.
Petrecerea de noapte însoțită de băutură este o nebunie. Da, atunci nebunia însoțește ospățul!
Te poftește să te îmbeți, te ațâță la desfrâu, te face îndrăzneț, nerușinat. La aceste petreceri de
noapte, în zgomotul flautelor, a instrumentelor cu coarde, a cântecelor, a dansurilor și a

13
Ibidem, p. 80, 84.
14
Ibidem, p. 131.
15
Ibidem, p. 156-157.
16
Ibidem, p. 159.
castanietelor egiptene (krotaloiv), toată lumea se frământă în învălmășeală, cu necuviință și cu
lipsă de bună creștere.; chimvalele și timpanele răsună; instrumentele muzicale înșelătoare te
asurzesc. După părerea mea, un ospăț ca acesta duce negreșit la beție. Apostolul ne cere:”Să
lepădăm lucrurile întunericului, să ne îmbrăcăm cu armele luminii, să umblăm cuviincios ca
ziua”, să nu ne petrecem timpul ”în ospețe și beții, în desfrânări și fapte de rușine (Rom. XIII,
12-13). Fluierul să fie dat păstorilor, iar flautul oamenilor superstițioși, care se grăbesc spre
închinarea la idoli! Într-adevăr, trebuie îndepărtate aceste instrumente muzicale de la ospățul
cel cumpătat; ele se potrivesc mai bine fiarelor decât oamenilor, iar dintre oameni, oamenilor
celor mai lipsiți de judecată. Am auzit că pe căprioare le atrage sunetul fluierelor; cu melodia
aceasta sunt duse de vânători spre lațurile de vânătoare. Am auzit că atunci când se
împreunează iepele, li se cântă din flaut o melodie, un fel de cântec nupțial, pe care muzicanții l-
au numit hipotor”.17 Să ne ferim de orice plăcere care, prin ochi și prin urechi, ne gâdilă și ne
moleșește sufletele. Feluritele farmece ale melodiilor sfâșietoare și ale ritmurilor pline de jale
ale muzicii cariene strică purtările oamenilor prin muzica lor desfrânată și înșelătoare și îi
târăsc spre patimi”18.
Clement acceptă ca instrumente muzicale organele omenești - gura, limba, buzele,
urechea, nervii – puse în tensiune și armonie de Duhul Sfânt. Reiese că numai omul este
instrumentul însuflețit și bineplăcut lui Dumnezeu. Toate acestea sunt exprimate alegoric, în
Pedagogul II, IV. 41. 4 – 42. 1, folosindu-se de versete din Psalmul CL: „Duhul, despărțind
slujba cea dumnezeiască de acest ospăț, cântă: ”Lădați-L pe El în glas de trâmbiță”, că în glas
de trâmbiță va învia pe morți. ”Lăudați-L pe El în psaltire”, pentru că limba este psaltirea
Domnului. ”Și în alăută, lăudați-l pe El”; prin alăută să înțelegi gura, în care Duhul lovește cu
pana. ”În timpane și în horă, lăudați-L pe El”; prin sunetul pe care-l scoate pielea timpanului,
Duhul arată Biserica, care cugetă la învierea trupului. ”În strune și în organe lăudați-L pe El”;
Duhul spune că trupul nostru este un organ muzical, iar nervii trupului sunt strune, prin care
trupul a primit o tensiune armonioasă și scoate sunete omenești, când este atins de Duhul.
”Lăudați-L pe El în chimvale răsunătoare”; Duhul spune că limba este chimval, care răsună,
când buzele sunt lovite. De aceea, Duhul a strigat către omenire: ”Toată suflarea să laude pe
Domnul”, pentru că Dumnezeu a ajutat toată suflarea pe care a făcut-o. Omul este, cu adevărat,
un instrument muzical de pace: toate celelalte instrumente muzicale, de le vei cerceta, le vei găsi
sau instrumente muzicale de război, sau instrumente muzicale care aprind pofta, sau instrumente
muzicale care ațâță dragostea sau instrumente muzicale care înverșunează mânia”19.
Din cele de mai sus reiese că omul este instrument pașnic, ce folosește în cântarea sa
cuvântul pentru a se face auzit. Celelalte instrumente pot anunța chiar vremea de restriște a
războiului. În deplină opoziție se află aceste instrumente cu omul! Creștinii foloseau cântarea
dulce și armonioasă la slujbele lor. Cântarea era liniștită, nu țipătoare, precum cea a trâmbițelor
sau a celorlalte instrumente care făceau un zgomot asurzitor. Creștinii, prigoniți și în război
continuu cu agresorii, persecutorii și opozanții păgâni și evrei, cântau și se rugau în liniște și
reculegere firească Domnului păcii. Se poate pune întrebarea: oare cum ar fi fost, dacă în
catacombe, peșteri sau în alte locuri ferite de opresori, creștinii ar fi utilizat, la serviciile
liturgice, trâmbițele sau chimvalele? Nu ar fi fost pe loc descoperiți? Creștinii căutau, însă,

17
Pr. D. Fecioru, Introducere, în Clement Alexandrinul..., nota 168, p. 254: „Hipotor, melodie pentru împerecherea
iepelor”.
18
Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, IV, 40-41, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”,
vol. 4, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 253-254.
19
Ibidem, p. 254-255.
liniștea și pacea pe care numai Hristos o putea aduce în suflete. Iată ce spune Clement, în
Pedagogul II, IV, 42. 2-3, menționând un număr considerabil de instrumente muzicale: „În
războaiele lor, tirenienii se folosesc de trâmbiță, arcadienii de fluier, sicilienii de harpă, cretanii
de liră, lacedemonienii de flaut, tracii de corn (kerati), egiptenii de timpan, iar arabii de
chimval. Noi ne folosim de un singur instrument muzical, de Cuvânt, singurul făcător de pace;
cu El cinstim pe Dumnezeu; nu-L cinstim cu psaltirea cea veche, cu trâmbiță, cu timpan și cu
flaut, de care aveau obiceiul să se folosească cei deprinși cu războiul și cei care disprețuiau
frica de Dumnezeu la serbările lor, pentru ca, prin ritmurile unei astfel de muzici, să le trezească
moleșeala sufletului lor”20.
În Pedagogul II, IV, 43. 1-3, Clement dă sfaturi morale pentru participanții la ospețe.
Creștinii, adepții lui Hristos, nu trebuie să petreacă în beție, ca păgânii, ci în cântări de psalmi și
mulțumiri pentru toate cele primite de sus. La ospățul creștin (agapă) iubirea față de aproapele se
manifestă nu prin „vorbăria dezlegată” a vinului, ci prin cântări duhovnicești și cuvinte de zidire
sufletească. Un pasaj ciudat din text, legat de cei cărora li se permite să cânte din chitară sau din
liră la agape, trebuie interpretat alegoric. Altfel, cele expuse până aici de autor se anulează și
devin contradictorii, lipsite de valoare. Se cunoaște din tradiție că agapele semnificau cu totul
altceva decât ospețele și banchetele păgâne (a se vedea Arhim. Grigorie Băbuș, Izvoare Liturgice
și pastorale, Ed. Christiana, Buc., 2002, p. 34-54): „Simțămintele noastre de dragoste față de
băutură să fie potrivit legii îndreptate în două direcții; dacă s-a spus: Să iubești pe Domnul
Dumnezeul tău, și apoi s-a spus: pe aproapele tău (Mt. 22, 37-38), atunci să fie mai întâi
dragostea noastră față de Dumnezeu prin mulțumiri și cântări de psalmi și în al doilea loc față
de aproapele, prin convorbiri sfinte. Că spune apostolul: Cuvântul Domnului să locuiască în voi
din belșug (Col. 3, 16). Iar acest cuvânt se armonizează, se modelează după împrejurări, după
persoane, după locuri. Acum cuvântul privește un ospăț. Că apostolul adaugă iar: Învățându-vă
și povățuindu-vă în toată înțelepciunea, cu psalmi, cu imne, cu cântări duhovnicești, întru har,
cântând în inima voastră lui Dumnezeu; și orice ați face cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le
faceți în numele Domnului Iisus, mulțumind lui Dumnezeu și Tatălui Lui (Colos. 3, 16-17).
Acesta este ospățul nostru cel de mulțumire. De ai vrea să cânți din chitară sau din liră sau ai
vrea să cânți din gură, nu vei fi mustrat; vei imita pe dreptul împărat al evreilor, care mulțumea
lui Dumnezeu. Bucurați-vă, drepților, în Domnul, spune profeția, celor drepți li se cuvine laudă;
mărturisiți-vă Domnului în alăută; în psaltire cu zece coarde cântați-I Lui, Cântați Lui cântare
nouă (Ps. 32, 1-3). Și poate că psaltirea cu zece coarde revelează pe Iisus –Cuvântul, Care este
făcut cunoscut prin litera a zecea a alfabetului (i – iota )”21.
Cântarea însoțește pe creștin chiar și atunci când mănâncă și bea, acestea fiind săvârșite,
desigur, cu bunăcuviință și cumpătare. Cel mai deplin exemplu de cântare de mulțumire la masă
este psalmul, cântarea duhovnicească, despre care se vorbește în Pedagogul II, IV, 44. 1-3:
„După cum este potrivit ca înainte de a mânca să binecuvântăm pe Făcătorul tuturor lucrurilor,
tot așa se cuvine să-I cântăm psalmi și când bem, pentru că ne împărtășim din cele create de El.
Psalmul este o binecuvântare armonioasă și înțeleaptă. Apostolul a numit psalmul cântare
duhovnicească (Efes. 5, 19). Pe lângă toate acestea, cuvios lucru este ca înainte de a ne duce la
culcare să mulțumim lui Dumnezeu, că ne-am bucurat de harul și iubirea Lui de oameni. Se
cuvine, deci, și când mergem la culcare să mergem cu Dumnezeu. Scriptura spune: Mărturisiți-
vă Lui cu cântarea buzelor (Înț. Sir. 39, 20); că în porunca Lui este toată bunăvoința și nu este
cine să împuțineze mântuirea Lui (Înț. Sir. 39, 24). Și la vechii greci, în timpul ospețelor, când se

20
Ibidem, p. 255.
21
Ibidem, p. 255.
umpleau paharele, cântau, după modelul psalmilor evreilor, un cântec numit scolion, pe care îl
cântau toți comesenii la un loc cu un singur glas; erau și cazuri când cântecul făcea înconjurul
mesei și fiecare cânta în parte, închinând pentru sănătate; iar cei cu voci mai bune cântau
însoțiți de liră”22.
Pasajul din Pedagogul II, IV, 44. 4, dezvăluie cunoștințele muzicale vaste ale autorului,
care vorbește de flexiunile melodiilor și armoniile cromatice ale cântărilor nerușinate:
„Cântecele de dragoste să fie îndepărtate; cântecele noastre să fie cântările lui Dumnezeu.
Scriptura spune: Să laude numele Lui în cor, în timpan și în psaltire să-I cânte Lui! (Ps. 149, 3).
Și care este corul care cântă, ți-o va spune Însuși Duhul: Lauda Lui în Biserica cuvioșilor (Ps.
149, 1); să se bucure de Împăratul lor! (Ps. 149, 2). Și iar adaugă: Că binevoiește Domnul întru
norodul Său (Ps. 149, 4). Trebuie să cântăm numai cântările cele pline de înțelepciune; și să
izgonim, pentru sănătatea sufletului nostru, cât mai departe cântecele de petrecere, care, cu
flexiunile melodiilor, înșeală sufletele și duc la desfrânare și batjocură; că în astfel de petreceri
melodiile sobre și înțelepte sunt alungate de zburdălniciile beției. Trebuie să lăsăm, deci,
armoniile cromatice pe seama celor care se îmbată cu nerușinare și pe seama muzicii, pe care o
cântă femeile, care se împodobesc cu flori și a curtezanelor”23.
Din păcate, însă, textul următor dezvăluie dezamăgirea lui Clement pentru așa-zișii
credincioși, care se dedau la cele ale lumii imediat după participarea la slujbe (Pedagogul III, XI.
80): „Cât au stat în biserică, au cinstit cuvântul care s-a spus despre Dumnezeu, dar l-au lăsat
acolo unde l-au auzit; când ies afară, umblă de colo-colo împreună cu necredincioșii; li se
umplu urechile de zgomotele instrumentelor cu coarde, de acordurile cântecelor de dragoste
cântate din flaut, sunt înconjurați de oameni care fac scandal, de oameni beți și de o întreagă
strânsură de lume; mulțimea cântă și se alătură cântecului mulțimii și cei care mai înainte
înălțau imnuri nemuririi, cântă și ei, ticăloșii, la sfârșit, cel mai nenorocit cântec: ”Să mâncăm
și să bem, că mâine vom muri”24.
Cel mai elocvent exemplu pentru cântarea alexandrină este oferit de lucrarea lui Clement,
scriere în versuri, intitulată „Imn către Mântuitorul Hristos”25: „Frâu al mânjilor nevinovați,/
Aripă a păsărilor, ce nu se rătăcesc,/ Cârmă tare a corăbiilor,/ Păstor al oilor împărătești,/
Adună pe copiii Tăi/ Cei nevinovați,/ Să laude cu sfințenie,/ Să cânte fără viclenie/ Și cu guri
nevinovate/ Pe Hristos, Conducătorul copiilor./ Împărate al sfinților,/ Cuvinte, Care supui
toate,/ Cuvinte al Tatălui Celui Prea Înalt,/ Conducătorule al Înțelepciunii,/ Ești sprijin în nevoi/
Și-Ți place veșnicia!/ Mântuitorule Iisuse,/ Păstorule, Plugarule/ Al celor muritori,/ Cârmă,
frâu/ Aripă cerească/ A turmei celei sfinte,/ Pescar al muritorilor/ Celor ce s-au mântuit,/ Cu
viața cea dulce, scoți/ Din oceanul răutății,/ Din valul dușmanului/ Peștii cei curați./ Păstorule
sfinte/ Al oilor celor cuvântătoare,/ Condu, împărate,/ Pe copiii Tăi cei nevinovați!/ Că urmele
lui Hristos/ Sunt cale către cer./ Cuvinte veșnice,/ Veac nesfârșit,/ Lumină nestinsă,/ Izvor plin
de milă,/ Lucrător al virtuții/ Celor care laudă pe Dumnezeu/ Prin viața lor sfântă!/ Hristoase
Iisuse,/ Lapte ceresc/ Stors/ Din Înțelepciunea Ta,/ Din sânii cei dulci/ Ai miresei harurilor!/
Noi, micii copii/ Cu lapte ne hrănim/ Și ne săturăm sugând/ Cu guri nevinovate/ Cu duh
înrourat/ Din sânul Cuvântului./ Împărate Hristos/ Să-I cântăm cu toții/ Laude nevinovate/ Și
imnuri curate;/ Iar pentru învățătura vieții/ Plată cuvioasă să-I plătim./ Noi, copiii lui Hristos,/

22
Ibidem, p. 255-256.
23
Ibidem, p. 256.
24
Ibidem, p. 349.
25
Clement Alexandrinul, Imn către Mântuitorul Hristos, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 4, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 361-362.
Poporul cel cuminte,/ Cu inimi curate/ Cor de pace să-nălțăm/ Copilului puternic!/ Să lăudăm
cu toții/ Pe Dumnezeul păcii!”
Imnul acesta este compus de Clement pe la finele veacului al doilea ori începutul celui de
al treilea26.
În altă lucrare a sa, Stromata I, XVI, 76. 4-6, Clement arată așa-numitele invenții
muzicale ale grecilor, descoperite, de fapt, cu mult timp înaintea lor de popoarele „barbare”.
Cunoștințele muzicale ale lui Clement sunt chiar ale unui profesionist în materie, exemplul dat
de el fiind fundamental: melodia diatonică: „În muzică, Olimp din Misia a practicat cu artă
cântarea armonioasă lidiană, iar așa-numiții troglodiți au inventat instrumentul muzical
sambica. Se spune că Satir frigianul a descoperit naiul; de asemenea Agnis, tot un frigian, a
inventat instrumentul muzical cu trei coarde și melodia diatonică. La fel Olimp frigianul a
descoperit tehnica de a lovi coardele instrumentelor muzicale; după cum Marsia, din țara
amintită mai înainte, a inventat armonia frigiană, tonalitate muzicală pe jumătate frigiană, pe
jumătate lidiană. Modul dorian este invenția tracului Tamiris”27.
Sambica (sambukhn, instrument muzical sub forma unei harpe triunghiulare), navla
(instrument cu coarde, descoperit de capadocieni) și dihordonul (tricordon, instrument muzical
cu două coarde, descoperit de asirieni)28 sunt menționate de Clement în Stromata I, capitolul
XVI.
Următoarea precizare, din Stromata V, IV. 19. 2, trebuie interpretată în sens alegoric.
Corul dumnezeiesc al celor ce cântă nu primește neinițiați în muzică (orbi, surzi, aritmici,
amuzicali, dezordonați): „Dar atâta vreme cât un om este orb și surd, atâta vreme cât nu are
pricepere, nici nu are neînfricoșată și pătrunzătoare privirea sufletului căruia îi place
contemplația, pe care numai Mântuitorul o sădește în noi, că este ca un neinițiat în ceremoniile
tainice și ca unul ce nu se pricepe la dans, deci atâta vreme cât nu este curat, nici vrednic de
curatul adevăr, atâta vreme cât este nepotrivit, dezordonat și material, trebuie să stea încă
înafara corului dumnezeiesc”29.
Muzica este foarte folositoare pentru suflet, idee ce străbate următorul capitol al scrierii
lui Clement. Cântarea, spune el, să se realizeze în special după armonia doriană și diatonia
frigiană, sisteme sonore de maximă sobrietate și care permiteau o melodică simplă,
neornamentată, ceea ce corespundea conceptului creștin de trăire întru Hristos. Eliminarea
ornamentelor făcea imposibilă alunecarea către frivolitate prin muzică. Creștinii să culeagă cele
bune din cultura muzicală elenistică pentru îmbogățirea caracterului iar la mese să cânte psalmi,
nu muzică frivolă (Stromata VI, XI. 88. 1-90.2): „Exemplu pentru folosul muzicii să ne fie dat de
David, care este în același timp și cântăreț și profet, înălțând imnuri melodioase lui Dumnezeu.
Este foarte potrivit genul armonic al modului dorian ca și genul diatonic al modului frigian,
după cum spune Aristoxen. Armonia psaltirii barbare, care prezintă o melodie venerabilă, este
cea mai veche și a servit ca model lui Terpandru, pentru modul dorian. Terpandru a înălțat lui
Zeus un imn, în care spune așa: O, Zeu, început al tuturor, conducător al universului,/ Ție îți
aduc acest început de imnuri! Chitara pentru psalmist, după prima sa însemnare, simbolizează
pe Domnul; după a doua însemnare simbolizează pe aceia care, sub conducerea Domnului,
26
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. „Pace”,
București, 1937, nota de la anexa „A”, p. 287, imnul este tradus de I. G. Coman, după textul grecesc din P.G., t.
VIII, col. 681-684.
27
Clement Alexandrinul, Stromatele, I, XVI, 76. 4-6, în Scrieri, Partea a doua, trad., note și indici de Pr. D. Fecioru,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 56.
28
Pr. D. Fecioru, Introducere, în Clement Alexandrinul..., notele 415, 416 și 424, p. 56.
29
Clement Alexandrinul, op. cit., p. 322.
conducătorul muzelor, lovesc continuu coardele sufletelor lor. Dacă poporul cel mântuit se
numește chitară, atunci înseamnă că este lovit spre credință, ca un instrument cu coarde, de
Cuvântul și poporul se aude slăvind melodios pe Dumnezeu, potrivit inspirației Cuvântului și
cunoașterii lui Dumnezeu. Dar poți interpreta și altfel; chitara poate fi înțeleasă ca fiind o
simfonie muzicală bisericească între lege, profeți, apostol și Evanghelie; și acordul merge mai
departe: acordul fiecărui profet cu cele spuse de ceilalți profeți. Dar, după cum se pare, cei mai
mulți dintre cei care au pe ei înscris numele, resping, ca și tovarășii lui Ulise, în chip grosolan,
învățătura, nu trecând pe lângă sirene, ci pe lângă frumoase melodii și ritmuri, pentru că,
fiindu-le astupate urechile de ignoranță, își închipuie că dacă vor supune urechile lor
învățăturilor elene nu vor mai putea să se mai întoarcă. Dar cel care adună cele ce trebuie spre
a fi de folos catehumenilor, mai cu seamă când catehumenii sunt eleni – că ”al Domnului este
pământul și plinirea lui”(Ps. 23, 1) - nu trebuie să fugă ca animalele cele necuvântătoare de
dorința de a se instrui, ci mai mult, atât cât îi este cu putință, să adune pentru ascultătorii săi cât
mai multe ajutoare. Dar, în nici un caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să se
folosească de ele numai atât cât să scoată din ele ce este folositor, pentru ca, luând și posedând
ce este de folos, să se poată întoarce acasă la adevărata filozofie, după ce a dobândit, ca
trainică încredințare pentru suflet, siguranța din toate câte a studiat. Trebuie, deci, să învățăm
muzica pentru împodobirea și liniștirea caracterului. Astfel, la mese, să ne îndemnăm unii pe
alții să cântăm psalmi, pentru a călca în picioare poftele și a slăvi pe Dumnezeu pentru darul
îmbelșugat de desfătări omenești pe care l-am primit necontenit și pentru hrana cea de folos,
atât pentru creșterea trupului, cât și pentru creșterea sufletului. Trebuie, însă, îndepărtată
muzica de proastă calitate, care moleșește sufletele, care dă naștere la fel de fel de simțăminte,
când de jale, când de desfrâu, când de plăcere, când de patimă înfocată, când de nebunie”30.
Exemplele următoare, din Stromata VII, VII. 35. 6 – VII. 49, arată cântarea ca parte
integrantă, indispensabilă vieții creștine în toate manifestările ei. Cântarea psalmilor și a imnelor
îi adună pe creștini în corul dumnezeiesc al contemplării veșnice. Cântarea-rugăciune este
continuă și are menirea de a ne întări în credința către Dumnezeu și de a ne feri de căderea în
păcat. Cel ce cântă, de două ori se roagă, explicația constând în simbioza dintre cuvânt și
melodie, muzica având menirea de a întări rugăciunea: „Pentru noi este sărbătoare toată viața,
pentru că suntem convinși că Dumnezeu este lângă noi totdeauna și în orice loc. Lucrăm
pământul lăudând pe Dumnezeu; călătorim pe mare, înălțând laude lui Dumnezeu; și ne ducem
și cealaltă viețuire cu gândul la Dumnezeu”31, precum și de a induce starea de contemplație:
„Că întreaga viață a gnosticului este sărbătoare. Astfel, pentru gnostic sunt jertfe rugăciunile,
laudele aduse lui Dumnezeu, citirile Scripturilor înainte de masă, psalmii și imnurile din timpul
mesei și înainte de culcare; și rugăciunile din timpul nopții. Prin acestea se reunește cu corul
dumnezeiesc și datorită necontenitei sale cugetări, este rânduit să se bucure veșnic de
contemplație”32.
Ultima informație clementină despre cântare este totodată și crezul autorului asupra
puterii de convingere a Cântecului Nou (Stromata VII, XVI. 102. 2-3): „Dar-ar Dumnezeu ca
ereticii, luând învățăminte din această lucrare cu amintiri, să se înțelepțească și să se întoarcă
la atotputernicul Dumnezeu! Dacă ereticii, ca și ”șerpii cei surzi”- ca să mă folosesc într-un
chip nou de niște cuvinte vechi – ”nu vor auzi cântecul” (Ps. 57, 5), care este numit nou, vor fi

30
Ibidem, p. 436-437.
31
Ibidem, p. 498.
32
Ibidem, p. 506-507.
certați de Dumnezeu, îndurând, înainte de judecată, mustrările făcute părinților lor,- dar poate
că se vor pocăi, ca nu cumva din pricina nesocotitei lor neascultări, să fie osândiți definitiv”33.
Al doilea mare reprezentant al școlii alexandrine a fost Origen (185-265), numit și
Adamantius, despre care se știe că a rămas orfan și sărac de la vârsta de șaptesprezece ani, alături
de cei șase frați și de mama sa, în urma morții martirice a tatălui. Origen a început misiunea de
catehizare în Alexandria, apoi a plecat la Atena, Roma, Cezareea Capadociei, Palestina. A
învățat limba ebraică și și-a aprofundat cunoștințele de dialectică, geometrie, aritmetică, muzică,
gramatică și retorică34. Gândirea teologică a lui Origen era foarte exactă, fiind în același timp
exeget, apologet și apărător al vieții ascetice. Pentru el, creștinii erau de două feluri: credincioși
și instruiți, cunoașterea fiind absolut necesară fiecărei categorii.
Putem rezuma personalitatea lui Origen astfel: „El era un grec speculativ, obișnuit cu
contemplarea intelectuală și, în același timp, creștin fervent, predicând martiriul pentru Hristos și
căutând realizarea concretă a comuniunii cu Dumnezeu prin trăire ascetică și rugăciune”35.
Pentru Origen, cunoașterea filosofiei profane constituia baza de plecare în formularea
filosofiei creștine. Ca preambul în cercetarea filosofică, muzica era știința pregătitoare pentru
contemplație și de aceea trebuia studiată și însușită ca atare, după cum reiese din Epistola către
Grigorie. De menționat este faptul că marii gânditori creștini au urmat cursurile renumitelor școli
filosofice profane, dobândind știința și secretele înaltelor aspirații: „All: egw th pash thv
eufuiav dunamei sou eϐoulomhn katacrhsasqai se telikwv men eiv Cristianismon
dunamena genesqai egkuklia maqhmata h propaideumata, kai ta apo gewmetriav kai
astronomiav crhsima esomena eiv thn twn ierwn Grafwn dihghsin, in, oper fasi filosofwn
paidev peri gewmetriav kai mousichv, grammatikhv te kai rhtorikhv kai astronomiav, wv
suneriqwn filosofia, touq hmeiv eipwmen kai peri authv filosofiav prov Cristianismon”36.
„Aș fi vrut să iei din filosofia greacă ceea ce poate fi folosit ca studiu de învățare
pregătitoare pentru întreaga creștinătate și, din geometrie și astronomie, orice ar putea fi de
folos pentru interpretarea Sfintelor Scripturi, tot așa după cum copiii filosofilor spun, despre
geometrie, muzică, gramatică, retorică și astronomie, ca (fiind) ajutătoare filosofiei, tot așa și
noi putem spune astfel despre filosofia însăși față de creștinism” (trad. n.).
Concepția profană despre suflet a fost schimbată radical în creștinism. Sufletul omului,
înzestrat cu rațiune, tinde continuu spre comuniunea cu Creatorul său. Comuniunea se realizează
prin complexitatea laudei încântătoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu iar modul armonios al
cântării melodioase dezvăluie valoarea, tăria și frumusețea rugăciunii, ca experiență
duhovnicească supremă în creștinism (Despre rugăciune II, 4): „Mintea noastră nu se poate
ruga dacă nu se roagă înaintea ei duhul, căruia îi aparține. Și tot așa de puțin poate el lăuda în
mod deplin răsunător, melodic, tactic și armonios pe Tatăl întru Hristos, dacă Duhul, Care toate
le cercetează, până și adâncurile lui Dumnezeu, nu va începe să laude și să preamărească
adâncurile înțelepciunii și să le pătrundă după puterile Lui”37.
Falsa învățătură era cea mai aprigă amenințare pentru creștinism, împotriva căreia au
luptat elitele Sfinților Părinți. Aceasta distrage atenția de la adevărurile de credință și inserează

33
Ibidem, p. 541.
34
Sf. Ieronim, Despre bărbații iluștri, LIV,…p. 49-50.
35
V. Lossky, Vederea lui Dumnezeu,…p. 56.
36
Origenis, Epistola ad Gregorium, 1, în P.G., t. XI, Typographi Brepols Editores Pontificii, Turnholti (Belgium),
1861, col. 88.
37
Idem, Despre rugăciune, II, 4, în Scrieri alese, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 7, trad
de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 203.
incertitudinea în sufletele celor mai puțin pregătiți (Contra lui Celsus VIII, 60). Tocmai de aceea
dogmele Bisericii au fost introduse în cântări, pentru a fi mai ușor însușite de credincioși, care nu
cântă singuri divinității, ci împreună cu întregul univers, cu întreaga creație (Contra lui Celsus
VIII, 67). A se înțelege aici că oamenii îi aduc lui Dumnezeu o cântare duhovnicească, exprimată
de suflet cu ajutorul organelor trupești dedicate cântării, în timp ce cosmosul armonizează
cântarea spirituală, ca efect al perfecțiunii de organizare dată de glasul dumnezeirii: „Poate n-am
face bine dacă n-am da nici o crezare acelor bărbați înțelepți care spun că cei mai mulți dintre
demonii pământești răpiți de prea multă înclinare spre plăcerile cărnii, spre sânge, spre mirosul
jertfelor arse și a cântecelor, se lasă influențați de alte lucruri de acest fel”, respectiv: „N-are
decât să-și închipuie Celsus că se va vedea mai bine că noi cinstim pe Cel Atotputernic dacă
preamărim ca zei soarele și pe Atena. Dar noi știm că situația este cu totul altfel, căci laudă și
preamărire trebuie să aducem numai lui Dumnezeu și Fiului Celui Unul născut, Care este
Dumnezeu și este Cuvânt. De aceea cântăm imnuri doar lui Dumnezeu și Fiului Său, așa cum Îi
cântă și soarele și luna și toate stelele și lumina, care formează laolaltă un singur glas
dumnezeiesc, în care cântă și cei drepți un imn lui Dumnezeu și Fiului Său”38.
Interpretând alegoric și poetic textele Sfintei Scripturi, Origen înfățișează învățătura
evanghelică apostolică sub forma unei trâmbițe, din care au sunat cântări ucenicii Mântuitorului,
spre deșteptarea neamurilor. Concretizarea cântărilor s-a realizat în scrierile sfinte lăsate în
trezoreria Bisericii. Aceste scrieri, pe baza cărora s-a formulat învățătura de credință, constituie
armele zdrobitoare ale creștinismului împotriva tuturor potrivnicilor, care, adunați în cetățile lor,
se credeau a fi deținătorii unei culturi profane invincibile (Omilii la Cartea Iosua, VII, 1): „Întâi
Matei, în Evanghelia sa, face să răsune trâmbița preoțească; apoi Marcu, Luca și Ioan, fiecare
au lăsat să răsune trâmbița preoților. Petru a răsunat și el prin două trâmbițe ale epistolelor
sale, chiar și Iacob și Iuda. Și, la rândul lui, Ioan lasă să se reverse, în epistolele sale, trâmbița.
Și Luca, asemenea și el, relatând Faptele Apostolilor. Cât despre cel din urmă dintre Apostoli
(Pavel), cu toate că zice:”Mi se pare că pe mine Dumnezeu m-a arătat ca pe cel din urmă dintre
apostoli”, totuși, prin trâmbițele celor paisprezece Epistole, el trimite trăsnetul asupra pereților
Ierihonului și aruncă la pământ, până la temelii, toate mașinăriile războinice ale idolatriei, ale
opiniei greșite a filosofilor”39.
În concepția lui Origen, atât Noul, cât și Vechiul Testament sunt în totală armonie
(simfonie), ambele părți ale Sfintei Scripturi completându-se reciproc. Comentariul alegoric îl
închipuie pe David, cântărețul din instrumentul muzical desăvârșit și armonizat, care este Sfânta
Scriptură, folosind toate strunele Legii - și pe cele vechi și pe cele noi (Comentariu la
Evanghelia după Matei, II): „Căci, precum diferitele strune ale psaltirii și ale orgii scot câte un
sunet propriu fiecărei corzi, dar care nu seamănă cu sunetul altora, iar unui om nemuzical și
necunoscător în ale muzicii i se va părea că prin varietatea sunetelor s-ar primejdui frumusețea
armoniei, tot așa, cei ce nu știu să asculte armonia lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, socotesc
că ele s-ar contrazice una pe cealaltă. Ei zic că sunt nepotriviri între Vechiul Testament și Noul
Testament, între Lege și Prooroci, între cele patru Evanghelii și Apostoli pe de altă parte, ba
chiar între Apostol și Apostol. Dacă însă avem de a face cu un bun cunoscător în ale muzicii lui

38
Idem, Contra lui Celsus, VIII. 60, 67, în Scrieri alese, Partea a patra, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol 9,
trad. și note de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1984, p. 555.
39
Idem, Omilii la cartea Iosua, VII. 1, în Scrieri alese, Partea întâi, , în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol 6,
trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981,
p. 247.
Dumnezeu, care pe deasupra mai este și înțelept în fapte și în vorbe, acela va face ca David, căci
numele David se tâlcuiește ”îndemânatic la degete”. Fiind bun cunoscător în ale muzicii, acela
va scoate sunete de muzică dumnezeiască, intonând o dată strunele Legii, altă dată pe cele ale
Evangheliilor, iar altă dată pe ale Proorocilor pe cât de potrivit se va arăta acest lucru, lovind
rând pe rând, dar în armonie, când strunele Apostolilor, când ale Proorocilor, precum tot în
armonie sunt și strunele apostolice și cele evanghelice. Căci întreaga Scriptură este un singur
instrument desăvârșit și armonizat al lui Dumnezeu, care emite în diferite sunete o singură
melodie izbăvitoare pentru cei ce vor să o învețe, melodie care împiedică și oprește toată
lucrarea duhului celui viclean, așa cum și cântarea din harfă a lui David făcea să înceteze
lucrarea duhului viclean, care era în Saul, și îl îmblânzea”40.
Aceeași idee reiese și din scrierea următoare, în care, asemănând alegoric sufletul și
mintea cu chitara și psaltirea, Origen face un frumos comentariu la Psalmul XXXII. În cadrul
noii cântări, instrumentele Legii vechi, în sens spiritual, nu sunt chiar nepotrivite pentru creștini
– oamenii cei noi - care armonizează cele ale trupului cu simțurile sufletești, precum proorocii
corzile psaltirionului. Ceea ce rezultă din acest alegorism este că omul cel vechi, cântând
cântarea cea nouă, devine înnoit, după chipul Ziditorului său: „Exomologeisqe tw Kuriw en
kiqara, en yalthriw dekacordw yalate autw. Kiqara esti yuch praktikh upo twn entolwn
tou Qeou kinoumenh, yalthrion de nouv kaqarov upo pneumatikhv kinoumenov
gnwsewv. Armozei de kai hmin ta en th Palaia mousika organa pneumatikwv
nooumena, kiqara men propikwv to swma legomenon, yalthrion de to pneuma: atina
mousikwv hrmostai tw sofw eiv deon crwmenw wv cordaiv toiv melesi tou swmatov, kai
taiv dunamesi tou pneumatov. Kalwv de yallei o yallwn noi, yalmouv legwn
pneumatikouv, kai en kardia adwn tw Qew. H dekacordw anti tou dekaneurw cordh gar
h neura. Dekacordon de to yalthrion legetai oun kai to swma, wv pente aisqhseiv econ,
kai pente energeiav yuchv, di ekasthv aisqhsewv ekasthv ginomenhv. Asate autw asma
kainon. O kata ton esw anakainoumenov anqrwpon, aseien an to kainon asma, ate ton
palaion ekdusamenov anqrwpon, kai endusamenov ton neon, ton anakainoumenon kat
eikona tou ktisantov”41.
„Lăudați pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântați-I Lui (Ps. 32, 2). Chitara
este practic sufletul pus în mișcare de poruncile lui Dumnezeu; psaltirea este mintea limpede
pusă în mișcare de cunoașterea spirituală. Instrumentele muzicale ale Vechiului Testament nu
sunt nepotrivite pentru noi, în înțeles spiritual. În sens figurat, trupul poate fi numit o chitară și
sufletul o psaltire, plăcute muzical înțelepților, care potrivesc folosul membrelor trupului și
însușirile sufletului ca pe niște coarde. Plăcut cântă cel ce cântă cu mintea, compunând cântări
duhovnicești, cântând din inimă lui Dumnezeu. Cele zece coarde corespund celor zece mușchi,
fiecare coardă fiind un mușchi. Iar trupul, de asemenea poate fi socotit ca psaltire cu zece
strune, după cele cinci simțuri și cinci puteri (facultăți) ale sufletului, fiecare putere
corespunzând simțului respectiv. Cântați-I Lui cântare nouă (Ps. 32, 3). Omul este înnoit după
ce omul din interior a cântat cântare nouă; l-a dat deoparte pe omul vechi și l-a luat pe cel nou,
fiind făcut nou după chipul Creatorului” (trad. n.).
O listă a instrumentelor muzicale este redată în Comentariul la Psalmul CL, cu
explicațiile aferente în sens alegoric: trâmbița, cu înțelesul de trompetă, psaltirea, chitara,
timpanele, strunele, organele și chimvalele. După Origen, toate aceste instrumente sunt preluate

40
Idem, Comentariu la Evanghelia după Matei, II, în Scrieri alese, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol 7, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982 p. 16.
41
Idem, Comentariis in Psalmos, XXXII, 2-3, în P.G., t. XII (Tomus secundus), Paris, 1862, col. 1304.
și regăsite integral într-un singur instrument – sufletul omenesc, înnoit în Hristos. Toate funcțiile
și virtuțile sufletești ale omului conlucrează în armonie, pentru a aduce lui Dumnezeu cea mai
melodioasă cântare: „Aineite auton en hcw salpiggov. Kata ton pneumatikon peri
salpiggwn kataskeuhv en Ariqmoiv logon kataskeuasteon salpigga, ina en hcw authv
aineswmen ton Qeon. Toiautai de, oimai, salpiggev dhlountai kai en tw: Salpisei gar, kai
oi nekroi egerqhsontai afqartoi: kai en tw En fwnh arcaggelou kai en salpiggi tou Qeou
kataϐhsetai ap ouranou. Esti de kai eorth neomhnia eϐdomou mhnov mnhmosunon
salpiggqn: kaq o legetai: Salpisate en neomhnia salpigge en eushmw hmera eorthv
hmwn. Tou autou. Salpigx esti nouv qewrhtikov, h nouv didaskalian pneumatikhn
pepisteumenov. Aineite auton en yalthriw kai kiqara, aineite auton en tumpanw, aineite
auton en kumϐaloiv alalagmou. Kiqara esti yuch praktikh upo twn entolwn tou Cristou
kinoumenh. Tumpanon esti nekrwsiv tou epiqumhtikou oi auto to kalon. Corov de esti
sumfwnia yucwn logikwn to auto legouswn kai mh ecouswn scismata. Cordai eisi
sumfwnhsiv antanaireqeishv fwnhv aretwn kai organwn. Organon estin Ekklhsia Qeou,
apo qewrhtikwn kai pragmatikwn sunestwsa yucwn. Kumϐalon estin euhcon yuch
praktikh tw poqw proshlwmenh tou Cristou. Kumϐalon estin alalagmou nouv kaqarov
para thv tou Cristou empneomenov swthriav. Tou autou. Cordai pleiouv armoniwv
sunteqeimenai, kai mousikwv ekasth en oikeia cwra tetagmenh, ai pollai eisin evtolai kai
ta peri pleionwn dogmata, oudemian econta prov allhla diafwnian. Organon de toutwn
pantwn periektikon h tou sofou en Cristw yuch. Tou autou. O men taiv glwssaiv twn
anqrwpwn h twn aggelwn lalwn, agaphn de mh ecwn, ouk estin euhcon kumϐalon”42.
„Lăudați-L pe El în glas de trâmbiță…În concordanță cu înțelesul spiritual a ceea ce se
spune în Numeri despre construcția trompetei, aceasta este făcută pentru ca în sunetele ei să-L
putem lăuda pe Domnul. Trompetele, aș spune, sunt indicate în acest verset: Căci trâmbița va
suna și morții vor învia nestricăcioși (I Cor. 15, 52); și în acesta: Pentru că Însuși Domnul, întru
poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer (I Tes. 4,
16). Apoi este sărbătoarea de lună nouă a lunii a șaptea, amintită de trompete; după cum este
scris: Sunați din trâmbiță, la lună nouă, în ziua cea bine vestită a sărbătorii noastre (Ps. 80, 3).
Tot în legătură cu aceasta. Trompeta este mintea contemplativă, mintea care este învățătura
duhovnicească. Lăudați-L pe El în psaltire și în chitară. Lăudați-L pe El în timpane și în horă;
lăudați-L pe El în strune și organe. Lăudați-l pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudați-L pe
El în chimvale de strigare (Ps. 150, 3-5). Chitara este însuși sufletul activat de poruncile lui
Hristos. Timpanul este moartea pizmașului prin bunătatea însăși; dansul, simfonia sufletelor
raționale vorbind la unison și evitând disensiunile. Strunele sunt armonia sunetului echilibrat al
virtuților și al organelor. Organele reprezintă Biserica lui Dumnezeu, alcătuită din suflete active
și contemplative. Chimvalul cel bine răsunător este sufletul activ, care se ridică (se dorește) spre
Hristos; chimvalul de strigare este mintea limpede trezită de mântuirea lui Hristos. Tot despre
aceasta. Strunele cele multe aduse împreună în armonie, fiecare acordată muzical la locul ei,
reprezintă poruncile și învățăturile în legătură cu multe lucruri, care nu manifestă disonanță
între ele. Instrumentul care cuprinde toate acestea este sufletul omenesc, înțelepțit în Hristos.
Tot în legătură cu aceasta. Cel care vorbește în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu are
blândețe (iubire de oameni), nu este un chimval bine răsunător” (trad. n.).

42
Idem, Comentariis in Psalmos CL, 3-5, în P.G., t. XII (Tomus secundus), Paris, 1862, col. 1684-1685.
 Cântarea creștină din secolul al III-lea în Apus
Multe mențiuni ale cântării creștine provin de la autorii patristici apuseni, ca Tertulian,
Ipolit Romanul, Novatian, Sfântul Ciprian, Arnobius și Lactantiu.
Tertulian (Quintus Septimius Florens Tertllianus, 170-225), „spirit aprig și înfocat” (acris
et vehementis ingenii) după cum îl descria Ieronim43, este întemeietorul literaturii latine creștine,
cel dintâi dintre marii apologeți latini. Rămâne în istoria Bisericii ca personalitate de excepție, cu
un temperament de vulcan clocotitor în permanentă erupție peste păgânism, autorul a numeroase
scrieri. S-a născut la Cartagina, în familia unui centurion roman. A studiat latina, greaca, dreptul,
retorica și filosofia, fiind apoi avocat la Roma. Profund mișcat de creștinism și de actele
martirilor, se încreștinează la Roma la vârsta de treizeci de ani. Este atras la erezia montanistă,
însă renunță și își întemeiază propria sectă, a tertulianiștilor. Fiind foarte apreciat printre
contemporani, a fost model pentru Sfântul Ciprian și Fericitul Ieronim. Tertulian este considerat
întemeietorul limbii latine eclesiastice.
Scrierea de căpătâi a lui Tertulian este Apologeticul (Apologeticum), zid de apărare
împotriva ereziilor din primele veacuri creștine, cu menirea de a respinge acuzațiile păgânilor.
Lucrarea este o replică tăioasă la adresa societății romane și a instituțiilor acesteia, înfierând
moravurile contemporane. Autorul dă dovadă de o bună cunoaștere a dreptului roman și a
retoricii lui Cicero, ceea ce a condus la următoarea concluzie: „Această tactică îndrăzneață care
constă în a întoarce împotriva păgânilor imputările lor împotriva creștinismului, este mai puțin a
unui conciliator și mai mult a unui luptător”44. De altfel, întreaga sa operă este înțesată cu figuri
de stil, care înzestrează gândirea teologică cu o bogată forță de sugestie – antiteza, alegoria,
gradația, paradoxul, personificarea, interogația retorică, portretul și ironia – ceea ce îl descoperă
pe Tertulian ca fiind teologul-artist prin excelență.
Tertulian oferă, în Apologeticul XXXIX, 1-4, amănunte importante despre cântarea ce se
făcea în cadrul slujbelor religioase ale creștinilor: „Acum am să vă dau eu însumi pe față
îndeletnicirile religiei creștine, pentru ca, după ce voi dovedi că n-au nimic rău în ele, să arăt ce
au bun, descoperindu-vă astfel adevărul. Suntem un singur corp prin sentimentul comun al
credinței, prin unitatea disciplinei și prin legătura aceleiași speranțe. Mergem strânși în grup și
adunați ca la luptă ca să asaltăm pe Dumnezeu cu rugăciuni. Acest atac este totuși plăcut lui
Dumnezeu. Ne rugăm și pentru împărați, pentru miniștri și împuterniciții lor, pentru starea de
față a secolului, pentru liniștea așezărilor și pentru întârzierea sfârșitului. Ne adunăm laolaltă
să ne reamintim de scrierile sfinte, când vreo nevoie a timpurilor de față ne silește aici să
prevedem cele ce au să vină, aici să înțelegem timpul de față după cele ce au fost prezise.
Oricum ar fi, noi ne hrănim credința cu aceste vorbe sfinte, prin ele ne înălțăm speranța, prin ele
ne întărim încrederea și, întipărindu-ne în minte învățăturile, ne întărim totodată credința.
Totodată prin ele ne vin îndemnuri, mustrări și corectări în numele lui Dumnezeu”45.
Aceste referiri liturgice presupun cântarea în biserică, întrucât rugăciunile înălțate în
comun (strânși în grup, ca într-un cor) se realizau într-o disciplină clară. Cererile rugăciunilor lor
constituiau, de fapt, ecteniile liturgice, care fie atunci, fie în zilele noastre, se cântă. De altfel,

43
Sf. Ieronim, Despre bărbații iluștri, LIII…, p. 48.
44
Rene Pichon, Histoire de la litterature latine, Librairie Hachette, Paris, 1924, p. 743, apud Ștefan Cucu,
Literatura latină creștină, de la Tertulian la Fericitul Augustin, Ed. Ovidius University Press, Constanța, 2003, p.
32.
45
Tertulian, Apologeticul, în Apologeți de limbă latină, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 3, introd., note și
indici de Prof. N. Chițescu, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p.92.
toate serviciile religioase creștine se bazau, în desfășurarea lor, pe cântări sau înălțări de imne
duhovnicești.
Apologeticul XXXIX, 16-18: „Agapele noastre își îndreptățesc ființa de la numele pe
care îl au; cuvântul acesta, astfel numit, la greci înseamnă iubire. Oricât de mult ne-ar costa ele,
ne socotim plătiți de cheltuiala făcută în numele iubirii de aproapele nostru, dacă prin această
mângâiere ușurăm întrucâtva pe cei în lipsă, nu în felul în care la voi paraziții se mândresc a-și
sacrifica libertatea cu prețul îndopării stomacului, ca să fie bătaia de joc a altora, ci în acela în
care la Dumnezeu cei nevoiași se bucură de o mai mare dragoste. Dacă prilejul meselor noastre
este onest, prețuiți atunci la fel și restul rânduielii noastre religioase. Tot ce se referă la
îndatoririle noastre religioase nu ascunde nimic rușinos, nimic necuviincios. Căci nu ne așezăm
la masă mai înainte de a fi rostit rugăciunea către Dumnezeu,- mănâncă fiecare cât îi cere
foamea, bea cât îi îngăduie setea… După spălarea mâinilor cu apă și aprinderea lumânărilor,
fiecare este îndemnat să înalțe cântări lui Dumnezeu după puteri, din cărțile sfinte, sau din
propria sa minte… La urmă o rugăciune la fel sfârșește ospățul”46.
În Despre rugăciune XXVII și XXVIII, 4, se pare că Tertulian face o referire deosebit de
importantă despre cântarea refrenară sau recitarea psalmilor într-un anumit fel, cu răspunsul
Aliluia. De aici reiese că vechii creștini, fie pe la casele lor, fie la biserică, practicau această
modalitate desăvârșită a rugăciunii cântate: „Cei mai zeloși obișnuiesc, când se roagă, să adauge
la rugăciunile lor cuvântul Aliluia și să spună psalmi, la sfârșitul cărora cei prezenți răspund
prin același cuvânt. Este foarte bună orice rânduială care, pentru cinstirea și preamărirea lui
Dumnezeu, cere ca rugăciunea să fie cât mai deplină, ca o jertfă bine primită”. Totodată,
„Această rugăciune, dăruită din toată inima, hrănită din credința noastră, îngrijită prin adevăr,
întreagă prin nevinovăție, curată prin castitate, agapă înfrumusețată cu podoaba faptelor bune,
această rugăciune suntem datori să o înălțăm, între psalmi și imnuri, la altarul lui Dumnezeu, ea
având a dobândi pentru noi toate de la Dumnezeu”47.
În lucrarea Despre suflet, considerată „primul tratat de psihologie creștină” sau „prima
antropologie creștină”48, aluzia muzicală survine într-un context liturgic inedit: prezența la
slujbele creștine a așa-numiților „harismatici”: „Există astăzi la noi o soră întru Domnul, cu
harul virtuților, pe care le simte prin extaz spiritul în timpul serviciului divin de duminică; ea
vorbește cu îngerii, uneori chiar cu Domnul, vede și aude jurămintele sfinte, deosebește inimile
unora și acordă asistență celor ce o doresc. Într-adevăr, după cum se citesc Scripturile, se cântă
psalmi, se rostesc cuvântări sau se adresează rugăminți, la fel se prilejuiesc ocazii pentru
viziuni”49.
Imaginația literară a lui Tertulian este vastă, după cum rezultă din capitolul XIV, 4, prin
asemănarea dintre suflet, cu multiplele sale funcțiuni și orga hidraulică, ce are o complexitate de
elemente constitutive, dar o singură suflare pentru armonizarea sunetului: „Din mulțimea
membrelor se face un singur corp, în așa fel, încât însăși diviziunea este mai degrabă o unitate.
Uită-te la prea minunata invenție a lui Arhimede, vorbesc despre orga hidraulică: atâtea

46
Ibidem, p. 94.
47
Idem, Despre rugăciune, în Apologeți de limbă latină, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești.”, vol. 3, introd., note
și indici de Prof. N. Chițescu, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p.
244, 245.
48
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1984, p. 426.
49
Tertulian, Despre suflet, în Apologeți de limbă latină, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești.”, vol. 3, introd., note
și indici de Prof. N. Chițescu, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p.
270.
elemente, atâtea părți, atâtea încheieturi, atâtea căi ale vocilor, atâtea combinații ale sunetului,
atâtea legături ale modulațiilor, atâtea țevi, și toate la un loc formează o singură construcție. La
fel și suflarea care produce în orgă sunete cu ajutorul apei, nu se poate divide în părți, chiar
dacă este produsă de părți, fiindcă este una, despărțită însă prin acțiunea ei”50.
În textul următor, din Ad nationes II, V, 9, Tertulian recurge la o analogie muzicală, vrând
să exprime faptul că adorația se cuvine Celui ce cântă (artifici) și talentului său, nicidecum
obiectelor create, neînsuflețite: „Nam in voluptatibus vestris non tibiae aut citharae coronam ad
praemium adjudicatis, sed artifici, qui tibiam et citharam suavitatis temperet vi”51.
„Chiar și spre amuzamentul vostru, să zic așa, nu acordați coroana, ca premiu, tibiei sau
chitarei, ci, mai bine spus, cântărețului, care mânuiește tibia sau chitara cu un talent
remarcabil” (trad. n.).
Înfierarea cultului zeităților păgâne este ținta propusă de Tertulian în De spectaculis.
Imoralitatea, ca formă inițială a cultului acestor rătăciți, excelează, în deplinătatea ei, în teatru,
fiind însoțită de sunetele înalte și asurzitoare ale instrumentelor muzicale folosite în astfel de
ocazii. Creștinii sunt sfătuiți să se depărteze de teatre, unde, pe lângă desfrâul ridicat la rang de
artă, muzica instrumentală și vocală este tentantă prin obscenitatea ei.
De spectaculis X, 2: „Apparatus etiam ex ea parte consortes, quae ad scenam spectat:
nam a templis et aris, et illa infelicitate thuris et sanguinis inter tibias et tubas itur, duobus
inquinatissimis arbitris, funerum et sacrorum, designatore et haruspice”52.
„Drumul spre teatru începe de la templu și altar, cu a lor neplăcută împuțiciune de
tămâie și sânge, alături de sunetul tibiilor și trompetelor, sub conducerea acelor doi arbitri
nedrepți, maeștri de funeralii și sacrificii, cioclul și prezicătorul” (trad. n.).
De spectaculis X, 8-9: „Itaque theatrum Veneris, Liberi quoque domus est. Nam et alios
ludos scenicos Liberalia proprie vocabant, praeterquam Libero devotos, etiam a Libero
institutos. Et est plane in artibus quoque scenis Liberi et Veneris patrocinium, quae privata et
propria sunt scenae, de gestu et corporis fluxu. Nam mollitiam Veneri et Libero immolabant: illi
per sexum, illi per fluxum, dissoluti. Quae vero voce et modis et organis et lyris transiguntur,
Apollines et Musas et Minervas et Mercurios mancipes habent. Oderis, christiane, quorum
auctores non potes non odisse”53.
„Cu siguranță Venus și Liber sunt patronii artelor teatrale. Această lascivitate a gestului
și unduirea specifică a trupului, potrivită pe scenă, este dedicată lor, unei zeități destrăbălate
prin sex, alteia prin ținută. Și, oricum, tot ce se transpune prin voce, melodie, instrumente și
scris, este de domeniul lui Apolo, Muzelor, Minervei și al lui Mercur. O, creștine, vei detesta
aceste lucruri și pe autorii lor” (trad. n.).
De spectaculis XXV, 3: „Sed tragoedo vociferante, exclamationes ille alicujus prophetae
retractabit, et inter effoeminati histrionism odos psalmum secum comminiscetur, et cum athletae
agent, ille dicturus est repercutiendum non esse?”54
„În timp ce actorul tragediei declamă, se gândește careva la strigătul vreunui profet, sau
în timp ce cântă vreun efeminat, îi vine cuiva în minte psalm, ori în timp ce atleții se află în
luptă, strigă cineva că ar trebui să nu se mai lovească?” (trad. n.).

50
Ibidem, p. 277.
51
Idem, Ad Nationes, Liber Secundus, V, 9, în Operum Pars Prima, în P.L., t. I, Paris, 1844, col. 592.
52
Idem, De spectaculis, X, 2, în Operum Pars Prima, în P.L., t. I, Paris, 1844, col. 642.
53
Ibidem, X, 8-9, col. 643.
54
Ibidem, XXV, 3, col. 656-657.
 Ca răspuns la preocupările păgânilor, aducem exemplul creștin de petrecere a timpului
liber. În Ad uxorem II, 9, soțul și soția își dedică unul altuia cântări religioase. Cu siguranță că
jocul acesta domestic poate sugera, într-o oarecare măsură, cântarea antifonală: „…sonant inter
duos psalmi et hymni, et mutuo provocant, quis melius Deo suo cantet. Talia Christus videns et
audiens gaudet, his pacem suam mittit; ubi duo, ibi et ipse; ubi et ipse, ibi et malus non est”55.
„…psalmi și imne răsună între cei doi și se provoacă unul pe altul, să vadă cine cântă
mai bine lui Dumnezeu. Văzând și auzind aceasta, Hristos Se bucură. El le trimite pacea Lui.
Unde doi se adună, acolo este și El, iar unde este El, acolo nu e cel viclean” (trad. n.).
Adevărata valoare a unei opere, susține Tertulian în Adversus Marcionem V, VIII, 12, este
dată de inspirația Duhului Sfânt. Toți cei care, de-alungul vremii, au propovăduit cuvântul lui
Dumnezeu ori au alcătuit compuneri nemuritoare, cum au fost Psalmii de exemplu, au lucrat sub
această inspirație: „Exhibeat itaque Marcion Dei sui dona, aliquos prophetas, qui tamen non de
humano sensu, sed de Dei spiritu sint locuti, qui et futura praenuntiarint, et cordis occulta
traduxerint. Edat aliquem psalmum, aliquam visionem, aliquam orationem, duntaxat spiritalem,
in ecstasi, id est amentia, si qua linguae interpretatio accessit. Probet mihi, etiam mulierem apud
se prophetasse, ex illis suis sanctioribus foeminis, magnidicam”56.
„Așadar, lăsați-l pe Marcion să arate darurile Dumnezeului lui – niște profeți, care au
glăsuit nu din mintea lor, ci din Duhul lui Dumnezeu, care au prezis viitorul și au scos la iveală
secrete ale inimii. Lăsați-l să facă un psalm, o viziune, o rugăciune; ar putea numai în Duhul, în
extaz, care este o stare deasupra rațiunii, ce nu poate fi exprimat în cuvinte. Să-mi arate o
femeie din ceata lui, care a profețit” (trad. n.).
De mare folos este cântarea psalmilor pentru viața creștină, arată Tertulian în De carne
Christi XX, 3. Psalmii sunt acele alcătuiri sfinte sub oblăduirea harului Duhului și au fost
compuși de David pentru a cânta dumnezeirea. Au mai fost și alții în istorie care au elaborat așa-
ziși psalmi, cu scopul de a fi cântați; însă, nefiind inspirați, din cauza ereziei și rătăcirii lor, au
fost respinși de Biserică. Numai psalmii autentici au rămas și au fost interpretați prin cântare în
cadrul slujbelor: „Nobis quoque ad hanc speciem Psalmi patrocinabuntur, non quidem
apostatae, et haeretici, et platonici Valentini, sed sanctissimi et receptissimi prophetae David.
Ille apud nos canit Christum, per quem se cecinit ipse Christus”57.
„Psalmii, de asemenea, vin în ajutorul nostru, nu psalmii acelui apostat, eretic și
platonist, Valentin, ci aceia ai celui mai sfânt și ilustru profet, David. El cântă cu noi despre
Hristos și prin el, a cântat, cu adevărat, Hristos, despre El Însuși” (trad. n.).
O concepție patristică aparte întâlnim tot la Tertulian, în scrierea De corona XI, 3-4:
„…mortuus etiam tuba inquietabitur aeneatoris, qui excitari a tuba angeli exspectat? Et
cremabitur ex disciplina castrensi Christianus, cui cremare non licuit, cui Christus merita ignis
indulsit? Quanta alia in delictis circumspici possunt castrensium munium, transgression
interpretanda?”58
„Mai departe, va fi deranjat după moarte de trompeta unui cântăreț de alamă, care
așteaptă (la rândul său) să fie trezit de trompeta unui înger? Va fi ars, după obiceiul militar, un
creștin, căruia nu îi este permis să ardă jertfe și pe care Hristos l-a scăpat de focul iadului?
Câte alte jigniri se pot vedea, toate aberații ale disciplinei militare?” (trad. n.).

55
Idem, Ad uxorem, II, 9, în Operum Pars Prima, în P.L., t. I, Paris, 1844, col. 1304.
56
Idem, Adversus Marcionem V, în P.L., t. II, Paris, 1844, col. 490-491.
57
Idem, De carne Christi XX, 3, în P.L., t. II, Paris, 1844, col. 786.
58
Idem, De corona XI, 3-4, în P.L., t. II, Paris, 1844, col. 92.
 Concepția aceasta a lui Tertulian îi arată pe creștini ca fiind ostașii (militis) Împăratului
Hristos. Sfinții sunt comandanții acestei armate și adună pe soldați de pe întreg cuprinsul
pământului, folosind trâmbița. Biserica este tabăra luminii (castra lucis).
Alte amănunte relevante despre cântarea creștină întâlnim la Ipolit Romanul (170-236),
care se pare că a fost episcop al Bisericii din Aden (Arabia de azi), oraș ce purtase în vechime
numele de Portus Romanus. Arabii îi spuneau „Abulides, episcopul de la Roma”59. A fost
apărător împotriva ereziilor. Este autorul a numeroase comentarii la Sfânta Scriptură.
Inspirația divină a fost cea care i-a însuflețit pe profeți în misiunea lor, susține Ipolit în
Demonstratio de Christo et Antichristo II. Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit a acționat asupra
lor precum plectrul asupra corzilor instrumentelor muzicale: „Outoi gar pneumati profhtikw oi
paterev kathrtismenoi, kai up autou tou Logou axiwv tetimhmenoi, organwn dikhn
eautoiv hnwmenoi, econtev en eautoiv ati ton Logon wv plhktron, di ou kinoumenoi
aphggellon tauta, aper hqelen o Qeov, oi profitai”60.
„Pentru că toate acestea au fost împlinite prin profeție și pe bună dreptate, cu mare
cinste, de Însuși Cuvântul; s-au bucurat de armonia interioară, precum aceea a instrumentelor
muzicale și au avut întotdeauna între ei pe Cuvântul ca pe un plectru, pe care aflându-l profeții,
au fost determinați să propovăduiască ceea ce a voit Dumnezeu” (trad. n.).
Foarte interesantă este mențiunea făcută de Ipolit, în Contra Haereses Libri I, despre
teoria pitagoreică în legătură cu armonia muzicală a universului, pus în mișcare de ritm și
melodie: „Kai autov de peri fusikwn zhthsav emixen astronomian kai gewmetrian kai
mousikhn (kai ariqmhtikhn). Kai outwv monada men einai apefhnato ton Qeon, ariqmou
de fusin periergwv katamaqwn melwdein efh ton kosmon kai armonia sugkeisqai, kai
twn eppa astrwn prwtov thn kinhsin eiv ruqmon kai melov hgagen...Diodwrov de o
Eretrieuv kai Aristoxenov o mousikov fasi prov Zaratan ton Caldaion elhluqenai
Puqagoran: ton de ekqesqai autw..Einai de ton kosmou fusin kata mousikhn armonian,
dio kai ton hlion poieisqai thn periodon enarmonion”61.
„Așadar (Pitagora), în cercetarea lui asupra naturii, a amestecat astronomia, geometria,
muzica și arithmetica. Astfel a declarat că Dumnezeu este monadă; și, cu totul instruit în
științele exacte, a spus că lumea este alcătuită în armonie. Mai mult, a fost primul care a redus
mișcarea celor șapte aștri la ritm și melodie. Dar Diodor Eretrianul și muzicianul Aristoxen
spun că Pitagora a fost la Zaratas Caldeanul, care i-a explicat…Lumea, zicea el, este ca o
armonie muzicală, de aceea soarele o înconjoară în concordanță cu armonia” (trad. n.).
În Contra Haereses, Libri V, 10, Ipolit se folosește de termenul psalm cu înțelesul de
„imn”, pentru că, așa cum s-a explicat anterior (laTertulian, De carne Christi, XX, 3), nu se
poate vorbi de noțiunea de „psalmi” referitor la compunerile neinspirate ale ereticilor.: „Yalmov
autoiv escediastai outov, di ou panta autoiv ta thv planhv musthria dokousin umnwdein
outwv:/ Nomov hn genikov tou kantov o prwtov Noov:// O de deuterov hn tou prwtotokou
to cuqer Caov”62.
„Acest psalm a fost răstălmăcit de ei, în care Îi cântă toate tainele ereziei lor, în felul
acesta: Legea generatoare a toate a fost prima Minte,/ A doua a fost Haosul neclar al primului
născut” (trad. n.).

59
Dan Negrescu, nota 191, în Sf. Ieronim, Despre bărbații iluștri…, p. 116.
60
S. Hippolyti, Demonstratio de Christo et Antichristo, II, în Operum Pars II - Dogmatica et Historica, în P.G., t.
X, Paris, 1857, col. 728-729.
61
Idem, Contra Haereses, Libri I, în P. G., t. XVI, Pars Tertia et ultima, Paris, 1860, col. 3024-3025.
62
Idem, Contra Haereses, Libri V, în P. G., t. XVI, Pars Tertia et ultima, Paris, 1860, col. 3159.
 Un alt autor patristic apusean din secolul III este Novatian (250). Există puține elemente
biografice cu privire la acesta. Părintele Profesor I. G. Coman îi atribuie „caracter sarcastic”, cu
„prestigiu deosebit de care se bucura Novatian la Roma, prestigiu câștigat prin eforturi reale de
cercetare biblică, filosofică și științifică”. Candidat la tronul episcopal din Roma, iubitor al artei
și al poeziei, considerat „ primul teolog de limbă latină cu cunoștințe serioase în Occident”,
Novatian și-a publicat opera în jurul anului 25063.
Muzica de la spectacole este subiectul dezvoltat de Novatian în exemplele următoare, în
care se arată că, în Vechiul Testament, instrumentele muzicale au fost întrebuințate la Templu
pentru cântarea lui Dumnezeu. În De spectaculis III, sunt pomenite mai multe instrumente
muzicale, printre care nablele, kinurele, timpanele și chitarele64, folosite și de păgâni pentru
acompaniamentul de la teatre: „Et quod David in conspectu Dei choros egit nihil adjuvat in
theatro sedentes Christianos fideles: nulla enim obscoenis motibus membra distorquens
desaltavit graecae libidinis fabulam. Nabulae, cynarae, tibiae, tympana, cithatae Domino
servierund, non idolis. Non igitur praescribatur ut spectentur illicita; a diabolo artifice ex
sanctis in illicita mutata sunt”65.
„Dacă David a dansat înaintea lui Dumnezeu, nu este o scuză pentru creștinul credincios
să stea la teatru, pentru că el nu și-a unduit membrele (mâinile și picioarele) în gesturi obscene,
dansând la un basm al desfrâului grecesc. Nablele, kinurele, tibiile, timpanele și chitarele au
cântat pentru Dumnezeu, nu pentru vreun idol. Tocmai de aceea nu se permite ca lucrurile
nelegiuite să fie văzute. Printr-o amăgire a diavolului, lucrurile sfinte s-au schimbat în unele
interzise” (trad. n.).
În concepția lui Novatian, toate spectacolele și competițiile grecești din domeniul artelor
sunt idolatre. Mai mult, zeitățile păgâne ce le patronează se pot confunda cu demonii ispititori,
după cum reiese din De spectaculis IV. Așadar, cântarea practicată cu ocazia acestor festivități
are origine demonică, de aceea trebuie evitată: „Graeca illa certamina vel in cantibus, vel in
fidibus, vel in vocibus, vel in viribus praesides suos habent varia daemonia; et quicquid est aliud
quod spectantium aut oculos movet aut delinit aures, si cum origine sua et institutione quaeratur,
causam praefert aut idolum aut daemonium aut mortum”66.
„Aceste întreceri grecești, fie în poezie, fie la chitară, fie cu vocea sau în atletism, au ca
patroni demoni diferiți. Și orice altceva surprinde ochiul spectatorului sau îi păcălește urechea,
dacă îi cercetează cineva originea și organizarea, ceea ce trădează este sursa, vreun idol,
demon sau mort” (trad. n.).
Participarea creștinilor la astfel de manifestări ale non-valorii este nerecomandată, chiar
interzisă. În De spectaculis VII, prezentarea spectacolelor grecești este realizată în mod ironic:
„Non licet, inquam, adesse Christianis fidelibus, non licet omnino, nec illis quos ad delinimenta
aurium ad omnes ubique Graecia instructos suis vanis artibus mittit. Clangores tubae bellicos
alter imitatur rancos, alter lugubres sonos spiritu tibiam inflante moderatur, alter, cum choris et
cum hominis canora voce contendens spiritu suo, quem de visceribus suis in superiora corporis
nitens hauserat, tibiarum foraminibus modulatur; nunc effuso, et nunc intus occluso atque in
aerem pro certis foraminum meatibus emisso, nunc in articulo sonum frangens, loqui digitis

63
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1985, p. 159-161.
64
IPS Prof. Dr. Teodosie Petrescu, Arhiepiscopul Tomisului, Psaltirea cu explicații și adnotări…, nota 25, p. 47 și
nota 98, p. 204.
65
Sancti Thascii Caecilii Cypriani, Liber De spectaculis III, în P.L., t. IV, Paris, 1844, col. 782.
66
Ibidem, col. 783.
elaborat, ingratus artifici qui linguam dedit. Qui loquar comicas et inutiles euras? Quid illas
magnas tragicae vocis insanias? Quid nervos cum clamore commissos? Haec etiamsi non essent
Christianis fidelibus; quoniam, et si non haberent crimen, habent in se maximam et parum
congruentem fidelibus vanitatem”67.
„Este împotriva legii, zic eu, pentru credinciosul creștin, să fie prezent; este total
împotriva legii chiar și pentru cei pe care Grecia, pentru a le încânta urechile, îi cheamă de
peste tot pe cei care au fost educați în artele ei inutile. Unul imită răgușeala, țipătul războinic al
trompetei, altul forțează suflarea în tibie, pentru a-i controla sunetele triste. În schimb, un altul
concurează împotriva dansului și a vocii umane prin cântatul la găurile tibiei cu toată ființa lui,
împingând cu putere din toate măruntaiele către orificiile superioare ale trupului – controlând
sunetul și ținându-l înlăuntrul său, revărsându-l apoi afară, în aer, trecându-l prin anumite
găuri, în cele din urmă stopându-l în fraze, se muncește să vorbească prin degetele sale,
nemulțumitor față de Creator, Care i-a dat limbă. Ce să mai spun despre inutilitatea comediei?
Dar despre retorica (vorbăria) vocii tragice? Dar despre coardele făcute să vibreze zgomotos?
Chiar dacă aceste lucruri nu au fost consacrate idolilor, totuși creștinii nu ar trebui să le
frecventeze și să le vadă și chiar dacă nu ar fi nimic criminal în ele, conțin o totală lipsă a
valorii, ce cu greu s-ar potrivi credincioșilor” (trad. n.).
Sfântul Ciprian (205-258) a fost episcop al Cartaginei, ceea ce i-a adus numele de
„Africanul”. Ucenic al lui Tertulian, Sfântul Ciprian a sfârșit ca martir pe altarul credinței în
Hristos. Profesor strălucit de retorică, citea zilnic din operele lui Tertulian și s-a convertit la
creștinism în 246, la vârsta de patruzeci de ani, dăruind averea sa săracilor. Este autorul mai
multor tratate și epistole. În Epistola Către Donatus, încercând să-l determine pe un creștin
convertit de curând să renunțe la lume și la plăcerile ei, autorul descrie, prin comparație,
păgânismul și creștinismul din vremea lor68. Sfântul Ciprian menționează, în capitolul XVI, un
amănunt deosebit de important, în legătură cu obiceiul creștinilor de a cânta psalmi de laudă și
mulțumire lui Dumnezeu înainte de masa de seară: „Despre acestea ți-am vorbit deocamdată,
prea iubite Donatus, în puține cuvinte. Deși îți încântă auzul și asculți fără să te obosești cele ce
ți se spun despre bunătatea divină, ca unul care ești întărit și sigur în credința ta, fiind plăcut în
urechile tale numai ce e plăcut și Domnului, va trebui să nu mă extind prea mult, întrucât ca
prieteni vom vorbi destul de des, mai ales că ne găsim în concediu și avem destul timp. Acum
soarele e gata să apună și e bine să dedicăm repaosului ceea ce ne-a rămas din zi. Pentru ca ora
cinei să nu fie lipsită de grația cerească, să cântăm din psalmi înainte de a ne așeza la masă. Tu
ai bună memorie și voce frumoasă (vox canora); începe așadar tu, ca de obicei. Pentru cei dragi
ai tăi masa va fi și mai plăcută, dacă i se adaugă imnuri religioase (spiritalis auditio), care
încântă urechile”69.
Sfântul Ciprian a fost inspirat, oarecum, de opera marelui Tertulian, ca dovadă lucrarea
sa, De habitu virginum, se aseamănă cu De cultu feminarum, aparținând maestrului său. Totuși,
Sfântul Ciprian dă dovadă de aleasă originalitate: „Nam et vocem Deus homini dedit, et tamen
non sunt idcirco amatoria cantanda, nec turpia; et ferrum esse ad culturam terrae Deus voluit,

67
Ibidem, col. 785.
68
Ștefan Cucu, op. cit., p. 46-51.
69
Sfântul Ciprian, Către Donatus, în Apologeți de limbă latină, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 3, trad.
de Prof. N. Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 422-
423.
nec homicida sunt idcirco facienda; aut quia thura et merum et ignem Deus instituit,
sacrificandum est inde idolis”70.
„Dumnezeu i-a dat omului vocea și totuși cântecele amoroase și indecente nu ar fi trebuit
să fie cântate; Dumnezeu a dorit ca fierul să se folosească la cultivarea pământului, nu la
comiterea crimei; și pentru că Domnul ne-a dat tămâia, vinul și focul, nu trebuie să sacrificăm
idolilor” (trad. n.).
Arnobius (235-327), ca scriitor, este o figură destul de aparte în cadrul literaturii
patristice. Este convertit la bătrânețe, deși, inițial, combătuse creștinismul. S-a născut la Sicca, în
Africa, fiind cunoscut acolo ca profesor de retorică. S-a păstrat de la el o singură lucrare,
Adversus Gentes, compusă din șapte cărți, cu valoare documentară certă pentru realitatea
societății greco-romane contemporane lui. Scrierea sa elaborează, prin recurgerea la Platon,
Aristotel, Sofocle și la poemele orfice, un adevărat rechizitoriu la adresa civilizației păgâne și a
antropomorfismului zeităților, cu câțiva ani înainte de edictul de la Milan71.
Arnobius pomenește un instrument muzical mai rar întâlnit în literatura patristică:
scabila: „Idcirco animas misit, ut res sancti atque augustissimi nominis symphoniacas agerent et
fistulatorias hic artes, ut inflandis bucculas distenderent tibiis, cantionibus ut praeirent
obscoenis numerositer, et scabillorum concrepationibus sonoris, quibus animarum alia
lascieviens multitudo incompositos corporum dissolveretur in motus, saltitaret, et cantaret, orbes
saltatorios verteret, et ad ultimum clunibus et coxendicibus sublevatis lumborum crispitudine
fluctuaret? Idcirco animas misit, ut in maribus exoleti, in feminis fierent meretrices,
sambucistriae, psalteriae (…)”72.
„Pentru aceasta a trimis suflete, ca, în calitate de membri ai unei rase sfinte și pline de
demnitate, să practice aici artele muzicii, suflând, ca prin suflarea la tibie să-și umfle obrajii, să
promoveze cântece obscene, să facă o adevărată zarvă cu pocniturile scabilei (scabillorum
concrepationibus); sub influența cărora, mulțime de alte suflete lascive să se abandoneze
mișcărilor ciudate ale trupului, dansând și cântând, formând cercuri de dansatori, ca apoi să-și
ridice fundurile și șoldurile, să-și unduiască șalele cu mișcări grozave? Pentru asta a trimis
suflete, ca din bărbați, să devină curvari și din femei, stricate, cântăreți la sambică și harpiste
?” (trad. n.).
În capitolul VII, 32, Arnobius critică efortul pueril al păgânilor de a domoli furia zeilor
prin utilizarea instrumentelor muzicale (chimvale, timpane, scabile, tibii): „Etiamne dii sertis,
coronis afficiuntur, et floribus? Etiamne aeris tinnitibus, et quassationibus cymbalorum?
Etiamne tympanis? Etiamne symphoniis? Quid efficiunt crepitus scabillorum, ut cum eos
audierint numina, honorifice secum existiment actum, et ferventes animos irarum oblivione
deponant? An numquid ut parvuli pusiones ab ineptis vagitibus crepitaculis exterrentur auditis:
eadem ratione et omnipotentia numina tibiarum stridore mulcentur, et ad numerum cymbalorum
mollita indignatione flaccescunt?”73
„Este împăcată mânia și ura zeilor de coroanele și florile aduse? Este îndeajuns
zornăitul alamei și clănțănitul chimvalelor? Ori ale timpanelor sau simfoniilor (altor
instrumente)? Ce efect are tropotul scabilelor? Că, atunci când zeii îl aud, se consideră onorați
și lasă la o parte mânia clocotitoare în uitare? Sau este ca și frica băiețeilor de zbârnâitoare,

70
Idem, Liber De habitu virginum XI, în P.L., t. IV, Paris, 1844, col. 449-450.
71
Ștefan Cucu, op. cit., p. 53-55.
72
Arnobii Afri, Adversus Gentes, II, 42, în P.L., t. V, Paris, 1844, col. 881-882.
73
Idem, Adversus Gentes, VII, 32, în P.L., t. V, Paris, 1844, col. 1262.
astâmpărându-se din scâncit, tot așa și prea puternicele zeități sunt potolite de suflatul în tibii și
se calmează, domolindu-și mânia în ritmul chimvalelor?” (trad. n.).
Ultimul dintre autorii patristici ai acestei perioade a fost Lactantiu (250-325). Lucius
Caecilius Firmianus Lactantius, figură de glorie a culturii greco-romane, s-a născut la Cirta, în
Africa. A fost ucenicul lui Arnobius și profesor de retorică în Nicomidia, devenind, spre sfârșitul
vieții, mentorul lui Crispus, fiul împăratului Constantin. Se convertește la creștinism la vârsta
senectuții. Lucrările sale, scrise chiar în versuri înainte de convertire, s-au pierdut, însă au rămas
cele din perioada creștină. Astfel, scrierea sa, Divinae institutiones (Dumnezeieștile învățături),
elaborată între anii 305-313, alcătuită din șapte cărți și având în total 177 capitole, apără
monoteismul creștinilor, folosind chiar citate din filosofii păgâni Aristoxen, Pitagora, Thales,
Seneca, Cicero. De aceea a și fost numit „Ciceronele creștin”74 și „primul apologet latin care a
oferit umanității timpului său o doctrină completă, elementară, fără îndoială, dar legată în toate
părțile sale prin unitatea principiului său interior și capabilă de a satisface spiritele avide de
logică și armonie”75: „Quid Aristoxenus, qui negavit omnino ullam esse animam, etiam cum vivit
in corpore? Sed sicut in fidibus ex intentione nervorum effici concordem sonum, atque cantum,
quem musici harmoniam vocant: ita in corporibus ex compage viscerum ac vigore membrorum
vim sentiendi existere; quo nihil dici delirius potest. Verum ille oculos quidem habuit incolumes,
cor tamen caecum, quo vivere se, et habere mentem qua id ipsum cogitaverat, non videbat”76.
„Dar despre Aristoxen, care a declarat la modul absolut că nu există suflet, chiar și în
timp ce trăiește în trup? A gândit așa, după cum un sunet consonant sau cântec – ceea ce
muzicienii numesc armonie – este produs de chitare (fidibus) prin presiunea asupra strunelor (ex
intentione nervorum), tot așa puterea sensibilului există în trupurile oamenilor, din împreunarea
măruntaielor și vigoarea membrelor. Nu se poate spune nimic mai lipsit de sens decât aceasta.
Desigur, acest om avea ochi sănătoși, dar o inimă ce era oarbă, din cauza căreia n-a putut să
vadă că, de fapt, trăia și avea minte, cu care s-a gândit la lucrul acesta” (trad. n.).

74
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II..., p. 181.
75
Pierre de Labriolle, Histoire de la litterature latine chretienne, în „Collection d’Etudes Anciennes”, Societe
d’Edition „Les Belles Lettres”, Paris, 1920, p. 268, apud Dan Negrescu, Literatura latină. Autori creștini, Ed.
Paideia, București, 1996, p. 69.
76
Luci Caecilii Firmiani Lactantii, Divinae institutiones, VII, XIII, în P. L., t. VI (Tomus primus), Paris, 1844, col.
779.
 SUPORT DE CURS

CÂNT LITURGIC BIZANTIN 6

2018-2019

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

Muzica religioasă alexandrină și cântarea monahală din pustiul egiptean în
secolul al IV-lea

În ceea ce privește cântarea Bisericii, secolul IV abundă în personalități patristice

marcante, chipuri alese de sfinți, asceți, scriitori și istorici bisericești, atât în regiunile eclesiastice
orientale, cât și în cele occidentale. Prin truda acestora s-au continuat, în chip strălucit,
învățăturile Apostolilor, ale Părinților apostolici și ale apologeților, în noul context generat de
Edictul de la Milano (313), care punea capăt oricărei forme de prigoană anticreștină. Imnografii
erau de acum liberi să dea glas trăirii omului întru dumnezeire. Începând cu acest secol vorbim
de artă muzicală creștină, liberă de orice opreliște în a se manifesta. Cântarea iese la lumină din
catacombe și locuri ascunse și tot omul poate aduce laudă Sfintei Treimi, prin cântare, fără
teamă. Ca o consecință, imnografia se dezvoltă în sens spectacular, austeritatea, prezentă anterior
în exprimarea muzicală, primind frumoase podoabe melodice și armonice.
Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), una dintre aceste personalități de seamă, aparținând
gândirii patristice alexandrine, scriitor cu profundă cultură, pregătit în înalta școala catehetică
egipteană, apărător al credinței și foarte apreciat de contemporani, izgonit de cinci ori din
scaunul episcopal, este considerat „columnă a Bisericii”: „Fără Sfântul Atanasie, creștinismul ar
fi avut ca Dumnezeu pe un Ialdabaot sau un demon elenistic, iar Biserica s-ar fi pulverizat într-o
infinitate de conventicule gnostice, ori anexe ale curții imperiale”1.
Dintre scrierile sale cu referiri muzicale amintim Viața Cuviosului Părintelui nostru
Antonie, Epistola către Marcelin, Expositio in psalmum LXXX, Apologia de fuga sua, Epistola
De decretis Nicaenae Synodi și Oratio contra Gentes.
Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, operă-document-primordial pentru viața
monahală, reliefează comuniunea cu Dumnezeu a anahoretului din pustiul Egiptului, în fața
luptei pentru dobândirea desăvârșirii. Atmosfera creată de trăitorii deșertului, adică idealul
spiritualității creștine, este în deplină opoziție față de cea a Alexandriei.
În Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, capitolul 25, relatează despre diavolii
ispititori, în permanentă luptă cu monahii: „Sunt vicleni și gata să se prefacă și să se preschimbe
în toate înfățișările. Adeseori se prefac chiar a cânta psalmi, măcar că nu se arată amintindu-și
de cuvintele din Scripturi. Se întâmplă că și când citim noi, să rostească adeseori îndată ca pe
un ecou, cele ce au fost citite. Ba dormind noi, ne scoală la rugăciuni. Și aceasta o fac des,
aproape neîngăduindu-ne nici să dormim”2.
Iată cum descrie Sfântul Atanasie, în capitolul 43, cântarea din mânăstirile pustiului
egiptean: „Și mânăstirile erau sălașuri singuratice de viețuire în munți, pline de coruri și cete
dumnezeiești care cântau psalmi, purtau convorbiri, posteau, se rugau, se veseleau de nădejdea
celor viitoare și lucrau ca să facă milostenii, având dragoste și bună înțelegere laolaltă”3.
Capitolul 54 arată îndemnul Sfântului Antonie cel Mare către ucenici pentru practicarea
cântării psalmilor de seară și de dimineață: „Și tuturor monahilor ce veneau la el, le dădea
neîncetat acest sfat: să creadă în Domnul și să-l iubească pe El, iar pe ei să se păzească de
gândurile întinate și de plăcerile trupești, și, precum s-a scris în Pilde, să nu se amăgească cu
săturarea pântecelui; să fugă de slava deșartă, să se roage neîncetat, să cânte psalmi înainte de
a adormi și după trezire și să pună la inimă poruncile din Scripturi…”4.
În Epistola ad Marcellinum, 27, Sfântul Atanasie aduce un elogiu psalmilor cântați lui
Dumnezeu, în expunere folosindu-se de interpretarea alegorică și tipologică: „Dia ti de meta
melouv kai wdhv yallontai oi toioutoi logoi, anagkaion mhde touto parelqein. Tinev men
gar twn par hmin akeraiwn, kaitoi pisteuontwn einai qeopneusta ta rhmata, omwv
nomizousi dia to eufwnon kai teryewv eneken thv akohv melwdeisqai touv yalmouv. Ouk
esti de autwv: ou gar to hdu kai piqanon ezhthsen h Grafh: alla kai touto wfeleiav
eneken thv yuchv tetupwtai dia panta men, malista de dia duo tauta: prwton men, oti
eprepe thn qeian Grafhn mh monon th suneceia, alla kai th kata platov fwnh ton Qeon
umnein. Kata suneceian men oun eirhtai, oia esti ta tou nomou kai twn profhtwn, kai ta
istoroumena panta, meta thv Kainhv Diaqhkhv: kata platov de legetai, oia esti ta twn
yalmwn kai wdwn kai asmatwn rhmata: kai outwv gar swqhsetai to ex olhv iscuov kai
dunamewv agapan ton Qeon touv anqrwpouv. Deuteron de, oti, wsper armonia touv
aulouv suntiqeisa mian thn sumfwnian apotelei, outwv, epeidh kai en th yuch diafora
kinhmata fainetai, kai to qumoeidev, ek de thv toutwn kinhsewv kai h twn melwn ginetai
tou swmatov energeia, bouletai o logov mh asumfwnon einai ton anqrwpon eautw,
1
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1988, p. 95-96.
2
Sf. Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și
Scriitori Bisericești.”, vol. 16, trad. și note de Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1988, p. 208-209.
3
Ibidem, p. 218.
4
Ibidem, p. 223.
mhde di istasqai prov eauton: wste logizesqai men ta beltista, prattein de tw qumw ta
faula, wv o Pilatov legwn men: Oudemian aitian euriskw eiv auton: suntrecwn de th
gnwmh twn Ioudaiwn”5.
„De ce sunt interpretate cuvintele de acest fel cu melodie și cântare? Nu trebuie să
desconsiderăm nici aceasta. Cei mai simpli dintre noi, deși au convingerea că textele sunt de
inspirație divină, consideră, de altfel, că psalmii sunt cântați melodios de dragul sunetului
frumos și pentru deliciul urechii. Nu este chiar așa. Scriptura n-a căutat ceea ce este încântător
și convingător; mai degrabă s-a stabilit beneficiul sufletului înainte de toate, în principiu acestea
două. Prima, pentru că era potrivit ca Sfintele Scripturi să-I aducă cântare de laudă lui
Dumnezeu, nu numai prin consecvență, ci prin extinderea vocii. Recitate cu consecvență, așadar,
sunt acele cuvinte ale Legii și ale Profeților și toate ale istoriei, până la Noul Testament; recitate
prin extindere sunt cele ale psalmilor, odelor și cântărilor. Și de aceea, este sigur că oamenii Îl
iubesc pe Domnul cu toată puterea și vârtutea lor. A doua, pentru că așa cum armonia creează o
singură concordanță prin unirea celor două tuburi ale aulei, tot așa…rațiunea voiește ca omul
să nu fie nici în disarmonie, nici în contradicție cu el însuși, deci ca și cum ar considera ce este
mai bine, dar fără să împlinească, din cauza înclinației sale spre rău, ca și când Pilat spune: Eu
nu găsesc în El nici o vină (In. 18, 38), dar este de acord cu gândirea iudeilor” (trad. n.).
Din aceeași Epistolă, capitolul 28, reiese rânduiala propusă de Sfântul Atanasie
referitoare la cântările bisericești: „Wsper gar ta thv yuchv nohmata gnwrizomen kai
shmainomen di wn proferomen logwn, outwv, thv pneumatikhv en yuch armoniav thn ek
twn logwn melwdian sumϐolon einai qelwn o Kuriov, tetupwken emmelwv tav wdav
yallesqai, kai touv yalmouv met wdhv anaginwskesqai”6.
„Așa cum facem cunoscute și semnificăm grijile sufletului prin cuvintele pe care le
rostim, tot așa Domnul a voit ca melodia cuvintelor să fie un semn al armoniei spirituale a
sufletului, poruncind ca toate cântecele să fie (cântate) pe melodie, iar psalmii să fie recitați prin
cântec” (trad. n.).
Recitarea melodică a psalmilor nu se face de dragul sunetelor, ci exprimă armonia
sufletului: „Oi men oun mh touton ton tropon anaginwskontev tav qeiav wdav ou
sunetwv yallousin, all: eautouv men terpousin, ecousi de memyin, oti Ouk wraiov ainov
en stomati amartwlou: oi de kata ton proeirhmenon tropon yallontev, wste thn melwdian
twn rhmatwn ek tou ruqmou thv yuchv kai thv prov to pneuma sumfwniav prosferesqai,
oi toioutoi yallousi men th glwssh, yallontev de kai tw noi, ou monon eautouv, alla kai
touv qelontav akouein autwn megalwv wfelousin. O goun makariov Daϐid, outwv
katayallwn tou Saoul, autov euhrestei tw Qew, kai ton taracon kai to manikon paqov tou
Saoul aphlaune, kai galhnian thn yuchn autou pareskeuazen. Outwv oi iereiv yallontev,
eiv ataraxian tav yucav twn lawn kai eiv omonoian autav twn en ouranoiv coreuontwn
prosekalounto. To ara meta melouv legesqai touv yalmouv ouk estin eufwniav spoudh,
alla tekmhrion thv armoniav twn en th yuch logismwn. Kai h emmelhv de anagnwsiv
sumϐolon esti thv euruqmou kai aceimastou katastasewv thv dianoiav”7.
„Cei care nu recită cântările sfinte în felul acesta, nu cântă pe înțeles, dar mai bine s-ar
resemna și și-ar asuma critica, pentru că „Lauda nu este potrivită în gura păcătosului”. Dar cei
ce cântă în felul arătat mai sus – adică, cu melodia cuvintelor continuând de la ritmul sufletului

5
Idem, Epistola ad Marcellinum de interpretatione psalmorum, 27, în P.G., t. XXVII (Tomus Tertius), Paris, 1857,
col. 37-40.
6
Ibidem, col. 40.
7
Ibidem, col. 40-41.
și armonia lui cu spiritul – cum cântă ei cu limba și cu mintea, nu numai pentru ei, ci mai ales să
beneficieze cât mai mult cei ce i-ar auzi. Prin urmare, fericitul David, cântând în această
manieră lui Saul, L-a încântat pe Dumnezeu , Care, de dragul său, a îndepărtat de la Saul
confuzia și furia și i-a liniștit sufletul (I Regi, 16, 23: „Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu
era peste Saul, David, luând harpa, cânta și lui Saul îi era mai ușor și mai bine și duhul cel rău
se depărta de el”). Preoții cântau în modul acesta, chemând sufletele oamenilor la liniște și
concordanță cu corul ceresc. De aceea, recitarea psalmilor pe melodie nu se face pentru
plăcerea sunetului, ci este manifestarea armoniei dintre gândurile sufletului. Și citirea
melodioasă este un semn de bună-rânduială și liniștire a minții” (trad. n.).
Interpretând Psalmii în sens alegoric, în Expositio in psalmum LXXX, Sfântul Atanasie
precizează trompeta, ca imagine a cuvântului evanghelic ce a anunțat luna nouă în întreaga lume:
„Salpisate en neomhnia salpiggi. Wsper palai pote o Israhl aisqhtav lamϐanwn
salpiggav en th neomhnia esalpize, touto prostagma dedwkotov tou Qeou, kai marturion
tou eleuqerwqhnai autouv thv ex Aiguptou douleiav: outw kai o neov laov , th
euaggelikh crwmenov salpiggi, hv o fqoggov eiv pasan thn ghn exhlqen, keleuetai en
taiv neomhniaiv salpizein, toutestin en th anakainisei tou noov autou: omologwn kai
autov kai marturwn, oti dh auton ek thv nohthv hleuqerwsen Aiguptou, toutestin ek thv
exousiav tou skotouv”8.
„Suflați din trompetă la luna nouă. Așa cum Israel în vechime a luat trompete înțelepte și
au suflat în ele la luna nouă,- porunca dată de Dumnezeu și martora eliberării lor din robia
egipteană,- tot așa poporul cel nou, folosind trompeta Evangheliei, al cărei sunet a pătruns
adânc în lumea întreagă, este chemat să sufle trompeta la luna nouă, adică, în mintea lor
înnoită, mărturisind că au fost salvați, la modul figurat, din Egipt, adică din puterea
întunericului”.
Apologia despre fuga sa conține douăzeci și șapte capitole, în care autorul explică scopul
retragerii sale: „nu era fuga de moarte, ci o fugă-luptă și exercițiu împotriva morții”9. Este
amintită cântarea refrenară a psalmilor, executată de diacon și mulțimea credincioșilor: „Nux
men gar hdh hn, kai tou laou tinev epannucizon prosdokwmenhv sunaxewv: o de
strathlathv Surianov exaifnhv epesth meta stratiwtwn pleion pentakisciliwn, econtwn
opla kai xifh gumna, kai toxa, kai belh, kai ropala, kaqa kai proteron eirhtai: kai thn men
ekklhsian autov periekuklwse, sthsav touv stratiwtav sunegguv, wv mh dunasqai tinav,
apo thv ekklhsiav exelquntav, parelqein autouv. Egw de alogon hgoumenov en tosauth
sugcusei kataleiyai touv laouv, kai mh mallon prokinduneuein autwn, kaqesqeiv epi tou
qronou, proetrepon ton men diakonon anaginwskein yalmon: touv de laouv upakouein,
Oti eiv ton aiwna to eleov autou”10.
„Se făcuse deja noapte și o parte dintre oameni privegheau înainte de adunare, când
deodată generalul Syrianus a apărut cu mai mult de cinci mii de soldați, bine înarmați cu sulițe,
arcuri și săgeți, măciuci, după cum am mai spus. A înconjurat biserica, grupându-și soldații
aproape unul de altul, astfel încât nimeni nu ar fi putut să iasă din biserică și să le scape. În
acest moment mi s-a părut nepotrivit să las poporul în asemenea confuzie și, nicidecum să suport
greutatea luptei pentru ei, așa stând pe tron, i-am poruncit diaconului să recite un psalm iar
poporul să răspundă: Că în veac este mila Lui”(Ps. 135. 1).

8
S. Athanasii, Expositio in psalmum LXXX, 4, în Opera Pars Tertia - Exegetica, în P.G., t. XXVII, col. 361-364.
9
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 137.
10
S. Athanasii, Apologia de fuga sua, 24, în Opera Pars Prima – Historica et Dogmatica, în P.G., t. XXV, Paris,
1884, col. 673-676.
 Expunând cele petrecute la Sinodul I ecumenic (325), Sfântul Atanasie atacă pe ereticii
arieni, care, se pare că dețineau o colecție de cântări cuprinse în Thalia lui Arie: „Alla toutwn
ekpiptontev, kai kata touv peri Euseϐion upo pollhv sunecomenon, o kai en asmatioiv
Areiov kai en th eautou Qalia wv epaporwn muqologei: pollouv lalei logouv o Qeov.
Poion autwn ara legomen hmeiv Uion kai Logon monogenh tou Patrov; Anohtoi kai
panta mallon h Cristianoi”11.
„Dar ajungând la sfidare și fiind constrânși ca acei aderenți ai lui Eusebiu în cumplite
încurcături, le-a mai rămas acest argument, pe care Arie l-a fabricat ca ultimă resursă în
cântările și în Thalia lui: Dumnezeu pronunță multe cuvinte; atunci, pe care din ele le numim
Fiul și Cuvântul, Unul-Născut din Tatăl? Sunt nebuni și altceva decât creștini!” (trad. n.).
În Oratio contra Gentes, 38, este redată imaginea lirei, ale cărei strune cântă în armonie
simfonică: „Kaqaper gar ei tiv porrwqen akouei lurav ek pollwn kai diaforwn neurwn
sugkeimenhv, kai qaumazoi toutwn thn armonian thv sumfwniav, oti mh monh h bareia
ton hcon apotelei, mhde monh h oxeia, mhde monh h mesh, alla pasai kata thn ishn
antistasin allhlaiv sunhkousi : kai pantwv ek toutwn ennoei ouc eauth kinein thn luran,
all oude upo pollwn authn tuptesqai: ena de einai mousikon, ton ekasthv veurav hcon
prov thn enarmonion sumfwnian kerasanta th episthmh, kan mh touton bleph: outw
panarmoniou oushv thv taxewv en tw kosmw panti, kai mhte twn anw prov ta katw,
mhte twn katw prov ta anw stasiazontwn, alla miav twn pantwn apoteloumenhv taxewv,
ena kai mh pollouv noein akolouqon esti ton arconta kai basilea thv pashv ktisewv, ton
tw eautou fwti ta panta katalamponta kai kinounta”12.
„Doar când aude cineva de departe o liră, având mai multe strune diferite, se și
minunează de simfonia lor armonioasă, căci nu numai cea mai gravă produce un sunet, nici
doar cea mai înaltă, nici cea de mijloc, ci toate sună laolaltă în tensiune echilibrată; de aici
reiese o singură concluzie, că lira nici nu se ghidează de una singură, nici prin mai multe
mișcări, ci muzicianul este cel care, prin arta lui, modelează sunetul fiecărei strune într-o
armonie simfonică, chiar dacă nimeni nu-l vede, deci de vreme ce există o întreagă ordine
armonioasă în lume, ca un tot, fără ca lucrurile de deasupra să fie amestecate cu cele dedesubt
și cele de jos cu cele de sus, ci o perfectă ordine întru toate; de aici deducem că este un singur
conducător și împărat al tuturor reacțiunilor, nu mai mulți, care luminează și mișcă totul cu
propria lui lumină” (trad. n.).
Lucrarea aceasta este răspunsul ortodocșilor la o așa-zisă încercare de renaștere spirituală
a păgânilor, după Edictul de la Milan.
Sinesiu de Cyrene (370-414), născut la Cyrene, în Libia, elev al școlii alexandrine, a
studiat filosofia, astronomia, geometria. Este ales episcop al Pentapolei, unde desfășoară o
frumoasă păstorire. Dintre scrierile sale, amintim cele nouă Imne, scrise în dialect doric, de mare
valoare și spiritualitate religioasă. Imnul al VII-lea elogiază pe Mântuitorul Hristos și cere
susținere pentru muzica versurilor cântate. Imnele lui Sinesiu s-ar fi putut cânta în cadrul
serviciului liturgic13.

11
Idem, Epistola De Decretis Nicaenae Synodi, 16, în Opera Pars Prima – Historica et Dogmatica, în P.G., t.
XXV, Paris, 1884, col. 441-444.
12
Idem, Oratio contra gentes, 38, în Opera Pars Prima – Historica et Dogmatica, în P.G., t. XXV, Paris, 1884, col.
76-77.
13
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 256-281.
 Imnul al VII-lea, 1-6:„Prwtov nomon euroman / Epi soi, makar, amϐrote,/ I:one
kudime Parqenou,/ Ihsou Solumhte,/ Neophgesin armogaiv / Krexai kiqarav mitouv”14.
„Am fost primul să inventez această măsură,/ Pentru Tine, Sfinte, Nemuritor,/ Ilustră
odraslă a virginei,/ Iisuse din Solyma (Solymit, Ierusalim),/ Și cu noile produse armonii,/ Să
lovesc strunele chitarei” (trad. n.).
Sfântul Pahomie cel Mare (290-348), organizator și părinte al monahismului chinovitic,
născut din părinți păgâni în nordul Egiptului, a urmat cariera militară. Impresionat de caritatea
creștinilor, s-a convertit la vârsta de douăzeci de ani. A organizat câteva mânăstiri, prima la
Tabenese, cărora le-a rânduit anumite Reguli monahale, din care s-a inspirat, probabil, Sfântul
Vasile cel Mare. A întemeiat și două mânăstiri pentru trăitoarele întru Hristos. Printre monahii,
se afla și sora sa, Maria15. Fiecare mânăstire constituia, în același timp, atât o școală a muncii și a
perseverențelor de tot felul, cât și un centru pentru împlinirea misiunii caritabile asumate de
Biserică, unde milostenia se revărsa peste toți săracii și străinii, locuitori ai regiunii, comercianți
și pelerini.
După cum se menționează în Regula III, chemarea la rugăciune se făcea prin semnalul
tubei: „Cumque audierit vocem tubae ad collectam vocantis, statim egrediatur cellulam suam, de
scripturis aliquid meditans usque ad ostium conventiculi”16.
„Când se aude sunetul tubei chemând la adunare, va părăsi imediat chilia, meditând la
un pasaj din Scriptură în drum spre ușa de la adunare” (trad. n.).
Amănunte importante despre cântarea tabenesiană ne oferă Regulile XVII și XVIII: „In
die dominica et collecta, in qua offerenda est oblatio, absque praepositio domus, et majoribus
monasterii, qui alicujus nominis sunt, nemo psallendi habeat potestatem. Psallente autem
quolibet de majoribus, id est, dicente responsorium, si quis defuerit, statim ante altare
poenitentiae, et increpationis ordinem sustinebit”17.
„În ziua de duminică și de adunare, în care se oficiază Sfânta Euharistie, alături de
stăpânul casei și de bătrânii de la mănăstire care au oarece reputație, nimeni să nu aibă
autoritatea de a recita (a cânta) psalmi (psallendi). Dacă lipsește cineva, în timp ce oricare
dintre bătrâni cântă (psallente), asta este, citind Psaltirea, va trece imediat la penitență și căință
înaintea altarului” (trad. n.).
De remarcat pedeapsa celor care nu participau la cântare, aceștia fiind supuși, ulterior,
unei severe penitențe. Strictețea Regulilor de conduită monahală impusă de Pahomie se
răsfrângea asupra întregii obști (Regula CXXVII și CXXVIII) și este, în bună parte, efectul
educației militare pe care acesta a dobândit-o în tinerețe. De la serviciile religioase, în special de
la cântare, nimeni nu putea lipsi fără acordul celui mai mare dintre frați: „Si frater dormierit,
omnis eum fraternitas prosequatur. Nemo permaneat absque majoris imperio, nec psallat nisi ei
jussum fuerit: nec post alterum psalmum jungat alterum sine Praepositi voluntate. Duo simul
tempore luctus non psallent, nec pallio circumdabuntur lino (Forte linco). Nec quisdam erit qui
psallenti non respondeat, sed jungetur et gradu, et voce consona”18.

14
Synesiis, Episcopi Cyrenes, Hymnus Septimus, în P. G. LXVI (Tomus unicus), Paris, 1864, col 1612.
15
IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, Introducere, la Viața Fericitului Pahomie, în col. „Comorile Pustiei”, Ed.
Metropol, București, 1995, p. 12-13.
16
S. Eusebii Hieronymi, Regulae Sancti Pachomii, în Operum Tomus II, Translatio Latina, în P.L., t. XXIII, Paris,
1845, col. 65.
17
Ibidem, col. 67.
18
Ibidem, col. 77.
 „Când moare un frate, întreaga obște îl va conduce. Nimeni nu va sta deoparte fără
consimțământul superiorului, nici psalmi nu va cânta fără să i se ceară, nici nu va adăuga alt
psalm la cel cântat mai înainte, dacă nu va avea acordul celui mai mare. Nu vor cânta doi
laolaltă în timp ce se jelește, nici nu vor purta mantale din pânză de in, nici nu va neglija careva
să răspundă psalmistului, ci vor fi uniți amândoi în mișcare și în armonia vocii” (trad. n.).
Regulile CXL,CXLI și CXLII indică psalmodierea, ca una dintre permanentele preocupări
ale fraților din mănăstire: „Et omnino nullus erit in monasterio, qui non discat litteras, et de
Scripturis aliquid teneat: qui minimum usque ad novum Testamentum et Psalterium. Ad
collectam, et ad psallendum et orandum nullus sibi occupationes inveniat, quibus se dicat
occupatum, quasi ire non possit. Et si in navi fuerit, et in monasterio, et in agro, et in itinere, et
in quolibet ministerio, orandi et psallendi tempora non praetermittat”19.
„Și nu va fi absolut nimeni în mănăstire care să nu învețe să citească și să rețină ceva
din Scripturi, cel puțin din Noul Testament și din Psaltire. Nimeni nu va inventa motive pentru
sine care să-l absolve de participarea la adunare, de psalmodiere sau rugăciune. Și, chiar de va
fi pe corabie, în mănăstire, la câmp, în călătorie sau la orice altă datorie, nimeni nu va neglija
timpul rugăciunii sau psalmodierii” (trad. n.).
Altă Regulă a Sfântului Pahomie: „La ora nouă, când mulțimea fraților este de părere să
se mănânce, se vor face trei închinăciuni, iar seara șase rugăciuni și se va cânta un psalm”20.
Mânăstirile de călugărițe, cunoscute ca fiind ale tabenesistelor, respectau aceleași
rânduieli ca cele ale monahilor, trăind însă de cealaltă parte a fluviului: „Iar dacă murea o
fecioară, celelalte fecioare care o înmormântau o duceau și o așezau lângă malul fluviului; de
aici frații o treceau cu corabia, împreună cu preotul și cu diaconul, purtând ramuri de măslin și
palmier. Și o conduceau cu cântări de psalmi pe cealaltă parte, înmormântând-o în mănăstire, în
gropnițele rânduite lor”21.
Cântarea psalmilor era deosebit de importantă, implicând o mare responsabilitate. Un fapt
destul de interesant întâlnim, la un moment dat, pe măsură ce citim din Viața sfântului:
„Plecând, fu întâmpinat de cortegiul funebru al unui adormit frate din mânăstirea aceea spre
care plecase. Și erau toți frații mânăstirii cântând ieșirea sufletului și dimpreună cu ei, părinții
și rudeniile celui adormit…Și s-au oprit frații care cântau dimpreună cu lumenii, până ce a sosit
el. Venind și rugându-se, Sfântul a poruncit să nu se mai cânte înaintea lui și, făcând să i se
aducă hainele fratelui celui adormit, a poruncit să le ardă înaintea tuturor. Și arzând acestea,
porunci ca trupul să fie ridicat și înmormântat fără cântări…Dacă-i cântați, el se va face părtaș
mai multor munci, căci se va cere socoteală celui pentru care se cântă, deoarece n-a ajuns să
merite puterea psalmilor…Vă îndemn de aceea să-l îngropați fără psalmi, pentru ca astfel să-i
ușurați pedeapsa ce va să vie…Dacă mă asculta când deseori l-am ocărât, n-ar fi ajuns aici”22.
Un alt episod, în legătură cu înmormântarea unui frate drept, înfățișează împreună-
cântarea monahului biruitor și a îngerilor, care au venit să-i însoțească sufletul către înaltul
cerului: „Găsindu-se ca la două mile depărtare de mânăstirea aceea, auzi un glas sfânt în aer și,

19
Ibidem, col. 78.
20
***Viața Fericitului Pahomie, trad, introd. și note de Nicolae, Mitropolitul Banatului, în col. „Comorile Pustiei”,
Ed. Metropol, București, 1995, p. 19.
21
Ibidem, p. 21; vezi și Paladie, Istoria lausiacă, XXXIX,…: „Și dacă murea o fecioară, celelalte fecioare o duceau
în convoi de înmormântare până la marginea fluviului unde o așezau. Iar frații de dincolo, veneau cu ramuri de
măslin și palmier ducând-o peste râu în cântări de psalmi și așa o îngropau în mormintele lor”.
22
Ibidem, p. 28-31.
ridicându-și ochii, văzu sufletul suferindului frate psalmodiind împreună cu sfinții îngeri și
condus spre fericita viață a lui Dumnezeu”23.
Evagrie Ponticul (345-399), altă personalitate a monahismului, s-a născut la Ibora, în
Pont. A fost hirotesit citeț de către Sfântul Vasile cel Mare, primind hirotonia întru diacon de la
Sfântul Grigorie de Nazianz. Era înzestrat cu un deosebit de frumos talent oratoric, având studii
teologice și filosofice. S-a retras în Munții Nitriei și în pustiul scetic, unde a fost vizitat, printre
alții și de Sfântul Ioan Casian. În scrierile sale, Evagrie a făcut referiri la psalmodiere24.
Lucrarea De oratione, LXXXII și LXXXIII, deși se află între scrierile lui Nil de Ancyra,
este considerată ca fiind a lui Evagrie. Amintește de cântarea înălțătoare a psalmilor în
mănăstire: „Proseucou epieikwv, kai ataracwv, kai yalle sunetwv kai euruqmwv, kai esh
wv neossov aetou en uyei airomenov. H men yalmwdia ta paqh kateunazei, kai thn
ukrasian tou swmatov hremein apergazetai. H de proseuch energein paraskeuazei ton
noun thn idian energeian”25.
„Rugați-vă cu moderație și calm și cântați psalmi cu înțelegere și cu măsură adecvată și
vă veți înălța asemenea unui vultur tânăr. Psalmodierea domolește patimile și le adoarme și
ațâțările trupului le potolește. Rugăciunea pregătește mintea să-și îndeplinească, așa cum se
cuvine, activitatea ei” (trad. n.).
În Tratatul Practic, XV, (Contra celor opt gânduri) este prezentată, în stil poetic, „rețeta”
rugăciunii duhovnicești. Psalmodierea, alături de răbdare și milă, este domolitoarea mâniei
pierzătoare: „Prov touv oktw logismouv : ”Noun men planwmenon isthsin anagnwsiv kai
agrupnia kai proseuch epiqumian de ekflogoumenhn marainei peina kai kopov kai
anacwrhsiv: qumon de katapauei kukwmenon yalmwdia kai makroqumia kai eleov: kai
tauta toiv proshkousi cronoiv te kai metroiv ginomena: ta gar ametra kai akaira
oligocronia: ta de oligocronia blabera malon kai ouk wfelima”26.
„Cititul, privegherea (agrupnia) și rugăciunea concentrează mintea cutreierătoare.
Foamea, truda și singurătatea înăbușește dorința arzătoare. Psalmodierea, răbdarea și mila
rețin mânia fierbătoare. Și acestea sunt pentru a fi practicate la timpul potrivit și cu bună
cuviință, pentru că ceea ce este prea mult și nepotrivit nu durează, iar ceea ce nu durează este
mai mult periculos decât benefic” (trad. n.).
Paladiu sau Paladie (363-425), episcop de Elenopolis, s-a născut în Galatia. Era prieten al
Sfântului Ioan Gură de Aur și ucenic al lui Macarie și al lui Evagrie Ponticul. Scrierea lui
Paladie, Istoria Lausiacă sau Levsaicon, numită așa după numele lui Lausus, șambelanul
împăratului Teodosie al II-lea, alcătuită spre 419-420, prezintă pildele unor îndelungate strădanii
duhovnicești ale unor personalități de spiritualitate filocalică monahală din pustiul Egiptului,
Palestinei, Mesopotamiei sau al Siriei, în cursul secolului IV. Deșertul este locul de reîntregire
spirituală și de refacere a armoniei dintre Dumnezeu și om, dintre om și natură, acea menținere și
păstrare nealterată a purității ortodoxiei27.
Historia Lausiaca VII, Vita abbatis Arsisii, evocă viața și ocupațiile monahilor din
singurătatea pustiei. Bineînțeles, cântarea psalmilor era obișnuința zilnică la rugăciune: „Pantev
de outoi oqonhn ergazontai taiv cersin eautwn, wv einai touv pantav anendeiv. Kai thv

23
Ibidem, p. 32.
24
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 430-438.
25
S.P.N. Nili Abbas, De oratione LXXXII, LXXXIII, în P. G., t. LXXIX, Paris, 1865, col. 1185.
26
Evagrie Ponticul, Tratatul Practic XV, în col. „Sources Chretiennes”, No. 171, trad. și comentariu de A.
Guillaumont și C. Guillaumont, Edit. du Cerf, Paris, 1971, p. 536-538.
27
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 452-456.
esperav katalaϐoushv estin estanai kai akouein af: ekasthv monhv umnouv kai yalmouv
tw Cpistw adomenouv, kai proseucav eiv ouranouv anapempomenav, wv nomisai tina
metarsion en tw thv trufhv paradeisw metoikisqhnai. Thn de ekklhsian Saϐϐatw kai
Kuriakh katalamϐanousi monon. Oktw de eisin presϐuteroi afhgsumenoi tauthv thv
ekklhsiav: en h, mecriv ou zh o prwtov presϐuterov, oude eiv twn allwn ou prosferei, ou
dicazei, ouc omilei, all:en hsucia autw sugkaqezontai monon”28. Părintele Profesor
Dumitru Stăniloae a tradus textul în felul următor: „Toți aceștia lucrează pâine cu mâinile, încât
nu atârnă de alții. Pe la ora a treia d. a. se aud răspândindu-se din fiecare chilie psalmodieri, de
parcă te înalță în rai. Iar în biserică intră numai Sâmbăta și Duminica. În biserică sunt opt
preoți. Până ce este în viață întâiul preot, nici unul nu slujește sau nu vorbește sau nu judecă, ci
stau numai alături de el în liniște”29. Un amănunt important: „Acest Arsisie și mulți alți bătrâni
împreună cu el, pe care noi i-am văzut, erau contemporani cu fericitul Antonie (+ 355). Între ei
povesteau că l-au cunoscut și pe Amun Nitriotul, al cărui suflet l-a văzut Antonie luat și condus
în cer de către înger”30.
Cântarea psalmilor era neîntreruptă la rugăciune. Nimic nu distrăgea atenția celui ce
psalmodia, nici măcar durerea fizică. Iată ce descoperim în Historia Lausiaca CVI, Vita abbatis
Elpidii: „Zhsav gar eikosi kai pente eth, ta saϐϐata kai tav Kuriakav metelamdane
monon...Touton pote ton Elpidion ton ontwv th elpidi xaironta, kai dia ton Criston th
qliyei upomenonta, yallonta en nukti, sumyallontwn hmwn autw, skorpiov eplhxen: ov
pathsav autou, oude metesth thv tou schmatov stasewv, tosouton th upomonh aloghsav
thv kata ton skorpion odunhv”31. Traducerea acestui pasaj aparține aceluiași Părinte Profesor,
amintit mai sus: „Trăind douăzeci de ani, mânca numai sâmbetele și duminicile, iar nopțile
stătea treaz și psalmodia…Pe Elpidie, cântând odată noaptea și noi cântând împreună cu el, l-a
mușcat un scorpion. Călcându-l pe acesta, nu și-a schimbat chipul stării sale, nesocotind
durerea pricinuită de scorpion”32.
Și Marele Antonie cânta psalmi la rugăciune, după cum se adeverește din următoarele
texte, traducerea în românește, înduhovnicită, apropiind pe cititor de epoca marilor sihaștri:
„Antonie cântă un psalm, pe care îl cunoștea, de douăsprezece ori și apoi spuse de douăsprezece
ori o rugăciune, pentru a pune la probă pe Pavel”33.„Egeirontai palin, kai poiei dwdeka
proseucav, kai dqdeka yallei yalmtuv. Kai meta tav proseucav kaqeudousi mikron tou
prwtou upniou: kai palin egeirontai yallein apo mesonuktiou ewv hmerav...Wv oun ide
ton geronta o megav Antwniov eiv panta proqumwv autw epakolouqhsanta eiv thn thv
aschsewv politeian : palin legei autw : Ide, adelfe, ean dunasai kaq hmeran outwv,
meinon met emou”34(Antonie ,,se scoală și face iar douăsprezece rugăciuni și cântă
doisprezece psalmi. Apoi dormi puțin din primul somn și iar se sculă și cântă psalmii de la

28
Palladii Helenopolitani Episcopi, Historia Lausiaca VII, Vita abbatis Arsisii, în P.G., t. XXXIV, Paris, 1903, col.
1020.
29
Idem, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 24-25.
30
Ibidem, p. 25. Conform explicațiilor traducătorului, textul acestei scrieri a lui Paladie s-a contopit, după o perioadă
de cincizeci de ani, cu cel scris în 400 de către Timotei din Alexandria, numit Historia Monachorum, lucru ce a
permis unele adaptări sau adaosuri ale copiștilor, aplicabile pentru nevoile lor.
31
Idem, Vita abbatis Elpidii, CVI, în P.G., t. XXXIV, Paris, 1903, col. 1213.
32
Idem, Istoria Lausiacă (Lavsaicon)..., p. 102.
33
Ibidem, p. 57.
34
Idem, Vita abbatis Pauli Simplicis, XXVIII, în P.G., t. XXXIV, Paris, 1903, col. 1082.
miezul nopții, până la ziuă. Văzându-l pe bătrân urmându-l cu râvnă în viețuire, îi zice: De poți
fi așa în fiecare zi, rămâi cu mine”)35.
Din Historia Lausiaca XXXII, De Erone, deducem că psalmii, fiind atât de des recitați la
rugăciune și cântare, au ajuns să fie cunoscuți pe de rost de către călugării osârduitori: „Apeicen
de hmwn h Skhtiv tessarakonta shmeioiv. Hmeiv deuteron beϐrwkamen, kai triton
epiomen udwr, Ekeinov de mhd olwv geusamenov pezov badizwn apesthqizen yalmouv
dekapente, epeita ton megan, eita thn prov Eϐraiouv Epistolhn, eita Hsaian kai merov
Ieremiou twn profhtwn, eita Loukan ton euaggelisthn, epeita tav Paroimiav”36 („Schitul
era departe de noi, ca la patruzeci de stadii. În aceste patruzeci de stadii, noi am mâncat de
două ori, iar de trei ori am băut apă, câtă vreme acela n-a gustat nimic și mergând pe jos, rostea
din amintire cincisprezece psalmi, apoi psalmul cel mare și după aceea Epistola către Evrei și
apoi pe Isaia și o parte din Ieremia și după aceea Evanghelia lui Luca și Proverbele”)37.
Isidor Pelusiotul (360-435) sau Isidor de Pelusa, preot de prestigiu cu aleasă trăire
monahală, ucenic indirect al Sfântului Ioan Gură de Aur, este autorul unei remarcabile colecții de
scrisori (aproximativ 2012) edificatoare pentru trăirile lui spirituale38.
Epistolarum Libri Prima, 90, relatează despre cântarea femeilor în biserică, cântare
separată de cea a bărbaților. Ulterior, ca rezultat al comportamentului lor duplicitar, femeilor
respective li s-a interzis cântarea în biserică: „Tav en ekklhsiaiv fluariav katapausai
boulomenoi oi tou Kuriou apostoloi, kai thv hmwn paideutai katastasewv, yallein en
autaiv tav gunaikav sunetwv sunecwrhsan. All panta eiv tounantion etraph ta qeofora
didagmata, kai touto eiv eklusin kai amartiav upoqesin toiv pleiosi gegone. Kai
katanuxin men ek twn qeiwn umnwn ouc upomenousi : th de tou melouv hduthti eiv
ereqismon paqhmatwn crwmenoi, ouden authn ecein pleon twn epi schnhv asmatwn
logizontai. Crh toinun, ei melloimen tot w Qew areskon zhtein, kai to koinh sumferon
poiein, pauein tautav kai thv en ekklhsia wdhv, kai thv en polei monhv, wv
Cristokaphlouv, kai to qeion carisma misqon apwleiav ergazomenav”39.
„Apostolii Domnului, care au vrut să pună capăt vorbelor de clacă în biserică și care au
fost dascălii noștri în buna învățătură, cu înțelepciune au permis femeilor să cânte acolo psalmi.
Dar, așa cum s-a pervertit orice învățătură dumnezeiască, tot așa, acest lucru devenise prilej de
păcat și nepăsare pentru majoritatea poporului. N-au simțit nici un fel de remușcare în
ascultarea imnelor divine, ci mai mult au abuzat de dulcețea melodiei ca să-și ațâțe pasiunea,
crezând că nu sunt mai bune decât cântecele de pe scenă. Așadar este necesar – dacă vom căuta
ce este plăcut lui Dumnezeu și să facem ceea ce este spre binele tuturor – să oprim aceste femei,
atât de la cântarea în biserică, cât și de la hoinăreala prin oraș, pentru că s-au comportat ca
niște hangițe (față de Hristos), prefăcând harul în răsplata nenorocirii” (trad. n.).
Toate obiceiurile păgâne de la ospețe, de la petreceri cu fast sau banchete, erau atât de
îndepărtate de moralitatea creștină, încât Biserica îndemna continuu pe credincioșii săi să nu
participe la acestea, după cum se arată în Epistolarum Libri Prima, 456 – Palladio Diacono.
Adevăratele ospețe erau agapele sau mesele frățești, unde se cântau cântările sfinte și se petrecea
cu moderație cuvenită: „Kwmov estin, w filothv, mequstikov aulov, egcronizontov oinou,

35
Idem, Istoria lausiacă (Lavsaicon)..., p. 57.
36
Idem, De Erone, XXXII, în P.G., t. XXXIV, Paris, 1903, col. 1091.
37
Idem, Istoria lausiacă (Lavsaicon)..., p. 64.
38
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 458-460.
39
S. Isidori, Pelusiotae, Epistolarum Libri Prima, 90, în P.G., t. LXXVIII (Tomus unicus), Paris, 1864, col. 244-
245.
ereqizwn thn hdupaqeian, kai qeatron aschmon poiwn to sumposion, kumϐaloiv tisi kai
organoiv apathv kataqelgwn touv daitumonav : ov exw sthsein thv basileiav touv
crwmenouv autw gegraktai, wv epistasai”40.
„Un chef, dragul meu prieten, este intoxicarea tibiilor (aulelor), împreună cu vinul mult,
care ațâță la senzualitate și face din petrecere teatru rușinos, care amăgește oaspeții cu
chimvale și alte instrumente ale înșelăciunii. Este scris că cei care participă la aceasta stau
înafara împărăției, după cum se știe” (trad. n.).
Isidor, în Epistolarum Libri Secunda, 176 – Isidoro Diacono, încearcă să lămurească
problema instrumentelor muzicale de la Templul iudaic, care au fost permise în cultul biblic, ca
și jertfele sângeroase, tocmai din pricina neputinței acelor oameni de a se exprima altfel în raport
cu divinitatea. De aceea, în Legea Noului Testament și în lumina harului dumnezeiesc, jertfele
sângeroase și instrumentele Legii vechi nu își mai au rostul inițial: „Ei qusiwn kai aimatwn
hnesxeto ti Qeion dia thn twn antrwpwn to thnikade nhpiothta, ti qaumazeiv ei kai
mousikhv dia kiqarav kai yalthriou teloumenhv, thv, wv fasi tinev, ta paqh ta yucika
qerapeuoushv, kai luphn men katapraunoushv, qumon d: exhmeroushv, kai ta penqh
dia twn dakruwn koufizoushv; Polloi gar, wv fasi, dakrusai karterhsantev, eiv diafora
paqh enepeson”41.
„Dacă Cel Sfânt a tolerat sângele și sacrificiul din cauza copilăriei oamenilor din
vremea aceea, de ce te miri că s-au folosit chitara și psaltirea, care, după cum zic unii, vindecă
pasiunile sufletului și alină durerea, înmoaie mânia și ușurează necazul prin lacrimi. Pentru
mulți, așa cum zic ei, prin înăbușirea lacrimilor au cedat diverselor chinuri” (trad. n.).
O lucrare deosebit de importantă pentru istoria cântării primare este Apophthegmata
Patrum sau Apophthegmele Părinților, care reprezintă „o colecție de cuvinte, aforisme, uneori
mai scurte, alteori mai dezvoltate ale Sfinților Părinți egipteni, împreunate, deseori, cu
evenimentele sau faptele deosebite din viața acestora”. Este, de asemenea, „o mină de informații
și de înțelepciune religioasă pentru monahul și pentru credinciosul de orice nivel și de
oriunde”42. Nu se cunoaște autorul. Circulând sub formă orală în veacul al IV-lea, a fost fixată în
scris la sfârșitul secolului V.
În capitolul De sancto Epiphanio episcopo Cypri, 3, se spune că Sfântul Epifanie a certat
pe niște frați care au neglijat rugăciunea și cântarea de la anumite ceasuri ale zilei, apreciind că
adevărata viață monahală înduhovnicită presupune rugăciunea și cântarea continuă lui
Dumnezeu: „Edhlwqh tw makariw Epifaniw tw episkopw Kutrou para tou aϐϐa thv monhv
hv eicen en Palaistinh, oti Eucaiv sou ouk hmelhsamen tou kanonov hmwn, alla meta
spoudhv kai thn trithn kai thn ekthn kai thn ennathn epiteloumen. O de katagnouv
autwn, edhlwsen autoiv legwn, oti Faneroi este amelountev apo thv euchv. Dei gar ton
alhqinon monacon adialeiptwv ecein thn euchn kai thn yalmwdian en th kardia autou”43.
„I s-a explicat sfântului Epifanie, episcop de Cipru, de către starețul mânăstirii, pe care
l-a avut în Palestina: În concordanță cu sfaturile voastre, nu ne-am abătut de la reguli, ci cu
strădanie le-am înlăturat pe a treia, a șasea și a noua. Oricum, Epifanie i-a corectat și i-a
lămurit, zicând: Se vede că neglijați celelalte ceasuri ale zilei, când vă opriți de la rugăciune,
pentru că adevăratul călugăr are rugăciunea și psalmodia în inimă, fără încetare” (trad. n.).

40
Ibidem, col. 433.
41
Ibidem, col. 627.
42
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 471-472.
43
***Apophthegmata Patrum, De sancto Epiphanio episcopo Cypri, 3, în Appendix ad Palladium, în P.G., t. LXV,
Paris, 1864, col. 164.
 Apophthegmata Patrum, De abbate Joanne Colobo sive Curto, 35, precizează că monahii
se îndeletniceau cu lucrarea pământului pentru traiul zilnic, cu convorbirile de întărire spirituală
și, după ce isprăveau cu toate acestea, se dedicau meditației și cântării de psalmi: „Elegon peri
autou tou aϐϐa Iwannou, oti wv hrceto ek tou qerouv, h paraϐallwn gerousin, eiv thn
euchn kai eiv thn melethn kai eiv thn yalmwdian escolazen, ewv ou apokatestaqh o
logismov autou eiv thn taxin thn arcaian”44.
„S-a spus despre același avva Ioan că, după ce se întorcea de la seceriș sau de la
întâlnirea cu bătrânii, punându-și ordine în minte (resemnându-se), se dedica rugăciunii,
meditației și psalmodierii” (trad. n.).
Apophthegmata Patrum, De abbate Serapione, I, relatează o întâmplare interesantă a avei
Serapion, petrecută alături de o femeie desfrânată, într-unul din satele egiptene ale timpului.
Venind seara la ea, bătrânul a început să se roage stăruitor lui Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor acelei femei. Remușcată până la lacrimi și impresionată de recitarea psalmilor de
pocăință și a scrierilor sfinte, desfrânata s-a lepădat de viața ușoară pe care o trăise până atunci și
s-a retras în una din mânăstirile pustiului, îmbrățișând viața monahală: „Hlqe pote o aϐϐav
Serapiwn parercomenov dia kwmhv tinov thv Aiguptou : kai eide tina pornhn estwsan
eiv to kellion authv : kai eipen auth o gerwn : Prosdokhson me oye : qelw gar elqein
prov se, kai poihsai thn nukta tauthn eggista sou. H de apokriqeisa, eipe : Kalwv, aϐϐa.
Kai htoimasqh, kai estrwse thn klinhn. Oyiav de genomenhv, hlqen o gerwn prov authn,
kai eiseltwn eiv to kellion, legei auth: Htoimasav thn klinhn; H de eipe : Nai, aϐϐa. Kai
ekleise thn quran, kai legei auth : Meinon oligon, epeidh nomon ecomen, ewv ou poihsw
auton. Kai hrxato o gerwn thv sunaxewv autou : kai arxamenov to yalthrion, kata
yalmon epoiei euchn, deomenov tou Qeou uper authv, opwv metanoish kai swqh. Kai
eishkousen autou o Qeov. Kai esthken h gunh camai. O de gerwn arxamenov tou
Apostolou, eipe polu ex autou : kai outwv eplhrwse thn sunaxin. Katanugeisa oun h
gunh, kai nohsasa oti ou di amartian hlqe prov authn, al lina swsh authv thn yuchn,
prosepesen autw, legousa : Poihson agaphn, aϐϐa, kai opou dunamai euaresthsai tw
Qew, odhghson me”45.
„Odată, Avva Serapion trecea printr-un anume sat egiptean și a văzut o desfrânată,
stând în odaia ei și bătrânul i-a spus: Așteaptă-mă deseară; vreau să vin să petrec noaptea
lângă tine. Ea a răspuns: Foarte bine, Avva. Și s-a aranjat și a pregătit patul. Când s-a înserat,
a venit la ea bătrânul, a intrat în odaia ei și a întrebat-o: Ai pregătit patul? Iar ea a răspuns:
Da, Avva. El a închis ușa și i-a zis: Așteaptă puțin, am o datorie de plinit mai întâi. Deci
bătrânul și-a început rânduiala și, începând Psaltirea, spunea o rugăciune după fiecare psalm,
implorându-L pe Dumnezeu pentru ea, fiindcă se căiește și poate fi salvată. Și Dumnezeu l-a
auzit. Și femeia tremura și se ruga lângă bătrân și, după ce bătrânul a terminat toată Psaltirea,
femeia a căzut la pământ. Apoi bătrânul a început Apostolul, recitând o mare parte din el, așa
terminându-și rânduiala. Femeia a fost cuprinsă de remușcări, dându-și seama că nu a venit la
ea să păcătuiască, ci să-i salveze sufletul și căzând înaintea lui, a zis: Fie-ți milă, Avva, condu-
mă acolo unde pot să-I mulțumesc lui Dumnezeu” (trad. n.).

44
Idem, De abate Joanne Colobo sive Curto, 35, în Appendix ad Palladium, în P.G., t. LXV, Paris, 1864, col. 216.
45
Idem, De abbate Serapione, I, în Appendix ad Palladium, în P.G., t. LXV, Paris, 1864, col. 413-416.
 Cântarea veacului al IV-lea în lumina învățăturii capadociene
Ca rezultat al Edictului de la Milano (313) putem menționa apariția de facto a unor
adevărate școli teologice muzicale, rod al înțelepciunii și trudei luminaților ierarhi ai timpului,
precum și a ucenicilor acestora. Între aceste „școli” de credință și creație muzicală se aflau cele
din Capadocia, Palestina, Antiohia și alte regiuni din Asia Mică. Dintre Părinții capadocieni
amintim pe Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa.
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) s-a născut într-o familie creștină, părinții săi fiind
Vasile și Emilia. Se cunoaște și numele bunicii sale, Macrina. Dintre cei zece copii ai familiei,
cinci sunt cunoscuți ca sfinți: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru de Sebasta, Naucratios și
Macrina. Încă din copilărie, toți au fost instruiți pentru cântarea psalmilor46.
Cu privire la muzică, întâlnim pasaje de mare valoare în opera exegetică și epistolară a
Sfântului Vasile: în Comentariile la Psalmii I, XXVIII, XXIX, XXXII, în Epistola a II-a Către
prietenul Grigorie și în Epistola CCVII, Către clericii din Neocezareea; de asemenea, referiri la
muzică găsim și în Comentariul la profetul Isaiia, în tratatul Despre Sfântul Duh sau în omiliile
pedagogice și etice – Către tineri, Împotriva celor ce se îmbată. Printre cele ce dorește să
evidențieze Sfântul Vasile, se află beneficiul psalmodierii, muzica adevărată, semnificația și rolul
instrumentelor muzicale din vremea sa. Sfântul Vasile enumeră mai multe feluri sau moduri ale
cântării melodioase a psalmilor și imnelor Bisericii primare.
Omilia la Psalmul I. I, este o adevărată introducere pentru cartea Psalmilor: „Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare (I Tim. 3, 16). De aceea a fost scrisă de
Duhul pentru toți oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obștesc al sufletelor,
tămăduirea pentru propria noastră boală. Că spune Scriptura: Tămăduirea va pune capăt
marilor păcate. Altele ne învață Profeții, altele Cărțile istorice, altele Legea și altele felul de
sfătuire al Proverbelor. Cartea Psalmilor, însă, cuprinde ce este folositor din toate: profețește
cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viață, ne învață cele pe care
trebuie să le facem. Și, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de
învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește. Tămăduiește rănile vechi
ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel bolnav și
păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală – într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu
putință, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viața oamenilor; și face aceasta cu
seducție măsurată și cu dulceață, sădind în suflet gând plin de înțelepciune”47.
De aici reiese că psalmodierea are rol tămăduitor, întrucât vindecă tot felul de răni –
sufletești și trupești. Sfânta Scriptură, susține ierarhul, este insuflată cu puterea Duhului de către
Dumnezeu, cu care putere alină bolile și patimile; este „spital obștesc al sufletelor”, de unde
primește medicație orice bolnav. În înțelepciunea Sa divină, Dumnezeu a rânduit ca Duhul Sfânt
să învețe pe credincioși psalmodierea: „Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de
îndrumat spre virtute și că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul viețuirea cea
dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceața
melodiei, să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură; face la fel ca doctorii cei
înțelepți: aceștia adeseori ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără
poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii

46
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viața Sfintei Macrina, 3, în P.G., t. XLVI (Tomus Tertius), Paris, 1863, col. 961-
964.
47
Sf. Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul I, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol 17,
trad., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1986, p. 183.
armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau cei care sunt cu totul
tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt își instruiesc sufletul. Că nu a plecat de la
biserică cineva din cei mulți și trândavi păstrând cu ușurință în minte vreo poruncă apostolică
sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă și acasă și le fredonează și în piață. Dacă unul,
din cei care se sălbăticesc cumplit din pricina mâniei, intră în biserică, ei bine, când începe să
se cânte psalmul, atunci, datorită melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită”.
Sfântul Vasile reliefează scopul pașnic, de liniștire sufletească al psalmodierii, liniște care
face să ne apropiem de Dumnezeu - Care este iubire - prin iubire, rodul cântării psalmilor.
Psalmodierea ferește de puterea demonică, îndepărteză orice temere, este nădejde de ajutor
dumnezeiesc pentru toți, este veselie și trăire înaltă a sufletului, după cum se spune în Omilia la
Psalmul I. II. Cântarea are întrebuințare liturgică, pentru că este glas al Bisericii lui Hristos:
„Da, psalmul este liniște a sufletelor, conducător al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia
gândurilor, înmoaie mânia sufletului și înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii,
unește pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiți. Cine se mai poate socoti vrăjmaș cu cel cu
care a înălțat același glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun:
dragostea. Cântatul împreună este ca un lanț care duce la unire, unește poporul în simfonia unui
singur cor. Psalmul pune pe fugă pe demoni și aduce pe îngeri în ajutor; este armă pentru frica
de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea
vârstei, mângâiere bătrânilor, găteală foarte potrivită femeilor. Psalmul populează pustiurile,
cumințește piețele; este carte elementară de învățătură pentru cei ce intră în viață, creștere
pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii;
psalmul înveselește sărbătorile, psalmul creează tristețea cea după Dumnezeu; psalmul scoate
lacrimă și din inimă de piatră; psalmul este lucrul îngerilor, viețuire cerească, parfum
duhovnicesc. Ce descoperire înțeleaptă a învățătorului, Care a meșteșugit ca odată cu cântarea
să învățăm și cele ce ne folosesc! De aceea se și întipăresc mai bine în suflete învățăturile.
Învățătura dată cu sila, de obicei nu rămâne; dar învățătura primită cu plăcere și cu bucurie se
fixează mai trainic în sufletele noastre. Ce nu poți învăța din psalmi? Toate sunt strânse ca într-
o mare vistierie în Cartea Psalmilor, pe care profetul a armonizat-o cu instrumentul muzical
numit psaltire, deși sunt multe instrumente muzicale. După părerea mea, profetul, inspirat de
Duhul, a arătat harul cel de sus care răsună în psaltire, pentru că dintre toate instrumentele
muzicale numai psaltirea își are cauza sunetelor în părțile de sus ale ei. La chitară și la liră
arama răsună de dedesubtul locului unde plectrul atinge coardele; psaltirea, însă, are cauzele
ritmurilor armonioase în partea de sus, ca și noi să căutăm a cugeta cele de sus și să nu ne
coborâm la patimile trupului din pricina dulceței melodiei. Socotesc, însă, că profetul, prin
construcția acestui instrument muzical, ne-a arătat, în chip adânc și înțelept, și aceea că
oamenii, care au sufletele bine constituite și armonioase, se urcă ușor la cele de sus”48.
Așadar, psaltirionul este instrumentul care sugerează căutarea lucrurilor înalte, Sfinții
Părinți folosind din plin această simbolistică. Tot ei au cercetat problema muzicii, observând
ideea binelui și răului, departe însă de vreo categorie estetică.
Omilia la Psalmul XXVIII, 7: „Ai psalmii, ai profeția, ai poruncile evanghelice, ai
predica Apostolilor! Limba ta să cânte psalmi, mintea ta să caute să afle înțelesul celor spuse în
cântări, ca să cânți și cu gura, dar să cânți și cu mintea”49.
Omilia la Psalmul XXIX, 1: „Alcătuirea trupului omenesc este în chip figurat psaltire
şi instrument armonic muzical pentru înălţarea de imne Dumnezeului nostru. Faptele trupului

48
Ibidem, p. 184-185.
49
Ibidem, p. 234.
nostru, care duc la slăvirea lui Dumnezeu, sunt psalmi, atunci cînd trupul, în armonie cu
raţiunea, ne face să nu săvârşim nimic distonant în mişcările noastre. Iar cântare este tot ce
ţine de contemplaţia înaltă şi de teologie. Deci psalmul este un text muzical, când este cântat
cu frumos ritm dintr-un instrument muzical aşa cum cer regulile armoniei; cântarea, însă, este
un text cântat melodios cu vocea, fără amestecul vreunui instrument muzical. Aşadar aici,
pentru că psalmul este intitulat «Psalmul cântării», socotim că psalmul acesta face aluzie la
fapta care trebuie să urmeze contemplaţiei”50.
Tot în această omilie vorbește despre armonia dumnezeiască ce potolește duhurile cele
rele: „Este, însă, și o armonie dumnezeiască și muzicală, nu aceea care are unele cuvinte ce
înveselesc auzul, ci aceea care potolește și îmblânzește duhurile cele rele, care supără
sufletele cele ușor de ispitit”51.
Rostirea psalmilor este la îndemâna oricui se roagă. Dar psalmii sunt alcătuirile sfinte
spre lauda lui Dumnezeu, deci mai presus de rugăciunea obișnuită. Prin cântare, rugăciunea
psalmului cântat se înalță mai presus de cuvinte, ajutată de armonia interioară a sufletului: „Nu
tot cel ce are în gură cuvintele psalmului cântă Domnului, ci cei care înalţă, din inimă curată,
cântările de psalmi. Toţi câţi sunt cuvioşi și păstrează dreptatea cea către Dumnezeu, toţi
aceia pot să cânte lui Dumnezeu psalmi în chip armonios, urmând ritmurile cele
duhovniceşti”52.
În continuare, Sfântul Vasile îndeamnă la curăția inimii, ce precede cântarea: „Se pare
că au în gura lor cântare de psalmi, dar nu cântă cu adevărat psalmi. Că psalmul acesta, pe
care îl tâlcuim, cheamă pe cel cuvios să cânte psalmi!...Curățiți-vă inimile, ca să rodiți cu
duhul, pentru ca, ajungând cuvioși, să puteți cânta cu pricepere psalmi Domnului”53.
În scrierile Sfântului Vasile descoperim referiri la multe instrumente muzicale: fluierul,
flautul, chitara, psaltirionul. Aceste instrumente pot fi folosite de creștini numai în sens
spiritual, pentru că în Biserică se execută cântarea cea nouă, spre înnoirea duhului cu
instrumentul trupului omului nou: „Fluierul este un instrument muzical care are nevoie de
suflare ca să poată scoate melodia. De aceea socot că orice profet se numește în chip figurat
fluier, din pricină că este pus în mișcare de Sfântul Duh”54.
Omilia la Psalmul XXXII: „Mai întâi trebuie să lăudăm pe Domnul în chitară, adică
să facem să fie armonioase lucrările pe care le facem cu trupul. Şi pentru că am păcătuit cu
trupul, când am făcut mădularele noastre roabe păcatului spre fărădelege, tot cu trupul
vom şi lăuda, folosindu-ne de el ca de un instrument muzical spre iertarea păcatului… lar
atunci, după mărturisire, eşti vrednic să cânţi lui Dumnezeu «în psaltire cu zece strune».
Dar trebuie mai întâi să săvârşeşti lucrurile prin trup, să le săvârşeşti în armonie cu
Dumnezeu Cuvântul, ca aşa să te urci la contemplarea celor spirituale. Poate că mintea, care
caută cele de sus, se numeşte psaltire, pentru că felul cum e construit acest instrument
muzical îşi are puterea sunetelor, în partea de sus. Faptele trupului aduc oarecum jos laudă
lui Dumnezeu; dar tainele care se vestesc cu mintea îşi au de sus pricinile, pentru că le
inspiră Duhul. Aşadar, cel care are ochii aţintiţi la toate poruncile si face din ele un fel de

50
Idem, Omilia la Psalmul XXIX, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, trad.,
introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1986, p. 236.
51
Ibidem, p. 236.
52
Ibidem, p. 239.
53
Ibidem, p. 240.
54
Ibidem, p. 244.
concert şi simfonie, acela cântă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu zece strune, pentru că zece
sunt şi poruncile cele generale, scrise la cea dintâi dare a legii”55.
„Cântați Domnului cântare nouă” (Ps. 32, 3). Adică, slujiți lui Dumnezeu nu întru
vechimea literei, ci întru înnoirea duhului. Cel care nu înțelege legea în chip trupesc, ci
cunoaște spiritualitatea ei, acela cântă cântare nouă. Da, vechimea și bătrânețea
Testamentului au trecut, iar pentru noi a urmat cântarea cea nouă și înnoitoare a învățăturii
Domnului, care înnoiește tinerețea noastră ca a vulturului (Ps. 102, 5), când stricăm pe omul
cel din afară și ne înnoim din zi în zi. Cel care tinde spre cele dinainte ajunge mereu, mereu
mai nou. Deci, cel care ajunge mereu mai nou, acela cântă lui Dumnezeu cântare mai nouă”56.
Ca și Tertulian (De corona XI), Sfântul Vasile îi aseamănă pe creștini cu ostașii lui
Hristos în lupta cu păcatul: „Ca niște ostași buni, după victoria lor împotriva dușmanilor,
înălțați imne pricinuitorului victoriei…Strigătul de biruință este un strigăt nearticulat, scos
laolaltă de cei ce luptă în război. Așadar, cântați într-un glas, într-o suflare și în unirea prin
dragoste”57.
Psalmii se potrivesc cel mai bine creștinilor pentru viața lor cumpătată, caracterizată de
post și rugăciune, ca pregătitoare ale cântării.
Omilia la Psalmul LIX, 2: „Nu s-a scris, deci, psalmul acesta pentru iudeii de atunci, ci
pentru noi, care ne vom schimba, schimbând închinarea la mai mulți dumnezei cu buna credință,
rătăcirea idolilor cu cunoașterea Celui Ce ne-a făcut, pentru noi care am preferat cumințenia
cea după lege în locul plăcerii celei fără de lege, care am schimbat flautele, dansurile și beția cu
cântarea de psalmi, cu postul și cu rugăciunea”58.
În Omilia la Psalmul CXIV, 1, vorbește despre obiceiul creștinilor de a se aduna noaptea
în biserică pentru priveghere. Privegherea consta în rugăciuni, citiri din scrierile sfinte și cântarea
imnelor religioase: „Ați venit de cu vreme, de la miezul nopții, în acest sfânt locaș al
mucenicilor, ca să îmblânziți cu cântări pe Dumnezeul mucenicilor și ați rămas până la amiaza
acestei zile, așteptând sosirea mea. Gata vă este plata voastră, a celor care ați preferat cinstea
mucenicilor și slujba lui Dumnezeu în locul somnului și a odihnei… Și ca să nu vă țin prea mult
și să vă obosesc, vă voi vorbi puțin despre psalmul pe care îl cântați când am venit…Care erau,
dar, cuvintele pe care le cântați ? - Iubit-am, că va auzi Domnul glasul rugăciunii mele”59.
Un loc deosebit în cadrul operei Sfântului Vasile îl ocupă lucrările ce se referă la viața
monahală. Acestei vieți îngerești în trup i-a dedicat un plan de Reguli, pentru organizarea
spirituală din cadrul mânăstirilor. Putem afirma că Regulile au fost inspirate din perioada pe care
Sfântul Vasile a petrecut-o printre anahoreții care îmbrățișaseră rânduielile Sfântului Antonie cel
Mare și ale Sfântului Pahomie.
Regulile Mari XXXVII, 2: „Dar fiindcă unii, sub pretextul rugăciunilor și psalmodiei
părăsesc muncile, trebuie să se știe că pentru fiecare dintre oricare alte lucruri există timp
propriu, după Eclesiast (3.1), care spune: Orice lucru își are timpul lui. Pentru rugăciune însă și
pentru psalmodie, ca și pentru multe altele, este potrivit tot timpul, așa încât (putem) să lăudăm
pe Dumnezeu, în momentul când mișcăm mâinile noastre spre lucru, câteodată și cu limba, când
aceasta ar fi cu putință, dar mai ales este folositor pentru edificarea credinței; iar dacă astfel
(cu limba) nu se poate, atunci să lăudăm pe Dumnezeu cum spune Scriptura, cu psalmi, cu laude

55
Ibidem, p. 246.
56
Ibidem, p. 246.
57
Ibidem, p. 249.
58
Ibidem, p. 327.
59
Ibidem, p. 339.
și cu cântări duhovnicești (Colos. 3, 16), în inima noastră și să ne plinim rugăciunea în timpul
lucrului; aceasta se va face dacă mulțumim Aceluia care ne-a dat puterea mâinilor pentru lucru
și înțelepciunea minții spre înălțarea cunoașterii, și Celui care ne-a dăruit materia, atât aceea
din care se fac instrumentele, cât și aceea ce servește artelor, pe care tocmai le practicăm; și
dacă ne rugăm ca lucrurile mâinilor noastre să urmărească scopul de a plăcea lui
Dumnezeu”60.
Regulile Mari XXXVII, 3-5: „Astfel: Utrenia s-a hotărât (ca să ne aducem aminte) ca
primele mișcări ale sufletului și ale cugetului nostru să fie consacrate lui Dumnezeu și să nu
luăm nici o altă grijă asupra noastră, înainte de a ne fi desfătat în cugetul nostru (cu gândul) la
Dumnezeu, precum scrie (Scriptura): La Dumnezeu am cugetat și m-am bucurat (Ps. 76, 4); nici
corpul să nu-l mișcăm spre lucru înainte de a face ceea ce s-a zis: căci către Tine îmi îndrept
rugăciunea, Doamne; și dimineața vei auzi glasul meu: dimineața voi sta înaintea Ta și voi
aștepta (Ps. 5, 2-3). Și iar ora a treia (s-a hotărât) ca să ne ridicăm din somn pentru rugăciune și
să-i adunăm pe frați, măcar că sunt împărțiți unii la un lucru, alții la altul; și toți să ne aducem
aminte de darul Duhului care pe la ora a treia s-a dat Apostolilor, și astfel toți să I se închine cu
o inimă și să devină vrednici să primească și ei sfințenia și să ceară de la El îndrumare și
învățătură spre cele de folos, după (exemplul) celui care a zis: Inimă curată zidește întru mine,
Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele; nu mă lepăda de la fața Ta și
Duhul Tău Cel Sfânt nu-l lua de la mine; dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor
mă întărește (Ps. 50, 12-14)… Am socotit că și la ora a șasea este necesară rugăciunea, după
exemplul sfinților care spun: Seara și dimineața și la amiază mă voi ruga și voi striga și El va
auzi glasul meu (Ps. 54, 18), și ca să scăpăm și de atacul demonului de amiază (Ps. 90, 6), să
zicem tot la acest timp psalmul al nouăzecilea. Iar ora a noua ni s-a dat ca necesară pentru
rugăciune de către înșiși Apostolii, în Fapte, unde se învață că Petru și Ioan s-au suit la templu
la ora rugăciunii a noua (Fapte 3, 1). Iar terminându-se ziua, să mulțumim (lui Dumnezeu)
pentru toate câte ne-a dat în această zi sau pentru cele pe care le-am săvârșit bine, și să
mărturisim ceea ce n-am îndeplinit, ori de am săvârșit vreun păcat cu voie sau fără voie sau
chiar din neștiință, cu cuvântul sau cu fapta sau în însăși inima noastră, cerând pentru toate
mila lui Dumnezeu prin rugăciune… Și iar, când începe noaptea, să ne rugăm ca odihna să ne
fie netulburată și liberă de închipuiri fantastice; și la această oră să se zică neapărat psalmul
nouăzeci. Iar Paul și Sila ne-au arătat că și la miezul nopții trebuie să ne rugăm, precum istoria
Faptelor relatează, spunând: Iar la miezul nopții, Paul și Sila preamăreau pe Dumnezeu (Fapte
16, 25). Și psalmistul la fel spune: În miezul nopții m-am sculat ca să Te slăvesc, pentru
judecățile dreptății Tale (Ps. 118, 62). Și iar trebuie să ne sculăm pentru rugăciune înainte de a
se lumina de ziuă, ca să nu ne prindă ziua în somn și în pat, după exemplul celui ce a spus: Ochii
mei s-au deschis înainte de a se lumina de ziuă, ca să meditez la cuvintele Tale (Ps. 118, 148).
Nici unul dintre aceste timpuri nu trebuie să fie neglijat de către aceia care s-au hotărât să
trăiască cu sârguință întru mărirea lui Dumnezeu și a lui Hristos Însuși. Eu însă cred că o
diversitate și varietate în rugăciuni și psalmodieri la orele hotărâte ar fi folositoare și pentru
faptul că, atunci când este monotonie, sufletul devine adesea neatent și oarecum distras; dar
schimbându-se și variind psalmodia și lecturile la fiecare oră, se înnoiește darul sufletului și se
împrospătează atenția”61.

60
Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 18, trad,
note și indici de Prof. Iorgu D. Ivan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1989, p. 278.
61
Ibidem, p. 278-280.
 În Epistola II – Către prietenul Grigorie (de Nazianz), paragraful II, Sfântul Vasile
vorbește despre acea bucurie a psalmodierii, precum și despre roadele ei, fericire experimentată,
probabil, în viața monahală din Pont: „Deprinderea evlaviei hrănește sufletul cu gândiri cerești.
Și ce lucru poate fi mai fericit decât să imiți, aici pe pământ, cetele îngerilor, care mânecă la
rugăciune încă din revărsatul zorilor și preamăresc pe Făcătorul lumii în laude și în cântece, iar
după ce soarele a ajuns să strălucească pornesc la muncă însoțind astfel pe om pretutindeni în
rugăciuni, punând în muncă imnuri de laudă, așa cum ai da gust mâncărurilor atunci când pui
în ele sare și mirodenii? Căci mângâierea imnurilor ne revarsă în suflet într-adevăr o stare de
adâncă seninătate și voioșie”62.
Epistola CCVII, Către clericii din Neo-Cezareea, paragraful III, amintește de cântarea
antifonală și responsorială întâlnită în Bisericile din toate regiunile acelei vremi: „Răspunzând la
acuza cântării în psalmi, prin care calomniatorii sperie îndeosebi pe oamenii mai simpli, iată ce
am de spus: obiceiurile care predomină azi în toate Bisericile lui Dumnezeu sunt asemănătoare
și se armonizează între ele. De cu noapte poporul se scoală să meargă la locașul de rugăciune,
unde cu oboseală, cu mâhnire și cu lacrimi stăruitoare, se mărturisește Domnului, apoi se ridică
să treacă de la rugăciuni la cântarea de psalmi. Aici, împărțiți în două cete, credincioșii cântă
pe rând psalmi, dând astfel mai multă tărie în meditare la cuvintele Scripturii și concentrându-și
în același timp atenția spre o mai statornică îndrumare a gândurilor și a simțămintelor. Apoi se
schimbă: se încredințează unuia grija de a începe cântarea și ceilalți îi răspundem. Astfel, după
ce am petrecut noaptea prin alternarea cântării cu rugăciunea, când lumina zilei începe să
lucească, tot poporul într-o gură și o inimă înălțăm spre Dumnezeu psalmul de mărturisire din
care fiecare ne însușim îndemnuri de pocăință (Ps. 50). Dacă din pricina acestor obiceiuri vă
separați de noi, atunci va trebui să vă separați și de egipteni, de locuitorii celor două Libii, apoi
de tebani, de palestinieni, de arabi, de fenicieni, de sirieni și de cei ce locuiesc pe țărmurile
Eufratului, cu un cuvânt, de toți cei cinstesc privegherile de noapte, rugăciunile și cântările în
comun”63.
În Omilia XXII, Către Tineri, Sfântul Ierarh îi învăța pe contemporani cum pot întrebuința
cu folos cântarea grecilor: „Acest lucru este însă, celor care n-au sufletul curățit, mai cu
neputință decât celui bolnav de ochi să privească soarele; iar curățirea sufletului, ca să spun pe
scurt și potrivit puterii voastre de înțelegere, se face prin disprețuirea plăcerilor simțurilor:
ochii să nu se desfete cu spectacolele prostești ale scamatorilor sau cu privirea trupurilor, care
bagă în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântece de rușine. Din
niște cântece ca acestea se nasc de obicei patimile, odrasle ale josniciei și ale umilirii; noi, însă,
trebuie să urmărim alte cântece, care sunt mai bune și ne fac mai buni, de acestea folosindu-se
și David, poetul sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul, după cum se spune, de duhul cel
rău. Se zice că și Pitagora, întâlnind niște oameni beți, care fuseseră la un ospăț, a poruncit
cântărețului din flaut, care mergea în fruntea lor, să schimbe cântecul (să schimbe melodia, să
facă o modulație) și să cânte un cântec doric; aceia, datorită cântecului, și-au revenit, au
aruncat coroanele și s-au dus acasă rușinați. Alții, la auzul cântecului din flaut (aulos), își ies
din minți, ca și coribantele și bacantele. Atât de mult poate să schimbe sufletul un cântec sănătos

62
Idem, Epistola II, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, trad., introd., note și
indici de Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu și Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1988, p. 119.
63
Idem, Epistola CCVII, 3, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, trad., introd.,
note și indici de Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu și Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 426.
sau un cântec desfrânat! De aceea trebuie să luați parte la această muzică la modă acum tot atât
de puțin ca și la orice altă faptă rușinoasă”64.
Curățirea sufletului se face, după cum spune Sfântul Vasile, disprețuind plăcerile celor
cinci simțuri. Simțul auzului poate perverti sufletul prin acele cântece de rușine, odrasle ale
josniciei și ale umilirii, care generează boală sufletească. În aceeași grea încercare a căzut și
regele Saul, pentru neascultarea de Dumnezeu. Cântecele bune, apreciază Sfântul Vasile, sunt
cele care ne fac mai buni, fiind folosite de David, poetul sfintelor cântări, atunci când l-a
vindecat pe Saul de duhul cel rău. Foarte interesantă este aluzia la etosul modurilor cântării
antice.
În Omilia VIII, Rostită în timp de foamete și secetă, Sfântul Vasile mustră pe cei care nu
găsesc plăcere în cântarea de la slujbele bisericești. Acest lucru se datorează grijilor de tot felul,
care îi cuprind pe credincioși în fața greutăților vieții. Cei care sunt imuni la supărările cotidiene,
copiii, au sufletele curate și, astfel, pot înălța cântare lui Dumnezeu: „În zadar sunt strigătele
celor ce se roagă! Se risipesc în aer! Pentru ce? Pentru că nici noi n-am auzit glasurile celor ce
ne roagă! Dar cum este cererea și rugăciunea noastră? Voi, bărbaților, afară de câțiva, vă
ocupați cu negustoria; iar voi, femeilor, slujiți bărbaților la lucrul lui mamona! Puțini sunt cu
mine și cu rugăciunea! Dar și aceștia se plictisesc, cască, se întorc adeseori și pândesc timpul
când își va termina cântărețul cântarea și când vor scăpa, ca dintr-o închisoare, din biserică și
de la îndatorirea rugăciunii. Cu noi în biserică sunt acești copilași, care și-au lăsat tăblițele la
școală și au venit să cânte aici împreună cu noi; iau necazul nostru drept recreație și joacă și
fac sărbătoare din nenorocirea noastră, pentru că au scăpat pentru puțină vreme de un dascăl
supărător și de grija lecțiilor”65.
Omilia a XIV-a, Împotriva celor care se îmbată, capitolul I, arată indignarea Sfântului
Ierarh față de comportamentul necuviincios al unor creștini care petreceau cu băutură, dansuri și
cântări profane, cu ocazia prăznuirii Învierii Domnului: „Niște femei nerușinate, uitând de frica
de Dumnezeu și disprețuind focul cel veșnic, într-o zi ca asta, când în amintirea Învierii
Domnului trebuia să stea în casă și să se gândească la ziua aceea, în care se vor deschide
cerurile, când Judecătorul ni se va arăta din ceruri, când vor fi trâmbițele lui Dumnezeu,
învierea morților, dreapta judecată și răsplata fiecăruia după fapta lui; deci, în loc să se
gândească la toate acestea, să-și curețe inimile de gânduri viclene, să-și spele cu lacrimi
păcatele de mai înainte și să se pregătească pentru întâmpinarea lui Hristos în ziua cea mare a
arătării Lui, au scuturat jugul robiei lui Hristos, au aruncat de pe cap broboada bunei-cuviințe,
au disprețuit pe Dumnezeu, au disprețuit pe îngerii Lui, s-au arătat fără de rușine în fața
bărbaților, își fâlfâiau părul în vânt, își ridicau rochiile și jucau cu picioarele. Cu ochi pofticios,
cu râs desfrânat, ațâțau la dans și atrăgeau spre ele poftele desfrânate ale celor tineri. Au jucat
lângă bisericile mucenicilor din afară de oraș și au făcut din acele sfinte locuri locaș al
nerușinării lor. Au pângărit văzduhul cu cântece de rușine, au pângărit și pământul cu
necuratele lor picioare”66.

64
Idem, Omilia XXII, VII, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, trad., introd., note
și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p.
578-579.
65
Idem, Omilia a VIII-a, Rostită în timp de foamete și secetă, cap. III, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și
Scriitori Bisericești”, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 424-425.
66
Idem, Omilia a XIV-a, Împotriva celor care se îmbată, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1986, p. 500-501.
 Capitolul al VIII-lea continuă descrierea celor de mai sus, autorul dând și remediile
necesare pentru evitarea unor astfel de situații penibile: „Datorită unor răutăți ca acestea,
bărbații, la un loc cu femeile, se încing la joc unii lângă alții; își dau sufletele lor demonului
iubitor de vin și se rănesc unii pe alții cu săgețile patimilor. Râsete și la unii și la alții; cântece
de rușine, mișcări deșănțate, ațâțătoare de desfrâu. Spune-mi: râzi și te desfeți cu desfătare
nerușinată, tu, care ar trebui să lăcrimezi și să suspini pentru cele săvârșite până acum? Cânți
cântece de rușine, alungând psalmii și imnurile pe care le-ai învățat! Postul să tămăduiască
beția! Psalmii, cântecele rușinoase! În loc de dans, să se închine genunchiul! În loc de bătutul
din palme, să se lovească pieptul!”67.
Supărarea Ierarhului se adâncește în Comentariul la profetul Isaia, plângând soarta
amarnică a băutorilor de vin, care cântă rușinos în acompaniamentul instrumentelor muzicale
instigatoare la desfrâu: „Ouai, fhsin, oi meta kiqarav, kai aulwn, kai tumpanwn, kai
yalmwn, ton oinon pinontev . Soi de crusy kai elefanti pepoikilmenh h lura, ef uyhlou
tinov bwmou wsper ti agalma kai eidwlon daimonwn anakeitai kai gunh tiv aqlia auti tou
tav ceirav ereidein prov atrakton didacqhnai, dia thn ek thv douleiav anagkhn epi luran
ekteinein edidacqh para sou, iswv kai misqouv telesantov, taca kai proagwgw tini
gunaiki paradontov, h meta to pasan aselgeian en tw idiw swmati apatlhsai, taiv neaiv
prokaqhtai twn omoiwn didaskalov. Iper hv soi en th hmera thv krisewv diploun to kokon
apanthsetai, wn te autov aselgaineiv, kai wn aqlian yuchn dia ponhrwn didagmatwn
aphllotriwsav tou Qeou. Eita paristatai th lura kai epiballei toiv ftoggoiv tav ceirav
gumnov o phcuv, anaidev to proswpon. Eita epestraptai to sumposion apan, kai oi
oftalmoi pantwn ekei ferontai, kai wta uposiwpa toiv kpoumasi, kai katastelletai men o
qorubov ekei katasigazetai de o gelwv, kai twn aselgwn rumatwn h amilla. Efhsucazousi
de oi kata ton oikon apantev th akolastw melwdia katakhloumenoi, ouc hsucazei de en
th tou Qeou Ekklhsia, oute uposiwpa taiv tou Euaggeliou fwnaiv, o ekei siwpwn.
Eikoutwv. O gar ekei siwphn epitasswn ecqrov, outov entautqa ton qorubon upoballei.
Eleeinon qeama swfrosin ofqalmoiv, mh istourgein gunaika, alla lurfdein m hupo idiou
gnwrizesqai androv, al lupo allwn apoblepesqai pandhmon einai mh yalmon adein
exomologhsewv, alla asmata pornhv mh Qeon iketeuein, all epi thn geennan epeigesqai
mh eis Ekklhsian Qeou spoudazein, alla sunekballein eauth kai eterouv...Twn men gar
tecnwn osai kata ton bion anagkaiai, kai to telov ofqalmoiv egkeimenon estin, oion
tektonikhv to baqron, oikodomiciv oikia, nauphgikhv to ploion, ufantikhv to imation,
calkeutikhv h macaira twn de mataiotecniwn, oinon kiqaristikhv, h orchstikhv , h
aulhtikhv , h allwn toioutwn, pausamenhv thv energeiav, to ergon sunafanizetai kai
ontwv, kata thn apostolikhn fwnhn, to telov toutwn apwleia”68.
„Vai, este scris, de cei ce beau vin în acompaniamentul chitarei, tibiei, timpanului și
psaltirei (a se vedea Isaia 5, 11-12: „Vai de cei ce dis-de-dimineață aleargă după băuturi
îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin! Cei care doresc, la ospețele
lor, chitară, harpă, psaltire, flaut și vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului și nu văd lucrurile
mâinilor Sale”). Pui o liră ornamentată cu aur și fildeș pe un piedestal, ca și cum ar fi o statuie
sau un idol diavolesc iar o femeie mizerabilă care, deși ar trebui să-și țină mâinile pe fus, o
înveți, obligată fiind ca o sclavă, să și le întindă deasupra lirei. Probabil că îi plătești
recompensă sau poate o schimbi la o codoașă, care, după ce îi stoarce potențialul licențios al
trupului, o face învățătoare tinerelor fete pentru fapte similare. Din cauza ei, te vei întâlni cu o
67
Ibidem, p. 507-508.
68
Idem, Commentarius in Isaiam prophetam V, în P.G., t. XXX (Tomus Secundus), Paris, 1888, col. 376-380.
dublă pedeapsă la ziua judecății, din moment ce însuți ești imoral și ai înstrăinat acest biet suflet
de la Dumnezeu, prin învățătura diavolului. Așa stă ea la liră și își întinde mâinile deasupra
strunelor, dezgolită, cu față nerușinată. Întregul eveniment este apoi schimbat, după cum ochii
tuturor sunt ațintiți asupra ei și a zdrăngănelii ei; zgomotul mulțimii încetează, ca și hohotele de
râs și gălăgia gurilor spurcate. Toți din casă sunt tăcuți, fermecați de cântecul lasciv (cel care
este tăcut aici, nu este așa în biserica lui Dumnezeu, nici nu ascultă în liniște cuvintele
Evangheliei. Deloc surprinzător! Că dușmanul, căruia îi place liniștea acolo, provoacă gălăgie
aici). Ce imagine jalnică pentru ochii smeriți (care văd) că o femeie nu țese, ci cântă la liră…
Printre artele care sunt necesare în viață și rezultatul ce se vede limpede, se găsesc tâmplăria și
scaunul, arhitectura și casa, construcția corăbiilor și corabia, țesutul și mantia, fierăria și lama;
printre artele nefolositoare se găsesc cântatul la chitară, dansul, cântatul la aule și toate
celelalte, ale căror rezultate dispar când activitatea (asupra lor) încetează” (trad. n.).
Alte mărturii, evidente cu privire la cântare, ne oferă Sfântul Vasile în tratatul Despre
Sfântul Duh. Astfel, vorbind despre puterea Duhului Sfânt, afirmă: „Ordinea în cazarmă nu se
poate păstra când comandantul lipsește, nici armonia în lipsa dirijorului. Cum ar putea zice
serafimii: „Sfânt, Sfânt, Sfânt” dacă n-ar fi fost învățați de Duhul de câte ori se cade să
rostească această doxologie? Prin urmare, fie că toți îngerii Îl laudă pe Dumnezeu, fie că Îl
laudă toate puterile Lui, (fac acest lucru) cu concursul Duhului. Dacă mii și mii de îngeri se află
de față și zeci de mii de slujitori săvârșesc ireproșabil slujba lor, (fac aceasta) cu puterea
Duhului. Este imposibil a fi menținută, fără purtarea de grijă a Duhului, toată această armonie
de negrăit și mai presus de ceruri (atât) în slujba lui Dumnezeu, cât și între puterile cele mai
presus de ceruri”69.
Sfântul Vasile a luat atitudine împotriva acelora care afirmau că Duhul nu trebuie slăvit:
„Fie, zice (adversarul), dar nu se cuvine (să aducem) slavă Duhului și să-L preamărim în
cântări de laudă”70.
În alt loc spune: „Cine este părintele acestor cuvinte ale mulțumirii de seară, nu putem
spune. Poporul rostește (în acest imn) vechea formulă și nimeni n-a crezut vreodată că greșesc
cei care zic: „Lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu”. Cine cunoaște imnul
lui Antinogen, pe care, întocmai unui cuvânt de adio, l-a lăsat ucenicilor săi, pe când mergea la
moarte, moarte care avea să fie prin foc, știe ce credeau martirii despre Duhul”71.
Imnul acesta (Lumină lină) a străbătut, ca o adevărată călăuză, istoria Bisericii până în
zilele noastre, întărindu-ne credința întru Una și nedespărțită Sfântă Treime.
Sfântul Grigorie de Nazianz (329-389), s-a născut la Nazianz (în sud-vestul Capadociei),
din părinții Avraam (care ajunge episcop în Nazianz) și Sarra (devenită monahie, cu numele
Nonna). A mai avut o soră, Gorgonia, și un frate, Cezar. Tânărul Grigorie a studiat în Cezareea
Capadociei - unde l-a cunoscut pe prietenul său, Sfântul Vasile - continuându-și studiile în
Cezareea Palestinei, Alexandria și Atena. Deși fuge de preoție în 362, se reîntoarce și este uns

69
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVI, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 12, trad., introd., note și indici de Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu și Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 54.
70
Ibidem, p. 63.
71
Ibidem, p. 87. Cântarea de seară la care se face referire este imnul „Lumină lină”; vezi și Omilia la Psalmul
XXXII, IV, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 251-252.
episcop al Nazianzului (372), urmând să fie înscăunat la Constantinopol (mai, 381), însă se
retrage și se dedică scrisului72.
În Oratio IV, Contra Julianum I, 70, Sfântul Grigorie, după ce enumeră o serie întreagă
de practici păgâne înjositoare pentru creștini, pomenește și despre muzica aulelor, care într-atât
de mult amăgește, încât devine chiar instigatoare la automutilări: „Tauta ou sebeiv,
all’atimazeiv ...kai tav Frugwn ektomav, twn up’aulou khloumenwn, kai meta ton aulon
ubrizomenwn ”73.
„Nu vei onora aceste lucruri, ci mai degrabă le vei dezaproba, …și acei castrați pe care
îi prezintă frigienii, vrăjiți la început de aule, după care devin aroganți…” (trad. n.).
Deosebirile dintre petrecerile creștinilor și ale păgânilor sunt analizate de Sfântul Grigorie
în Oratio V, Contra Julianum II, 35. Ceea ce reiese din acest pasaj este că la ospețele creștine se
cântă psalmi și imne în deplină sobrietate, în contrast cu chefurile grecești, unde răsună percuțiile
și aulele, amestecate cu licoarea vinului și poftele carnale: „Prwton men, adelfoi,
panhguriswmen, mh faidrothti swmatov, mhde esqhtov exallagaiv kai poluteleiaiv ton
karpon emaqete mhde anqesi stefwmen aguias, mhde murwn aiscunaiv trapezav, mhde
pouqusa kallwpiswmen mh tw aisqhtw fwti katalampesqwsan outov men gar Ellhnikhv
ieromhniav o nomov....Analabwmen umnouv anti tumpanwn, yalmwdian anti twn
aiscrwn lugismatwn te kai asmatwn, kroton eucaristhrion anti krotwn qeatrikwn, kai
ceirwn praxin euhcon, sunnoian anti gelwtov, anti meqhv emfrona logon, anti qrufewv
semnoprepeian. Ei kai orchsasqai dei se, wv panhguristhn kai fileorton, orchsai men,
alla mh thn Hrwdiadov orchsin thv aschmonov, hv ergon Baptistou qanatov alla thn
Dabid epi th katapausei thv kibwtou, hn hgoumai thv eukinhtou kai polustrofou kata
Qeon poreiav einai musthrion” 74.
„Mai întâi, confraților, să celebrăm ospățul, nu cu poftă de petrecere carnală, nici cu
mare fast și schimbări dese de îmbrăcăminte, nici cu chef și beție, nici înconjurați de sunetul
aulei și al percuției; pentru că aceasta este maniera obiceiurilor lunare ale grecilor…Să ne
ocupăm de imnuri mai degrabă decât de timpane, de psalmodiere mai degrabă decât de
dansurile și cântecele rușinoase, de aplauze bine meritate de mulțumire, în locul aplauzelor de
la teatru, de meditație în locul desfrâului. Și dacă trebuie să dansezi, ca unul ce merge la serbări
și căruia îi place să sărbătorească, atunci dansează; dar nu dansul nerușinatei Irodiada, de pe
urma căruia a rezultat moartea Botezătorului, ci, mai degrabă, al lui David, când a fost adus
chivotul la locul său, pe care îl consider a fi un semn de suplețe și mister în Domnul” (trad. n.).
Oratio VIII, In Laudem sororis suae Gorgoniae, 14, constituie referința patristică legată
de privegherea neîncetată. Acesta este exemplul clasic pentru viața monahală: cântarea continuă
lui Dumnezeu: „W nuktwn, kai yalmwdiav, kai stasewv ex hmerav eiv hmeran
apolhgoushv! ! W Dabid, taiv pistaiv monon yucaiv ou makra melwdhsav!”75.
„O, nopți nedormite, cu cântări de psalmi și nemișcare, care durează de la o zi la alta;
O, David, numai pentru aceste suflete credincioase nu ai cântat (melwdhsav ) prea mult!” (trad.
n.).

72
Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Introducere, în Cele Cinci Cuvântări Teologice ale celui între Sfinți Părintelui
nostru Grigorie de Nazianz, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 5-7.
73
Sancti Gregorii Theologi, Oratio IV, Contra Julianum, I, 70, în P.G., t. XXXV (Tomus Primus), Paris, 1857, col.
589-592.
74
Idem, Oratio V, Contra Julianum II, 35, în P.G., t. XXXV (Tomus Primus), Paris, 1857, col. 708-712.
75
Idem, Oratio VIII, In laudem sororis suae Gorgoniae, 14, în P.G., t. XXXV (Tomus Primus), Paris, 1857, col.
805.
 Un element unic, pe care nu l-am mai întâlnit până acum în literatura primelor veacuri,
este în textul din Oratio XL, In sanctum baptisma, 46, cu referire la cântarea de la Taina
Sfântului Botez: „H stasiv, hn autika sthsh meta to baptisma pro tou megalou bhmatov,
thv ekeiqen doxhv esti procaragma. H yalmwdia, meq hv decqhsh thv aktiqen
umnwdiav prosimion ”76.
„Locul dinaintea mărețului altar, unde vei sta după botez, este semn al slavei viitoare.
Psalmodia cu care vei fi primit este o preînchipuire a cântărilor viitoare” (trad. n.).
Oratio XLIII, In laudem Basilii Magni 52, relatează despre primirea de care s-a bucurat
împăratul Valens la intrarea în catedrala din Cezareea, fiind profund impresionat de amploarea
cântării: „Eiv gar to ieron eiselqwn meta pashv thv peri auton doruforiav (hn hmera twn
Epifaniwn, kai aqroisimov, kai tou laou merov sa endon egeneto, kai thn akohn
prosbaloush th yalmwdia katebronthqh, tou t e laou to pelagov eide, kai pasan thn
eukosmian, osh te peri to bhma, kai osh plhsion, aggelikhn mallon h anqrwpinhn ton
men tou laou protetagmenon”77.
„A intrat în templu alături de întregul alai – era ziua Epifaniei și era mare îmbulzeală -
și și-a luat locul său între oameni, ceea ce înseamnă unitate, ceva ce nu poate fi trecut cu
vederea. Când a intrat, a fost ca lovit de sunetul tunător al psalmodierii; a văzut marea de
oameni și peste tot bună rânduială, mai mult îngerească decât omenească, împreună străbătând
altarul și toată împrejurimea” (trad. n.).
În Epistola CCXXXII, Diocli, Sfântul Grigorie pomenește nunta creștină din primele
veacuri, la care se petrecea în bună rânduială și cu cântări de psalmi: „En de twn kalwn
pareinai Criston toiv gamoiv (ou de o Cristov , eukosmia), kai to genesqai onion to udwr,
to de esti , panta metapoieisqai eiv to beltion outwv, wv mh ta amikta mignusqai, mhte
eiv tauton agein episkopouv kai sunauliav”78.
„Printre lucrurile bune, unul este prezența lui Hristos la nunți (pentru că unde este
Hristos, este bună rânduială) și prefacerea apei în vin, ceea ce înseamnă schimbarea oricărui
lucru în mai bine, așa că ce nu poate fi amestecat nu este combinat sau identificat; nici episcopii
cu bufonii, nici rugăciunile cu dansul, nici psalmodia cu cântatul la aule (sunauliav)” (trad. n.).
Creația poetică a Sfântului din Nazianz, exprimată în Carminum Liber II, Poemata de
seipso, I, LXXXVII, se concretizează în întrebarea adresată sufletului său, asupra a ceea ce-și
dorește cu adevărat dintr-o listă întreagă ce include, printre alte „valori” ale societății eline,
dansurile, instrumentele muzicale și cântările indecente: „Kai Barbitwn cerwn te / Krothmat’
ouk anoistra; / Abrwn klaseiv te paidwn / Kinoumenwn anandrwv, / Kai parqenwn
eligmouv / Gumnoumenwn aqesmwv;”79.
„Îți dorești ca mâinile să lovească asupra barbitoanelor și felul cum incită? Vrei vocile
sparte ale băiețeilor ce se mișcă precum femeile? Și convulsiile indecente ale fecioarelor
dezbrăcate?” (trad. n.).
Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395) s-a născut în Cezareea Capadociei, fiind fratele
Sfântului Vasile cel Mare. După ce a petrecut un timp în lume, sfătuit de frații săi și de prietenul
Grigorie de Nazianz, s-a retras pentru studiu. A ajuns episcop de Nyssa. Personalitate
remarcabilă și „stâlp al Ortodoxiei”, Sfântul Grigorie este cunoscut pentru scrierile și predicile
76
Idem, Oratio XL, In sanctum baptisma, 46, în P.G., t. XXXVI (Tomus Secundus), Paris, 1888, col. 425.
77
Idem, Oratio XLIII, In laudem Basilii Magni 52, în P.G., t. XXXVI (Tomus Secundus), Paris, 1888, col. 561.
78
Idem, Epistola CCXXXII, Diocli, în P.G., t. XXXVII (Tomus Tertius), Paris, 1862, col. 376.
79
Idem, Carminum Liber II, Poemata de seipso I, LXXXVII, în P.G., t. XXXVII (Tomus Tertius), Paris, 1862, col.
1438.
sale de profundă valoare teologică. Dintre acestea, amintim lucrarea Despre viața Sfintei
Macrina, în care descoperim documente relevante asupra cântării creștine a primelor veacuri.
În capitolul al III-lea, autorul evocă personalitatea Macrinei, care era complet dedicată
cântării. Iată că întâlnim ideea cântării neîncetate și la Sfântul Grigorie de Nyssa, ceea ce
demonstrează unitatea în gândirea patristică în legătură cu permanența cântării în practica
monahală: „Alla kai thv yalmwdoumenhv Grafhv oud otioun hgnoei kairoiv idioiv ekaston
merov thv yalmwdiav dieziousa thv te koithv dianistamenh, kai twn spoudaiwn
appomenh te kai anapauomenh, kai prosiemenh trofhn, kai anacwrousa trapexhv, kai
epi koithn iousa, kai eiv proseucav dianistamenh, pantacou thn Yalmwdian eicen, oion
tina sunodon agaqhn mhdenov apolimpanomenhn cronou”80.
„Iar asupra cărții Psalmilor ea nu a fost nicidecum neglijentă, terminând fiecare parte a
psalmodierii la timpul cuvenit; anume când se scula, când începea lucrul, când se odihnea,
înainte și după masă, când se ducea la culcare și când se ruga, pretutindeni avea psalmodierea
ca o bună însoțitoare care nu lipsea niciodată” (trad. n.).
Capitolul XXXIII relatează despre cântarea comună a corului alcătuit din credincioși,
monahi și monahii, prilejuită de funeraliile Sfintei Macrina. Amestecarea cântăreților s-a dovedit
a fi un real succes, ceea ce a rezultat cântarea comună grațioasă: „Wv de hmeiv toutoiv
hmen, kai ai yalmwdiav twn parqenwn toiv qrhnoiv katamicqeisai perihcoun ton topon,
ouk oid opwv en kuklw pantacoqen aqrowv thv fwnhv diacuqeishv, pantev oi
perioikountev epi ton topon sunerreon wv mhceti to praulion ikanon einai cwrein touv
suntrecontav. Thv oun pannucidov, peri authn en umnwdiaiv, kaqaper epi maturwn
panhgurewv, telesqeishv epeidh orqrov egeneto, to men plhqov twn ek pashv thv
perioikidov surruentwn avdrwn kai gunaikwn, epeqorubei taiv oimwgaiv thn yalmwdian
egw de, kaitoi kakwv thn yuchn upo thv sumforav diakeimenov omwv ek twn enontwn
epenooun, ei dunaton, mhden twn epi toiauth khdeia prepontwn paraleifqhnai. Alla
diasthsav kata genov ton surreonta laon, kai to en gunaixi plhqov tw twn parqenwn
sugkatamixav corw, ton de twn andrwn dhmon tw twn monazontwn tagmati mian ex
ekaterwn euruqmon te kai enarmonion, kaqaper en corostasia, thn yalmwdian genesqai
pareskeuasa, dia thv koinhv pantwn sunwdiav eukosmwv sugkekramenhn ”81.
„În timp ce ne ocupam de astfel de treburi și psalmodierea fecioarelor se amesteca cu
jelirea, s-a auzit de slujbă – s-a dus vestea despre moartea ei, nu știu cum, dar s-a răspândit
pretutindeni - și toți cei ce locuiau în zonă s-au adunat la tristul eveniment, astfel încât curtea
din afară nu era potrivită, ca o casă, pentru toți cei ce s-au strâns laolaltă. În zori, când
cântarea de priveghere (pannucidov en umnwdiaiv) în cinstea ei s-a încheiat, după felul
celebrării martirilor, mulțimea de bărbați și femei care veniseră împreună din întreaga zonă, au
intervenit în psalmodiere, cu boceala lor zgomotoasă. Dar eu, m-am gândit, deși sufletul meu
era îndoliat din pricina acestei nenorociri, că trebuia să contribui, pe cât era cu putință, ca să
nu se omită nimic din ceea ce era necesar pentru o înmormântare ca aceasta. Deci am separat
lumea adunată și am amestecat mulțimea de femei cu corul fecioarelor, iar bărbații cu cetele
călugărilor, lucrul acesta aducând oarecare coordonare (euruqmon) și psalmodierea
armonioasă ce a rezultat, ca și cea a unui cor experimentat (corostasia), un amestec de cântare
comună grațioasă” (trad. n.).

80
S.P.N. Gregorii, Episcopi Nysseni, De Vita S. Macrinae, în P.G., t. XLVI (Tomus Tertius), Paris, 1863, col. 961-
964.
81
Ibidem, col. 992-993.
 SUPORT DE CURS
CÂNT și ritual bizantin 7

2018-2019

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 Cântarea veacului al IV-lea în Biserica din Țara Sfântă, Antiohia și Siria

Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) s-a născut într-o familie creștină evlavioasă. Bun
cunoscător al Sfintei Scripturi, al Sfintei Tradiții și al operelor înaintașilor săi, Sfântul Chiril avea
o aleasă cultură profană. Se pare că a fost monah. A ajuns episcop al Ierusalimului, fiind
cunoscut ca luptător împotriva arianismului și „cel mai mare catehet patristic al Palestinei”1. A
lăsat Bisericii mai multe scrieri, printre care Catehezele sale în număr de douăzeci și trei,
adresate catehumenilor, lucrări deosebit de valoroase pentru practica muzicală a Ortodoxiei.
În Procateheze XIV, observăm mulțimea catehumenilor din Biserica Ierusalimului în
așteptarea exorcizării, ritualul dinaintea botezului. Recitarea psalmilor se făcea în liniște: „Eita
oi andrev kaqezomenoi ecetwsan biϐlion crhsimon : kai o men tiv anaginwsketw, o de
tiv akouetw. Kan mh biϐlion parh, o men proseucesqw, o de ti crhsimon laleitw. Kai o
sullogov palin o parqenikov outw suneilecqw h yallwn h anaginwskwn hsuch : wste
lalein men ta ceilh, mh akouein de ta allotria wta : Gunaiki gar lalein en ekklhsia ouk
epitrepw. Kai h eggamov de omoiwv mimeisqw, kai proseucesqw, kai ta ceilh kineisqw,
fwnh de mh akouesqw”2.
„Bărbații, atunci, trebuie să stea și să se ocupe cu o carte folositoare: unul să citească
iar altul să asculte. Dacă nu este nici o carte, unul să se roage, altul să spună ceva folositor.
Toate fecioarele oricum vor fi adunate laolaltă, în liniște recitând psalmi sau citind, așa încât
buzele lor să se miște, dar urechile altora să nu audă – Pentru că nu îngădui ca o femeie să
vorbească în biserică (I Cor. 14, 34). Și femeia măritată va face întocmai: se va ruga și își va
mișca buzele, timp în care nu va da voie vocii să fie auzită” (trad. n.).
Un exemplu de cântare la Taina Sfântului Botez în Biserica primară este oferit de alt text
aparținând Sfântului Chiril al Ierusalimului, de la Procateheze XV: „Hdh umwn ta wta wsper
kathceisqw : poqhsate ekeinhn thn kalhn hchn, ote umwn swqentwn oi aggeloi
epifwnhsousi: Makarioi wn afeqhsan ai anomiai, kai wn epekalufqhsan ai amartiai: ote,
wsper asterev thv Ekklhsiav, eiselqhte faidroi tw swmati kai fwteinoi th yuch”3.
„Chiar și acum, să răsune în urechile tale acel sunet dulce, pe care îți dorești să-l auzi
cântat de îngeri, după ce ai fost salvat: Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au
acoperit păcatele (Ps. 31, 1), când intri, ca și aștrii Bisericii, strălucitor în trup și luminos în
suflet” (trad. n.).
Oficiul clerical al cântăreților are temei și în Cateheze XIII, 26: „Kai tom en merizuntai,
peri toutou de lafcanousin: ara kai touto gegraptai; Oidasin oi spoudaioi thv Ekklhsiav
yalmwdoi, oi tav aggelikav mimoumenoi stratiav, kai pantote ton Qeon anumnountev: oi
kataxioumenoi yallein en tw Golgoqa toutw, kai legein: Diemerisanto ta imatia mou
eautw, kai epi ton imatismon mou eϐalon plhron”4.
„Au împărțit mantia și au tras la sorți pentru cămașă. Nu este scris așa? Zeloșii cântăreți
(yalmwdoi) ai Bisericii știu, ca cei ce imită oștile îngerești și cântă lui Dumnezeu în tot timpul;
ei sunt aflați drepți să cânte la această Golgota și să spună: Împărțit-au hainele mele loruși și
pentru cămașa mea au aruncat sorții (In. 19, 24)” (trad. n.).

1
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 536-544.
2
S.P.N. Cyrilli, Archiepiscopi Hierosolymitani, Procatechesis XIV, în P.G., t. XXXIII, Paris, col. 356.
3
Ibidem, col. 360.
4
Ibidem, col. 804-805.
 Din Catehezele Mistagogice V, VI, aflăm că și la Ierusalim, ca de altfel în multe alte
locuri, în cadrul cântărilor de la oficierea Sfintei Liturghii creștinii cântau doxologia, alăturându-
se la cântarea oștirilor cerești: „Mnhmoneuomen kai twn serafim, a en Pneumati agiw
katakaluptonta to proswpon, taiv de dusi touv podav, kai taiv dusi petomeka, kai
legonta. Agiov, agiov, agiov Kuriov Saϐawq. Dia touto gar thn paradoqeisan hmin ek
twn serafim qeologian tauthn legomen, opwv koinwnoi thv umnwdiav taiv uperkosmioiv
genwmeqa stratiaiv”5.
„Îi chemăm în minte și pe serafimi, pe care Isaia i-a văzut în Duhul Sfânt, prezenți într-
un cerc deasupra tronului lui Dumnezeu, acoperindu-și fețele cu două aripi, cu două picioarele
și cu două zburând și zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot (Is. 6, 3). De aceea recităm
această doxologie, transmisă nouă de către serafimi, ca împreună să fim părtași la cântarea
oștirilor cerești” (trad. n.).
Probabil cel mai vechi amănunt, despre cântarea din timpul împărtășirii credincioșilor,
apare în Catehezele Mistagogice V, XX. Stihul al nouălea, din Psalmul XXXIII, a rămas în
practica muzicală a Bisericii Ortodoxe până astăzi, fiind cântat la strană atât psaltic, cât și în
armonia corală: „Meta tauta, akouete tou yallontov, metu melouv qeiou protrepomenou
umav eiv thn koinwnian twn agiwn musthriwn, kai legontov: Geusasqe kai idete, oti
crhvtov o Kuriov”6.
„După aceste lucruri, ascultați la cântăreț, care ne invită cu o melodie sfântă, la
comuniune în sfintele taine și spune: Gustați și vedeți că bun este Domnul (Ps. 33, 9)”.
Sfântul Epifanie de Salamina (315-403) s-a născut într-o familie creștină din regiunea
Gaza. Iubitor al vieții monahale și ucenic în pustiul Egiptului, Sfântul Epifanie a întemeiat o
mănăstire în satul natal, pe care a condus-o aproximativ treizeci de ani. A studiat ebraica, greaca,
latina, siriaca și copta. A fost ales episcop la Salamina, în Cipru (363). S-a remarcat prin
combaterea ereziilor și prin organizarea vieții monahale. Opera reprezentativă a Sfântului
Epifanie, bogată în materiale de valoare teologică și istorică, este Panarion = Cutia cu doctorii
contra tuturor ereziilor7, pentru cei mușcați de șarpele ereziei, de unde extragem referința
muzicală cu privire la alegoria aulos - șarpele diavol:
Panarium XXV, 4: „Kai gar kai autov o aulov mimhma esti tou drakontov, di ou
elalhsen o ponhrov, kai hpathse thn Euan. Apo tou tupou gar ekeinou kata mimhsin o
aulov toiv anqrwpoiv eiv apathn kateskeuasqh. Kai ora ton tupon, on autov o aulwn en
tw aulw poieitai. Aulwn gar anw ananeuei, kai katw kataneuei : dexia te klinei kai
euwnuma omoiwv ekeinw. Toutoiv gar kai o diaϐolov toiv sxhmasi kecrhtai, ina kata twn
epouraniwn endeixhtai thn blasfhmian, kai ta epi thv ghv afanismw afanish, kai omou
sumperilaϐh thn oikoumenhn, dexia te kai euwnuma lumainomenov touv th planh
peiqomenouv te kai qelgomenouv, wsper dia mousikou organou, taiv fwnaiv taiv
peplanhmenaiv”8.
„De fapt, aulosul însuși este o imitație a șarpelui prin care cel rău a vorbit și a înșelat-o
pe Eva. Pentru aceasta a fost in asemănare, a acelui fel după care a fost făcută aula, cu scopul
de a amăgi lumea. Și observ tipul pe care, cel ce cântă la aulă, îl reprezintă ca instrument.
Pentru că cel ce cântă își aruncă capul pe spate, apoi se apleacă spre înainte; se înclină la

5
Ibidem, col. 1113.
6
Ibidem, col. 1124.
7
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 575-579.
8
S. Epiphanii, Panarium, Adversus Haereses XXV, IV, Lib.I, Tom. II, în P.G., t. XLI (Tomus primus), Paris, 1863,
col. 325-328.
dreapta, apoi, asemănător, la stânga. Acum, diavolul a folosit aceleași gesturi, pentru a se
împăuna, cu blasfemie, în fața locuitorilor raiului și să aducă distrugere cumplită lucrurilor pe
pământ, dintr-o dată cuprinzând întreaga lume, aducând dezastru în stânga și în dreapta, celor
convinși și fermecați de înșelătoria lui, ca și tonurile amăgitoare ale unui instrument muzical”
(trad. n.).
Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407) s-a născut în Antiohia. Educația creștină a primit-o
de la mama sa, Antusa, iar pe cea profană de la retorul Libaniu și filosoful Andragatiu. A fost
arhiepiscopul Constantinopolului, unul dintre cei patru mari Sfinți Părinți ai Bisericii (alături de
Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa), autor al unei vaste opere
literare. Amintim Omiliile la Facere, Omiliile la Matei, Omiliile despre pocăință, Despre
căsătoria a doua a văduvelor, Omilia habita in magnam hebdomadam, Panegirice, Comentariile
la Psalmi, Comentariul la profetul Isaiia, Omilia I la Ozia, Omiliile la Faptele Apostolilor și la
Epistola I Corinteni, Omiliile la Coloseni, I Timotei și Evrei, Homilia II, dicta postquam
reliquiae martyrum și Despre penitență. Toate aceste lucrări conțin un bogat material cu
informații muzicale.
Astfel, în Omilia XXIX la Facere, Sfântul Ioan pomenește despre înțelepciunea divină
insuflată omului pentru arta muzicii: „Uite, iubite, lumea pășește încetul cu încetul tot mereu
înainte, că viața începe să se organizeze, că oamenii, unul câte unul, descoperă, cu ajutorul
înțelepciunii date de Dumnezeu firii omenești, tot felul de arte și meserii și așa au apărut în lume
artele și meseriile. Cel dintâi om a descoperit lucrarea pământului, altul păstoritul, altul
creșterea vitelor, altul muzica, altul lucrarea fierului și a aramei, iar dreptul Noe, cu ajutorul
învățăturii sădite în sufletul lui de Dumnezeu, a descoperit lucrarea viței de vie”9.
Omilia LVI, I, la Facere, menționează că la petrecerile de nuntă ale creștinilor sunt
interzise obiceiurile lascive ale banchetelor păgâne, manifestate prin dansuri desfrânate și
instrumente muzicale: „Ai văzut cu câtă cuviință făceau cei vechi nunțile? Auziți toți cei care vă
dați în vânt după petreceri drăcești, toți cei care murdăriți chiar de la început sfințenia nunții.
Erau oare fluiere? Erau oare chimvale? Erau oare dansuri drăcești? Nu! Spune-mi, pentru ce
aduci în casă chiar de la început o atât de mare vătămare, pentru ce chemi oameni de pe scenă
și de la teatru, ca să pângărești cu o cheltuială nesăbuită cumințenia miresei și să-l faci pe mire
și mai fără de rușine?”10.
Lucrarea Despre căsătoria a doua a văduvelor, 2, impune aceeași interdicție în cazul
celei de a doua căsătorii: „Din pricina aceasta legiuitorii, cuprinzând într-o privire de ochi toate
aceste neajunsuri ale căsătoriei a doua, pentru a mângâia pe cei îndurerați de măritișul
văduviei, dar pentru a se apăra și pe ei înșiși – că n-au legiuit căsătoria a doua din proprie
inițiativă, ci împotriva dorinței lor și de teamă să nu dea naștere unui rău mai mare – n-au
îngăduit la a doua căsătorie veselie și petrecere, n-au îngăduit nici muzică, nici cântece de
nuntă, nici cununii; nu au îngăduit nimic din ceea ce face podoaba și frumusețea unei nopți de
nuntă”11.

9
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), XXIX, III, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și ScriitoriBisericești”,
vol. 21, trad., introd., indici și note de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987, p. 367.
10
Idem, Omilii la Facere (II), LVI. I, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 22, trad.,
introd., indici și note de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1989, p. 221.
11
Idem, Despre căsătoria a doua a văduvelor, trad. și note de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 169.
 Omilia XI, 7, la Matei, precizează, de asemenea, cântarea responsorială de la slujbele
creștinilor: „Și totuși aici în biserică avem învățători mai mulți și mai buni! La fiecare slujbă vă
dăm ca învățători pe profeți, pe apostoli, pe patriarhi și pe toți drepții. Și nici așa nu folosiți
ceva! Ci, după ce cântați doi sau trei psalmi iar rugăciunile obișnuite le spuneți la întâmplare și
cum se nimerește, plecați acasă socotind că aceasta este de ajuns pentru mântuirea voastră”12.
În Omilia XXXI, 2, la Matei, Sfântul Ioan amintește, în mod sarcastic, despre
instrumentele muzicale folosite de evrei la priveghi: „Și venind în casa dregătorului și văzând
cântăreții din fluier și mulțimea tulburată, a zis: Depărtați-vă, că fata n-a murit, ci doarme!. Și
râdeau de El. Frumoase mărturii pentru mai marii sinagogilor, dacă la înmormântare puneau
cântăreți din fluiere și din chimvale ca să le stârnească jalea!”13
Omilia LXVIII, 3, reprezintă un frumos elogiu adus vieții și spiritualității monahale a
veacului al IV-lea. Corul fraților din mănăstire cânta Gloria in excelsis și imnuri, asemănându-se
cu îngerii: „Aceste stele ale lumii, când răsare soarele, dar, mai bine spus, cu mult înainte de
răsăritul soarelui, se scoală din pat sănătoși, cu mintea limpede și treji – că nu-i necăjește
supărarea, grija, durerea de cap, oboseala, roiul de afaceri; nimic din acestea, ci trăiesc ca
îngerii în cer – se scoală, așadar, îndată din pat, veseli și voioși; alcătuiesc un singur corp și cu
cugetul plin de bucurie cântă cu toții ca și cum ar avea un singur glas, cântă imnuri
Dumnezeului universului, lăudându-L atât pentru binefacerile făcute lor, cât și pentru
binefacerile făcute întregii lumi. Încât, dacă vreți, lăsându-l pe Adam, să întrebăm: în ce se
deosebește de îngeri corul acesta care cântă pe pământ și spune: Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire, îmbrăcămintea lor este vrednică de
bărbăția lor… Apoi, când spun acele cântări, plecându-și genunchii, Îl roagă pe Dumnezeu Cel
lăudat de ei pentru lucruri care nici nu le trec unora prin minte”14.
În Omiliile despre pocăință, Omilia a cincea, instrumentele muzicale sunt înțelese
alegoric: „Eu, ca un copil de cioban, așezat la umbra acestui sfânt locaș ca la umbra unui stejar
sau fag, am cântat dintr-un mic fluier; părintele nostru însă, ca un maestru cântăreț, care, cu
chitara de aur acordată, deșteaptă întreg teatrul cu simfonia cântecului său, tot așa și el, nu cu
simfonia sunetelor coardelor chitarei, ci cu simfonia cuvintelor și faptelor sale ne va da mult
folos”15.
Tot alegoric prezintă Sfântul Ioan spectacolele cu muzica lor profană, în Omilia a șasea:
„Când diavolul duce pe locuitorii orașului la teatru, îi azvârle ca într-un cuptor! Așa îi arde! Nu
pune dedesubt vreascuri, ca atunci barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici câlți, nici
smoală, ci alte materii, cu mult mai cumplite: chipuri desfrânate, cuvinte de rușine, trupuri
dezgolite, cântece pline de păcate”16.
În Sermones panegyrici, De S. Bernice et Prosdoce 3, Sfântul Ioan face o paraleleă între
priveghiul evreilor și al creștinilor (vezi Omilia XXXI, 2, la Matei). Spre deosebire de cei dintâi,

12
Idem, Omilii la Matei, Omilia XI, 7, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, trad.
și note de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994,
p. 142.
13
Idem, Omilia XXXI, 2, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, trad. și note de Pr.
Prof. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 384.
14
Idem, Omilia LXVIII, 3, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, trad. și note de
Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 780-
781.
15
Idem, Omilia a cincea – La Profeții Iona, Daniel și la Cei trei tineri, în Omiliile despre pocăință trad. de Pr. Prof.
D. Fecioru, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 94.
16
Ibidem, p. 98-99.
creștinii folosesc psalmii și cântările duhovnicești, ca speranță și mângâiere: „Dia touto para
men thn archn epi toiv nekroiv kopetoi tinev egignonto kai qrhnoi, nun de yalmoi kai
umnwdiai. Eklausan goun ton Iakwϐ tessarakonta hmerav, eklausan kai ton Mwushn
eterav tosautav oi Ioudaioi, kai ekoyanto, epeidh qanatov tote o qanatov hn : nuni de
ouc outwv, alla umnwdiai kai eucai kai yalmoi, dhlountwn apantwn, oti hdonhn ecei to
pragma : oi gar yalmoi euqumiav sumϐolon : Euqumei gar tiv, fhsin, en umin; yalletw”17.
„Prin urmare, la început era bocet, plânset și jelire asupra mortului, dar acum sunt
psalmi și cântări. Evreii, în orice caz, l-au plâns pe Iacov patruzeci de zile și pe Moise, la fel; s-
au necăjit de moarte, în vremea când exista, într-adevăr, moarte. Acum, totuși, nu mai este așa;
mai mult, este cântare, rugăciune și psalmi, astfel se arată că există și o parte mai plăcută în
această privință. pentru că psalmii sunt semn al bunei dispoziții, după cum este scris: Este
cineva, între voi, cu inimă bună? Să cânte psalmi (Iac. 5, 13)”.
In Psalmum VII, 15, Sfântul Ioan precizează că mântuirea depinde de jertfa noastră de
laudă, adusă lui Dumnezeu prin cântare: „Wsper gar qusiav eladen, ouci deomenov qusiwn
(Ean gar keinasw, fhsin, ou mh soi eikw), all’enagwn touv anqrwpouv eiv thn autou
timhn, outw kai umnouv decetai, ou deomenov thv par imwn eufhmiav, all’epaqumwn
thv hmwn swthriav”18.
„Chiar dacă a primit jertfele, deși nu era nevoie de ele (De voi flămânzi, zice El, nu-ți voi
spune ție – Ps. 49, 13), ci mai cu seamă, să îndrume oamenii să-L slăvească, tot astfel primește
imnurile (cântările), deși nu are nevoie de ruga noastră, ci pentru că dorește mântuirea
noastră” (trad. n.).
In Psalmum XLI, I, Sfântul Ioan indică un alt fel de cântare folosită în cultul primelor
veacuri: cântarea refrenară. Fluierul și chitara sunt prezentate alegoric: „Wsper oun tote
elegon, oti oi poimenev, twn lukwn epiontwn th poimnh, thn surigga afentev, thn
sfendonhn metaceirizontai : outw nun dh parelqouswn twn eortwn twn Ioudaikwn, oi
lukwn apantwn eisi calepwteroi, thn sfendonhn palin afentev, epi thn surigga
epaniwmen : kai touv agwnistikwterouv anapausantev logouv, eterwn tinwn safesterwn
afwmeqa, thn kiqaran authn tou Dauid metaceirizomenoi, kai thn upakohn eiv meson
agontev, hnapantev upeyalamen thmeron. Tiv oun estin h upakoh; On tropon epipoqei h
elafov epi tav phgav twn udatwn, outwv epipoqei h yuch mou prov se, o Qeov”19.
„După cum am spus, atunci când lupii atacă turma, păstorii lasă fluierul (surigga) și
apucă praștia. Deci acum, cu sărbătorile iudaice pe sfârșite, noi, cei ce suntem dușmani îndârjiți
ai tuturor lupilor, va trebui, în schimb, să lăsăm la o parte praștia și să ne întoarcem la fluier.
Mai departe, să renunțăm la vorba certăreață și să începem alta, cu lucruri mai pline de adevăr,
luînd în mână chitara lui David și conducând din mijloc (eiv meson) refrenul, pe care toți îl
cântăm astăzi ca răspuns. Ce înseamnă, oare, refrenul acesta? În ce chip dorește inima
izvoarele curgătoare, așa Te dorește sufletul meu, pe Tine, Dumnezeule (Ps. 41, 1)” (trad. n.).
Tot In psalmum XLI, I, Sfântul Ioan Gură de Aur explică necesitatea cântării creștinilor:
„Pollouv twn anqrwpwn katidwn o Qeov raqumoterouv ontav, kai prov thn twn
pneumatikwn anagnwsin duscerwv econtav, kai ton ekeiqen ouc hdewv upomenontav
kamaton, poqeinoteron poihsai ton ponon boulomenov, kai tou kamatou thn aisqhsin
upotemesqai, melwdian avemixe th profhteia, ina tw ruqmw tou melouv

17
Idem, Sermones panegyrici in Solemnitates D. N. Jesu Christi et Sanctorum, De S. Bernice et Prosdoce, 3, în
P.G., t. L (Tomi secundi), Paris, 1862, col. 634.
18
Idem, Expositio in Psalmos, VII, 15, în P.G., t. LV (Tomus Quintus), Paris, 1862, col. 104.
19
Ibidem, col. 155.
yucagwgoumenoi pantev, meta pollhv thv proqumiav touv ierouv anapempwsin autw
umnouv. Ouden gar, ouden outwv anisthsi yuchn, kai pteroi, kai thv ghv apallattei, kai
twn tou swmatov apoluei desmwn, kai filosofein poiei, kai pantwn katagelan twn
biwtikwn, wv melov sumfwniav, kai ruqmw sugkeimenon qeion asma”20.
„Când Dumnezeu a văzut că majoritatea oamenilor erau leneși și că au abordat citirile
duhovnicești cu îndoială și că s-au supus efortului fără tragere de inimă – vrând să facă sarcina
mai agreabilă și să ușureze ideea de muncă – a amestecat melodia cu profeția, astfel încât,
atrași prin ritm și melodie, toți să-I înalțe cântări sfinte, cu mare nerăbdare. Pentru că nimic nu
înalță sufletul, nu-i dă aripi, nimic nu-l eliberează de pământ, nimic nu-i dă drumul din
închisoarea trupului, așa cum o fac concordanța melodiei și cântarea sfântă, compuse ritmat”
(trad. n.).
In Psalmum XLI, I, se evidențiază puterea psalmodierii zilnice, proprie sufletului ce se
înalță spre Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, respingând cântările imorale: „Epei oun oikeiwv
hmin prov touto ecei to eidov thv teryewv h yuch, ina mh pornika asmata oi daimonev
eisaguntev, apanta anatrepwsi, touv yalmouv epeteicisen o Qeov, wste omou kai
hdonhn to pragma kai wfeleian einai. Apo men gar twn exwqen asmatwn blaϐh, kai
oleqrov, kai polla an eisacqeih deina: ta gar aselgestera kai paranomwtera twn
asmatwn toutwn toiv thv yuchv meresin egginomena, asqenesteran authn kai
malakwteran poiousin: apo de twn yalmwn twn pneumatikwn polu men to kerdov, pollh
de h wfeleia, poluv de o agiasmov, kai pashv filosofiav upoqesiv genoit an, twn te
rhmatwn thn yuchn ekkaqairontwn, tou te agiou Pneumatov th ta toiauta yalloush
tacewv efiptamenou yuch”21.
„De vreme ce acest soi de plăcere este natural sufletului nostru și pentru ca nu cumva
diavolii să introducă cântece licențioase și să strice totul, Dumnezeu a înălțat bariera psalmilor,
astfel încât să fie vorba atât de plăcere, cât și de beneficiu. Pentru că prin acele cântece străine
intră răul și distrugerea, alături și de un lucru înspăimântător, de vreme ce destrăbălata și
potrivnica legii din cântecele acestea, se stabilește în diferite locuri ale sufletului, slăbindu-l și
prostindu-l. Dar din psalmii duhovnicești poate veni destulă plăcere, mai mult decât este nevoie,
mai mult decât sfântă și ca bază a întregii filosofii, astfel că aceste cântări curăță sufletul, iar
Duhul Sfânt zboară lin spre sufletul care cântă astfel de cântece” (trad. n.).
Puterea psalmodierii, așa cum reiese din In Psalmum XLI, II, îi ajută pe creștini să lupte
cu diavolul chiar și în timpul mesei. Întreaga familie va fi ferită de tentațiile cântecelor
licențioase, prin protecția oferită de psalmii cântați: „Tauta legw, ouc ina epainhte monon, al
lina kai paidav kai gunaikav ta toiauta didaskhte asmata adein, ouc en istoiv monon,
oude en toiv alloiv ergoiv, alla malista en trapezh. Epeidh gar wv ta polla en sumposioiv
o diabolov efedreuei meqhn kai adhfagian ecwn autw summacousan, kai gelwta
atakton, kai yuchn aneimenhn, malista tote dei kai pro trapezhv, kai meta trapezan,
epiteicizein autw thn apo twn yalmwn asfaleian, kai koinh meta thv gunaikov kai twn
paidwn anastantav apo tou sumposiou, touv ierouv adein umnouv tw Qew”22.
„Spun aceste lucruri, nu așa cum singuri cântați lauda, ci după cum vă învățați copiii și,
de asemenea, soțiile, să cânte astfel de cântări, nu numai când țes sau fac alte treburi, ci și la
masă. Pentru că de vreme ce diavolul minte mereu și pândește la banchete, având aliați pe bețivi

20
Ibidem, col. 156.
21
Ibidem, col. 157.
22
Ibidem, col. 157.
și pe cei lacomi la mâncare, alături de cei ce râd dezordonat și cu spirit nestăpânit, este necesar,
mai ales atunci, înainte și după masă, să construim, împotriva lui, un zid de apărare din psalmi
și să ne ridicăm deasupra banchetelor și, împreună cu copiii și soțiile, să cântăm imne sfinte lui
Dumnezeu”.
Caracterul cvasi-liturgic al cântării se prezintă în pasajul ce urmează, In Psalmum XLI, II,
unde Biserica este definită astfel: psalm, rugăciune, corul profeților și atitudine pioasă între
cântăreți: „Kai legwmen koinh stantev : Eufranav hmav, Kurie, en tw poihmati sou, kai
en toiv ergoiv twn ceirwn sou agalliasomeqa. Kai euch meta thn yalmwdian proskeisqw,
ina meta thv yuchv kai thn oikian authn agiazwmen. Wsper gar oi mimouv, kai orchstav,
kai pornav gunaikav, eiv ta sumposia eisagontev, daimonav kai ton diaϐolon ekei
kalousi, kai muriwn polemwn tav autwn empiplwsin oikiav (enteuqen goun zulotupiai kai
moiceiai kai porneiai kai ta muria deina) : outwv oi ton Dauid kalountev meta thv
kiqarav, endon ton Criston di autou kalousin. Opou de o Cristov, daimwn men oudeiv
epeiselqein, mallon de oude parakuyai tolmhseie pote : eirhnh de : kai agaph, kai panta
wsper ek phgwn hxei ta agaqa. Ekeinoi poiousi qeatron thn oikian autwn : su poihson
ekklhsian to dwmation sou. Enϐa gar yalmov, kai euch, kai profhtwn coreia, kai dianoia
twn adontwn qeofilhv, ouk an tiv amartoi thn sunodon tauthn proseipwn ekklhsian”23.
„Și să stăm laolaltă și să spunem: Că ne-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale și întru
lucrul mâinilor Tale ne vom bucura (Ps. 91, 4). Și după ce se oficiază cântarea rugăciunii, așa
putem să sfințim casa însăși, împreună cu sufletul. Așa după cum cei care aduc actori, dansatori
și desfrânate la banchete, tot așa se strâng acolo diavolii și tot răul și le umplu casele de tot felul
de certuri (gelozie, adulter, păcate trupești și numeroase alte lucruri îngrozitoare), iar cei care îl
cheamă pe David cu chitara lui, Îl cheamă, în taină, pe Hristos. Unde este Hristos, nici un diavol
nu va îndrăzni să intre, cu adevărat, nici unul nu va îndrăzni să se furișeze; ci, mai degrabă,
pacea, dragostea și toate lucrurile bune, vor izvorâ ca dintr-o fântână. Ceilalați fac din casele
lor teatru; voi să faceți biserică din casa voastră. Pentru că unde este psalm, rugăciune, corul
(coreia) profeților și atitudine pioasă printre cântăreți, nimeni nu va greși numind această
adunare biserică” (trad. n.).
Cântarea zilnică, așa cum reiese din In Psalmum XLI, II, este obligatorie pentru toți
creștinii, fie ei și aritmici: „Kan mh eidhv thn dunamin twn rhmatwn, auto tewv to stoma
paideuson ta rhmata legein. Agiazetai gar kai dia rhmatwn h glwtta, otan meta
proqumiav tauta leghtai. Ean eiv tauthn eautouv katasthswmen thn sunhqeian, oude
ekontev, oude raqumountev pote prohsomeqa thn kalhn tauthn leitourgian, tou eqouv
kai akontav hmav anagkazontov kaq ekasthn hmeran thn kalhn tauthn epitelein latreian.
Epi thv melwdiav tauthv, kan ruqmou pantov apeirov, ouden egklhma ginetai. To gar
zhtoumenon entauqa, yuch nhfousa, dieghgermenh dianoia, kardia katanenugmenh,
logismov errwmenov, suneidov ekkekaqarmenon. Ean tauta ecwn eiselqhv eiv ton
agion tou Qeou coron, par auton dunhsh sthnai ton Dauid”24.
„Și chiar dacă nu înțelegi sensul cuvintelor, atunci când îți înveți gura să le spună,
pentru că limba este sfințită numai de cuvinte, oricând le spui cu bunăvoință. Odată ce ne-am
obișnuit, nu vom neglija această datorie potrivită (leitourgian) fie în mod liber, sau cu totală
indiferență, după cum obiceiul ne va sili să îndeplinim această slujbă recunoscătoare (latreian)
în fiecare zi, chiar cu nevoință. Nici nu se va ivi vreo plângere privind această cântare, chiar

23
Ibidem, col. 158.
24
Ibidem, col. 158.
dacă cineva a îmbătrânit, este tot un copil, are o voce groasă, sau este cu totul ignorant în ceea
ce privește ritmul. Aceasta, pentru că ceea ce se vede aici, este un suflet simplu, o minte trează, o
inimă pocăită, rațiune profundă și conștiință clară. Dacă le ai pe acestea, intri în corul sfânt al
lui Dumnezeu, vei fi apt să stai tu însuți alături de David” (trad. n.).
Mai departe, In Psalmum XLI, II, Sfântul Ioan Hrisostom folosește interpretarea alegorică
pentru instrumentele muzicale: „Entauqa ou creia kiqarav, oude neurwn tetamenwn, oute
plhktrou kai tecnhv, oude organwn tinwn: all ean qelhv, su sauton ergash kiqaran,
nekrwsav ta melh thv sarkov, kai pollhn tw swmati prov thn yuchn poihsav thn
sumfwnian. Otan gar mh epiqumh kata tou pneumatov h sarx, all eikh toiv epitagmasi
toiv ekeinou, kai eiv perav agh tauthn epi thn aristhn kai qaumasthn odon, outwv ergash
melwdian pneumatikhn”25.
„Aici nu este nevoie de chitară, nici de strune încordate, nici de plectru și tehnică, de nici
un fel de instrument; dar dacă vrei, fă din tine însuți o chitară, omorându-ți membrele trupului și
creând o totală armonie între trup și suflet. Pentru că atunci când carnea nu desfrânează
împotriva sufletului, ci se supune poruncilor lui și perseverează de-alungul drumului, ceea ce
este nobil și admirabil, așa vei crea o melodie duhovnicească” (trad. n.).
In Psalmum CXVII, I, oferă încă o mărturie patristică pentru cântarea responsorială,
amintind cântările liturgice ale slujbei Învierii Domnului: „H men rhsiv tou yalmou, hn
upoyallein o laov eiwqe, toiauth tiv estin : Auth estin h hmera, hn epoihsen o Kuriov :
agalliaswmeqa kai eufranqwmen en auth : kai pollouv dianisthsi, kai kata thn panhgurin
ekeinhn thn pneumatikhn kai kata ouranion eorthn malista touto uphcein o laov eiwqen.
Hmeiv de, ei boulesqe, anwqen kai ex archv apanta epelqwmen ton yalmon, ouk apo
tou sticou thv uphchsewv, all: ap: autou tou prooimiou thn exhghsin poioumenoi. Ton
men gar sticon...uphcein enomoqethsan, epeidh ton apanta hgnooun yalmon, ina kan
enteuqen aphrtismenhn laϐwsi didaskalian”26.
„Partea de psalm, pe care lumea este obișnuită să o cânte ca răspuns (upoyallein), este
aceasta: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea
(Ps. 117, 24). Îi înalță pe mulți și oamenii sunt obișnuiți să răspundă (uphcein) mai ales cu
aceasta, la astfel de adunare duhovnicească și banchet ceresc. Noi, oricum, dacă vrei, vom
urmări întregul psalm de la început, nu de la versetul răspunsului (uphchsewv), făcându-ne
observațiile chiar de la introducere. Părinții au hotărât, ca feluritele moduri de cântare ale
acestui verset ca răspuns (sticon)… (upicein) de vreme ce sună frumos și conține o doctrină
sublimă și pentru că lumea nu știe întregul psalm, să primească fiecare, la rândul său,
învățătura potrivită din el” (trad. n.).
Pentru slujba de seară, In Psalmum CXL, I, este amintit Psalmul 140, ce se cânta zilnic,
creștinii cunoscându-l pe de rost. Învățarea cântărilor, în bună parte, avea loc prin transmisie
orală, scrierea și citirea fiind întâlnite mai rar: „Toutou tou yalmou ta men rhmata apantev,
wv eipein, isasi, kai dia pashv hlikiav diatelousi yallontev : thn de dianoian twn
eirhmenwn agnoousin. Oper ou mikron eiv kathgoriav logon, to kaq ekasthn hmeran
yallontav, kai dia stomatov ta rhmata kroferontav, mh zhthsai twn nohmatwn thn
dunamin twn enapokeimenwn toiv rhmasin...”27.

25
Ibidem, col. 158.
26
Ibidem, col. 328.
27
Ibidem, col. 426-427.
 „De fapt, toți știu cuvintele acestui psalm și continuă să-l cânte la orice vârstă, fără să
cunoască, oricum, sensul a ceea ce s-a spus. Aceasta nu este o sarcină ușoară, să cânte ceva în
fiecare zi, punând înainte cuvinte din gură, fără să cerceteze înțelesul ideilor ce reies din
cuvinte…Dar fiți foarte atenți. Eu chiar nu cred că Părinții au desemnat acest psalm ca să fie
citit în fiecare seară, pentru că într-una din expresii se zice: Ridicarea mâinilor mele, jertfă de
seară (Ps. 140, 2). Asta pentru că sunt și alți psalmi care spun același lucru, cum ar fi: Seara și
dimineața și la amiezi spune-voi, voi vesti și va auzi glasul meu (Ps. 54, 19)…Și cam aceasta este
cu psalmul de dimineață…Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineață.
Însetat-a de Tine sufletul meu (Ps. 62, 1-2)” (trad. n.).
Din cuprinsul textului din In Psalmum CXLIV, I, reiese că la Antiohia, probabil și în alte
centre bisericești, se cânta din psalmul 144 în timpul împărtășirii credincioșilor: „Meta
akriϐeiav toutw malista prosecein axion tw yalmw. Outov gar estin o ta phmata ecwn
tauta, aper oi memnumenoi sunecwv upoyallousi, legontev : Oi ofqalmoi pantwn eiv se
elpizousi, kai su didwv thn trofhn autwn en eukairia”28.
„Merită să acordăm atenție specială acestui psalm. Pentru că acesta este psalmul ce
conține cuvintele care inițiază în taine cântarea continuă, ca răspuns zicând: Ochii tuturor spre
Tine nădăjduiesc și Tu le dai lor hrană la bună vreme (Ps. 144, 15)” (trad. n.).
Fiind unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai școlii exegetice antiohiene, Sfântul
Ioan Gură de Aur face, In Psalmum CXLIX, II, o relatare istorică asupra înțelegerii alegorice a
instrumentelor muzicale: „Tinev men kai toutwn twn organwn ton logon kata anagwghn
eklamϐanontev, legousin oti tom en tumpanon thn nekrwsin thv sarcov hmwn epizhtei,
to de yalthrion to prov ton ouranon blepein. Kai gar anwqen to organon touto kineitai, ou
katwqen, wsper h kiqara. Egw de ekeino an eipoimi, oti to palaion outwv hgonto dia twn
organwn toutwn, dia thn pacuthta thv dianoiav autwn, kai to arti apespasqai apo twn
eidwlwn. Wsper oun tav qusiav sunecwrhsen, outw kai tauta epetreye, sugkataϐainwn
autwn th asqeneia”29.
„De asemenea, unii iau înțelesul acestor instrumente în sens alegoric și spun că timpanul
se referă la moartea cărnii și că psaltirionul înseamnă cerul. Și într-adevăr, acest instrument se
pune în funcțiune de deasupra, nu de dedesubt, precum chitara. Dar aș spune aceasta: că, în
timpurile străvechi, așa erau mânați de aceste instrumente, după greutatea înțelegerii lor și au
fost scoși din idolatrie treptat. De asemenea, întocmai cum (El) a îngăduit jertfele, tot astfel a
îngăduit instrumentele, făcând abstracție de slăbiciunea lor” (trad. n.).
Același argument îl folosește și In Psalmum CL: „Kai ta organa de ekeina dia touto
epetetrapto tote, dia te thn asqeneian autwn, kai dia to kirnan autouv eiv agaphn kai
sumfwnian, kai egeirein autwn thn dianoian meq hdonhv poiein ta thn wfeleian
parecomena, kai eiv pollhn boulesqai autouv agein spoudhn dia thv toiauthv
yucagwgiav. To gar banauson autwn kai raqumon kai anapeptwkov sofizomenov o
Qeov, afupnizein autouv tauth meqwdeuse th sofia, anakerasav tw ponw thv prosedriav
to hdu thv melwdiav”30.
„(El) a îngăduit, așadar, acele instrumente, din acest motiv: pentru neputința lor și
pentru că a vrut să-i astâmpere în dragoste și în armonie, să le înalțe înțelegerea spre plăcerea
de a face ceea ce se sporește spre binele lor și să-i îndrume spre un entuziasm măreț, printr-o

28
Ibidem, col. 464.
29
Ibidem, col. 494.
30
Ibidem, col. 497-498.
astfel de ademenire. Pentru că le cunoștea lipsa de judecată, lenea și lipsa de grijă, Dumnezeu a
dorit să-i înalțe prin această strategie, îmbinând dulceața melodiei cu atragerea atenției” (trad.
n.).
În Homilia habita in magnam hebdomadam, 2, Sfântul Ioan menționează cântarea
responsorială a Psalmului 145, cu ocazia sărbătorii Floriilor: „Exhlqon tote ekeinoi baia
foinikwn econtev, kai epeϐown kai elegon: Wsanna en toiv uyistoiv: euloghmenov o
ercomenov en onomati Kiriou. Exelqwmen kai hmeiv, kai anti twn foinikwn baiwn
proairesin qallousan epideiknumenoi bohswmen, kaqaper shmeron upeyallomen: Ainei,
h yuch mou, ton Kurion: ainesw Kurion en zwh...All idwmen ti fhsin. Ainei, h yuch mou,
ton Kurion. Tauta kai hmeiv meta tou Dauid yallwmen shmeron”31.
„Au ieșit atunci afară, ținând ramuri de palmier și strigau, zicând: Osana întru cei de
sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Mt. 21, 9). Să ieșim și noi afară și, în
loc de ramuri de palmier, să răspândim mireasma gândurilor bune, să strigăm așa cum am
cântat astăzi la răspunsuri: Laudă, suflete al meu, pe Domnul. Lăuda-voi pe Domnul în viața
mea (Ps. 145, 1-2)…Dar să vedem ce spune. Laudă, suflete al meu, pe Domnul! Să cântăm și
noi, de asemenea, aceste cuvinte astăzi, împreună cu David” (trad. n.).
În comentariul său la Isaiia (Interpretatio in Isaiam prophetam V, 5), Sfântul Ioan se
ridică împotriva cântării profane imorale: „Kai gar escathv analghsiav touto to shmeion, kai
yuchv eklelumenhv, to qeatron poiein thn oikian thn eautou, kai toioutoiv asmasin
eautouv ekdidonai. Oper kai h meqh poiei skotousa, touto h mousikh malattousa to
eutonon thv dianoiav, kai kataklwsa thv yuchv thn andreian, kai epi meizonav exagousa
aselgeiav”32.
„Este o dovadă de totală ne-simțire și de destrăbălare a sufletului, să se facă teatru din
casa cuiva și să se dedea la astfel de cântece. Și ceea ce realizează beția prin întunecime, la fel
face muzica ce înmoaie puterea minții, slăbește vigoarea spiritului și îl conduce către
imoralitate” (trad. n.).
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre cântarea liturgică în Homilia I in Oziam seu de
Seraphinis 1, pasaj de referință în literatura primelor veacuri, arată că alături de credincioșii care
se roagă lui Dumnezeu în cadrul serviciului euharistic se roagă și îngerii din ceruri. Astfel,
Sfânta Liturghie are caracter cosmic, Sanctus-ul (Trisaghionul liturgic) și Gloria in excelsis
împletindu-se într-o cântare armonioasă: „Anw stratiai doxologousin aggelwn: katw en
ekklhsiaiv corostatountev anqrwpoi thn authn ekeinoiv ekmimountai doxologian. Anw ta
serafim ton trisagion umnon anaϐoa: katw ton auton h twn anqrwpwn anapempei
plhquv: koinh twn epouraniwn kai twn epigeiwn sugkroteitai panhguriv: mia eucaristia,
en agalliama, mia eufrosunov corostasia”33.
„Deasupra, oștile îngerilor cântă laudă, jos, oamenii formează coruri în biserici și îi
imită, cântând aceeași doxologie. Deasupra, serafimii strigă imnul Trisaghion (trisagion
umnon); jos, mulțimea oamenilor înalță același strigăt. Locuitorii cerului și ai pământului sunt
mânați laolaltă într-o adunare solemnă comună; este o singură recunoștință, un singur țipăt de
încântare, un singur cor voios” (trad. n.).
După cum a formulat și în alte scrieri, Sfântul Ioan atacă, în Homilia XLII, 3, in Acta
Apostolorum, muzica desfrânată și abuzurile de la petrecerile de nuntă: „Ouc o gamov, legw,

31
Idem, Homilia habita in magna hebdomadam, 2, în P.G., t. LV (Tomus Quintus), Paris, 1862, col. 520-521.
32
Idem, Interpretatio in Isaiam prophetam, V, 5, în P.G., t. LVI (Tomus sextus), Paris, 1862, col. 62.
33
Idem, Homilia I in Oziam seu de Seraphinis, 1, în P.G., t. LVI (Tomus sextus), Paris, 1862, col. 97.
mh genoito : alla ta peri ton gamon. Ekϐakceuetai tote h fusiv, aloga anti anqrwpwn oi
parontev ginontai, oi men wv ippoi cremetizousin, oi de wv onoi laktizousi : pollh h
diacusiv, pollh h dialusiv, ouden spoudaion, ouden gennaion : pollh ekei tou diaϐolou h
pomph, kumϐala, auloi, kai asmata porneiav gemonta kai moiceiav”34.
„Nu despre căsătorie vreau să vorbesc – sper să nu – ci despre ceea ce o însoțește. Firea
se răsfață în nebunia bahică și atunci cei prezenți devin mai mult brute decât oameni; nechează
precum caii și lovesc precum asinii. Este multă risipă, mult desfrâu, dar nici un câștig, nimic
înălțător; este mult fast al diavolului aici – chimvale, aule și cântece pline de desfrânare și
adulter” (trad. n.).
Textul următor, din Homilia XXXVI, 5-6, in Epistolam primam ad Corinthios, compară
practica Bisericii primare de cântare responsorială a psalmilor cu realitatea din vremea sa:
„Sunhesan to palaion apantev, kai upeyallon koinh. Touto poioumen kai nun: alla totem
en en apasi mia yuch hn kai kardia mia: nuni de oude en mia yuch thn omonoian
ekeinhn idoi tiv an, alla poluv o polemov pantacou...Tote kai ai oikiai ekklhsiai hsan:
nuni de kai h ekklhsia oikia, mallon de kai oikiav pashv ceirwn. En oikia men gar pollhn
kai eutaxian idoi tiv an : kai gar h kuria thv oikiav epi tou qronou kaqhtai meta
euschmosunhv apashv, kai ai ceirav ecei. Entauqa de poluv o qoruϐov, pollh h
sugcusiv, kai kaphleiou ouden dienhnoce ta par hmin: tosoutov o gelwv, tosauth h
tarach, kaqaper en balaneioiv, kaqaper en agoraiv krazontwn, qoruϐountwn
apantwn…”35.
„Pe vremuri, toți se adunau și cântau psalmi în comun. Acum și noi facem aceasta, dar
atunci era o singură inimă și un singur suflet între ei, în timp ce astăzi nu se vede asemenea
unitate, ci multă ceartă peste tot…Atunci casele însele erau biserici, în timp ce acum biserica
este o casă, chiar mai rea decât oricare alta. Pentru că într-o casă se poate vedea destul de
multă ordine, de vreme ce stăpâna casei stă pe scaunul ei cu deplină autoritate, slujitoarele se
mișcă în liniște și fiecare dintre servitori are de îndeplinit o anumită sarcină. Aici, oricum, este
mult zgomot, multă confuzie, nimic care să separe adunările noastre de o tavernă; este așa de
mult râs, așa dezordine, ca și când toți țipă și urlă în băi și în piețe” (trad. n.).
Cântarea este amintită și în textul de la Homilia I, 5, in Epistolam ad Colossenses: „Ekei
men auloi kai kiqarai kai suriggev, entauta de ouden aphcev melov : alla ti; umnoi,
yalmwdiai. Ekei men oi daimonev anumnountai, entauqa de o pantwn Despothv Qeov.
Orav poshv men auth caritov, poshv de agnwmosunhv ekeinh kai anaisqhsiav gemei;
Eipe jar moi : o Qeov se eqreyen ek twn agaqwn autou, kai deon autw eucaristein meta
to trafhnai, su de touv daimonav epeisageiv; ta gard ia twn phktidwn ouden allo, h
daimonwn asmata”36.
„Acolo, într-adevăr, sunt aule, chitare și sirinx-uri, dar aici nu este melodie discordantă.
Ce este atunci? Imnele și psalmodierea. Acolo se aduc imnuri diavolilor, dar aici lui Dumnezeu,
conducătorul a toate. Vedeți cu ce mulțumire abundă această masă și cu ce lipsă de judecată și
insensibilitate? Spuneți-mi acum, când Dumnezeu v-a dăruit din lucrurile sale bune și când,
după ce ați mâncat, a trebuit să-I dați mulțumire, ați introdus pe diavoli? Pentru că aceste
cântece acompaniate nu sunt decât cele ale demonilor” (trad. n.).

34
Idem, In Acta Apostolorum, Homilia XLII, în P.G., t. LX (Tomus nonus), Paris, 1862, col. 301.
35
Idem, Homilia XXXVI, 5-6, in Epistolam primam ad Corinthios, în P.G., t. LXI (Tomus decimus), Paris, 1862,
col. 313.
36
Idem, Homilia I, 5, in Epistolam ad Colossenses, în P.G., t. LXII (Tomus undecimus), Paris, 1860, col. 306.
 Homilia IX, 2, in Epistolam ad Colossenses, oferă un comentariu relevant despre
deosebirea dintre cântarea imnelor și a psalmilor: „Didaskontev, fhsi, kai nouqetountev
eautouv yalmoiv kai umnoiv kai wdaiv pneumatikaiv. Ora kai to anepacqev tou Paulou.
Epeidh h anagnwsiv ecei ponon, kai polu to fortikon, ouc ef istoriav hgagen, all epi
yalmouv, ina omou kai terphv thn yuchn adwn, kai upoklepthv ton ponon. Umnoiv, fhsi,
kai wdaiv pneumatikaiv. Nun de satanikav men wdav kai orchseiv airousin oi paidev oi
umeteroi, kaqaper oi mageiroi kai oi oywnai kai oi coreutai : yalmon de oudeiv oudena
oiden, alla kai aiscunh to pragma dokei einai kai cleuasia kai gelwv...Oi yalmoi panta
ecousin, oi de umnoi palin ouden anqrwpinon : otan en toiv yalmoiv maqh, tote kai
umnouv eisetai, ate qeioteron pragma. Ai gar anw dunameiv umnousin, ou yallousin”37.
„Învățați-vă, zice el și povățuiți-vă între voi cu psalmi, imne și cântări duhovnicești (Col.
3, 16). Observați, de asemenea, lipsa de considerație a lui Pavel. De vreme ce citirea este
laborioasă și foarte obositoare, nu v-a îndrumat spre istorisiri, ci spre psalmi, ca să puteți, prin
cântare, să vă încântați sufletul și să vă ușurați povara. Cu imnuri, zice el și cu cântări
duhovnicești. Acum copiii voștri au ales cântecele și dansurile satanice, ca și cum ar fi bucătari,
chelneri și dansatori în ansamblu (coreutai); în timp ce niciunul nu știe un singur psalm, ceea
ce pare să fie un lucru de rușine, chiar de râs sau de luat în batjocură…Psalmii conțin toate
lucrurile, dar în schimb, imnele nu au nimic omenesc. Când cineva este instruit în psalmi, atunci
va ști și imnele, ca lucru mult mai divin. Pentru că puterile de sus cântă imne, nu cântă psalmi.”
(trad. n.).
Comentariul din Homilia XIV, 3-4, in I Timotheum, evidențiază cântarea din noapte a
monahilor în mânăstire, incomparabilă ca frumusețe și acuitate cu instrumentele muzicale
ordinare: „Hmera ginetai, mallon de pro hmerav alektruwn efwnhse. Kai ouk estin, osper
epi thv oikiav, regcousin oi oiketai, ai qurai ekleismenai, pantev nekroiv eoikasi
kaqeudontev, oreokomov touv kwdwnav seiei. Ouden poiouton ekei, eautouv
diegeinontov, kai esthkasi ton agion sthsamenoi coron, kai tav ceirav euqewv
anateinantev, touv ierouv adousin umnouv...Eita dianastantev, euqewv esthkasin,
umnouv adontev profhtikouv meta pollhv thv sumfwniav, met euruqmwn melwn. Oute
kiqara, oute suriggev, oute ouden allo organon mousikon toiauthn afihsi fwnhn, oian
estin akousai en hsucia baqeia, kai en erhmia twn agiwn adontwn ekeinwn”38.
„Este dis-de-dimineață, sau mai bine zis, cocoșul a cântat înainte de ivirea zorilor. Și nu
este ca într-o casă, cu servitorii sforăind, cu ușile închise și toată lumea dormind adânc, în timp
ce omul care mână catârul își sună clopoțeii. Nu este nimic din acestea aici, ci, mai degrabă,
calea cea dreaptă, ca și perfectul care îi ridică, toți stând în picioare și alcătuind un cor sfânt și
imediat ce își întind mâinile, cântă imnele sfinte…Imediat ce se ridică, stau numaidecât în
picioare și cântă imnele profetice cu mare armonie și cu melodie bine rânduită (euruqmwn).
Nici chitara, nici sirinxul, nici un alt instrument muzical nu emite asemenea sunet, ca și cel ce se
aude în liniștea adâncă și în singurătatea acelor sfinți, atunci când cântă” (trad. n.).
Homilia XIV, 4, in I Timotheum, dezvăluie privegherile nocturne ale fraților, ce se roagă
neîncetat cu cântări din Psalmi: „Kai auta de ta asmata prosfora, kai filiav gemonta thv
prov ton Qeon. En taiv nuxi, fhsin, eparate tav ceirav umwn prov ton Qeon : kai palin,
Ek suktov orqrizei to pneuma mou prov se, o Qeov, dioti fwv ta prostagmata sou epi thv
ghv. Kai ta asmata ta Dauidika pollav phgav kinounta dakruwn. Otan gar adh legwn :

37
Ibidem, col. 362-363.
38
Ibidem, col. 575-576.
Ekopiasa en tw stenagmw mou, lousw kaq ekasthn nukta thn klinhn mou, en dakrusi
mou thn strwmnhn mou brexw : kai palin, oti Spudon wsei arton efagon...Otan de palin
meta twn aggelwn adwsi (kai gar kai aggeloi tote adousin), Aineite ton Kurion ek twn
ouranwn, legontev, hmwn casmwmenwn, knwmenwn, regcontwn, h kai uptiwn aplwv
keimenwn, kai muriav logizomenwn apatav : oion estin ekeinouv en toutw to pan thv
nuktov analiskein”39.
„Și aceste cântece prin ele însele sunt potrivite și pline de dragostea lui Dumnezeu.
Noaptea ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe Domnul (Ps. 133, 2). Și iar:
Duhul meu se ridică către Tine din noapte, o, Doamne, și așa lumina poruncilor tale va fi peste
pământ. Iar cântecele lui David provoacă izvor de lacrimi, oricând cântă aceste cuvinte:
Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele
așternutul meu voi uda (Ps. 6, 6). Și iar: Că cenușă am mâncat, în loc de pâine (Ps, 101, 10). Și
din nou, când cântă cu îngerii (pentru că îngerii cântă tot atunci), zicând: Lăudați pe Domnul
din ceruri (Ps. 148, 1), în timp ce căscăm, ne scărpinăm, sforăim sau stăm culcați pe spate,
făcându-ne o mulțime de planuri goale. Ce mai lucru, să-și petreacă întreaga noapte în felul
acesta” (trad. n.).
Tot în Homilia XIV, 4, in I Timotheum, Sfântul Ioan precizează momentele de cântare ale
monahilor, intercalate printre activitățile lor zilnice, care includ și citirea sau copierea cărților
sfinte: „Epeidan de hmera mellh ginesqai, dianapauontai loiton : kai otan hmeiv
arxwmeqa twn ergwn, ekeinoi kairon ecousi thv anapausewv...Ekeinoi de palin eucav
ewqinav epitelesantev kai umnouv, prov thn twn Grafwn anagnwsin trepontai : eisi de oi
kai biϐlia grafein memaqhkotev. Ekastov oikhma apotetagmenon en laϐwn, hsucian
diapantov askei, oudenov fluarountov, oudenov ouden legontov. Eita trithn, ekthn,
ennathn, kai tav esperinav eucav epitelousi : kai eiv tessara merh thn hmeran
dianeimantev, kaq ekaston merov plhroumenon, yalmwdiaiv, umnoiv gerairousi ton
Qeon. Pantwn de aristwntwn twn allwn, gelwntwn, paizontwn, diarrhgnumenwn upo thv
gestrimargiav, outoi toiv umnoiv prosanecousin. Oudamou trapexhv kairov, oude twn
aisqhtwn toutwn. Palin meta to ariston twn autwn econtai, upnw proteron eautouv
ekdedwkotev”40.
„Când ziua este pe cale să înceapă, ei își încetează, în sfârșit, activitatea, iar în timp ce
ne începem treburile, au un timp de odihnă…Și, după ce au terminat rugăciunile și imnurile
dimineții, se întorc la citit Scripturile (alții fiind învățați să copieze cărțile). Fiecare ocupă odaia
ce i-a fost dată, tot timpul practică tăcerea, nimeni nu vorbește urât, nimeni nu spune absolut
nimic. Apoi țin ceasurile al treilea, al șaselea, al nouălea și rugăciunile de seară, împărțind ziua
în patru părți, cu fiecare parte plină, așa Îl onorează pe Domnul cu psalmodiere și imne. Deci în
timp ce toți ceilalți iau masa, râd, se distrează și plesnesc de lăcomie la mâncare, ei sunt
ocupați, în liniște, cu imnele lor. Și apoi, șezând pentru o scurtă perioadă, sau mai bine zis,
terminând totul cu imne, fiecare se culcă pe o saltea de paie, făcută numai pentru odihnă, nu
pentru lux” (trad. n.).
În Homilia IV, 5, In Epistolam ad Hebraeos, Sfântul Ioan indică Psalmii 22, 4 și 31, 8, ce
se cântau la înmormântările creștinilor alături de anumite imne specifice, nemenționate însă: „Ti
de oi umnoi; ouci ton Qeon doxazomen, kai eucaristoumen oti loiton estefanwse ton
apelqonte, oti twn ponwn aphllaxen, oti thv deiliav ekϐalwn ecev par ekutw; ou dia touto

39
Ibidem, col. 576.
40
Ibidem, col. 576-577.
umnoi; ou dia touto yalmwdiai; Tauta panta cairontwn estin : Euqumei gar, fhsi, tiv;
yalletw...Ennohson ti yalleiv kata ton kairon ekeinon : Ekistreyon ti yuch mou, eiv thn
anakausin sou, oti Kuriov euhrgethse se: kai palin, Ou foϐhqhsomai, oti su met emou ei
: kai palin, Su mou ei katafugh ako qliyewv thv periecoushv me. Ennohson ti boulontai
outi oi yalmoi. All ou proseceiv, alla mequeiv upo tou penqouv. Kan en toiv eterwn
kideumasi katanohson akriϐwv, ina echv farmakon en toiv soiv”41.
„De ce avem imne? Nu pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și a-I mulțumi că în cele din urmă
l-a încununat pe răposat, că l-a eliberat de poveri și din frică l-a îndreptat, luându-l de-o parte
la Sine? Nu de aceea sunt imnele? Nu de aceea este psalmodiere? Toate acestea sunt faptele
celor ce se veselesc. Este cineva cu inimă bună, se zice, să cânte psalmi (Iac. 5, 13)…Se știe de
ce se cântă cu acest prilej. Întoarcete, o, suflete al meu, la odihnă; pentru că Domnul S-a socotit
cu tine cu mărinimie. Și iar: Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești (Ps. 22, 4). Și din nou:
Tu ești scăparea mea din necazul ce mă cuprinde (Ps. 31, 8). Ar trebui să luați în considerare ce
înseamnă acești psalmi, dar nu sunteți atenți; în schimb, sunteți emoționați de supărarea
voastră” (trad. n.).
Homilia XV, 4, In Epistolam ad Hebraeos, îndeamnă la cumpătare. Râsul excesiv a fost
condamnat de Însuși Mântuitorul. De aceea, creștinii au fost sfătuiți să cânte zilnic Psalmul 6:
„Ouk akoueiv tou Cpistou legontov: Ouai oi gelwntev, oti klausontai; Tauta yalleiv kaq
ekasthn hmeran. Ti gar legeiv, eipe moi; oti Egelasa; Oudamwv : alla ti; Ekokiasa en tw
stenagmw mou”42.
„Nu-L auziți pe Hristos zicând: Vai vouă celor ce râdeți, că vă veți tângui (Lc. 6, 25)?
Cântați aceste lucruri în fiecare zi. Ce anume spuneți? Spuneți-mi. Că ați râs? În nici un caz.
Atunci, ce? Ostenit-am întru suspinul meu (Ps. 6, 7)” (trad. n.).
Homilia II, dicta postquam reliquiae martyrum 3, amintește pe împărăteasa Eudoxia care
a condus o procesiune creștină cu sfinte moaște. Cu această ocazie, pelerinii au cântat în cor
psalmi în mai multe limbi. Eudoxia este comparată cu Maria: „Prohghsato pote kai Maria tou
laou, ta osta tou Iwshf epiferomenh, kai hsen wdhn : all ekeinh men Aiguptiwn
katapontisqantwn, su de daimonwn apopnigomenwn : ekeinh tou Faraw
katapontisqentov, su de tou diaϐolou katenecqentov : ekeinh kumϐala ecousa, su de
dianoian kai yuchn uper salpigga hcousan : ekeinh Ioudaiwn eleuqerwqentwn, su de thv
Ekklhsiav stefanoumenhv : ekeinh dhmon ena exagousa omoglwtton, su de muriouv
dhmouv eteroglwssouv. Kai gar muriouv hmin exhgagev corouv, touv men th Rwmaiwn,
touv de th Surwn, touv de th barϐarwn, touv de th Elladi fwnh ta tou Dauid
anakrouomenouv asmata”43.
„Maria a condus poporul atunci, ducând osemintele lui Iosif și cântând un cântec. Apoi,
ea a făcut aceasta după ce egiptenii au fost scufundați în mare, în timp ce voi vă comportați ca și
cum demonii au fost sufocați; ea, după ce faraon a fost înnecat, iar voi, după ce diavolul a fost
împiedicat; ea ținând chimvale, voi cu mintea și sufletul sunând mai tare ca trompeta; ea, după
ce evreii au fost eliberați, voi, după ce biserica a fost încununată; ea, după ce a scos un popor cu
aceeași limbă, voi, după multe popoare, cu felurite limbi. Într-adevăr, ați călăuzit multe coruri
din rândurile noastre, pe cei de limbă romană, siriană, ale barbarilor, de limbă greacă,
începând să cânte cântările lui David” (trad. n.).
41
Idem, Homilia IV, 5, In Epistolam ad Hebraeos, în P.G., t. LXIII (Tomus duodecimus), Paris, 1862, col. 43.
42
Ibidem, col. 122.
43
Idem, Homilia II, dicta postquam reliquiae martyrum, 3, în P.G., t. LXIII (Tomus duodecimus), Paris, 1862, col.
472.
 Din Omilia X la Matei 9, 37 („Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini”), aflăm că
acest verset se cânta de către creștini la adunări. De asemenea, între citirile de la slube se cântau
pasaje din Psalmii lui David: „Wsper gar en tw leimwni diafora men ta anqh, panta de
efexhv kallista anqelkonta prov eauta twn orwmenwn ekasta tou qeatou thn oyin : outw
dh kai en taiv qeiaiv Grafaiv estin idein. Kai gar o makariov Dauid prov eauton anqelkei
thn dianoian thn hmeteran, kai h apostilikh rhsiv h peri Timoqeou lecqeisa: eti mhn kai o
tolmhthv Hsaiav peri thv avqrwpinhv fusewv filosofwn, kai o toutwn Despothv Ihsouv
toiv maqhtaiv dialegomenov kai legwn : O men qerismov poluv , oi de ergatai oligoi. Fire
oun, ei dokei, tauthn eiv meson thn rhsin agagontev, anaptuzwmen authv ta
nohmata”44.
„După cum sunt felurite flori pe pajiște și, de vreme ce toate, la rând, sunt deosebit de
încântătoare și fiecare atrage ochiul privitorului, tot astfel se văd și Sfintele Scripturi. Pentru că
fericitul David ne atrage atenția asupra lui, tot așa scrierea apostolică în legătură cu Timotei,
care s-a citit și, mai departe, îndrăznețul Isaia filozofând despre firea umană și Domnul lor
Iisus, vorbind ucenicilor și zicând: Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini (Mt. 9, 37).
Haideți, atunci, dacă ne este îngăduit, să ne concentrăm asupra acestui verset și să îi explicăm
înțelesul” (trad. n.).
În lucrarea De poenitentia, Sfântul Ioan elogiază permanența cântării psalmodice a
creștinilor: „En ekklhsia pannucidev, kai prwtov kai mesov kai teleutaiov o Dauid : en
orqrinaiv umnologiaiv kai prwtov kai mesov kai teleutaiov o Dauid : en toiv skhnwmasi
twn nekrwn propompai, kai prwtov kai teleutaiov o Dauid : W twn paradoxwn
pragmatwn! polloi mhte grammatwn peiran thn archn eilhfotev, ekmaqontev, olon ton
Dauid aposthqizousin. All ou monon en taiv polesi kai taiv ekklhsiaiv outw kata panta
kairon kai kata pasan hlikian eklampei, alla kai en agroiv kai en erhmiaiv kai eiv thn
aoikhton ghn meta pleionov thv spoudhv corostasiav ierav anegeirei tw Qew. En
monasthrioiv corov agiov tagmatwn aggelikwn, kai prwtov kai mesov kai teleutaiov o
Dauid : en aschthrioiv parqenwn agelai twn thn Mariam mimoumenwn, kai prwtov, kai
mesov kai teleutaiov o Dauid : en erhmiaiv andrev estaurwmenoi prosomilountev tw
Qew, kai prwtov kai mesov kai teleutaiov o Dauid. Kai pantev men anqrwpoi tw fusikw
thv nuktov uknw turannoumenoi, prov baqov kaqelkontai : kai Dauid monov efistatai, kai
touv tou Qeou doulouv eiv aggelikav pannucidav diegeirei, thn ghn ouranon
ergazomenov, kai touv anqrwpouv isaggelouv poiwn”45.
„În biserici sunt veghetori și David este întâiul și cel din mijloc și ultimul. La cântarea
imnelor dis-de-dimineață, David este întâiul și cel din mijloc și ultimul. În corturi, la
procesiunile funerare, David este întâiul și ultimul. În casele fecioarelor unde se țese și David
este, întâiul și cel din mijloc și ultimul. Ce lucru minunat! Mulți dintre cei ce nu au făcut nici
măcar prima încercare de a citi, îl știu pe David pe de rost și recită din el în ordine
(aposthqizousin). Nu numai în orașe și în biserici ocupă fiecare moment și pe oamenii de toate
vârstele; chiar și pe ogoare, în deșert și, strecurându-se până și în pustiurile nelocuite, el înalță
coruri sfinte lui Dumnezeu, cu mult zel. În mânăstiri este cor sfânt al oștirilor cerești și David
este întâiul și cel din mijloc și ultimul. În mânăstirile de maici, sunt cete de fecioare care o imită
pe Maria și David este întâiul și cel din mijloc și ultimul. În deșert, bărbații, crucificați pentru
lumea aceasta, mențin legătura cu Dumnezeu și David este întâiul și cel din mijloc și ultimul. Iar
44
Idem, Homilia X hactenus non editae et ad historiam illius aevi multum conferentes, în P.G., t. LXIII (Tomus
duodecimus), Paris, 1862, col. 519.
45
Idem, De poenitentia, în P.G., t. LXIV (Tomus decimus tertius et ultimus), Paris, 1862, col. 12-13.
noaptea, toți oamenii sunt stăpâniți de somnul fizic și sunt trași spre cele de jos și David singur
veghează, sculând toți slujitorii lui Dumnezeu la priveghere îngerească, făcând pământul cer și
îngeri din oameni” (trad. n.).
Sfântul Nil de Ancira (+430), ucenic al Sfântului Ioan Hrisostom, era originar din
Galatia, trăitor în asceză în pustiul Muntelui Sinai și stareț al unei mânăstiri de lângă Ancyra
(Ankara). A purtat o bogată corespondență cu ucenicii și contemporanii săi46.
În Epistola CLIX, Către diaconul Gaudentius, Sfântul Nil recomandă practica monahală a
cântării psalmilor, ca pavăză pentru menținerea votului castității: „O thv porneiav daimwn
dikhn liknou kunidou tw up autou peirazomenw eiwqe paramenein, ou mhn ekϐiazesqai.
En soi toinun uparcei, kai th sh exousia, kai boulhsei, h trefein touton dia thv ergasiav
thv atimou, h fugadeuein met orghv di eucwn kai yalmwdiwn, nhsteiwn te kai agrupniwn,
kai thv camaikoitiav”47.
„Demonul desfrânării, ca un cățeluș, este obișnuit să se lipească de cel pe care îl
ispitește, așa încât să nu fie cast. Dar este posibil pentru tine, este o chestiune de privilegiu și
intenție, fie îl hrănești cu fapta rușinii, sau îl pui pe fugă cu rugăciunea și psalmodierea, postind
și priveghiind și dormind pe jos” (trad. n.).
Epistola XXXVIII, Către monahul Callinico, are în conținut comparația dintre monahul
contemplativ și cerbul liber de pe înălțimile muntoase. Psalmodierea continuă este mijlocul prin
care se obține sublimul perfecțiunii: „Orh ta uyhla taiv elafoiv. Kai Fwnh Kuriou
katartizomenh elafouv. Ei oun th Despotikh didach kai toiv qeioiv thv askhsewv kanosin
elafov apeirgasqhv, kai twn drumwn thv kakiav yilwqeiv, kateqarrhsav twn nohtwn
ofewn, kai apokteneiv autouv, mh meinhv mecri toutwn, alla speude tou anatrecein epi
ta orh ta uyhla dia thv yalmwdiav thv sunecouv, kai thv teleiothtov, kai thv makariwtathv
ekeinhv qewriav, hv ouden uyhloteron : eiper Makarioi oi kaqaroi th kardia, oti autoi ton
Qeon oyontai. Kai Epi ta uyhla epiϐiϐa me o Kuriov”48.
„Munții cei înalți adăpost cerbilor (Ps. 103, 19). Și iar: Glasul Domnului dezleagă
pântecele cerboaicelor (Ps. 28, 9). Dacă, prin sfatul Domnului și prin sfintele canoane ale
ascezei devii ca un cerb și dezbracat de mormintele diavolului, având să te îmbărbătezi
împotriva șerpilor metaforici, îi omori; nu rămâne la stadiul acesta, ci luptă-te să urci către
munții cei înalți, prin psalmodiere continuă, prin practica perfecțiunii și prin acea contemplație
binecuvântată, față de care nu este nimic mai înalt. Așadar, Fericiți cei curați cu inima, că aceia
vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8); și peste cele înalte mă pune (Ps. 17, 36)” (trad. n.).
În Epistola LVIII, Către monahul Murianus, starețul Nil îndeamnă la continuitatea
rugăciunii și cântării în cadrul mânăstirilor, fără grijile celor materiale, pentru că pronia divină
lucra asupra lor: „Ean hsucazwmen, kai th euch th yalmwdia en tw monasthriw
proskarterwmen, kai mh parenoclwmen toiv kosmikoiv, o Qeov ekeinouv autouv ferei
prov hmav, prnown, kai frontizwn hmon, kai anagkazei autouv meta proqumiav poiein
hmwn tav swmatikav creiav. Frontizei de hmwn o Qeov, epeidh kai hmeiv tou
pneumatikou ergon frontizomen”49.
„Dacă menținem tăcerea și rămânem neclintiți în rugăciune și psalmodiere în mănăstire
și nu ne amăgim pe noi înșine cu vorbe goale, Dumnezeu, prevăzător și milostiv nouă, ne va

46
Prof. Dr. Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed. Lidia, București, 2003,
p. 319.
47
S. Nili, Epistolae, Liber secundus, în P.G., t. LXXIX, Paris, 1863, col. 276.
48
Idem, Epistolae, Liber tertius, în P.G., t. LXXIX, Paris, 1863, col. 405.
49
Ibidem, col. 417.
aduce nouă pe acei oameni și îi va îndemna să ne acopere nevoile noastre trupești cu
bunăvoință. pentru că Dumnezeu are grijă de noi, de vreme ce și noi avem grijă de treburile
sufletului” (trad. n.).
Aceleași sfaturi duhovnicești sunt adresate și în Epistola CXXVI, Către episcopul
Philagrius: „Nekrwson moi, parakalw, ta melh tou swmatov sou : panta, eiper dunaton,
tw pneumati provdapanhson. Thn stenhn, kai oligoiv bathn odon badixein mh katoknei.
Genou tapeinov kai uyhlov, qnhtov kai aqanatov, epigeiov kai ouraniov, Qeou
klhronomov, Cristou sugklhronomov. Prosestw euch adialeiptov, yalmwdia euofqalmov,
kai suntonov, kai sumfrwn, qeiwn logiwn meleth, klisiv gonatwn katesklhkotwn pucnh,
grhgorhsiv kai yuchv, kai swmatov, meta dakruwn aposmhcontwn ton, wv eikov, dia twn
kataponoumenwn, khdemonia te, kai trofh, kai endhma, kai potan twn penomenwn.
Tauta gar kai ta toiauta enuparconta soi, kai oshmerai pleonazonta te kai auxonta, ouk
argon, oude akarpon se deixei Cristw tw Qew twn apantwn, en th hmera thv
misqapodosiav”50.
„Umilește, rogu-te, mădularele trupului tău; supune totul, pe cât posibil, sufletului. Nu
da înapoi de la a merge pe calea cea strâmtă, pe care puțini o acceptă. Fii smerit și totuși
mândru, muritor și totuși nemuritor, pe pământ și totuși în cer, moștenitor al lui Dumnezeu și
împreună-moștean cu Hristos. Să fie rugăciune continuă, psalmodiere, care este atât de plăcută,
solemnă și armonioasă, grijă față de poruncile dumnezeiești, plecăciune adâncă în genunchi și
trezvia sufletului și a trupului, în timp ce curg lacrimi, astfel încât țărâna să pătrundă în simțuri;
să fie ajutor pentru necăjiți și grijă, hrană, îmbrăcăminte și băutură pentru săraci. Dacă acestea
și alte lucruri ca acestea sălășluiesc întru voi și cresc și descresc în fiecare zi, vă vor face să fiți
nici trândavi, nici săraci întru Hristos, Domnul a toate, în ziua răsplătirii” (trad. n.).
Sfântul Efrem Sirul (306-373), personalitate marcantă a Bisericii siriene, s-a născut în
Nisibe, într-o familie creștină și a copilărit în vremuri de restriște pentru Biserică, întrucât orașul
natal a trecut sub ocupație romană și astfel a început și prigoana lui Diocletian asupra creștinilor
de acolo. Efrem a scris multe imnuri, folosite ca armă de luptă împotriva ereziilor. Se spune că
Efrem a pus toate corurile de femei să îi cânte imnurile, transpuse pe melodii populare siriace, în
forumul din Edessa. Imnele erau grupate în memre și madrashe. „Memre-le erau compoziții
întinse, dar fără diviziuni strofice, compuse în proză ritmată (heptasilabe duble) și erau executate
probabil în recitativ. Madrashe-le – echivalentul sirian al ebraicului midrashim (învățături) –
erau deci învățături sau predici în versuri și strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un
solist, după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor și care fixau în același timp o structură
prozodică precisă. După executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren.
Madrashe-le efremiene și-au avut un corespondent în prima imnografie bizantină în faimoasele
kontakia, gen ilustrat cu strălucire tot de un sirian elenizat, nu mai puțin celebrul Roman Melodul
(+ cca 560). Evreu creștin, originar din Emessa Siriei, Roman cunoscuse cu certitudine
madrashe-le efremiene”51.
Imnele erau destinate uzului liturgic, fiind grupate în scop tematic. Modurile muzicale ale
acestor imne nu s-au transmis până la noi. Rămâne de cercetat tradiția liturgică siriană, care a
păstrat, probabil, vreun stil de cântare din epoca Sfântului Efrem.

50
Ibidem, col. 441-444.
51
Diac. Ioan I. Ică jr., Prezentare, în Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii și Arătării Domnului, Imne II, Ed. Deisis,
Sibiu, 2000, p. 6-7.
 Putem aprecia că era vorba de cântare refrenară în execuție, studiind textele acestor imne
ajunse până la noi. Repetarea periodică a unui verset dovedește existența refrenului. Cât privește
structura muzicală propriu-zisă, mai exact, caracterul regulat sau neregulat al ritmului și melodiei
refrenului, în comparație cu strofa, singurele informații ni le poate furniza prozodia textului
original. Pentru întrega sa operă, Sfântul Efrem este numit „harpă a Duhului”, cântăreț în cel mai
înalt spirit, „diaconul imnograf și catehet din Nisibis și Edessa se revelează a fi nu numai cel mai
fascinant și fabulos poet creștin din toate timpurile, dar și unul din cei mai profunzi teologi ai
tradiției creștine”52.
Imnuri la Înviere II, 7-9: „Iată, flori vorbitoare au așternut pruncii înaintea Domnului
nostru. Asinul a fost încununat cu ele, calea era plină de ele. Laude au revărsat peste el ca niște
flori și cântări ca niște crini. Și astăzi, în mijlocul praznicului, ceata pruncilor așterne înaintea
Ta, Doamne, imnuri ca niște flori. Binecuvântat fie Cel ce a fost lăudat de prunci! Iată urechile
noastre sunt ca o scoică plină de cânturile pruncilor; pline sunt urechile noastre de cântările
fecioarelor. Fiecare să adune toate florile și să amestece în ele flori care cresc în pământul lor,
ca pentru acest mare praznic să împletim cunună măreață. Binecuvântat fie Cel ce ne-a chemat
la împletirea ei! Păstorul cel mare (episcopul) să împletească ca pe niște flori tâlcuirile sale,
preoții faptele lor cele bune, diaconii citirile lor, tinerii laudele lor, pruncii psalmii lor,
fecioarele imnurile lor, căpeteniile faptele lor, poporul cel simplu viața lui. Binecuvântat Cel ce
a înmulțit pentru noi faptele Sale cele bune!”53.
Imnele lui Mar Efrem la Postul celor patruzeci de zile, pe melodia „Acesta este Nisanul
cel binecuvântat”, refren „Binecuvântat fie Împăratul Care a împodobit Sfânta Biserică cu
postul, rugăciunea și privegherea!”, II. 2: „Și Cain și-a împodobit fiicele ca pe niște flori pentru
fiii lui Dumnezeu. Doi dintre fiii lui Cain au născocit, precum stă scris, muzica și instrumentele.
Tulbalcain a făcut frumoase chimvale (Fac. 4, 22), Iubal a construit preafrumoase harfe (Fac. 4,
21). Dar le lovea mâna stângă, răpind prin aceasta partea mâinii drepte”54.
III, 4, 6: „Șarpele a privit și a văzut porumbița (Eva) în rai…căci o poftea…S-a prefăcut
în porumbiță…el, șarpele, cel cu totul blestemat. A luat din ea, ca și aceasta să ia din el. S-a
îmbrăcat în culorile ei ca și ea să se îmbrace în urâciunea lui. A cântat pentru ea un cântec
vesel, ca să rătăcească jelind. Binecuvântat fie glasul Tatălui, Care S-a pogorât, a mângâiat și a
nimicit întristarea maicii noastre!...Cel milostiv a privit, a văzut sufletul în adânc și a găsit o
cale ca să-l scoată de acolo. Măcar că un singur semn al Său ar fi fost în stare să-l scape de
acolo, El a întipărit iubirea Sa peste lucrul Său: S-a înverșunat în firea omenească, a dobândit
neștiința ei, pentru ca să o aducă la știință. A cântat la harfa Sa cântări smerit, ca ea să vină la
înălțare…”55.
Apendice la Imnele la Post, VIII, 7, pe melodia „Adunați-vă să prăznuim în luna lui
Nisan”, refren „Laudă Ție, Împărate Hristoase! Căci prin sângele Tău s-a mântuit Biserica Ta
cea sfântă!”: „La praznicul acela, Moise a cântat cântare nouă la țărmul mării”56.

52
Ibidem, p. 11.
53
Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii I, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu,
1999, p. 197.
54
Ibidem, p. 104-105 (conform Diac. Ioan I. Ică Jr., în gândirea Sfântului Efrem, eminamente simbolică, mâna
stângă reprezintă stăpânirea demonică, păcatul sau credința idolatră; mâna dreaptă este divinitatea, edenul sau Însuși
Hristos – Vezi Imnuri la Răstignire, VII, 12, p. 187: „Ca niște cununi aduce dreapta noastră imnuri. Prin simbolul
lor să ne izbăvești de partea stângă și prin preînchipuirea lor călăuzește-ne de-a dreapta Ta, în care stă împletit
(cunună) numărul o sută”).
55
Ibidem, p. 106-107.
56
Ibidem, p. 140.
 Pe aceeași melodie, refren „Laudă Celui Întâi-născut Care prin răstignirea Sa a adus
toate neamurile la Cel ce L-a trimis pe El!”( IX, 1): „În luna florilor au răsunat cântecele
tamburinelor lui Miriam înaintea poporului”57.
Timpul cântării Imnelor la Păresimi se pare că este plasat în intervalul liturgic ce
corespunde Postului Mare din zilele noastre.
Imne la Înviere II, 2-4, pe melodia „Omorâți fost-au pruncii”, refren „Binecuvântată fie
înălțarea Lui!”: „Iată praznicul vesel, în întregime e gură și limbă! Cei feciorelnici și fecioarele
se fac aici trâmbițe și corni, fetele și băieții harfe și chitare. Cânt peste cânt se înalță în zbor
făcându-i pe toți să urce până la cer lăudând pe Domnul slavei. Binecuvântat fie Cel prin care
munții tună! Tună pământul dedesubt și cerul deasupra. Luna lui Nisan amestecă cânturi cu
cânturi, cerești și pământești. Cânturile Bisericii se amestecă cu tunetele Dumnezeirii, cu
scânteierea lumânărilor se amestecă razele fulgerelor, cu ploaia se amestecă prohodul pătimirii
și cu pășunea încolțită postul Paștelui. Așa săltau în arcă glasurile din toate gurile. În afară
valurile cele înfricoșătoare, înăuntru glasurile cele plăcute. Două câte două cântau în ea
împreună limbile în curăție, preînchipuind curățirea noastră, în care cei feciorelnici și
fecioarele cântă cu sfințenie lauda Domnului arcei”58.
Imnul IV, 2, pe melodia „Acesta e praznicul Celui Întâi-născut”: „…deschide, Doamne,
în mila Ta gura slujitorului Tău și fă-o harpă a adevărului! Ca să cânte o dulce melodie în stare
să umple cu binecuvântatul Adevăr pe toți cei ce-l ascultă!”59.
Imnele Nașterii II, 1-3, pe melodia „Cetele cerești”: „Trimis spre laudă la cetele cerești,
menit spre izbăvire în timpul slăvit, cruțat spre bucurie în ziua cea binecuvântată și eu am fost
făcut părtaș la iubire și am izbucnit în cântări. În imne curate Îl voi lăuda și în melodii sfinte Îl
voi cânta; voi slăvi Pruncul Care ne-a mântuit!” Refren: „Învrednicește-mă și pe mine să-ți
aduc cu harfa Ta jertfă de laudă în ziua Nașterii Tale! Harfa proorocilor care L-au vestit și au
cântat înaintea Lui, isopul preoților care l-au iubit și au săltat înaintea Lui și coroana
împăraților, care au primit-o moștenire și au adus-o, sunt ale Domnului celor feciorelnici, căci
Maica Sa e fecioară… Cetățile unui împărat au obiceiul să aducă în mâinile lor cununi de aur.
Cetățile lui Iuda sunt cununi cuvântătoare, Doamne; Ție, Iisuse, Îți aduc cununi cu gura lor
Betleemul, Cana și Nazaretul, Betania, Sichemul, Samaria și celelalte cetăți care s-au
învrednicit să Te încununeze”60.
Imnul III, 7, pe melodia „Mângâiați cu făgăduințele”, refren „Binecuvântat fie copilul
Tău Care a desființat asprimea inimii noastre!”: „Binecuvântat (este) Cel ce a însemnat și a
împodobit sufletele noastre și le-a făcut mireasă Sieși! Binecuvântat (este) Cel ce a făcut
trupurile noastre cort al ascunzimii Sale! Binecuvântat (este) Cel ce ne-a tâlcuit cu limba Sa
tainele Lui! Să mulțumim Glasului, a Cărui laudă a răsunat pe harfele noastre și a Cărui putere
a răsunat pe lirele noastre! Popoarele s-au adunat să audă cânturile Lui”61.
Imnul III, 16: „Binecuvântat fie Cel ce a alcătuit simțurile minții noastre ca să cânte pe
harfa noastră ceea ce era cu neputință gurii păsării să cânte în cântecele sale!”62.

57
Ibidem, p. 141.
58
Ibidem, p. 196.
59
Ibidem, p. 202.
60
Idem, Imnele Nașterii și Arătării Domnului II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 25-26.
61
Ibidem, p. 31.
62
Ibidem, p. 33.
 Imnul III, 21: „…Căci oricât i-am și mulțumi, este prea puțin. Dar pentru că nu ne este
de folos a tăcea și a suferi pagubă, să-I înalțe un cânt de mulțumire chiar și slăbiciunea
noastră”63.
Imnul V, 19, pe melodia „Cine ar putea spune”, refren „Laudă Ție, mândrule Prunc al
Fecioarei!”: „La care Maria s-a înflăcărat și ea și a cântat cântecul ei de leagăn: Cine mi-a dat
mie, celei singure, să zămislesc și să nasc pe Cel Care e Unul și mulți, mic și mare, cu totul în
mine și cu totul în toate?”64.
Imnul VI, 14, aceeași melodie, refren „Laudă Ție, Fiule al Celui Preaînalt, Care ai
îmbrăcat trupul nostru!”: „S-a înflăcărat Ana în duhul care a ieșit din gura Lui și i-a cântat un
cântec de leagăn: Pruncule de împărat, prunc disprețuit, Tu auzi în tăcere, vezi nevăzând,
cunoști în ascuns. Dumnezeule-Om, laudă numelui Tău!”65.
Imnul VIII, 17, pe aceeași melodie, refren „Laudă răsăritului Tău dumnezeiesc-
omenesc”: „Care mamă va cânta pruncului pântecelui ei ca Maria? Cine ar îndrăzni să-și
numească fiul „Fiu al Făcătorului”, „Fiu al Ziditorului”? Cine și-a mai numit vreodată fiul
„Fiu al Celui Preaînalt”?”66.
Imnul VIII, 22: „Și pentru că tinerețea e îndrăzneață și vorbăreață, s-au adunat fetele,
fiicele evreilor, femeile înțelepte și bocitoarele și prin vorbele cânturilor lor, bocetele s-au
prefăcut în proorociri”67.
Imnul X, 1, pe aceeași melodie, refren „Ție se cuvine laudă în ziua arătării Tale turmei
Tale!”: „Când Lia și Rahela, Zilpa și Bilha au cântat cântece de leagăn celor doisprezece
feciori pe care i-au născut, cântecele lor erau pentru niște oameni. Dar toate cântecele Tale de
leagăn sunt pentru un Dumnezeu, Doamne al fraților Tăi!”68.
Imnul XIII, 1, pe aceeași melodie, refren „Laudă să-Ți aducă toate făpturile Tale de acest
praznic al Tău!”: „Fiicele iudeilor, care cântau plângerile lui Ieremia, au cântat în locul
tânguirilor cărților lor, cântece de leagăn din Scripturile lor. Căci o putere nevăzută proorocea
în cuvintele lor”69.
Imnul XIII, 3: „Preînchipuirea Ta privește din copilăria mândrului Isaac, pentru tine i-a
cântat un cântec de leagăn Sara; căci ea a văzut cum se coboară simbolurile Tale asupra
copilului ei: O, fiule al făgăduinței mele, în care e ascuns Domnul făgăduințelor!”70.
Imnul XV, 4-5, refren „Laudă Ție, Doamne și prin Tine Părintelui Tău în ziua nașterii
Tale!: „Maria i-a văzut pe magi și cânturile ei s-au înmulțit la vederea darurilor lor: Iată
închinătorii Tăi mă înconjură și darurile lor mă încercuiesc. Binecuvântat fie Pruncul Care a
făcut din maica Sa harfa cânturilor Sale! Și fiindcă harfa așteaptă pe stăpânul ei, gura mea Te
așteaptă pe Tine. Voia Ta să pună în mișcare limba maicii Tale! Fiindcă am învățat să zămislesc
în chip nou prin Tine, tot de le Tine să învețe și gura mea să nască în chip nou laudă nouă!”71.

63
Ibidem, p.34.
64
Ibidem, p. 52.
65
Ibidem, p. 54-55.
66
Ibidem, p. 61.
67
Ibidem, p. 62.
68
Ibidem, p. 66.
69
Ibidem, p. 72.
70
Ibidem, p. 72.
71
Ibidem, p.78-79.
 Imnul XVI, 8: „Nu ești un simplu om, ca să-Ți cânt un cântec de leagăn obișnuit! Căci
lucru nou e zămislirea Ta și o minune nașterea Ta. Fără Duhul cine Ți l-ar putea cânta? Glas
nou de proorocie se stârnește întru mine”72.
Imnul XVIII, 28, refren „Laudă Ție, Care în acest praznic veselești toate!”: „În anul al
douăzeci și treilea să mulțumească și măgărița, căci ea și-a dat spatele ca să șadă pe el; Cel ce
a deschis gura măgarilor sălbatici și urmașii lui Agar au cântat laude. Binecuvântată fie lauda
Ta!”73.
Imnul XIX, 19, refren „Laudă Ție, Fiule al Domnului a toate, Care izbăvești toate!”:
„Oprește darul Tău de la harfa Ta, ca ea să se odihnească puțin! Pentru că Tu m-ai învățat tot
ceea ce am spus, învață-mă și cum să tac. Pentru că m-ai obosit, dă-mi și odihnă! Laudă Tatălui
Tău!”74.
Imnul XXI, 3-4, pe melodia „De mii de ori mii”, refren „Binecuvântat Cel ce S-a
micșorat nesfârșit ca să ne înalțe nesfârșit!”: „În ziua aceasta îngerii și arhanghelii s-au
pogorât să cânte cântare de laudă nouă pe pământ. În taină ei coboară și astăzi veselindu-se cu
cei ce priveghează. Atunci când și-au cântat această laudă a lor întâia oară, lumea era plină de
blestemății. Binecuvântată fie nașterea prin care astăzi lumea răsună de imne de laudă! Căci e
noaptea care amestecă veghetori (îngeri) cu veghetori! Veghetorul (îngerul) a venit să facă
veghetori pe pământ. Cei ce priveghează s-au făcut tovarășii veghetorilor (îngerilor). Cei ce
cântă laude s-au făcut tovarășii serafimilor. Fericit cel ce s-a făcut harpă spre lauda Ta, plata
sa a fost mila Ta”75.
Imnul XXII, 1, 9, schimbarea melodiei: „Cântați, popoarelor, de praznic, laude întâiului-
născut între toate praznicele! Numărați durerile care au fost, vânătăile și suferințele, ca să
cunoaștem ce răni ne-a tămăduit Pruncul trimis nouă! Lăudat Cel ce a putut tămădui toate
durerile noastre!”
Refren: „Binecuvântat să fie înainte de toate în nașterea Sa!”
„Descoperă-ți, veselește-ți, pământule, fața ta de praznicul nostru! Cu glas tare să cânte
laudă Biserica! În tăcere să laude cerul și pământul! Aduceți laudă și mărturisire Pruncului
Care a adus slobozenie pentru toți! Binecuvântat fie Cel ce a rupt zapisul datoriilor noastre!”
„Veniți, toate gurile, gătiți-vă și faceți-vă apă și izvoare de cântări! Să vină Duhul Sfânt
și să laude El în noi toți pe Tatăl Care ne-a mântuit prin Fiul Său. Binecuvântat fie El înainte de
toate în Fiul Său!”76.
Imnul XXIV, 14, 19, schimbarea melodiei, refren: „Laudă Ție de toate limbile în ziua
aceasta a nașterii Tale!”: „Iudeii au tăgăduit trâmbița lui Isaiia care suna zămislirea Sa. Și ei
au făcut să tacă harfa psalmilor care cântau despre preoția Sa. Au făcut să amuțească chitara
Duhului care cânta și ea despre împărăția Sa. În tăcere adâncă au încuiat nașterea măreață,
care a smuls chiote de bucurie celor cerești și celor pământești. Binecuvântat fie Cel ce a răsărit
din tăcere!”
„Întrucât cărturarii tăceau din pizmă și fariseii din invidie, oameni din piatră cu o inimă
din piatră au cântat laude înaintea Pietrei celei nebăgate în seamă care s-a făcut în capul
unghiului (Mc. 12, 10). Pietrele au fost muiate de Piatră și s-au făcut limbi cuvântătoare.

72
Ibidem, p. 81.
73
Ibidem, p. 90.
74
Ibidem, p. 94.
75
Ibidem, p. 97.
76
Ibidem, p. 100,101,106.
Pietrele au strigat prin Piatra (Lc. 19, 40). Binecuvântată fie nașterea Ta care a făcut pietrele să
strige!”77
Imnul XXV, 2, 8, pe melodia: „Fericită Efrata”, refren: „Laudă Celui ce Te-a trimis!”:
„Fericită ești Biserică, pentru că de praznicele tale se bucură veghetorii (îngerii). Căci o noapte
au lăudat ei pe pământul care restrânge și refuză lauda. Fericite sunt cântările tale care sunt
semănate, secerate și adunate în hambare în ceruri! Gura ta e o cădelniță, iar cânturile tale se
înalță ca tămâia de praznicele tale”.
„Fericită ești Biserică, căci întru tine cântă cu harfa sa împăratul David, care în duhul a
cântat despre El aceasta: Fiul Meu ești Tu în strălucire sfântă astăzi Te-am născut (Ps. 2, 7).
Fericite urechile tale care au fost curățite ca să audă despre ziua Lui și despre trupul Său!
Priveghează și cinstește-L! Învață de la Sion care a făcut în jale praznicul și veselește pe Cel ce
te-a veselit pe tine!”78.
Imnul XXVI, 6, schimbarea melodiei, refren: „Binecuvântată fie nașterea Ta, care a
bucurat toate făpturile!”: „Ziua a treia să împletească cu imne o cunună de psalmi și să o aducă
într-un glas nașterii Celui ce a făcut în ziua a treia să încolțească flori și muguri. Dar acum S-a
pogorât și S-a făcut Floare sfântă Însuși Cel ce a făcut să încolțească toate. Din pământ uscat a
odrăslit ca să împodobească și să încununeze pe cei biruitori”79.
Imnul XXVIII, 2, refren: „Laudă nașterii Lui!”: „Căpetenia îngerilor Ți-a dat (Marie)
salutul păcii ca zălog al sfințeniei. Pământul s-a făcut cer nou în care veghetorii (îngerii – Deut.
4, 10. 14 ) s-au coborât și au cântat laude. Fiii înălțimii au înconjurat sălașul tău din pricina
Fiului Împăratului Care se sălășluise întru tine. Prin cetele veghetorilor (îngerilor) casa ta
pământească ai făcut-o asemenea cerului de sus”80.
Cântarea efremiană reiese și din colecția de Imne- dialog (Sogytha)81.
Sogytha I, la pomenirea Maicii Domnului, pe melodia: „Tatăl a scris scrisoarea”:
„Trezește, harfa mea, cânturile tale spre lauda Fecioarei Maria! Înalță glasul tău și cântă
minunea acestei Fecioare, fiica lui David, care a născut lumii Viața”… „Ascultați laudele aduse
căruței (de heruvimi ) a lui Dumnezeu și cântecelor de leagăn ale maicii Fecioare! În căruță e
puterea Sa și în Maria iubirea Lui! Heruvimul Îl laudă plin de frică, iar slujnica și Maica Sa Îl
sărută”82.
Sogytha II, 5, 6, 18, 19, 20, refren „Laudă Ție, Doamne, Căruia I se închină cu bucurie
cerul și pământul!”: „Ea Îl purta, Îl îmbrățișa și Îi cânta cu dragoste mulțumindu-I. Se închina
Pruncului, zicând: Poruncește-mi să Te îmbrățișez, Doamne!”
„Fiul meu ești Tu și vreau să-Ți cânt cântec de leagăn; mama Ta m-am făcut și vreau să
Te laud! Fiul meu, pe Care L-am născut, e mai bătrân decât mine; Domnul meu, pe Care L-am
purtat, mă poartă El pe mine”.
„Serafimii Te înalță în sfințenie și cum Îți voi cânta Ție, Doamne? Heruvimii Te laudă cu
cutremur și cum Te vor slăvi melodiile mele?”

77
Ibidem, p. 114, 115.
78
Ibidem, p. 117, 119.
79
Ibidem, p. 122.
80
Ibidem, p. 127.
81
Conform notei traducătorului de la p. 174, aceste imne nu aparțin cu siguranță autorului, ci au fost incluse mai
târziu în manuscrisul siriac (British Museum Add 14506 între Imnele la Naștere și Imnele la Arătare ale Sf. Efrem),
pentru că au unitate tematică cu cele originale.
82
Imne-dialog, Sogyatha, 1, 1, 44, în Sf. Efrem Sirul, Imnele Nașterii și Arătării Domnului II, trad. și prezentare
Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 175, 180.
 „Eva, strămoașa noastră, să asculte acum cântul meu și să zorească încoace! Să-și ridice
capul, pe care goliciunea din grădină l-a făcut să se plece!”
„Să-și descopere fața și să-Ți cânte Ție; căci ai luat de la ea rușinea ei. Să asculte
melodia păcii; căci, iată, fiica ei a dezlegat datoria ei!”83.
Sogytha III, 33, la bătrânul Simeon, pe melodia „Tatăl a scris”, refren „Binecuvântat fie
Hristos, pe Care Simeon L-a purtat cu iubirea în brațele sale!”: „Înalță-ți glasul tău dulce și
lovește corzile harfei tale, ca să răsune! Cu dulcele tău cânt mângâie întristarea mea; căci fiii
poporului meu (Israel) mă batjocoresc, luptă cu cântul tău împotriva celor ce mă urăsc pe
mine!”84.
Sogytha IV, 53, pe melodia „Puterea Tatălui”: „Așa a săltat Biserica și a cântat psalmi
de laudă Nașterii Celui Preaînalt, prin a Cărui Arătare s-au luminat înaltul și adâncul.
Binecuvântat fie Cel Care prin nașterea Sa a bucurat toate!”85.
Deosebit de sugestive sunt rugăciunile sale duhovnicești, adunate în colecția Plânsurile
Sfântului Efrem Sirul. Descoperim într-un pasaj din Plânsul de miercuri seara: „Dăruiește-mi
mie, Doamne, luminare, ca să cunosc meșteșugirile împotrivnicului și ale urâtorului de bine, că
nenumărate alunecări pune înaintea mea: sminteli, vătămare, multă agonisire, înălțare a
veacului acestuia, dulceață trupească și mulți ani în viața aceasta de acum; temere de nevoință
și pregetare la rugăciuni și la cântarea de psalmi somn și odihnă trupească”86.
Un alt autor patristic, Calinic, de același neam cu Sfântul Efrem, a adus mărturii despre
cântarea creștină la începutul secolului V. Despre călugărul Calinic se știe că era originar din
Siria și era, în 426, ucenicul lui Hypatius (egumen al Mânăstirii Rufinienilor de lângă Calcedon).
Calinic a scris, după 446, Viața lui Hypatius. Din cuprinsul lucrării se observă că nu avea o
cultură prea vastă, întrucât nu citează nici un autor profan. Stilul compoziției este simplu și
ignoră regulile retoricii. Totuși, Calinic este un bun cunoscător al Sfintei Scripturi87.
Viața lui Hypatius, XXVI, 2-3: „Hsqien de pantote eiv thn baqeian enathn, pollakiv
de kai uperqeseiv epoiei, kai en th tessarakosth uper mian hsqien, egkleiwn eauton kai
yallwn kai eucomenov orqrina, trithn, ekthn, enathn, luknika, prwqupnia, mesonuktia
kata ton legonta : Eptakiv thv hmerav hnesa se epi ta krimata thv dikaiosunhv sou.
Epoiei oun to nucqhmeron, yallwn eptakiv, ekaton yalmouv kai ekaton eucav”88.
„Și în timpul Postului Mare el mânca la două zile, limitându-se și cântând psalmi și
rugându-se în zori, la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea, la lumina lumânărilor, seara
târziu și la miezul nopții, după cum se spune: De șapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecățile
dreptății Tale (Ps. 118, 164). Cântând psalmii, așadar, de șapte ori în cursul zilei și al nopții, a
plinit o sută de psalmi și o sută de rugăciuni” (trad. n.).

83
Ibidem, p. 181, 182, 183.
84
Ibidem, p. 188.
85
Ibidem, p. 194.
86
***Plânsurile Sfântului Efrem Sirul, Plânsul de miercuri seara, îngrijirea ed.: monahul Filotheu Bălan și Florin
Stuparu, Ed. Sophia, București, 2010, p. 55-56.
87
G.J.M. Bartelink, Introduction, în Vie d’Hypatios, în col. „Source Chretiennes”, No. 177, Les Editions du Cerf,
Paris, 1971, p. 10-12.
88
Callinicos, Vie d’Hypatios, XXVI, 2-3, în col. „Source Chretiennes”, No. 177, introd., text critic, trad. și note de
G. J. M. Bartelink, Les Editions du Cerf, Paris, 1971, p. 180-182.
 SUPORT DE CURS

CÂNT LITURGIC BIZANTIN 8

2018-2019

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 Surse imnografice în scrierile istoricilor eclesiastici (secolele IV-V)

Pentru a întregi demersul nostru științific cu privire la imnografia primelor secole

creștine, ne-au fost de mare folos studiile asupra documentelor rămase de la istoricii Bisericii din
secolele IV-V. Eusebiu de Cezareea (265-340), renumitul istoric eclesiastic, s-a născut în
Cezareea Palestinei și a fost ucenicul lui Pamfil, de la care a împrumutat pasiunea pentru studiu.
A fost ales episcop al Cezareei în 313, fiind atras către arianism. Opera de seamă a lui Eusebiu
este Istoria bisericească (Ekklhsiastikh istoria), în zece cărți, în care relatează evenimente
creștine de la Nașterea lui Hristos până în 3241. Pentru studiul de față am ales și alte lucrări,
precum: Laudele lui Constantin (De laudibus Constantini), Pregătirea evanghelică (Preparatio
evangelica) și Comentarii la Psalmi (Comentaria in Psalmos).
Istoria bisericească II, XVII, 22, amintește de cântarea responsorială descrisă de Filon din
Alexandria. De aici aflăm că privegherile creștine se petreceau cu cântări de imne: „Pe toate
acestea scriitorul amintit le descrie în scrierea sa ca și cum numai la noi se mai păstrează astăzi
în uz. Tot el amintește și serbarea cu priveghere de toată noaptea care are loc tot așa cum ne-am
obișnuit să cântăm și noi imnele respective și anume unul psalmodiind textul ritmic, iar ceilalți
ascultând în liniște și necântând cu el decât ultimele cuvinte ale imnelor. Filon afirmă expres că
în zilele acelea toată lumea se culcă jos pe paie, nu se bea vin deloc, nu se mănâncă nimic afară
de pâine și apă, sare și isop, care sunt singura lor hrană”2.
În Istoria bisericească III, XXXIII, 1, Eusebiu menționează Scrisoarea lui Pliniu: „Atât
de mult s-a întețit în multe ținuturi prigoana împotriva noastră încât și prea vestitul dintre
guvernatori, Pliniu cel Tânăr sau Secundul, impresionat de mulțimea martirilor, a scris
împăratului în legătură cu mulțimea celor dați morții din pricina credinței, înștiințându-l în
același timp că, după știrea lui, creștinii nu săvârșesc nimic rău și nici potrivnic legilor, ci doar
că se scoală de la răsăritul soarelui ca să cânte imne lui Dumnezeu; încolo, ei se feresc de
desfrânare, de ucidere și de orice nelegiuire, supunându-se întru toate legilor”3.
Apărând dumnezeirea lui Hristos împotriva ereziarhului Pavel de Samosata, Eusebiu
citează cântările Bisericii primare compuse de creștini (Istoria bisericească V, XXVIII, 5): „Cât
despre cărțile lui Irineu, ale lui Meliton și ale altora, cine nu le știe? Toți aceștia învață că
Hristos este și Dumnezeu și om. Și cine nu știe de atâția psalmi și cântări spuse de frați întru
credință, începând din primele veacuri și care cântă pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Hristos, pe
Care-L prezintă ca Dumnezeu?”4.
Istoria bisericească VII, XXX, 10, relatează tot despre erezia lui Paul de Samosata, care s-
a ridicat împotriva cântării psalmilor cunoscuți ca fiind non-biblici, dar compuși în cel mai curat
spirit ortodox de diferiți creștini inspirați ai Bisericii primelor veacuri: „Cât privește psalmii în
care se vorbește de Domnul Iisus Hristos, el i-a interzis, pretextând că ar fi de dată prea recentă

1
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Științele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericești universale, în Istoria
bisericească universală, vol. I (1-1054), ediția a III-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987, p. 21.
2
Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericească, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 13,
trad., studiu, note și com. Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1987, p. 85.
3
Ibidem, p. 136.
4
Ibidem, p. 220.
compuși, zice el, de poeți mai noi, de aceea în mijlocul bisericii, din ordinul lui personal au fost
puse niște femei să execute tocmai în zilele de Paști niște cântece, de care te crucești când le
auzi. O atitudine similară îngăduie el și la episcopii și preoții din satele și orașele care-l ridică
în slavă în cuvântările pe care le țin poporului”5.
Istoria bisericească IX, VIII, 11 amintește de obiceiurile funerare păgâne în
acompaniamentul flautelor și al chimvalelor, care semănau pretutindeni deznădejde și frică de
moarte: „Dar cele mai multe jertfe le-a secerat ciuma răpind familii întregi, îndeosebi pe cele
care nu suferiseră de lipsa hranei, așa încât și cei din cercurile celor avuți: guvernatori,
dregători și mii de alți funcționari, ca și cum foametea intenționat i-ar fi încredințat ciumei, au
murit de moarte neașteptată și foarte rapidă. Nu auzeai decât gemete peste tot, în toate ulițele,
piețele și străzile, nu puteai auzi altceva decât plânsete însoțite de muzica de doliu a flautelor și
a loviturilor cadențate care le acompaniau ca de obicei”6.
În Istoria bisericească X, III, 3, este descris rezultatul Edictului de la Milan (313).
Bucuria Bisericii se afirma prin cântarea de preamărire a lui Dumnezeu, cântarea Sfintei
Liturghii: „O singură putere a Duhului Sfânt trecea prin toate mădularele, un singur suflet
pentru toți, una și aceeași credință arzândă, un singur imn de preamărire a lui Dumnezeu. Da,
într-adevăr, minunate erau slujbele săvârșite de întâistătătorii (Bisericii ), rânduielile de cult ale
preoților, iar bisericile, așezăminte plăcute lui Dumnezeu, arătate uneori prin cântări de psalmi
și prin ascultarea cuvintelor pe care Dumnezeu ni le-a lăsat, iar altora, prin săvârșirea
liturghiilor tainice și dumnezeiești care sunt toate simboluri negrăite ale patimilor
Mântuitorului”7.
Textul următor, din Istoria bisericească X, IV, 5-6, a fost extras, probabil, dintr-o
scrisoare trimisă de către Eusebiu. Pasajul acesta sugerează cântarea responsorică după citirile
din cărțile sfinte: „Din citirile în Sfânta Scriptură mi-am dat seama încă de demult despre
minunatele semne ale lui Dumnezeu și despre binefacerile minunilor săvârșite de Domnul față
de oameni, de aceea se cuvenea să înălțăm imne și cântări de laudă lui Dumnezeu spunând:
Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, căci părinții noștri ne-au spus nouă lucrul pe care l-
ai făcut în zilele lor, în zilele cele de demult” (Ps. 43, 1). Dar azi nu cunoaștem numai din auzite
și din mulțimea cuvintelor mâna tare și brațul cel înalt al Dumnezeului Celui atotbun și
împăratul tuturor, ci – ca să zic așa – din fapte prin vederea cu ochii noștri prin care vedem cât
de drepte și de adevărate sunt lucrurile de altădată transmise nouă spre aducere aminte , de
aceea putem cânta pentru a doua oară cântarea de biruință strigând cu glas tare și zicând:
Precum am auzit, așa am și văzut, în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului
nostru” (Ps. 47, 8)8.
Panegiricul De laudibus Constantini XIV, 5 (Cuvântarea ținută cu prilejul sărbătoririi a
treizeci de ani de domnie a împăratului Constantin), lucrare ce a fost elaborată de Eusebiu în
335, conține o serie de alegorii cu referire la muzică și cântare: „Orfea men dh muqov
Ellhnikov, pantoia genh qhriwn qelgein th wdh, exhmeroun te twn agriwn touv qumouv,
en organw plhktrw krouomenwn cordwn, paraoidwsi : kai touq Ellhnwn adetai corw, kai
pisteuetai ayucov lura tiqasseuein touv qhrav, kai dh kai ta dendra, tav fhgouv
metaballein, mousikh eikonta. Toigaroun o pansofov kai panarmoniov tou Qeou Logov,
yucaiv anqrwpwn polutropoiv kakiaiv upobeblhmenaiv, pantoiav qerapeiav

5
Ibidem, p. 304.
6
Ibidem, p. 349-350.
7
Ibidem, p. 363.
8
Ibidem, p. 364.
proballomenov, mousikon organon cersi labwn autou poihma sofiav ton anqrwpon,
wdav kai epwdav dia toutou logikoiv, all ouk alogoiv, qhrsin anekroueto, panta tropon
anhmeron Ellhnwn te kai barbarwn, paqh te agria kai qhriwdh yucwn toiv thv evqeou
didaskaliav farmakoiv exiwmenov kai nosousaiv ge yucaiv taiv to qeion en genesei kai
swmasin anazhtousaiv, oia tiv iatrwn aristov, suggnei kai katallhlw bohqhmati Qeon en
anqrwpw paristh”9.
„Un mit grecesc ne spune că Orfeu a fermecat tot soiul de animale și a înmuiat sălbăticia
fiarelor, prin lovirea strunelor unui instrument, cu un plectru. Mai mult, aceasta se celebrează
într-un cor grecesc și se crede că o liră fără viață a îmblânzit aceste fiare sălbatice și chiar
copacii, care erau stejari, se mișcau după muzică. Dar Preaînțeleptul și întru tot armoniosul
Cuvânt al lui Dumnezeu, făcând tot felul de vindecări sufletelor oamenilor, afectate de
nenumărate patimi, ia lucrarea înțelepciunii Sale, natura Sa omenească, în mâinile Sale, ca și pe
un instrument muzical și cu care cântă ode și epopei pentru ființele raționale, nu pentru fiarele
fără minte și așa, cu medicamentul învățăturii Sale inspirate, El tămăduiește tot felul de
sălbatici, pe greci și nu mai puțin pe barbari, de patimile lor neînblânzite și de sălbăticia
sufletească” (trad. n.).
În lucrarea Praeparatio evangelica IV, XI-XII, se sugerează sintagma jertfa de laudă, ca
imnodiere și bază a mântuirii, concepție des întâlnită la autorii patristici. Ideea centrală a
următorului citat, preluată de Eusebiu din filosofia greacă și modelată în spirit creștin, este că
numai ființei neoplatonice supreme îi este potrivită cântarea interioară a liniștii absolute, nu și
celorlalte zeități: „Qew men tw epi pasin, wv tiv anhr sofov efh, mhden twn aisqhtwn
mhte qumiwntev, mht eponomazontev. Ouden gar enulon, o mh aulw euquv estin
akaqarton. Dio oude logov toutw o kata fwnhn oikeiov : oud o endon, otan paqei yuchv
h memolusmenov : dia de sighv kaqarav, kai twn peri autou kaqarwn ennoiwn
qrhskeuswmen auton. Dei ara sunafqentav kai omoiwqentav autw, thn autwn anagwghn
qusian ieran prosagein tw Qew, thn authn de kai umnon ousan, kai hmwn
swthrian...Toiv de autou ekgonoiv, nohtoiv dh qeoiv, hdh kai thn ek tou logw umnwdian
prosqeteon”10.
„Dumnezeului Care este deasupra tuturor, după cum zicea un anumit înțelept, nu trebuie
să-I oferim nimic sensibil, nici tămâie, nici altceva distinct; pentru că nu este nimic material, ce
nu este imediat necurat ființei nemateriale. Deși nici un cuvânt nu Îi este potrivit Lui, fie spus, fie
nerostit, dacă sufletul se întâmplă să fie spurcat de oarecare tulburare; mai degrabă trebuie să-
L preamărim prin tăcere desăvârșită și gânduri nespurcate. Este necesar, atunci, odată ce am
fost aduși în legătură cu El și devenind ca El, să-I oferim lui Dumnezeu ridicarea sufletelor
noastre, ca sfântă jertfă; aceasta este atât imnodierea, cât și mântuirea noastră…Oricum, acelor
dumnezei născuți din El, dumnezei inteligibili, trebuie să le adresăm imnodierea cuvintelor…”
(trad. n.).
În partea introductivă a lucrării Comentaria in Psalmos (Comentarii la Psalmi), Eusebiu
redă o serie de indicații referitoare la noțiunile de psalm, imn, psalmul unui imn, imnul unui
psalm, cântarea bisericească, precum și la unele instrumente muzicale: „O men yalmov
eoiken tou yalthriou parwnumwv epikeklhsqai : legetai de yalthrion organon ti mousikon
para thn kiqaran diallatton tw schmati, en w thn anakrouomenhn qdhn yalmon
prosagoreuesqai. Wdhn de einai thn dia melouv anafwnoumenhn aneu organou rhsin

9
Idem, De laudibus Constantini, XIV, 5, în P.G., t. XX (Tomus secundus), Paris, 1857, col. 1409.
10
Idem, Praeparatio evangelica, IV, XI-XII, în P.G., t. XXI (Tomus tertius), Paris, 1857, col. 260.
mousikhn. Yalmon de wdhv legesqai, epeidan prohghsamenhv to auto thv wdhv melov
dia tou yalthriou krousqh : wdhn de yalmou to anapalin. Wv en taiv istoriaiv twn
Basileiwn kai twn Paraleipomenwn Dauid o basileuv meta thn tou Saoul teleuthn,
anagagwn thn kibwton thv Diaqhkhv Kuriou, ousan en oikw Abdodwm etesin eikosin
exotou ek twn Azwtiwn metenhnekto, kai katasthsav authn eiv Ierousalhm, epilegetai ek
thv fulhv Leui klhrw yaltwdouv arcontav wdwn tessarav, tou yallein kai adein enwpion
thv kibwtou tw Kuriw, kai anaferein fwnhn eufrosunhv eiv exomologhsin kai ainesin en
organoiv hrmosmenoi, kai wdaiv, kai kinuraiv, kai nablaiv, kai tumpanoiv, kai kumbaloiv,
kai yalthriw, kai kerathn, ton Asaf, Aiman, Aiqan, Idiqoum : oiv
ariqmov wdwn epetetakto, adontwn diakosiwn ogdohkonta oktw, ekastw ebdomhkonta
duo, ek tou Cam lb, tou Shm ke, tou Iafeq ie. Oitinev, estwtev emprosqen thv kibwtou
Diaqhkhv Kuriou, eyallon kai hdon tw Kuriw : ov men en kinira, ov de en kumbaloiv, ov
de en kiqara, ov de en yalthriw : wn mesov istato o makariov Dauid, autov arcwn
arcontwn wdwn, kratwn epi ceirav to yalthrion. Ekastov de hden kai eyallen umnwn ton
Qeon agiw Pneumati tetagimenwv. Hnika toinun eskirta to Pneuma epi tina twn
arcontwn twn yaltwdwn, oi loipoi hsucian hgon parestwtev kai upakouontev sumfwnwv
tw yallonti, Allhlouia”11.
„Se pare că psalm (yalmov) derivă, ca asemănare, din cuvântul psaltirion. Psaltirionul,
în schimb, este definit ca un fel de instrument muzical, ce diferă, ca formă, de chitară, cântecul
emis de acesta este numit psalm, în timp ce imnul, cântarea bisericească (wdhn), este vorbirea
muzicală proclamată prin melodie, fără un instrument. S-a spus să fie psalmul imn oricând
aceeași melodie de la cântarea bisericească precedentă se cântă la psaltirion și imnul psalmului,
când se optează invers. După cum este scris în cărțile istorice ale Regilor și ale Cronicilor,
David, rege după moartea lui Saul, a adus Chivotul Legii Domnului, care a fost în casa lui
Obedom timp de douăzeci de ani, adus de către Azotieni, l-a așezat în Ierusalim și a ales patru
muzicieni (yaltwdouv) din seminția lui Levi, ca și conducători ai cântării, să cânte la
instrumente și cu vocea (yallein kai adein) înaintea Chivotului lui Dumnezeu și să înalțe glas de
bucurie în mărturisire și preamărire, cu instrumente armonioase și în cântare, cu kinure
(kinuraiv), navle (nablaiv), timpane, chimvale, psaltire și keratine (keratinh). (Cei patru erau)
Asaf, Eman, Etan și Iudit, cărora le-a fost desemnat un anumit număr de cântări, alături de două
sute opt zeci de cântăreți, fiecăruia câte șaptezeci și doi, treizeci și doi din neamul lui Ham,
douăzeci și cinci din neamul lui Șem și cincisprezece din neamul lui Iafet. Aceștia patru stăteau
înaintea Chivotului lui Dumnezeu și cântau Domnului, la instrumente și cu vocea, unul cu
kinura, altul la chimvale, unul la chitară, unul la psaltirion; și în mijlocul lor stătea
binecuvântatul David, conducând pe liderii cântării, apucând psaltirea în mâinile sale. Fiecare
cânta (cu vocea sau la instrument) imne lui Dumnezeu, în ordinea stabilită de Duhul Sfânt. Și
când Duhul Se cobora asupra unuia dintre conducători, ceilalți așteptau în liniște și apoi
răspundeau într-un glas (upakouontev sumfwnwv) psalmistului, Aliluia” (trad. n.).
Comentaria in Psalmos XCI (Psalmus cantici, in die Sabbati) constituie lucrarea pe care
Eusebiu a realizat-o spre sfârșitul vieții. De aici desprindem ideea cântării în sobor (simfoniei), în
formă omofonă: „Palai men oun, ophnika dia sumbolwn kai tupwn elatreuon oi ek
peritomiv, ouc apeikov hn dia yalthriwn kai kiqarav anapempein tinav tw Qew touv
umnouv, kai touto polein taiv hmeraiv tou Sabbatou, paraluontav dhladh thn argian, kai
parabainontav ton nomon ton peri tou Sabbatou : hmeiv de, ton en kruptw Ioudaion

11
Idem, Comentaria in Psalmos, în P.G., t. XXIII (Tomus quintus), Paris, 1857, col. 72-73.
aposwzontev kata ton faskonta Apostolon : Ou gar en tw fanerw Ioudaiov estin, oude h
en tw fanerw en sarki peritomh, all o en tw kruptw Ioudaiov, kai h keritomh kardiav en
pneumati, ou grammati, zwnti yalthriw kai kiqara emyucw, pneumatikaiv te wdaiv ton
umnon apodidomen.pantov d oun organou mousikou genoit an tw Qew proshnestera h
twn Cristou lawn sumfwnia, kaq hn en pasaiv taiv tou Qeou ekklhsiaiv, omognwmoni
yuch kai mia diaqesei, omofrosunh te kai omodoxia pistewv kai eusebeiav, omofwnon
melov en taiv yalmologiaiv anapempomen”12.
„Când în vechime, oamenii circumciziei credeau în simboluri și tipuri, n-a fost cu
nechibzuință că au înălțat imne lui Dumnezeu în psaltire și în chitare și că au făcut aceasta în
zilele de sabat, așa tulburând în mod clar repaosul ce se cuvenea și încălcând legea sabatului.
Noi, în orice caz, păstrăm legea iudaică în sine, după cum spune Apostolul: Pentru că nu cel ce
se arată pe din afară e iudeu, nici cea arătată pe din afară în trup, este tăiere împrejur; ci este
iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă (Rom. 2, 28-
29); și aceasta este cu privire la o psaltire adevărată și la o chitară vioaie și la cântări
duhovnicești, prin care interpretăm imnul. Și cu atât mai melodioasă încântarea lui Dumnezeu,
decât oricare instrument muzical, ar fi simfonia poporului Domnului, cu care, în orice biserică a
lui Dumnezeu, cu suflete înrudite și cu o singură fire, cu o singură minte și cu unanimitatea
credinței și a pioșeniei, înălțăm melodia la unison (omofwnon melov) în psalmodierea
noastră” (trad. n.).
În alt loc, în Comentaria in Psalmos CXLII, 8, Eusebiu indică Psalmul 62 pentru cântarea
de dimineață: „Akouston poihson moi to prwi to eleov sou. En toiv peirasmoiv eleouv
qeiou deomeqa : oper genoit an en taiv proseucaiv egrhgorotwv scolazoimen, kai
malista kata kairon ton ewqinon, wste dunasqai legein : O Qeov, o Qeov mou, prov se
orqrizw”13.
„Fă să aud dimineața mila Ta. În mijlocul ispitelor avem nevoie de mila lui Dumnezeu și
în rugăciunile noastre ne dăruim, cu precauție, pe noi înșine, venirii ei, mai ales la primul ceas
al dimineții, așadar că se poate spune: Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-
dimineață (Ps. 62, 1)” (trad. n.).
Socrate (+439), continuator al lucrării lui Eusebiu, avocat și istoric grec, a scris Istoria
bisericească în 7 cărți, de la 305 la 43914.
Socrate contribuie cu amănunte de ordin muzical, valoroase pentru descrierea cântării
antifonale a ortodocșilor și a arienilor din Constantinopol.
În Istoria bisericească V, 22, pomenește despre oficiul cântăreților (cantorilor sau
psalților): „En th auth de Alexandreia anagnwstai kai upoboleiv adiaforon, eite
kathcoumenoi eisin, eite pistoi : twn pantacou Ekklhsiwn pistouv eiv to tagma touto
proballomenwn”15.
„În același oraș, Alexandria, citeții și cântăreții (upoboleiv) sunt numiți fără a se avea
în vedere dacă sunt catehumeni sau credincioși, în timp ce bisericile din orice alt loc,
promovează numai pe credincioși în această tagmă” (trad. n.).
Socrate menționează cântarea imnelor antifonale, în Istoria bisericească VI, 8. În
relatarea sa, îi amintește pe Sfântul Ioan Gură de Aur – care, ajutat de împărăteasa Eudoxia, în

12
Ibidem, col. 1172-1173.
13
Idem, Commentariorum in Psalmos supplementum, in Psalmum CXLII, 8, în P.G., t. XXIV (Tomus sextus), Paris,
1857, col. 49.
14
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Științele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericești universale..., p. 21.
15
Socratis Scholastici, Historia ecclesiastica, Liber V, 22, în P.G., t. LXVII, Paris, 1864, col. 636-637.
efortul său de a combate pe arieni, s-a folosit de cântările ce conțineau formula doctrinară
ortodoxă - și pe Sfântul Ignatie al Antiohiei. După Socrate, aceștia au dat Bisericii din Antiohia
modul cântării antifonale: „...Hnika oun ekasthv ebdomadomadov eortai katelambanon,
fhmi dh to te Sabbaton kai h Kuriakh, en aiv ai sunaxeiv kata tav ekklhsiav eiwqasi
ginesqai, autoi entov twn thv polewv pulwn peri tav stoav aqroizomenoi, kai wdav
antifwnouv prov thn Areianhn doxan suntiqentev hdon : kai touto epoioun kata to
pleiston merov thv nuktov. Upo de orqron, ta toiauta antifwna legontev, dia meshv thv
polewv exhesan twn pulwn, kai touv topouv enqa sunhgon katelambanon. Epei de
ereqismouv kata twn to omoousion fronountwn legontev ouk epauonto : pollakiv gar kai
toiauthn wdhn elegon: Pou eisin oi legontev ta tria mian dunamin; tote dh kai Iwannhv
eulabhqeiv, mhtiv twn aplousterwn upo twn toioutwn wdwn afelkusqh thv Ekklhsiav,
antitiqhsin autoiv touv tou idou laou, opwv an kai autoi taiv nukterinaiv umnologiaiv
scolazontev, amaurwswsi men thn ekeinwn peri toutou spoudhn, bebaiouv de touv
oikeiouv prov thn eautwn pistin ergaswntai. All o men skopov Iwannou edokei einai
crhstov : sun tarach de kai kindunoiv to telov edexato. Wv gar lamproteroi oi tou
omoousiou umnoi en taiv nukterinaiv umnologiaiv edeknunto : epinenohnto gar par
autou stauroi argroi, ferontev fwta ek twn khrinwn lampadwn, thv basilidov Eudoxiav
parecoushv thn eiv auta dapanhn : plhqov ontev oi Areianizontev, kai zhlotupia
lhfqentev, amunesqai te kai sumplhgadav epeceiroun poiein. Eti gar ek thv
paralaboushv dunasteiav, enqermoi te prov machn hsan, kai katefronoun autwn. Mh
mellhsantev oun, en mia twn nuktwn sugkrouousi : kai balletai men liqw kata metwpou
Briswn o thv basilidov eunoucov, sugkrotwn tote touv umnwdouv. Apolluntai de kai tinev
tou laou, ex amfoterwn twn merwn. Uf oiv kinhqeiv o basileuv, diekwluse touv Areianouv
tav umnologiav en tw dhmosiw poiein. Kai ta men legomena poiauta hn. Lekteon de kai
oqen thn archn elaben h kata touv antifwnouv umnouv en th ekklhsia sunhqeia. Ignatiov
Antioxeiav thv Suriav, tritov apo tou apostolou Petrou episkopov, ov kai toiv apostoloiv
sundietriyen, optasian eiden aggelwn, dia twn antifwnwn umnwn thn agian Triada
umnountwn, ton tropon tou oramatov th en Antioceia Ekklhsiav edwken. Oqen kai en
pasaiv taiv Ekklhsiaiv paradosiv diedoqh. Outov men oun o twn antifwnwn umnwn logov
estin”16.
„În fiecare săptămână, când aveau loc sărbători, mă refer la sabat și la ziua Domnului,
în care se obișnuia ca adunările să fie ținute în biserici, se adunau nu mai departe de porțile
orașului, lângă portice și cântau cântări antifonale (wdav antifwnouv), compuse după
învățătura ariană. Aceasta au făcut în cea mai mare parte a nopții. În zori, după ce au recitat
același fel de antifoane (antifwna), au trecut prin mijlocul orașului și au ieșit prin porți și au
venit și au dorit să se adune. Din moment ce n-au încetat să vorbească provocator celor care țin
partea omousiană – adesea au cântat chiar o cântare ca aceasta: Unde sunt ei, care vorbesc
despre cei trei, ca despre o singură putere? – Ioan, îngrijorat ca nu cumva vreunul dintre cei
mai simpli, să fie atrași afară din biserică prin astfel de cântări, le-a pus ca adversari o parte
din proprii lui oameni, așa că și ei, tot așa, dedicându-se imnodierii nocturne, vor zădărnici
eforturile celorlalți în această privință și vor transmite tovarășilor lor să stea neclintiți în
credința lor. Dar, în timp ce scopul lui Ioan părea că aduce roadă, s-a terminat în confuzie și
primejdie. Din moment ce imnele omousiene s-au dovedit a fi mai frumoase în cântarea lor
nupțială, pentru că Ioan a făcut cruci de argint, purtând lumină de la lumânări, procurate pe

16
Ibidem, col. 688-692.
cheltuiala împărătesei Eudoxia, arienii, numeroși cum erau și cuprinși de gelozie, au ajuns să se
răzbune și să instige la ceartă. Datorită inerentei lor forțe numerice, erau nerăbdători să
înceapă lupta și să-i disprețuiască pe ceilalți. Fără ezitare, apoi, au atacat într-o noapte și au
aruncat o piatră în fruntea lui Briso, un eunuc al împărătesei, care îi conducea atunci pe
cântăreți (umnwdouv). Un număr de oameni, din ambele părți, au fost, de asemenea, omorâți.
Împăratul, mișcat de aceste evenimente, a interzis arienilor să-și săvârșească imnodierea în
public. Și așa au fost reletate faptele. Mai departe, trebuie spus de unde obiceiul imnelor
antifonale își are începutul în biserică. Ignatie al Antiohiei în Siria, al treilea episcop după
Apostolul Petru și cunoștință a Apostolilor înșiși, a avut o viziune de îngeri, imnodiind Sfinta
Treime cu imne antifonale și au dat Bisericii din Antiohia modul cântării. De unde aceeași
tradiție s-a transmis tuturor bisericilor. Aceasta este, de altfel, relatarea despre imnele
antifonale” (trad. n.).
Sozomen, istoric grec și avocat în Constantinipol, a continuat opera lui Eusebiu, scriind
nouă cărți, de la 324 la 42517.
Istoria bisericească III, 20, face referire la diferitele grupări creștine, care își manifestau
doctrina la sfârșitul cântărilor de laudă: „Alla kata corouv wv eqov en tw umnein ton Qeon
sunistamenoi, prov tw telei twn wdwn thn oikeian proairesin epedeiknoun. Kai oi men,
Patera kai Uion wv omotimon edoxazon : oi de, Patera en Uiw, th parenqesei thv
proqesewv, deutereuein ton Uion apofainontev”18.
„După cum le era obiceiul, se adunau în coruri când cântau imne lui Dumnezeu și la
sfârșitul cântărilor își mărturiseau, fiecare, atitudinea. Unii Îi lăudau pe Tatăl și pe Fiul ca egali
în demnitate și onoare, în timp ce alții Îl lăudau pe Tatăl în Fiul, arătând prin introducerea
prepoziției că Fiul a jucat un rol secundar” (trad. n.).
Oficiul cântăreților este amintit și de Sozomen, în Istoria bisericească IV, 3: „Hn de o
men, upodiakonov : o de Markianov, yalthv kai anagnwsthv twn qeiwn Grafwn”19.
„(Martirius) a fost un ipodiacon, în timp ce Marcian era un cântăreț (yalthv) și citeț din
Sfânta Scriptură” (trad. n.).
Din Istoria bisericească V, 19, reiese că moaștele martirului Vavila au fost mutate de
creștini din porunca împăratului, pentru că nu se cuvenea ca acestea să rămână în preajma
oracolului din Dafne. Procesiunea s-a desfășurat în simfonia cântărilor responsoriale. Refrenul de
la sfârșitul citatului nu are apartenență scripturistică, ci se pare că acoperea necesitățile
apologetice creștine de atunci: „Fasi de tote andrav kai gunaikav, kai neouv kai
parqenouv, gerontav te kai paidav oi thn soron eilkon, parakeleuomenov allhloiv, para
pasan thn odon diatelesai yallontav. Profasin men th wdh touv idrwtav epikoufizontav :
to d alhqev, upo zhlou kai proqumiav kinoumenouv, tw mh thn authn : gnwmhn ecein
autoiv ton kratounta peri to Qeion. Exhrcon de twn yalmwn toiv alloiv oi toutouv
akribountev, kai xunephcei to plhtov en sumfwnia : kai tauthn thn rhsin ephden :
hscunqhsan pantev oi proskunountev toiv gluptoiv, oi egkaucwmenoi toiv eidwloiv”20.
„Ei spun că în vremea aceea bărbații și femeile- tineri și fecioare, bătrâni și copii - au
tras sicriul, continuând să se încurajeze unii pe alții, cântând psalmi pe tot parcursul drumului.
Aceasta s-a făcut sub pretextul înveselirii eforturilor lor, în timp ce adevărul este că ei au fost
mișcați de zelul și entuziasmul pentru acea viziune aparte a dumnezeirii, pe care împăratul nu
17
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Științele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericești universale..., p. 21.
18
Hermiae Sozomeni Salaminii, Historia ecclesiastica, Liber III, 20, în P.G., t. LXVII, Paris, 1864, col. 1101.
19
Ibidem, col. 1113.
20
Ibidem, col. 1276.
le-a împărtășit-o. Cei care știau psalmii mai bine decât ceilalți, îi începeau, iar mulțimea
răspundea în simfonie, adăugând acest refren (rhsin): Buimăciți sunt toți care venerează
sculpturile, care cred în idoli” (trad. n.).
Sozomen a făcut și o apreciere istorică greșită, după cum reiese din Istoria bisericească
VII, 19. Lipsa lui de informare cu privire la cântarea din Apus a condus la următoarea relatare:
„Palin au ekastou etouv apax en Rwmh to Allhlouia yallousi, kata thn prwthn hmeran
thv Pascaliou eorthv...”21
„Mai mult, ei cântă Aliluia la Roma, o dată în fiecare an, în prima zi a serbării
Paștelui…” (trad. n.).
Cântarea psalmilor, antifonal și refrenar, apare înscrisă în Istoria bisericească VIII, 8:
„Epei gar oi apo thv Areiou airesewv, afaireqentev twn en th Kwnstantinoupolei
ekklhsiwn epi thv Qeodosiou basileiav, pro twn teicwn ekklhsiazon, nuktwr proteron en
taiv dhmosiaiv stoaiv sunelegonto, kai eiv susthmata merizomenoi, kata tou twn
antifwnwn tropon eyallon, akroteleutia suntiqentev, prov thn autwn doxan
pepoihmena”22.
„De când aceia care au urmat erezia ariană au fost lipsiți de biserici în Constantinopol,
în timpul domniei lui Teodosie, și-au ținut adunările în afara zidului orașului. La început se
adunau noaptea la portice și împărțindu-se în grupuri, cântau (eyallon) după maniera
antifoanelor (twn antifwnwn tropon), alcătuind refrenuri (akroteleutia) compuse în
conformitate cu doctrina lor” (trad. n.).
Ultimul autor al Istoriei bisericești a fost Teodoret al Cyrului (393-466). S-a născut în
Antiohia, într-o familie înstărită, primind o educație aleasă. Se pare că a fost monah la
mânăstirea Sfântul Euprepiu din Nicerta, apoi a fost ales episcop al Cyrului (423). A continuat,
în cinci cărți, opera lui Eusebiu, relatând momente ale istoriei creștine de la 325 până la 428 23.
Teodoret este și autorul altor scrieri, dintre care Interpretatio in psalmos CL, Historia religiosa,
Haereticarum fabularum și Graecarum affectionum curatio, au un conținut remarcabil și valoros
de informații muzicale.
Istoria bisericească II, 24, 8-9, scoate în evidență cântarea antifonală din Biserica
Antiohiei. În context este precizată cântarea în alternanță (antifonie – n.n.): „H de axiagastov
xunwriv Flabianov kai Diodwrov, ieratikhv men leitourgiav mhdepw tetuchkotev, tw de
law suntetagmenoi, vuktwr kai meq hmeran eiv ton uper thv eusebeiav zhlou dihgeiron
apantav. Outoi prwtoi, dich dielontev touv touv twn yallontwn corouv, ek diadochv adein
thn Dauitikhn edidaxan melwdian. Kai touto en Antioceia prwton arxamenon, pantose
diedrame, kai katelabe thv oikoumenhv ta termata. Outoi twn qeiwn touv erastav eiv
touv twn marturwn shkouv sunageirontev, pannucoi dieteloun sun ekeinoiv ton Qeon
anumnountev”24.
„Acea pereche remarcabilă, Flavian și Diodor, s-au gândit să nu se angajeze încă
ierarhia liturghisitoare și să se numere în continuare printre laici, îndemnându-se întru toate, zi
și noapte, în urmarea cucerniciei. Ei au fost primii care să împartă în două (dich dielontev)
corurile cântăreților de psalmi și care să-i învețe să cânte melodia (melwdian) davidică în

21
Ibidem, col. 1476.
22
Ibidem, col. 1536.
23
Prof. Dr. Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu..., p. 432-433 și Pr. Prof.
Dr. Ioan Rămureanu, Științele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericești universale..., p. 21.
24
Theodoreti, Cyrenensis Episcopi, Historia ecclesiastica, II, 24, 8-9, în P.G., t. LXXXII (Tomus tertius), Paris,
1864, col. 1060.
alternanță (ek diadochv). Și ceea ce s-a introdus la Antiohia s-a răspândit pretutindeni,
ajungând până la marginile pământului. Ei au adunat pe iubitorii de cele sfinte la raclele
martirilor și stăteau toată noaptea cu ei, cântând imne lui Dumnezeu” (trad. n.).
În Istoria bisericească III, 19, 1-4, este pomenită văduva Iulia, conducătoarea corului de
fecioare, care a suferit chinuri din partea împăratului necredincios, Iulian, pentru cântarea
psalmilor: „Tou de basilewv pariontov, gegwnoteron koinh eyallon, eukatafronhtoi
hgoumenai kai katagelaston ton alastora. Hdon de makista ekeina ta asmata, a twn
eidwlwn kwmwdei thn asqeneian, kai meta tou Dauid elegon : Ta eidwla twn eqnwn
argurion kai crusion, erga ceirwn anqrwpwn. Kai meta thn thv anaisqhsiav dihghsin
elegon : Omoioi autoiv genointo oi poiountev auta, kai pantev oi pepoiqotev ep autoiv.
Toutwn akousav ekeinov, kai lian aniaqeiv, sigan autaiv prosetaxe kata ton thv paridou
kairon. H de mikron twn ekeinou nomwn frontisasa, pleionov ton coron proqumiav
eneplhse : kai palin ekeinou diiontov yallein ekeleusen : Anasthtw o Qeov, kai
diaskorpisqhtwsan oi ecqroi autou. O de calephnav, tou corou thn didaskalon acqhnai
prosetaxe : kai ghrav idwn aidouv axiwtaton, oute tou swmatov thn polian wkteiren, oute
thn thv yuchv tetimhken arethn, alla tisi twn doruforwn ekeleusen epi korrhv authn
ekaterav paisai, kai taiv cersi foinixai tav pareiav. H de wv akran timhn dexamenh thn
atimian, anelhluqe men eiv to dwmation, sunhqwv de auton taiv pneumatikaiv eballe
melwdiaiv, kaqaper o thv melwdiav ekeinhv suggrafeuv kai didaskalov to ponhron
ekeino katepaue pneuma tot w Saoul enocloun”25.
„Dacă urma să moară împăratul, ele au cântat laolaltă mai tare decât de obicei, de
vreme ce considerau pe acest înger al distrugerii ca un obiect de dispreț și batjocură. Au cântat
mai ales acele cântări care satirizează neputința idolilor, recitând cuvintele lui David, ca: Idolii
neamurilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești (Ps. 113, 12). Și după această
declarație despre insensibilitatea idolilor, au adăugat: Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei și
toți cei ce se încred în ei (Ps. 113, 16). Când a auzit împăratul aceste lucruri, a fost foarte
supărat și le-a poruncit să păstreze liniștea în timp ce el trăgea să moară. (Julia) a avut puțin
interes față de legile lui și a introdus și mai mare entuziasm în corul ei și, când el a trecut din
nou, le-a poruncit să cânte: Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui (Ps. 67, 1).
Înfuriat de aceasta, a ordonat să fie adusă în fața lui conducătoarea corului și, deși a realizat că
vârsta ei înaintată impunea cel mai mare respect, nici nu i-a fost milă de părul alb al trupului ei,
nici nu i-a onorat virtutea sufletească, ci a poruncit unora dintre gărzile sale personale să o
pălmuiască peste urechi și să-i înroșească obrajii cu pumnii. Dar ea a luat această insultă ca pe
o mare onoare și, după ce s-a întors acasă, a reluat atacul ei obișnuit asupra împăratului în
cântări duhovnicești (melwdiaiv), după maniera acelui autor și învățător de cântare, care a
liniștit duhul diavolesc ce îl tulbura pe Saul” (trad. n.).
Teodoret precizează, în Istoria bisericească IV, 26, cum Sfântul Efrem Sirul s-a folosit de
experiența muzicală a lui Armonios, preluând de la el melodia și îmbrăcând-o în veșmânt
ortodox: „Kai outov men th Surwn kexrhmenov fwnh, thv pneumatikhv caritov tav
aktinav hfiei. Paideiav gar ou gegumenov Ellhnikhv, touv te poluscedeiv twn Ellhnwn
dihlegxe planouv, kai pashv airetikhv kakotecniav egumnwse thn asqeneian. Kai epeidh
Armoniov, o Bardhsanou, wdav tinav sunteqeikei palai, kai th tou melouv hdonh thn
asebeian kerasav katekhlei touv akouontav, kai prov oleqron hgreue, thn armonian tou
melouv ekeiqen labwn, anemixe thn eusebeian, kai prosenhnoce toiv akouousin hdiston

25
Ibidem, col. 1109-1112.
omou kai onhsiforon farmakon. Tauta kai nun ta asmata faidruterav twn nikhforwn
marturwn tav panhgureiv poiei”26.
„Și (Efrem) folosind limba siriană, a lăsat să cadă razele harului duhovnicesc. Deși
lipsindu-i experiența în cultura elenistă, a expus multiplele planuri ale grecilor și a demascat
neputința oricărei șmecherii eretice. Și, pe când Armonios, fiul lui Bardesanes, a compus, cu
mult timp în urmă, câteva cântece și, prin amestecul dulceții melodiei cu lipsa lui de pietate, și-a
înșelat audiența și i-a condus spre a lor pierzanie, Efrem a luat muzica pentru cântecul său (thn
armonian tou melouv), amestecat în propria pietate și așa s-a prezentat ascultătorilor cu un
remediu, atât foarte dulce, cât și folositor. Chiar și acum, aceste cântări fac sărbătorile
martirilor purtători de biruință, mai minunate” (trad. n.).
Se pare că Teodoret a fost marcat de interpretarea exegetică a celui mai mare reprezentant
al școlii din Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur. Drept urmare a avut ca sursă de inspirație
lucrările acestuia, așa cum reiese din Interpretatio in psalmos CL: „Aineite auton en yalthriw
kai kiqara. Aineite auton en tumpanw kai corw : aineite auton en cordaiv kai organw.
Aineite aoton en kumbaloiv euhcoiv, aineite auton en kumbaloiv alalagmou. Toutoiv oi
Leuitai palai toiv organoiv ecrwnto en tw qeiw new ton Qeon anumnountev : ouk epeidh
Qeov eterpeto th toutwn hch, all epeidh twn gignomenwn ton skopon apedeceto. Oti gar
wdaiv kai croumasi to Qeion ouk epiterpetai, akouomen autou legontov Ioudaioiv :
Aposthson ap emou hcon wdwn sou, kai gwnhv organwn sou ouk akousomai. Tauta
toinun ginesqai sunecwrjse, thv twn eidwlwn autouv planhv apallaxai qelhsav. Epeidh
gar filopaigmonev tinev hsan, kai filogelwtev, tauta de apanta en toiv eidwlwn epeteleito
naoiv, sunecwrhse tauta, dia toutwn autouv efelkomenov, kai th elattoni blabh kwluwn
thn meizona, kai dia twn atelwn propaideuwn ta teleia”27.
„Lăudați-L pe El în psaltire și în chitară. Lăudați-l pe El în timpane și în horă; lăudați-L
pe El în strune și în organe. Lăudați-L pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudați-L pe El în
chimvale de strigare (Ps. 150, 3-4). De aceste instrumente s-au folosit leviții cu mult timp în
urmă, când înălțau imne lui Dumnezeu în templul Lui sfânt, nu pentru că lui Dumnezeu Îi plăcea
sunetul lor, ci pentru că a acceptat scopul celor implicate. Iată de ce divinitatea nu are plăcere
în cântări, Îl auzim spunându-le iudeilor: Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu
am plăcere să ascult cântarea alăutelor tale! (Amos 5, 23) A permis ca aceste lucruri să se
întâmple, pentru că voia să îi elibereze de eroarea idolilor. Pentru că de vreme ce ei erau
iubitori de distracție și râsete și toate aceste lucruri se petreceau în templele idolilor, le-a
îngăduit și prin aceasta, i-a momit, astfel evitând un rău și mai mare, permițându-le mai puțin și
învățându-i lucrurile perfecte prin cele imperfecte” (trad. n.).
Într-o mai veche lucrare a sa, Historia religiosa XX, Maris, Teodoret prezintă viața
tânărului monah Maris, care, deși avea o voce minunată și o frumusețe răpitoare, a stăruit în
curăția spirituală: „Kai touto moi safwv autov katemhnusen, afqoron autw diameinai to
swma didaxav, kai oion apo thv mhtrwav exelhluqe mhtrav. Kai tauta pollav men
marturwn panhgureiv epitelesav, hnika neov etugcanen, eufwnia de kataqelxav touv
dhmouv. Yallwn gar epi pleiston dietelese cronon, wra te swmatov lampwn. All omwv
oute tou swmatov to kallov, oute thv fwnhv h lamprothv, ouc h twn pollwn epimixia, to
thv yuchv elumhnato kallov”28.

26
Ibidem, col. 1189.
27
Idem, Interpretatio in Psalmos, CL, în P.G., t. LXXX (Tomus primus), Paris, 1860, col 1996.
28
Idem, Religiosa historia, XX, Maris, în P.G., t. LXXXII (Tomus tertius), Paris, 1864, col. 1429.
 „Și lucrul aceste mi l-a sugerat foarte clar el însuși, învățând că trupul lui a rămas
neprihănit, așa cum venise din pântecul mamei sale. Și chiar și așa, tânăr fiind, celebrase multe
sărbători ale martirilor, încântând poporul cu vocea lui plăcută (eufwnia). Pentru că a petrecut
mult timp cântând (yallwn), și din punct de vedere fizic era frapant. Dar nici frumusețea
corporală, nici vocea lui minunată, nici amestecarea cu mulțimea, nu i-au murdărit frumusețea
sufletului” (trad. n.).
Altă lucrare sugestivă a lui Teodoret, Haereticarum fabularum IV, VII, descrie
comportamentul nepotrivit al unor eretici din Alexandria, probabil adepți ai lui Melitie. Aici sunt
menționate clopotele, apariții destul de rare în documentele literaturii patristice: „Tauthtoi, wv
autonomoi, kai ta katagelasta ekeina prosepenohsan, to par hmeran men udati to swma
kaqairein, meta de krotou ceirwn, kai tinov orchsewv, tav umnwdiav poieisqai, kai
kwdwnav, pollouv kalou tinov exhrthmenouv kinein, kai ta alla osa toutoiv esti
paraplhsia”29.
„Prin urmare, nelimitați prin lege, au izbutit urmarea practicilor absurde: să purifice
trupul cu apă în zile alternative, să cânte imne, acompaniate de bătăi din palme și un fel de
dans, să scuture un grup de clopote de care era legată o funie și alte lucruri asemănătoare”
(trad. n.).
În stilul binecunoscut al Sfântului Ioan Hrisostom, Teodoret explică, în Graecarum
affectionum curatio, De sacrificiis XVI, înclinația evreilor spre instrumentele muzicale la jertfe:
„En gar dh th Aiguptw pleiston oson ton Israhl diatriyanta cronon, kai ta ponhra twn
egcwriwn eisdexamenon eqh, kai quein eidwloiv kai daimosi par ekeinwn memaqhkota,
kai paizein, kai coreuein, kai organoiv mousikoiv epiterpesqai, toutwn en exei
genomenon eleuqerwsai qelhsav, quein men xunecwrhsan, all ou panta quein, oude ge
toiv yeudwnumoiv twn Aiguptiwn qeoiv, all autw monw touv Aiguptiwn prosferein qeouv.
Eqeopoioun gar toi palai pote kai ton boun Aiguptioi, kai to probaton, kai thn aiga, kai
thn peristeran, kai thn trugona...”30
„Poporul lui Israel a petrecut un timp îndelungat în Egipt (și) unde au luat contact cu
obiceiurile rușinoase ale locuitorilor; au fost învățați de aceștia să aducă jertfe idolilor și
diavolilor, să joace, să danseze și să le placă instrumentele muzicale; vrând să-i elibereze de
înclinația către aceste lucruri, (Dumnezeu) le-a îngăduit să aducă jertfe, dar nu orice fel de
jertfă, de bună seamă, nu să jertfescă falșilor dumnezei ai egiptenilor, ci, mai mult, să ofere pe
înșiși dumnezeii egiptenilor singurului Dumnezeu. Pentru că, în vremea aceea, egiptenii zeificau
vaca, oaia, capra, porumbelul, turtureaua…” (trad. n.).
În cadrul aceluiași argument, în Graecarum affectionum curatio, De sacrificiis 34-35,
invocă instrumentele muzicale, îngăduite, însă, de Dumnezeu, la jertfe, cu un scop bine precizat:
„A gard h peri toutwn en tw nomw prosetetacei thv ekeinwn hn anaisqhsiav, ou thv
autou creiav te kai boulhsewv. Tauta kai eterwqilegei : Ta olokautwmata umwn ouk esti
dekta : kai ai qusiai umwn ouc hdunan me. Kai au palin boa : Aposthson ap emou hcon
wdwn sou, kai fwnhv organwn sou ouk akousomai. Kai alla de pampolla toiauta estin
eurein, dhlounta safwv, wv ou deomenov qusiwn o Qeov, oude kapnw kai knish kai toiv
mousikoiv organoiv epiterpomenov tauta teleisqai prosetaxen, alla thv ekeinwn
promhqoumenouv iatreiav”31.
29
Idem, Haereticarum fabularum, Liber quartus, VII, în P.G., t. LXXXIII (Tomus quartus), Paris, 1864, col. 425.
30
Idem, Graecarum affectionum curatio, De sacrificiis XVI, în P.G., t. LXXXIII (Tomus quartus), Paris, 1864, col.
996.
31
Ibidem, col. 1001.
 „Ceea ce a orânduit El în lege, de altfel, privind aceste lucruri, a fost din cauza
slăbiciunii lor, nu pentru nevoile sau pentru intenția lor. Și zice El în altă parte: Arderile de tot
ale voastre nu le voiesc și jertfele voastre Îmi sunt neplăcute (Ier. 6, 20). Și iar strigă:
Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu am plăcere să ascult cântarea alăutelor
tale! (Amos 5, 23). Și sunt multe alte versete asemenea, în care se arată limpede că Dumnezeu a
prescris aceste practici, nu pentru că avea nevoie de jertfe, nici pentru că se bucura de fumul, de
mirosul lor sau de instrumentele muzicale, ci pentru că a ținut seama de revenirea lor” (trad. n.).

Alte documente creștine ale cântării sacre

Izvoarele istorice ajunse până la noi se constituie într-un tezaur de documente care
elucidează științific cântarea sacră și rolul ei întru împlinirea spirituală a omului. Prin ele
descoperim un adevăr: în sânul creștinismului s-a împlinit menirea sufletească a muzicii. Nu este
hazardat să afirmăm că această menire a fost prefigurată încă înainte de venirea Mântuitorului,
dar muzica s-a împlinit, ca limbaj, sub semnul învățăturii lui Hristos, ca principală formă de
comunicare a omului cu divinitatea. Dintre documentele creștine ale cântării sacre, reținem:
Constituțiile Apostolice, Testamentum Domini nostri Jesu Christi (Testamentul Domnului nostru
Iisus Hristos), Egeria, Itinerarium și Canoanele Bisericii.
Constituțiile Apostolice reprezintă o bogată colecție canonică liturgică din a doua
jumătate a veacului al IV-lea, alcătuită din opt Cărți, Cartea a VIII-a cuprinzând cele 85 Canoane
Apostolice. De asemenea, în Cartea a VII-a se află păstrat textul Doxologiei Mari (Gloria in
excelsis)32.
Primul text, din Constituțiile Apostolice II, LVII, aduce lămuriri de ordin arhitectural
pentru organizarea liturgică a bisericii. De remarcat, în mod expres, este limbajul folosit în
Constituții, adică adresarea la persoana I pentru referirile scripturistice, ceea ce vrea să arate
caracterul apostolic al acestei scrieri. Se observă că Psalmii alcătuiesc, în cadrul euharistic, părți
separate de Scriptură: „Și mai întâi casa (biserica) să fie încăpătoare, îndreptată spre răsărit,
având de amândouă părțile pastoforiile spre răsărit și să fie în chipul unei corăbii. În mijloc să
fie așezat tronul episcopului, iar de amândouă părțile lui să se așeze preoțimea și diaconii să
stea alături cu haină mai modestă, căci ei închipuiesc pe marinari și pe căpeteniile vâslașilor.
Prin îngrijirea acestora, de partea cealaltă să se așeze laicii cu toată liniștea și buna rânduială.
Și femeile să se așeze deosebit, păstrând tăcere, iar în mijloc citețul stând pe un loc înalt să
citească cărțile lui Moise și ale lui Isus al lui Navi, ale Judecătorilor și ale Împăraților,
Paralipomenele și cărțile despre întoarcerea din captivitate. Pe lângă acestea cărțile lui Iov și
ale lui Solomon și ale celor șaisprezece prooroci, făcându-se citirile în două părți. Altcineva să
cânte psalmii lui David, iar poporul să cânte începutul stihurilor. După aceasta să se citească
Faptele noastre, ale Apostolilor și epistolele lui Pavel, cel împreună lucrător cu noi, pe care le-a
trimis bisericilor după insuflarea Duhului Sfânt. Și după aceasta un diacon sau un preot să

32
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1985, p. 520-521.
citească Evangheliile, pe care vi le-am dat cu Matei și cu Ioan și pe care vi le-au lăsat Luca și
Marcu, conlucrătorii lui Pavel”33.
Al doilea exemplu, din Constituțiile Apostolice II, LIX, fixează norme pentru arhiereu, ca
întâi-stătător al Bisericii și pentru credincioși, pentru rânduiala slujbelor de dimineață și de seară
și pentru cântare. Psalmul 62 este indicat pentru serviciul liturgic de dimineață iar Psalmul 140
pentru seară: „Episcope, când înveți, poruncește și îndeamnă poporul să se îndeletnicească cu
venirea la biserică dimineața și seara în fiecare zi și să n-o părăsească în nici un chip, ci să se
adune întotdeauna și să nu știrbească biserica, sustrăgându-se de la ea și să nu ciuntească de
vreun membru trupul lui Hristos, căci nu numai preoților s-a zis, ci și fiecăruia din laici, să
asculte de El cu pricepere…ci în fiecare zi adunați-vă în biserică dimineața și seara, cântând
psalmi și rugându-vă în casa Domnului, dimineața citind psalmul LXII, iar seara CXL. Mai ales
în ziua Sâmbetei și în Duminica Învierii Domnului, cu mai multă râvnă adunați-vă, înălțând
laudă Lui”34.
Pasajul următor, din Constituțiile Apostolice V, X, încearcă să lămurească pe creștini că
nu este benefic pentru ei să interpreteze cântecele profane, care nu sunt altceva decât ademeniri
ale duhurilor diavolești: „Chiar veseliile voastre, prin urmare, trebuie să fie cu frică și cu
cutremur, căci creștinul într-adevăr credincios nu trebuie nici cântări păgânești să cânte, nici
cântece desfrânate, pentru că va trebui ca în cântec să pomenească nume drăcești ale idolilor și
în loc de Duhul Sfânt, va intra în el cel rău”35.
Adevărata cântare se realizează, conform scrierii Constituțiile Apostolice VI, XXX, în
momente mult mai solemne, și anume, în cadrul Sfintei Liturghii - săvârșită pe altarele ridicate
pe mormintele martirilor - și la înmormântările creștine: „…ci adunați-vă fără grijă în cimitire,
citind cărțile sfinte și cântând psalmi pentru martirii adormiți și pentru toți sfinții și frații voștri
adormiți din veac în Domnul și plăcuta Euharistie, icoana trupului împărătesc al lui Hristos,
aduceți-o ca jertfă în bisericile voastre și în cimitire, iar când scoateți morții din casă, petreceți-
i cu cântări, dacă sunt credincioși în Domnul”36.
Cântarea Sanctus-ului este menționată în Constituțiile Apostolice VIII, XII, cu privire la
cântarea simfonică a celor de pe pământ și a cetelor celor de sus. Acest exemplu întărește
prezența Sanctus-ului în cadrul cântărilor Sfintei Liturghii în Biserica primară: „Heruvimii și
Serafimii cei cu câte șase aripi din care cu două își acoperă picioarele, cu două fața, iar cu două
zboară și zic neîncetat și cu glasuri care nu contenesc, dimpreună cu mii de mii de arhangheli și
zeci de mii de zeci de mii de îngeri (și tot poporul să zică împreună): „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul
Sabaot, plin este cerul și pământul de slava Lui. Binecuvântat în veci, amin”37.
Textul este parte integrantă a Liturghiei clementine, pasajul fiind numit de Karl Christian
Felmy „Trisaghionul biblic”, formular ce aparține tipului de Liturghie siriac, mai vechi decât
Catehezele mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului. Formularul Liturghiei clementine
cuprinde toată Sfânta Liturghie ortodoxă38.
În ceea ce privește textul din Constituțiile Apostolice VIII, XIII – XIV, remarcăm Psalmul
33 („Gustați și vedeți că bun este Domnul”), ce se cânta în timpul împărtășirii euharistice: „Și
după aceasta să se împărtășească episcopul, apoi preoții și diaconii și ipodiaconii și anagnoștii
33
***Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, trad. de Pr. Ioan
Mihălcescu, Edit. Fac. de Teologie din Chișinău, 1928, p. 75-76.
34
Ibidem, p. 79-80.
35
Ibidem, p. 126-127.
36
Ibidem, p. 179.
37
Ibidem, p. 241.
38
K. C. Felmy, op. cit., p. 83-95.
și psalții și asceții, iar dintre femei diaconițele și fecioarele și văduvele, apoi copiii și la urmă
poporul întreg după rânduială, cu frică și cu evlavie, fără zgomot. Și episcopul să dea jertfa
adusă zicând: Trupul lui Hristos, iar cel ce primește să zică: Amin. Diaconul să țină paharul și
dându-l, să zică: Sângele lui Hristos, paharul vieții, și cel ce bea să zică: Amin. Iar în timpul cât
se împărtășesc toți ceilalți, să se citească psalmul XXX și după ce s-au împărtășit toți și toate,
luând diaconii rămășița, s-o ducă în pastoforiu. Și după ce s-a isprăvit de citit psalmul, diaconul
să zică…”39.
Din întreaga listă a celor excluși din comunitatea creștină, înșiruire de ocupații ce apare în
Constituțiile Apostolice VIII, XXXII, muzicienii sunt omiși, deși la teatru se obișnuia să se cânte:
„Din cei de la teatru dacă se apropie careva, bărbat sau femeie, sau dacă vine un vizitiu sau un
gladiator sau un alergător în stadion sau un supraveghetor de jocuri sau unul de la jocurile
olimpice sau un flautist sau un chitarist sau un lirist sau un dansator sau un cârciumar, ori să
înceteze cu îndeletnicirile lor, ori să fie îndepărtați”40.
După cum se arată în Constituțiile Apostolice VIII, XXXIV, sunt rânduite șase momente
ale zilei liturgice pentru rugăciune și cântare. În momentele de restriște, probabil referitoare la
prigoana împăratului Iulian, aceste rugăciuni se puteau oficia și în case particulare: „Rugăciuni
faceți: dimineața, la ceasul trei, șase și nouă, seara și la cântatul cocoșului…Dacă nu e cu
putință a veni la biserică din pricina necredincioșilor, atunci să aduni, episcope, pe credincioși
într-o casă, ca să nu intre credinciosul în biserica nelegiuiților…Dacă însă nu e cu putință să se
adune nici în casă, nici în biserică, fiecare să cânte, să citească, să se roage la el acasă, sau câte
doi împreună sau câte trei, căci: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, zice Domnul,
acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20)41.
Constituțiile Apostolice VIII, XXXV, menționează psalmul de seară alături de o serie de
rugăciuni pentru numeroasele nevoi ale credincioșilor: „…făcându-se seară, să aduni, episcope,
biserica; și după ce se va rosti psalmul de seară, diaconul să pronunțe rugăciunile pentru cei
chemați, pentru îndrăciți, pentru cei luminați și pentru cei ce se pocăiesc, precum am zis mai
sus”42.
Altă lucrare apocrifă, Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos (Testamentum Domini
nostri Jesu Christi), cunoaște aceeași considerație ca și Constituțiile Apostolice, Didascalia,
Didahia Apostolilor și Tradiția Apostolică. Lucrarea prezintă, literar, unele rânduieli de viață
creștină veche, pretinse a fi fost predate de către Mântuitorul Însuși ucenicilor Săi. Autorul
acestei apocrife rămâne necunoscut, ca și anul compunerii, deși unii dintre liturgiști, în special
români43, au stabilit ca dată a scrierii secolul al V-lea. Liturgistul rus Nikolai Uspensky consideră
secolul al II-lea ca dată a apariției Testamentului44.
Cântarea creștinilor la Sfânta Liturghie, după cum se arată în această scriere, cuprinde
toate categoriile de credincioși, clerici și laici. Asistăm, astfel, la solemnitatea simfoniei unei
Liturghii cântate de întreaga adunare, unde dialogul dintre preoți și credincioși este susținut
melodic: „Să cânte psalmi și patru cântări, una din Moise, (alta) din Solomon și celelalte din

39
***Scrierile Părinților Apostolici…, p. 247.
40
Ibidem, p. 256.
41
Ibidem, p. 258.
42
Ibidem, p. 259.
43
Petre Vintilescu, Încercări de istorie liturgică. Liturghia creștină în primele trei veacuri, Buc., 1930, p. 107-123
și Magistrand Vasile Costin, Testamentum Domini ca izvor pentru istoria cultului creștin, în „ST”, anul XVII
(1965), nr. 3-4, p. 204.
44
N. Uspensky, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, trad. de Cezar Login, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p. 17-
18.
Profeți, astfel: Cei ce cântă să fie niște copilași, două fecioare, trei diaconi, trei preoți. Și tot așa
să fie adusă laudă de către episcop sau de către preot, în acest fel: Harul Domnului nostru (să
fie) cu voi cu toți!/ Poporul să zică: Și cu duhul Tău./ Preotul să zică: Și să lăudăm pe Domnul
nostru!/ Poporul să zică: Cu vrednicie și cu dreptate./ Preotul să zică: Pironite să fie inimile
voastre (către cer)./ Poporul să zică: (Le) avem către Domnul”45.
În continuare, preotul rostește o amplă rugăciune, lauda de sfârșit, în cadrul căreia zice:
„…Cel ce auzi pe arhanghelii care Te preamăresc și întru ei Te odihnești, Doamne, auzi-ne, Te
rugăm și dă-ne, cu suflet încrezător, cu glas neîncetat să Te lăudăm, să Te slăvim, Ție cântare de
laudă să-Ți înălțăm, ca păziți de Tine și de lumină călăuziți, noi robii Tăi, să Te proslăvim pe
Tine, Doamne, neîncetat./ Poporul: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți
mulțumim și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru”46.
Conform acestor indicații, se poate presupune că în Biserica primelor veacuri cântarea
ocupa loc principal în cadrul cultului, aproape întreaga slujbă săvârșindu-se melodic. Cu alte
cuvinte, cuvântul rostit se îmbrăca în formă muzicală pentru a înfrumuseța lauda adusă lui
Dumnezeu. Este posibil ca preoții din primele secole creștine să fi rostit ecfonetic, declamând
cele necesare în vreun oarecare stil muzical al epocii lor: „Preoții să aducă laudă zilnică în
biserică, fiecare la timpul hotărât lor, în acest fel:…Poporul: Pe Tine Te lăudăm./ Preotul: Te
lăudăm pe Tine, Doamne, pe Care Îl laudă slăvirile neamuțite ale arhanghelilor măritori,
cântările de slavă, psalmodiile stăpânirilor…De aceea și noi slujitorii Tăi, Doamne, acum
deprinși, împreună cu poporul Te lăudăm”47.
Cântarea de laudă a credincioșilor nu se limitează la celebrarea euharistică, ci continuă cu
prezența celor mai râvnitori la privegherea de la miezul nopții: „Iar la miezul nopții, adunarea
preoților și cei care sunt mai învățați (desăvârșiți) din popor să aducă laude. Căci la acel ceas
Domnul nostru, înviind, a cinstit cu laude pe Tatăl”48.
Testamentum Domini transmite anumite obligativități. Astfel, pe lângă diaconii ce aveau
îndatoriri de laudă lui Dumnezeu se aflau și văduvele, rânduite spre o slujire specială: „Zilele în
care trebuie să săvârșească laudele sunt sâmbăta, duminica, Paștele, Epifania, Cincizecimea. În
restul timpului, să aducă mulțumiri întru smerenie, prin psalmi, cântări, cugetare (la cele sfinte)
și de asemenea să muncească”49.
De altfel, această rânduială era valabilă nu numai pentru credincioși, ci și pentru
catehumeni, care trebuiau să se inițieze în practica liturgică a Bisericii înainte de primirea Tainei
Sfântului Botez: „Iar în cele patruzeci de zile ale (postului) Paștelui, poporul să rămână în
biserică, priveghiind, rugându-se și ascultând Scripturile, imnurile și cântările învățăturii”50.
Îndemnurile, cu privire la cei ce cântă, implică psalmii cântați la slujbe și în particular, în
caracter responsorial: „Fecioarele și copiii să răspundă celui ce cântă psalmi în biserică,
cântând în psalmi. Și dacă doi sau trei cântă acasă psalmi aparte, de asemenea să-și răspundă
unii altora când psalmodiază; la fel (să facă) și bărbații”51.
Așadar, toți credincioșii aveau obligația să aducă laudă în toată vremea, la ivirea zorilor,
la ceasul al șaselea, al nouălea, la vecernie și la miezul nopții: „La răsăritul soarelui, să-L laude

45
***Testamentum Domini nostri Jesu Christi, trad., note și studiu introd. de Pr. Dr. Nicolae Achimescu, Ed.
Polirom, Iași, 1996, p. 83.
46
Ibidem, p. 83-85.
47
Ibidem, p. 109.
48
Ibidem, p. 111.
49
Ibidem, p. 137.
50
Ibidem, p. 167.
51
Ibidem, p. 187.
cu cântări de psalmi, fiindcă după ce a înviat, (Hristos) a lăudat pe Tatăl, în timp ce (Apostolii)
cântau psalmi”52.
În această lucrare descoperim numeroase mențiuni despre organizarea cultului Bisericii
primare, scrierea „reprezentând, probabil, pravila unei biserici locale din părțile Siriei sau
Egiptului53.
Testamentum Domini transpune imaginea credinței primelor perioade ale Bisericii, în care
adepții credinței în Hristos aplicau sublimul evanghelic la realitatea tradiției apostolice.
O scriere deosebit de bogată în surse privitoare la cântarea primilor creștini este Egeria,
Itinerarium. Lucrarea, ce conține documente de mare valoare liturgică, îi este atribuită unei
pelerine apusene numită Aetheria (Egeria), care a făcut o călătorie la Locurile Sfinte între anii
381-384.
În Egeria, Itinerarium XXIV, 1, se observă că psalmodierea era parte integrantă a cultului
din Ierusalim. Cântarea, după cum reiese de aici, era antifonală și responsorială, la care se
adăugau imnele poporului: „În fiecare zi (singulis diebus), înainte de cântatul cocoșilor (ante
pullorum cantum), se deschid toate porțile (omnia hostia) la Anastasis și coboară (descendent)
acolo toți monahii și monahiile (omnes monazontes et parthene), cum li se spune aici. Dar nu
numai aceștia, ci și laicii, bărbați sau femei (laici, viri aut mulieres), care vor să vegheze mai
devreme. De la ora aceasta și până la ziuă (in luce), se spun imnuri (hymni) și se răspunde cu
psalmi și antifoane (psalmi et antiphonae) iar la fiecare imn se face o rugăciune (oratio). Căci în
fiecare zi se află cu ei câte doi sau trei preoți (presbyteri bini vel terni) și diaconi (diacones), pe
rând, care împreună cu monahii spun rugăciuni aproape la fiecare imn sau antifon”54.
Încă din vremea aceea, cântările din Ierusalim, conform Egeria, Itinerarium XXIV, 2,
începeau în zorii zilei: „Iar când începe să se lumineze (ceperit luscere), se spun imnurile de
dimineață (matutinos hymnos). Și iată că sosește atunci și episcopul cu clerul și intră îndată în
grotă (spelunca) și, dintre grilaje (de intro cancellos), spune mai întâi o rugăciune pentru toți
(primum dicet orationem pro omnibus), îi amintește chiar după nume pe unii, anume aleși de el
(commemorat etiam ipsa nomina) și îi binecuvintează pe catehumeni (benedicet cathecuminos).
Tot astfel, spune apoi o rugăciune și îi binecuvintează pe credincioși (fideles). După acestea,
ieșind episcopul dintre grilaje (exeunte episcopo de intro cancellos), vin toți să-i sărute mâna
(omnes ad manum ei accedunt), iar el, ieșind, îi binecuvintează pe fiecare în parte (uno et uno) și
astfel, Liturghia se face când deja se luminează de ziuă (sic fit missa jam luce)”55.
Slujbele Ceasurilor VI și IX, după cum relatează Egeria, Itinerarium XXIV, 3, se
desfășurau în armonia psalmilor și a antifoanelor, cântările aparținând, probabil, monahilor: „Iar
la ora a șasea, la fel, coboară toți, din nou, la Anastasis și se spun în același fel (similiter)
psalmi și antifoane, până când este anunțat episcopul. Acesta coboară și el, dar nu se așează, ci
intră îndată între grilaje și face rugăciunea la Anastasis, adică în grota unde făcuse mai înainte
rugăciunea, dimineața devreme și, tot astfel, îi binecuvintează pe credincioși; ieșind el apoi
dintre grilaje, i se sărută mâna, iar la ora a noua se procedează la fel ca la ora a șasea”56.
O dată cu venirea serii, Egeria, Itinerarium XXIV, 4-6, precizează aprinderea luminilor în
cântările psalmilor vecerniei, alături de antifoanele și imnele dedicate acestui timp liturgic.

52
Ibidem, p. 189.
53
Magistrand Vasile Costin, op. cit., p. 213.
54
Egeria, Itinerarium, trad., bibliografie, note, glosar și postfață de Prof. Cornelia Lucia Frișan, Ed. Viața Creștină,
Cluj-Napoca, 2006, p. 83.
55
Ibidem, p. 84.
56
Ibidem, p. 84.
Cântarea recitativă a diaconilor, la Litie, se împletea cu răspunsurile melodioase ale copiilor –
Doamne miluiește (kyrie eleyson): „La ora a zecea, numită aici licinicon (lucnikon) iar la noi
lucernare, se adună toată mulțimea (multitudo) la Anastasis, se aprind toate candelele și
lumânările (omnes candelae et cerei incenduntur) și se face o lumină imensă (fit lumen
infinitum). Iar flacăra nu este adusă de afară, ci este scoasă din interiorul grotei, unde arde
mereu, noapte și zi (noctu ac die), un opaiț (lucerna) în interiorul grilajului. Se spun îndelung
psalmii vecerniei (psalmi lucernares), dar și antifoane. Și iată că este anunțat episcopul, care
coboară și se așează în tron (sedet in susum) iar preoții se așează și ei în locurile lor (locis suis)
și se spun imnuri sau antifoane. Iar după ce s-au rostit pe rând toate, după rânduială (juxta
consuetudinem), se ridică episcopul și stă (stat) înaintea grilajului din fața grotei, iar unul dintre
diaconi face pomenirea (facit commemorationem) pe rând, așa după cum este rânduit. Și rostind
diaconul (diacono dicente) numele pe rând, de fiecare dată o mulțime de copilași (pisinni
plurimi), stând acolo în picioare, răspund: kyrie eleyson, ceea ce la noi este miserere Domine,
iar vocile lor sunt nenumărate. Și îndată ce termină diaconul tot ce are de spus, episcopul spune
întâi o rugăciune și apoi se roagă pentru toți. Și tot astfel se roagă cu toții (orant omnes), atât
credincioșii cât și catehumenii, împreună. Și iar înalță glasul diaconul (mittet vocem), cerând ca
fiecare catehumen, de oriunde ar sta, să-și plece capul (inclinet caput). Iar episcopul, în
picioare, rostește binecuvântarea asupra catehumenilor. Se face apoi o rugăciune și din nou
înalță glas diaconul și-i îndeamnă pe credincioșii care stau în picioare ca unul fiecare
(unusquisque) să-și încline capul. Episcopul îi binecuvintează pe credincioși și așa se face
Liturghia (missa) la Anastasis și toți încep să vină unul câte unul la mâna episcopului”57.
După cum s-a observat din cele expuse până acum, cântarea de la Ierusalim distingea
psalmii, antifoanele și imnele, fiecare dintre acestea constituind interpretări melodioase aparte,
conform Egeria, Itinerarium XXIV, 7: „Mai pe urmă, episcopul este condus cu imnuri (cum
hymnis) de la Anastasis până la Cruce și tot poporul (omnis populus) merge cu el”58.
Egeria, Itinerarium XXIV, 8, descrie începutul slujbei din ziua duminicii, cu imne și
antifoane: „Iar în ziua a șaptea (septima die), adică duminica (dominica die), înainte de cântatul
cocoșului, se adună, la fel ca și de Paște (si per pascha), toată mulțimea pe care o poate
cuprinde acest loc, la biserica (in basilica) aflată chiar lângă Anastasis, dar în exterior (foras),
unde sunt suspendate lampadare (luminaria), tocmai pentru acest prilej. De teamă ca nu cumva
să nu ajungă la cântatul cocoșului, lumea vine mai devreme și se așează acolo. Și se spun imnuri
și antifoane și se fac rugăciuni, după fiecare în parte. Căci mereu se află aici și preoți și diaconi
pregătiți pentru rugăciune, la veghe, alături de mulțimea care se adună. Obiceiul este ca să nu
se deschidă locașurile sfinte (loca sancta) înainte de cântatul cocoșilor”59.
În Egeria, Itinerarium XXIV, 9-11, se pare că este vorba de Psalmii 148, 149 și 150 de la
Laude: „Abia ce cântă primul cocoș, că episcopul coboară îndată și intră în grotă la Anastasis.
Se deschid toate porțile și toată mulțimea intră în biserică la Anastasis, unde strălucesc deja
nenumărate lampadare (infinita luminaria lucent). Îndată ce a intrat poporul, un preot spune un
psalm și toți îi dau răspunsul. Apoi se face rugăciunea. Se spune și al treilea psalm, de către un
cleric, se face o a treia rugăciune, precum și pomenirea tuturor (commemoratio omnium). Odată
rostiți cei trei psalmi și făcute cele trei rugăciuni, iată că se aduc înlăuntrul grotei la Anastasis,
cădelnițele purtătoare de mir (thiamataria) și toată biserica se umple de miresme (odoribus).
Atunci, cum stă episcopul în picioare între grilaje, prinde în mâini Evangheliarul, se apropie de

57
Ibidem, p. 85-86.
58
Ibidem, p. 86.
59
Ibidem, p. 87.
poartă (hostium) și citește el însuși despre Învierea Domnului (resurrectionem Domini). Și abia
începe a citi, că se iscă atâta strigăt și atâta geamăt în popor (tantus rugitus et mugitus) și
atâtea lacrimi (tantae lacrimae), încât și cel mai aspru dintre oameni poate fi mișcat până la
lacrimi, de câte a îndurat Domnul pentru noi (pro nobis sustinuisse). Odată citită Evanghelia,
episcopul iese și este condus cu imnuri la Cruce și tot poporul îl însoțește (omnis populus cum
illo). Ajunși acolo, se spune din nou un psalm și se face rugăciunea; episcopul binecuvintează pe
credincioși și se face Liturghia. Și ieșind episcopul, toți vin la mâna lui”60.
După săvârșirea Sfintei Liturghii, conform relatării din Egeria, Itinerarium XXIV, 12,
privegherea continua cu psalmodierea monahilor, intercalată de rugăciunile de la Laude: „Apoi
episcopul se întoarce la casa lui (ad domum suam) și, de la acea oră, toți monahii revin la
Anastasis și se spun psalmi și antifoane până la ziuă, iar la fiecare psalm sau antifon, se face o
rugăciune. La rândul lor, preoți și diaconi veghează zilnic (qoutidie) la Anastasis împreună cu
poporul. Cât despre laici, bărbați și femei, aceia dintre ei care vor (volunt), rămân pe loc până
se luminează, iar cei care nu vor (nolunt), se reîntorc la casele lor și își reiau somnul (reponent
se dormito)”61.
Din Egeria, Itinerarium XXV, 1, rezultă că rânduiala slujbei Sfintei Liturghii de la
Ierusalim era aceeași în toată creștinătatea pentru ziua de duminică: „Îndată ce se luminează,
fiind zi de duminică, se reunesc (proceditur) toți în Biserica Mare (in ecclesi majore), pe care a
înălțat-o Constantin pe Golgotha, după Cruce, unde se săvârșesc toate, după cum este rânduiala
în ziua de duminică, aici ca și pretutindeni, la fel. Pe lângă acestea, mai este aici obiceiul ca,
dintre preoții care se află în aceste locuri, să predice câți vor (quanti volunt, predicent), iar
după toți aceștia, să predice însuși episcopul. Aceste predici (predicationes) se fac întotdeauna
în zi de duminică, pentru ca poporul să fie mereu învățat în Scripturi și în iubirea de Dumnezeu
(in Scripturis et in Dei dilectione). Până se rostesc toate aceste predici, se întârzie mult (grandis
mora fit) săvârșirea Liturghiei în biserică, așa încât aceasta nu se face înainte de ora a patra
sau chiar a cincea din zi”62.
Egeria, Itinerarium XXV, 2-4, menționează excluderea catehumenilor de la serviciul
liturgic ce urma, întărită de recitativul diaconului pentru plecarea capetelor credincoșilor:
„Îndată ce s-a săvârșit liturghia în biserică, după rânduiala de aici și de pretutindeni, monahii îl
conduc pe episcop cu imnuri, din biserică până la Anastasis. În timp ce episcopul se apropie
însoțit de imnuri, se deschid toate porțile la biserica Anastasis și intră tot poporul de credincioși,
în afară de catehumeni. Când a intrat poporul, intră și episcopul și îndată pătrunde între grilaje,
în grota Sfântului Mormânt. Mai întâi se aduc mulțumiri lui Dumnezeu (gratie Deo aguntur),
apoi se face rugăciunea pentru toți. După aceea înalță glas diaconul, ca toți cei aflați în picioare
să încline capetele (ut inclinent capita sua omnes). Episcopul, stând în picioare între grilajele
interioare, îi binecuvintează, apoi iese. În timp ce iese episcopul, toți se apropie să-i sărute
mâna. Așa se face că Liturghia se întinde până la ora a cincea sau chiar a șasea din zi”63.
Egeria, Itinerarium XXV, 4-5, face o remarcabilă precizare: pentru fiecare serviciu
liturgic al zilei, psalmii și antifoanele erau cele adecvate momentului respectiv, deși nu se
precizează care erau acele cântări: „Tot astfel, la Vecernie, se procedează după ritualul cotidian.
Acest ritual se păstrează astfel de-a lungul întregului an, zi de zi, cu excepția zilelor de
sărbătoare, în care am notat mai departe cum se procedează. Ceea ce este însă mai remarcabil

60
Ibidem, p. 87-88.
61
Ibidem, p. 88-89.
62
Ibidem, p. 89.
63
Ibidem, p. 89-90.
în toate acestea, este faptul că se spun mereu psalmi și antifoane adecvate (apti), atât cele ce se
recită noaptea (nocte), cât și cele din zori (mature), cele din cursul zilei (per diem) sau cele din
ora a șasea (sexta) sau a noua (nona) sau cele de la Vecernie (lucernare); toate sunt mereu cele
mai potrivite, astfel gândite (rationabiles), încât să se refere (ut ad ipsam rem pertineant) tocmai
la lucrurile care se celebrează”64.
În Egeria, Itinerarium XXVII, 7-8, se relatează despre privegherea de vineri seara, care
abundă în cântările antifonale și responsoriale: „Iar vinerea se fac toate la fel ca miercurea,
astfel se merge la ora a noua în Sion și tot la fel este apoi adus cu imnuri episcopul la Anastasis.
Vinerea însă, veghea la Anastasis se celebrează de la ora la care se întoarce poporul de la Sion
cu imnuri și până în zori, adică de la ora Vecerniei și până la intrarea în zorii zilei următoare,
adică sâmbăta (sabbato). Iar Sfânta Jertfă (oblatio) se aduce la Anastasis mai devreme, astfel
încât Liturghia să se facă înainte de răsăritul soarelui (ante solem). Și toată noaptea se spun, pe
rând (vicibus), psalmii responsorii, antifoane, lecturi diverse, care durează până în zori”65.
Ultimul pasaj, sugestiv pentru lucrarea de față, este din Egeria, Itinerarium XLIII, 5, de
unde aflăm că în ajunul Cincizecimii creștinii cântau, antifonic, imne: „După ce se urcă pe
Muntele Măslinilor, la Eleona, mai întâi se merge la Imbomon, locul de unde Domnul S-a înălțat
la ceruri (in eo loco, unde ascendit Dominus in caelis) și se așează aici episcopul și preoții, se
așează tot poporul (ibi sedet episcopus et presbyteri, sed et omnis populus), se citesc lecturi, se
spun intercalat (interposite) imnuri, se spun și antifoane adecvate zilei și locului. Rugăciunile
care se intercalează sunt astfel rostite, încât să se potrivească zilei și locului. Și se citește și acel
pasaj din Evanghelie, care vorbește despre Înălțarea Domnului (de ascensu Domini). Se citește
apoi din nou din Faptele Apostolilor, unde se spune despre Înalțarea Domnului la ceruri, după
Înviere”66.
Din expunerea tuturor exemplelor de mai sus, observăm că scrierea Egeriei constituie
experiența de viață a creștinismului primar, ce transmite posterității spiritualitatea trăirii în
cântare a Bisericii din Ierusalim, caracterizată prin credința vie și speranța nețărmurită în
mântuirea promisă de Domnul Iisus Hristos.
Multe mărturii, în legătură cu cântarea vechilor creștini, le descoperim în colecția de
Canoane a Bisericii Ortodoxe: Canoanele Sfinților Apostoli și Canoanele Sinodului al cincilea
local de la Laodiceea. În acestea întâlnim precizări asupra oficiului cântăreților, ca personal
bisericesc distinct.
Canonul 26 al Sfinților Apostoli sau Apostolic interzice clericilor, cu excepția citeților și
cântăreților, să se căsătorească după primirea hirotoniei: „Din cei care au intrat în cler
necăsătoriți, poruncim ca numai citeții și cântăreții să se căsătorească, dacă vor”67.
Canonul 43 Apostolic prevede pedepse dure pentru cântăreții ce frecventează jocurile de
noroc sau au căzut în păcatul beției, condamnate, de altfel, de Părinții Bisericii: „Ipodiaconul sau
citețul sau cântărețul care va face aceleași lucruri (precizate și în Canonul 42, în cazul
episcopului, preotului sau diaconului), ori să se lase de ele, ori să se afurisească. Asemenea și
laicul”68.

64
Ibidem, p. 90.
65
Ibidem, p. 91-92.
66
Ibidem, p. 120-121.
67
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, Ed. Romcart, București, 1991, p
21.
68
Ibidem, p. 30.
 Zilele de post rânduite de Biserică trebuie respectate cu strictețe, după cum precizează
Canonul 69 Apostolic: „Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau ipodiacon sau citeț sau
cântăreț, nu postește sfântul și marele post, sau miercurea sau vinerea, să se caterisească; iar de
va fi laic, să se afurisească”69.
Canoanele Sinodului din Laodiceea aduc mai multe referințe la cântăreți, numiți și psalți,
la cântarea din biserică în general, precum și la comportamentul clericilor la diferite evenimente
sociale.
Canonnul 15 Laodiceea reprezintă un document de maximă semnificație. Astfel, pentru
prima dată, cântăreții apar ca fiind „canonici”. Tot pentru prima oară se face mențiunea că
aceștia cântă de pe amvon, iar cântarea se exercită din anumite cărți liturgice: „Afară de
cântăreții canonici, care se urcă pe amvon și cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în
biserică”70.
Canonistul român Arhidiaconul Profesor Doctor Ioan N. Floca comentează acest canon:
„Prima oară despre cântăreții canonicești se face pomenire și în canonul 59 Laodiceea și în 103
Cartagina71, iar despre cărțile de piele după care se executa cântarea ne pomenește și Sfântul
Apostol Pavel (I Tim. 4, 13: „Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învățătură”).
Prin aceasta nu se interzice poporului să cânte, ci se dă îndrumarea ca acesta să cânte secondând
pe cântărețul oficial”72.
Canonul 17 Laodiceea menționează intercalarea citirilor din Scriptură în cântarea
liturgică: „Nu se cuvine a se împreuna cântarea psalmilor în adunările slujbelor dumnezeiești, ci
în intervalul de după fiecare psalm să se facă citire”.
Profesorul Floca detaliază: „Prin acest canon se introduce rânduiala, contrară vechiului
obicei, ca la slujbe, după cântarea psalmului să se introducă și unele citiri, în scop practic
didactic, pentru a nu obosi pe credincioși. În acest scop Psaltirea s-a împărțit în mai multe
catisme”73.
Canonul 23 Laodiceea impune ca psalții să nu poarte veșminte liturgice, fiindcă fac parte
din personalul clerical inferior: „Nu se cuvine citeților sau psalților a purta orar și așa să
citească sau să cânte”74.
Canonul 24 Laodiceea interzice intrarea întregului personal clerical în casele de oaspeți:
„Nu se cuvine ca cei ierarhicești, de la presbiteri până la diaconi și apoi cei din tagma
bisericească până la slujitorii bisericești, ori citeți, ori cântăreți, ori exorciști, ori ușieri, ori
celor din tagma asceților, să intre în cârciumă”75.
Canonul 53 Laodiceea condamnă dansurile de la ospețele de nuntă, care se desfășurau în
acompaniamentul muzicii profane a timpului: „Nu se cuvine creștinilor ca, mergând la nunți, să
joace sau să sară, ci să mănânce sau să dejuneze cuviincios, precum se cuvine creștinilor”76.

69
Ibidem, p. 41.
70
Ibidem, p. 206.
71
Ibidem, p. 269-270, Canonul 103, Sinodul local din Cartagina: „S-a mai hotărât, ca rugăciunile întărite la sinod,
ori cele de introducere la liturghie, ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mâinii, de toți să se
săvârșească și niciodată nicidecum să nu se rostească altele împotriva credinței, ci să se citească cele ce s-au
adunat odinioară de cei prea-înțelepți”.
72
Ibidem, p. 207.
73
Ibidem, p. 207.
74
Ibidem, p. 208.
75
Ibidem, p. 208.
76
Ibidem, p. 215.
 Canonul 54 Laodiceea prevede aceleași restricții și pentru clerici: „Nu se cuvine ca cei
ierarhicești ori clericii să privească oarecare spectacole la nunți sau la ospețe, ci mai înainte de
a intra teatraliștii, să se scoale și să plece”77.
Canonul 59 Laodiceea impune ca în cadrul serviciilor religioase să se cânte numai
cântările canonice, adică cele cu autoritate recunoscută de către Biserică și care conțin text din
Scripturi: „Nu se cuvine să se citească în biserică cântări speciale, nici cărți necanonice, ci
numai cele canonice ale Testamentului Vechi și Nou”78.

77
Ibidem, p. 215.
78
Ibidem, p. 216.
 SUPORT DE CURS

CÂNT și ritual bizantin 9

2018-2019

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 Cântul liturgic în referiri muzicale occidentale (secolele IV-V)

Ilarie de Pictavium (cca 315-367) s-a născut în Pictavium (Poitiers, Franța). A fost
botezat ca vârstnic și a ajuns episcop în Pictavium în 350. Este un teolog cunoscut pentru lupta
împotriva arianismului, ceea ce i-a cauzat și exilul de către împăratul Constantius II. În Tractatus
super psalmos (Comentariul psalmilor), Ilarie a folosit, în interpretarea sa, metoda alegorică.
Ilarie „poate fi considerat întemeietorul hermeneuticii și al exegezei, ca disciplină teologică
biblică”1.
Ilarie își începe Comentariul psalmilor printr-o introducere, în care propune atribuirea
corespunzătoare, titlul corect și împărțirea Psalmilor, conform autorilor lor. Astfel, Tractatus
super psalmos, Prologus in Librum Psalmorum, 1-2, indică o imagine de ansamblu asupra
lucrării lui Ilarie: „Varias esse plurimorum de psalmorum libro opiniones, ex libris ipsis quos
scriptos reliquere, compertum habemus. Nam aliqui Hebraeorum eos in quinque libros divisos
volunt esse: ut sit usque in quadragesinum psalmum liber primus, et a quadragesimo usque in
septuagesimum-primum liber secundus, et ab eo usque in octogesimum-octavum liber tertius, et
usque in centesimum-quintum liber quartus; ob quod hi omnes psalmi in consumatione sua
habeant, fiat, fiat: concludatur deinde in centisimo-quinquagesimo psalmo liber quintus. Alii
vero ita inscribendos psalmos existimaverunt; Psalmi David: quo titulo intelligi volunt, eos
omnes a David fuisse conscriptos. Sed nos secundum apostolicam auctoritatem, Librum
psalmorum et nuncupamus, et scribimus. Ita enim in Actis Apostolorum dictum meminimus:
Scriptum est enim in libro psalmorum: Fiat domus ejus deserta, et episcopatum ejus accipiat
alter. Ergo neque secundum quosdam Hebraeos quinque libri, neque secundum plurimorum
simplicitatem Psalmi David dicendi sunt: sed secundum apostolicam auctoritatem Liber
psalmorum esse noscendus est. Sunt autem plures eorumdem psalmorum scriptores. Nam in
aliquibus David auctor praescribitur, in aliquibus Salomon, in aliquibus Asaph, in aliquibus
Idithum, in aliquibus filiorum Chore, in aliquo Moysi. Ex quo absurdum est psalmos David
cognomiare: cum tot auctores eorum ipsis inscriptiorum titulis edantur”2.
„Dintre toate scrierile pe care le-au lăsat, oricum, aflăm că multe conțin vederi
contradictorii asupra cărții Psalmilor. Pentru că unii dintre evrei vor ca psalmii să fie împărțiți
în cinci cărți, astfel încât prima să se extindă până la al patruzecelea psalm, a doua de la al
patruzecelea până la al șaptezecișiunulea, a treia până la al optzecișioptulea, a patra de la al
osutăcincilea – astfel încât fiecare dintre acești psalmi să se încheie cu Amin, Amin - și în sfârșit
a cincea, care se va încheia cu al osutăcincizecilea psalm. Alții, oricum, s-au gândit că psalmii
ar trebui să se intituleze Psalmii lui David, pe care titlu l-au vrut pentru a fi înțeles că au fost
compuși de David. Dar, conform autorității apostolice, spunem și scriem Cartea Psalmilor,
amintindu-ne acel verset din Faptele Apostolilor: Căci este scris în Cartea Psalmilor: Facă-se
casa lui pustie și să nu aibă cine să locuiască în ea! Și slujirea lui s-o ia altul (Fapte 1, 20). Prin
urmare, nu ar trebui să fie numite cinci cărți, după cum ar dori evreii, nici psalmii lui David,
după naivitatea altora, ci, în schimb, pot fi cunoscuți ca și Cartea Psalmilor, în concordanță cu
autoritatea apostolică. Oricum, acești psalmi au câțiva autori. David este dat ca autor în
inscripția asupra câtorva psalmi, pentru alți psalmi este Solomon, pentru alții Asaf, pentru alții

1
Ștefan Cucu, Literatura latină creștină, de la Tertulian la Fericitul Augustin, Ed. „Ovidius” University Press,
Constanța, 2003, pp. 73-76.
2
Sancti Hilarii, Tractatus super psalmos, Prologus in Librum Psalmorum, 1-2, în P.L., t. IX, Paris, 1844, col. 232-
233.
Iudit, pentru alții fiii lui Core și pentru unul Moise. Deci, este într-adevăr absurd, să-i numim
Psalmii lui David, când autorii lor sunt dați acolo, chiar în titluri” (trad. n.).
Continuând comentariul introductiv, în Prologus in Librum Psalmorum 5, autorul
subliniază importanța Psalmilor, care trebuie priviți ca profeții mesianice, premergătoare venirii
lui Hristos: „Non est vero ambigendum, ea quae in psalmis dicta sunt, sceundum evangelicam
praedicationem intelligi oportere: ut ex quamque licet persona prophetiae Spiritus sit locutus, sit
tamen totum illud ad cognitionem adventus Domini nostri Jesu Christi, et corporationis, et
passionis, et regni, et ad resurrectionis nostrae gloriam virtutemque referatur…Sunt enim
universa allegoricis et typicis contexta virtutibus: per quae omnia unigeniti Dei filii in corpore et
gignendi, et patiendi, et moriendi, et resurgendi, et in aeternum cum conglorificatis sibi qui in
eum crediderint regnandi, et caeteros judicandi sacramenta panduntur. Et quia Scribae et
Pharisaei Dei filium natum in corpore non recipientes, omnibus propheticae intelligentiae
aditum denegarent, sub denuntiatione poenae ita a Domino arguuntur: Vae vobis legis doctores,
qui obtulistis clarem scientiae: ipsi non introitis, et introeuntes non sinitis introire (Luc. 11,
52)”3.
„Nu este chiar nici un dubiu că, lucrurile menționate în psalmi, trebuie să fie înțelese în
conformitate cu învățătura Evangheliei, așa că, indiferent de persoana prin care a vorbit duhul
profetic, cu toate acestea, ar trebui să se refere, în întregime, la recunoașterea venirii Domnului
nostru Iisus Hristos, la întrupare, patimă și împărăție și la slava și perfecțiunea învierii
noastre…Pentru că profeția, ca întreg, este împletită cu alegorii și tipuri, prin care sunt arătate
toate tainele Unuia-născut Fiu al lui Dumnezeu, de când Se naște în trup, pătimește, moare,
înviază din nou și, alături de cei slăviți de El, pentru credința în El, împărățește în veșnicie și îi
judecă pe toți ceilalți. Și pentru că fariseii și cărturarii nu au înțeles că Fiul lui Dumnezeu S-a
născut în trup și astfel au oprit calea oricui la înțelegerea profetică, sunt condamnați, astfel, de
Domnul: Vai vouă, învățătorilor de Lege! Că ați luat cheia cunoștinței; voi înșivă n-ați intrat,
iar pe cei ce voiau să intre i-ați împiedicat (Lc. 11, 52)”.
În Prologus in Librum Psalmorum 7, instrumentul folosit de David, psaltirionul, este
descris ca fiind un instrument muzical inspirat, având o formă deosebită de a celorlalte
instrumente iar sunetele armonioase, produse de corzile sale, îi dovedesc autenticitatea
mesianică: „Et quaquam omnia a divino Spiritu per David dicta esse, ipsa Domini professione
noscamus: tamen etiam id ipsum prophetim hujus species docet, superna et coelestis in eo
doctrinam scientiae extitisse. Eo enim organo prophetatm est, graece Psalterio, hebraice Nabla
nuncunato, quod unum omnium musicorum organorum rectissimum est, nihil in se ve perversum
continens, vel obliquum, neque quod ex inferioribus locis in sonum concentus musici
commovetur: sed in formam Dominici corporis constitum organum, sine ullo inflexu deflexuve
directum est; organum ex supernis commotum et impulsum, et in cantionem supernae et coelestis
institutionis animatum, non humili et terreno spiritu, ut caetera terrae organa, personum. Non
enim ille humilia atque terrena in ipso corporis sui organo praedicavit, sicut ipse testatus est:
Qui est de terra, de terra est, et de terra loquitur, qui autem de coelo venit, quae vidit et audivit,
testatur (Joann. III, 31)”4.
„Și astfel, știm, prin mărturisirea Domnului Însuși, că orice a fost spus de David, venea
de la Duhul Sfânt: chiar și forma externă a profeției sale învață același lucru și anume,
cunoașterea înaltă și doctrina cerească, s-a manifestat în ea însăși. Pentru că profeția a fost

3
Ibidem, col. 235-236.
4
Ibidem, col. 237.
dată acelui instrument muzical, numit psaltirion în greacă și nabla în ebraică, care este unicul și
cel mai drept dintre toate instrumentele muzicale, neavând nimic strâmb sau oblic în sine și a
cărui armonie muzicală nu este produsă de mișcarea părților sale inferioare. În schimb, este un
instrument construit în forma trupului Domnului și făcut fără vreo curbă interioară sau
exterioară, un instrument mișcat și folosit de deasupra și adus la viață să cânte învățătura
dumnezeiască și cerească, nu una ce sună ca o temelie și un duh pământesc, cum fac celelalte
instrumente pământene. Pentru că Domnul nu a propovăduit ceea ce este temelie și pământesc,
din când în când, în instrumentul trupului Său, așa cum El Însuși a spus: Cel ce este de pe
pământ pământesc este și de pe pământ grăiește. Cel ce vine din cer mărturisește ceea ce a văzut
și auzit (In. 3, 31-32)”.
Din Prologus in Librum Psalmorum 8, desprindem ideea că nu iudeii au fost cei care au
stabilit numărul, ordinea și autenticitatea Psalmilor, ci cei șaptezeci (și doi) de bătrâni, autorii
Septuagintei: „Non est autem ignorandum, indiscretum apud Hebraeos numerum esse
psalmorum, sed sine ordinis annotatione esse conscriptos. Non enim illic primus aut secundus
aut tertius, aut quinquagesimus aut centesimus praenotatur: sed sine discrimine aliquo ordinis
numerique permisti sunt. Esdras enim, ut antiquae traditiones ferunt, incompositos eos, et pro
auctorum ac temporum diversitate dispersos, in volumen unum collegit et retulit. Sed septuaginta
seniores, secundum Moysi traditionem ad custodiendam legis doctrinam in synagoga manentes,
postea quam illis a rege Ptolemaeo transferendae ex hebraeo in graecum sermonem totuis legis
cura mandata est, spiritali et coelesti scientia virtutes psalmorum intelligentes, in numerum eos
atque ordinem redegerunt, singulis quibusque numeris pro efficientia sua et absolutione perfectis
perfectorum et efficientium psalmorum ordinem deputantes”5.
„S-ar putea nota că printre evrei nu este precizie în numărarea psalmilor, de altfel sunt
scriși fără indicația ordinii lor. Nu sunt desemnați ca primul, al doilea, al treilea, al cincizecelea
sau al o sutălea, ci sunt strânși laolaltă, fără distincție a ordinii sau numărului. Pentru că Ezdra,
după cum susține vechea tradiție, a adunat într-un singur volum, ceea ce era dezordonat și
împrăștiat, din cauza diversității autorilor și perioadelor. Dar când cei șaptezeci de bătrâni,
care au rămas în sinagogă să păstreze învățătura legii, în concordanță cu tradiția lui Moise, au
fost, după aceea, însărcinați de regele Ptolemeu cu responsabilitatea întregii legi din ebraică în
greacă, au înțeles perfecțiunea psalmilor cu duhovniceasca și dumnezeiasca cunoaștere și i-au
redus la număr și ordine” (trad. n.).
După cum reiese din Prologus in Librum Psalmorum 17, Psalmii au supra-indicații și
explicații diferite. De aceea trebuie înțelese și transmise motivațiile compunerii acestora: „Sunt
autem superscriptionum omnium tituli diversi. Nam praeter eos qui auctorum suorum nominibus,
aut causarum ut temporum significationibus praenotantur, sunt alii quibus titulus in finem est;
alii quibus tantum psalmus cantici, vel canticum psalmi: et necesse est diversas causas
diversarum superscriptionum exstitisse”6.
„Titlurile tuturor inscripțiilor sunt diferite, totuși. Ca și adaos la cei care dau numele
autorilor și indicațiile circumstanțelor asupra perioadelor de timp, sunt alții cu titluri precum
„până la sfârșit” și alții, cu simplul „psalmul unui cântec” sau „cântecul unui psalm”: acum
este necesar să adunăm motivele variate, subliniind inscripțiile diferite” (trad. n.).
Am întâlnit, în Prologus in Librum Psalmorum 19, un pasaj destul de controversat în ceea
ce privește imaginea muzicală. Dorind să lămurească titlurile unor Psalmi, Ilarie folosește

5
Ibidem, col. 238.
6
Ibidem, col. 243.
termeni muzicali ca psalm, voce, cântec, cântare, instrument, cor, psaltirion, doctrină muzicală.
Combinând, se pare, termenii respectivi, a obținut, după cum el însuși a confirmat, așa numitele
patru tipuri, ca funcții și moduri în arta muzicii. Conform lui Ilarie, acestea sunt: psalm, cântec,
cântecul psalmului, psalmul unui cântec. Având în vedere că aceste tipuri muzicale se foloseau
de instrumente, era exclusă utilizarea lor în cadrul muzicii creștine bisericești. Probabil că
referirea era pentru cântarea evreilor: „In musicis vero artibus hae sunt officiorum et generum
varietates. Psalmus est, cum cessante voce pulsus tantum organi concinentis auditur. Canticum
est, cum cantantium chorus libertate sua utens, neque in consonum organi adstrictus obsequium,
hymno canorae tantum vocis exultat. Canticum autem psalmi est, cum organo praecinente
subsequens et aemula organi vox chori cantantis auditur, modum psalterii modulis vocis imitata.
Psalmus vero cantici est, cum choro ante cantante, humanae cantationis hymno ars organi
consonantis aptatur, vocisque modulis praecinentis pari psalterium suavitate modulatur. Illis
ergo quatuor musicae artis generibus, competentes singulis quibusque psalmis superscriptiones
sunt coaptatae. Ex virtutibus autem psalmorum, et ex ipsis doctrinae musicae diversitatibus
causa uniuscujusque superscriptionis ostenditur”7.
„Variatele funcții și moduri în arta muzicii, sunt după cum urmează. Este psalm, când
vocea se odihnește și se aude numai cântarea instrumentului. Este cântec, când corul
cântăreților, folosind libertatea lui proprie, nu este limitat de ascultarea instrumentului și se
bucură de un imn, cu voce sonoră, mai ales. Este cântecul psalmului când, după ce a cântat
instrumentul, se aude corul cântând, urmându-l și care rivalizează cu el, căutând să imite
măsurile psaltirei cu măsurile vocii. Este psalmul unui cântec când, după ce corul a cântat, arta
instrumentului muzical este adaptată imnului cântării omenești și psaltirea cântă cu egală
dulceață măsurilor vocii care cântă. Prin aceste patru tipuri ale artei muzicii, așadar,
inscripțiile potrivite sunt aplicate fiecăruia dintre psalmi, individual și motivul fiecărei inscripții
se vede atât în sensul psalmilor, cât și în particularitățile doctrinei muzicale” (trad. n.).
Ilarie de Pictavium a propus un comentariu, în Tractasus in Psalmum LXV, 3, deosebit de
interesant pentru imaginea muzicală . Astfel, termenul jubilus este descris ca sunet al vocii
pastorale. Jubilus este comparat cu corespondentul grecesc alalagmov și se pare că semnificația
este diferită: „In latinis codicibus ita legimus: Jubilate Deo omnis terra. Et quantum ad eloquii
nostri consuetudinem pertinet, jubilum pastoralis agrestisque vocis sonum nuncupamus, cum in
solitudinibus aut respondens aut requirens, per significantiam ductae in longum et expressae in
nisum sonus vocis auditur. In graecis vero libris, qui ex hebraeo proximi sunt, non eadem
significantia scribitur. Namque ita se habent: alalaxate tw Qew pasa h gh, et cum illis
alalagmov , quem latine jubilum ponunt, significat vocem exercitus praeliantis, aut in concursu
proterentis hostem, aut successum victoriae exsultationis voce testantis. Quam rem ubi ita se
translationis ratio temperavit, absolutius in psalmo altero intelligimus, cum dicit: Omnes gentes,
plaudite manibus, jubilate Deo in voce exsultationis. Vox autem exsultationis dissentit ab jubilo;
sed pro translationis conditione, quia propria exsultatis vocis nuncupatio non reperta est, per id
quod jubilum dicitur, vox exsultantis ostenditur”8.
„În manuscrisele latine citim: Bucurați-vă (jubilate) întru Domnul, toți de pe pământ.
Acum, conform înțelesurilor limbii noastre, numim„jubilum”sunetul vocii pastorale și rustice,
când sunetul unei voci, extinsă și exprimată cu putere, este auzit în pustie, fie întrebând, fie
răspunzând, în acest sens. În cărțile grecești, oricum, care sunt mai apropiate de ale evreilor, nu

7
Ibidem, col. 244.
8
Idem, Tractatus in LXV Psalmum, 3, P.L., t. IX, Paris, 1844, col. 425.
este scris în același sens, pentru că ceea ce au ei, este: Strigați (alalaxate) către Domnul, toți
cei de pe pământ. Și cum, printre greci, termenul alalagmov , care se pronunță în latină jubilus,
înseamnă strigătul unei armate în luptă, fie când pune inamicul pe fugă, fie când pretinde o
victorie rezultată, într-un strigăt de bucurie. Obținem o înțelegere mai clară a acestei
întâmplări, care este, cum traducerea slăbește sensul, în alt psalm, unde citim: Toate popoarele
bateți din palme, strigați lui Dumnezeu cu glas de bucurie (Ps. 46, 1). Strigătul de bucurie (vox
exsultationis) nu înseamnă același lucru cu jubilus; dar, pentru scopul traducerii, din moment ce
nu este disponibil un termen pentru strigătul de bucurie, strigătul de bucurie este redat prin cel
numit jubilus” (trad. n.).
Foarte mulți compozitori apuseni din perioada renascentistă au folosit textul Jubilate Deo
pentru crearea de motete (motet = formă muzicală monopartită pentru două sau mai multe voci).
Sfântul Ambrozie al Milanului (339-397) s-a născut la Treveri (Trier), într-o familie de
origine nobilă, sora sa, Marcelina, dedicându-se vieții monahale. Ambrozie a fost cunoscut ca
avocat, guvernator, ambasador și înalt consilier. A fost ales episcop al Mediolanului la 7
decembrie 373. Ca păstor de suflete, a fost preocupat de viața duhovnicească a creștinilor și a
compus imne religioase, cunoscute ca „ambroziene”. Tot lui i se atribuie rescrierea liturghiei
milaneze, în care a introdus formule ortodoxe9.
Sfântul Ambrozie reprezintă reflexia chipului moral și armonios al ierarhului cu spirit
latin, care a simpatizat cu adâncimea frumuseții teologice răsăritene. Mare apărător al Bisericii și
al dreptei credințe, Sfântul Ierarh al Mediolanului a fost un „strălucit cunoscător și interpret al
Sfintei Scripturi și inspirat imnograf”10, opera sa fiind înțesată cu numeroase referiri la cântarea
liturgică apuseană.
Deosebita inspirație artistică ambroziană se manifestă în tabloul insulelor mării, din
Hexaemeron, Lib. III, V, 23. Aceste insule asigură o oază de liniște duhovnicească pentru
monahii retrași din lume în acea pustietate a apelor iar valurile neobosite ale mării aduc, prin
armonia lor, cântări responsorice calde la psalmodierile melodioase ale sihaștrilor: „Quid
enumerem insulas, quas velut monilia plerumque praetexit, in quibus ii qui se abdicant
intemperantiae saecularis illecebris, fido continentiae proposito eligunt mundo latere, et vitae
hujus declinare dubios anfractus? Mare est ergo secretum temperantiae, exercitium
continentiae, gravitatis secessus, portus securitatis, tranquilitas saeculi, mundi hujus sobrietas,
tum fidelibus viris atque devotis incentivum devotionis, ut cum undarum leniter allucentium sono
certent cantus psallentium, plaudant insulae tranquillo fluctuum sanctorum choro, hymnis
sanctorum personent. Unde mihi ut omnem pelagi pulchritudinem comprehendam quam vidit
operator? Et quid plura? Quid aliud ille concentus undarum, nisi quidam concentus est plebis?
Unde bene mari plerunque comparatur Ecclesia, quae primo ingredientis populi agmine totis
vestibulis undas vomit: deinde in oratione totius plebis tamquam undis refluentibus stridet, cum
responsoriis psalmorum, cantus virorum, mulierum, virginum, consonas undarum fragor
resultat”11.
„De ce aș menționa insulele, încercuite de mare ca de un colier, unde cei care au
abandonat atracțiile libertăților pământești și au hotărât cu fermitate să fie caști, au ales să se
ascundă de lume și să evite lucrurile dubioase ale acestei vieți? Marea este, atunci, un sanctuar

9
Prof. Dr. Remus Rus, op. cit., p. 27-29.
10
P. F. Patriarh Teoctist, Cuvânt înainte la Sfântul Ambrozie, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 53, Trad. de Lect. Dr. Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994, p. 6, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 77.
11
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, Hexaemeron, Lib. III, V, 23, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 165.
pentru cumpătare, un loc de antrenament pentru abstinență, o retragere în sărăcie, un port
sigur, pace pe pământ, calm în lumea aceasta, mai mult, un stimulent la devotament pentru
acești bărbați credincioși și pioși, că așa cum psalmodierea (cantus psallentium) lor se întrece
cu sunetul valurilor care lovesc ușor, insulele aplaudă cu un cor blând de sfinte ondulații și
răsună cu imnele sfinților. Cum aș putea să cuprind frumusețea mării, în întregimea ei, așa cum
o vede al ei Creator? De ce să spun mai mult? De ce este acea armonie a valurilor alta decât
armonia oamenilor? Deși Biserica este mereu și potrivit comparată cu marea, întâi, pentru că
toate intrările ei sunt inundate de fluxul oamenilor și apoi, pentru că ea murmură cu rugăciunea
întregii omeniri, precum spălarea valurilor și răsună cu cântarea psalmilor responsoriali
(responsoriis psalmorum cantus), precum lovirea talazurilor” (trad. n.).
Arta poetică a lui Ambrozie este sublimă. În Hexaemeron, Lib. IV, VIII, 33, autorul face o
demonstrație prin jocul cuvintelor canticum – incantatores – decantatur – incantatorem –
incantatium: „Multi tentant Ecclesiam; sed sagae artis ei carmina nocere non possunt. Nihil
incantatores valent, ubi Christi canticum quotidie decantatur. Habet incantatorem suum
dominum Jesum, per quem magorum incantantium carmina, et serpentum venena evacuavit”12.
„Multe ațâță Biserica, dar farmecele artei ghicitoarei nu sunt în stare să o rănească. Cei
care fac vrăji (incantatores) nu au nici un folos, unde cântecul (canticum) lui Hristos este cântat
(decantatur) în fiecare zi. Biserica are propriul ei vrăjitor (incantatorem), Domnul Iisus, prin
Care a eliminat farmecele magilor vrăjitori (magorum incantantium carmina) și veninul
șerpilor” (trad. n.).
Ca și alți autori patristici, Ambrozie nu era de acord cu folosirea instrumentelor muzicale
pentru realizarea cântării lui Dumnezeu. În De Jacob et vita beata, Liber I, VIII, 39, comparând
trupul omenesc cu un instrument vechi și care nu mai poate scoate sunete potrivite, scoate în
evidență calitatea sugestivă a vocii, pusă în armonie din interior, de inimă: „Et tamquam ille qui
cithara canere solitus, si eam dissipatam, resolutis nervis, et confractam viderit, et usum ejus
interruptum, abjiciat eam, atque ejus numeros non requirat, sed voce ipse se mulceat: ita et iste
citharam corporis sui otiosam jacere patietur, corde se oblectabit”13.
„Așa cum cel ce cântă de obicei la chitară (cithara canere), dacă a văzut că a fost
stricată rău, chiar inutilizabilă, coardele amorțite și carcasa ruptă, o va pune de o parte și,
nesimțind nevoia ritmurilor (numeros) sale, se va încânta cu propria lui voce; astfel, omul acesta
va lăsa chitara trupească să zacă și să se odihnească și va găsi plăcere în inima sa” (trad. n.).
În aceeași lucrare, De Jacob et vita beata, Liber II, XII, 56, autorul descrie într-o formă
elegiacă martiriul fraților Macabei, care, prin jertfa lor, au cântat cântarea triumfătoare a
biruinței, neegalată de instrumentele muzicale sau de alte cântări din lumea aceasta: „Quae
cithara dulciores ederet cantus, quam morientes filii in tam gravibus supliciis ediderunt?
Erumpebat enim naturae gemitus, etiam invitis. Spectares per ordinem peremptorum cadavera
sicut fila chordarum, audires heptachordarum psalterium triumphalibus gemitibus resultare.
Non sic illecebrosi illi, ut aiunt, cantus Sirenarum attraherent audientem: illi enim ad
naufragium trahebant, isti ad sacrificii victoriam. Nec sic cygnea carmina aures animumque
mulcerent: cygni enim naturae sorte moriuntur, isti moriebantur amore pietatis. Non sic rauca
resonant secreto in nemore columbarum murmura, et ultima verba morientium cum summa
suavitate resonabant. Nec sic luna inter stellas refulget, ut inter filios mater, et cum eos ad

12
Ibidem, col. 204-205.
13
Idem, De Jacob et vita beata, Liber I, VIII, 39, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 614.
martyrium illuminatura deduceret, refulgebat, et cum amplexata victores in medio filiorum
jaceret”14.
„Ce chitară ar putea scoate în afară un cântec mai dulce decât fiii ei, murind, în ultima
lor agonie? Pentru că un geamăt spontan izbucnește de pe buzele ei, cu nevoință. Ați putea privi
la trupurile sfârtecate, aranjate în linie, precum strunele unui instrument (fila chordarum) și ați
putea auzi, în suspinurile lor victorioase, sunetul psaltirei cu șapte coarde. Nu precum erau
acele cântece atrăgătoare ale sirenelor legendare, în stare să atragă un ascultător; pentru că ele
conduceau la naufragiu, în timp ce acestea, la sacrificiul triumfător. Nu precum putea cântecul
lebedei să calmeze urechile și sufletul; pentru că lebedele mor după soarta naturii, aceștia au
murit din iubire și devotament. Nici gânguritul ușor al turturelelor, în crângul izolat, nu răsună
atât de dulce, ca ultimele cuvinte ale acestora, în timp ce mor. Nici luna nu strălucește așa
printre stele, ca această mamă printre fiii ei, fie când i-a condus la martiriu, ca una ce le
luminează calea, fie când s-a așezat între ei, îmbrățișându-i ca victorioși” (trad. n.).
Tot despre instrumentele muzicale se pomenește și în De Elia et jejunio, XV, 55, în ideea
că, la răsăritul soarelui, creștinii erau chemați la cântarea laudei lui Dumnezeu, fiind în
contradicție cu cei ce continuau petrecerile până dimineață în acompaniament muzical: „Non
immerito ergo, vae illis qui mane ebrietatis potum requirunt, quos conveniebat Deo laudes
referre, praevenire lucem, et occurrere oratione soli justitiae, qui suos visitat, et exsurgit nobis,
si nos Christo, non vino et sicerae surgamus. Hymni dicuntur, et tu citharam tenes? Psalmi
canuntur, et tu psalterium sumis aut tympanum. Merito vae, quia salutem relinquis, mortem
eligis”15.
„De aceea, nu fără justificare, vai celor ce au nevoie să se îmbete dimineața, care
trebuiau să transmită slavă lui Dumnezeu, să se scoale în zori și să întâlnească în rugăciune
soarele dreptății, care vizitează pe ai săi și răsare înaintea noastră, dacă ne trezim întru Hristos,
mai mult decât pentru vin și tărie. Imnele sunt cântate, iar tu apuci chitara? Psalmi sunt cântați,
iar tu iei psaltirea și timpanul? Cu adevărat, vai, pentru că respingi mântuirea și alegi moartea”
(trad. n.).
În lucrarea De interpellatione Job et David, Lib. II, VI, 23-24, descoperim un amănunt
bizar, dintr-un anume punct de vedere, raportat la spiritualitatea latină a lui Ambrozie. El
folosește termenul grec – psaltae - în loc de cel latin - cantores, referitor la cântăreții bisericești.
Explicația se poate baza pe simpatia lui Ambrozie față de Biserica Răsăritului: „Unde in cruce
positus, cum emitteret spiritum, ad Patrem ait: In manus tuas commendo spiritum meum (Luc.
XXIII, 46). Non ergo aliqui addant: Domine, ut psaltae faciunt, quod neque in Latino codice
inveni meo, neque in Graeco, neque in Evangelio, quod est evidentius”16.
„Pe cruce, când Și-a dat duhul, a spus Tatălui: în mâinile Tale încredințez duhul meu
(Lc. 23, 46). De aceea, alții nu ar fi trebuit să adauge, așa cum fac cântăreții (psaltae), Doamne,
pe care nu l-am găsit în codicele meu latin, nici în cel grecesc, nici în Evanghelie, ceea ce este
evident” (trad. n.).
În altă scriere ambroziană, în Apologia Prophetae David I, VIII, 42, întâlnim cântarea
Aliluia: „(…) et suscipimus advenientem in nos gratiam Spiritus sancti die Pentecostes: vacant
jejunia, laus dicitur Deo, alleluia cantantur”17.

14
Idem, De Jacob et vita beata, Liber II, XII, 56, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 637-638.
15
Idem, De Elia et jejunio, XV, 55, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 717.
16
Idem, De interpellatione Job et David, Lib. II, VI, 23-24, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 821.
17
Idem, Apologia Prophetae David I, VIII, 42, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 867.
 „(…) și primim în noi înșine harul Sfântului Duh în ziua de Rusalii: s-a terminat postul,
Domnul este lăudat și Aliluia este cântat” (trad. n.).
Mult mai explicit decât Ilarie de Pictavium, Sfântul Ambrozie face o frumoasă
introducere Cărții Psalmilor, în lucrarea In Psalmum primum ennaratio 6. Din aceasta
desprindem că întreaga colecție de cântări este cuprinsă în Psaltirea lui David, restul scrierilor
canonice ale Vechiului Testament conținând arareori cântări: „At vero David principaliter a
Domino ad hoc munus electus est; ut quod in aliis rarum praeeminer reliquo opere videtur, in
hoc juge et continuum refulgeret. Unum canticum legimus in libro Judicum (Judic. V, 2 et seq.),
reliqua, historiae more, decursa, quibus expressa sunt gesta majorum. Unum Esaias canticum
scripsit (Esai. XII, 1 et seq.), quo legentium corda mulceret; in reliquis terribili tuba correptionis
infremuit. Canticum ei ne ipsi quidem inimici objicere potuerunt, qui eum propter alia dicta
usque ad necem sunt persecuti. Unum Daniel (Dan. III, 52 et seq.), unum Habacuc (Habac. III, 2
et seq.). Salomon ipse David filius licet innumera cantica cecinisse dicatur; unum tamen quod
Ecclesia receperit, canticorum Canticum dereliquit”18.
„Și totuși, David este cel ales în special de Domnul pentru această slujire, așa că ce la
alții pare să se distingă numai rareori în lucrurile lor, ar putea, în strălucirea lui, să reiasă
încontinuu și fără încetare. Citim doar un cântec (canticum) în cartea Judecătorilor, în timp ce
restul îi urmează cursul, din punct de vedere istoric, relatând faptele celor din vechime. Isaiia a
scris un cântec, în care alină inima cititorilor, chiar dacă, în altă parte, strigă cu înfricoșata
trompetă de ocară. Nici măcar acei dușmani, care l-au persecutat până la moarte, din pricina
altor lucruri spuse de el, n-au putut să-i reproșeze pentru cântecul acesta. Daniel și Habacuc au
scris, fiecare, câte unul. Solomon însuși, fiul lui David, despre el se spune că a cântat
nenumărate cântece, a lăsat numai unul, pe care îl acceptă Biserica, Cântarea Cântărilor”
(trad. n.).
Cartea Psalmilor cuprinde toată învățătura necesară mântuirii, după cum se apreciază In
Psalmum primum ennaratio 7, și anume istoria creației, Legea divină, profeția mesianică, ocara
pentru păcat și legea morală naturală insuflată de Dumnezeu în inima omului: „Historia instruit,
Lex docet, prophetia annuntiat, correpio castigat, moralitas suadet; in libro Psalmorum
profectus est omnium, et medicina quaedam salutis humanae. Quicumque legerit, habet quo
propriae vulnera passionis speciali possit curare remedio. Quicumque cernere voluerit,
tamquam in communi animarum gymnasio, et quodam stadio virtutum diversa genera
certaminum reperiens praeparata, id sibi eligat, cui se intelligit aptiorem, quo facilius perveniat
ad coronam. Si quis genia recensere majorum studeat, atque imitari velit, intra unum psalmum
(Psal. LXXVII, 8 et seq.) totam paternae historiae seriem accipit comprehensam; ut thesaurum
memoriae compendio lectionis acquirat. Faciliora quoque videntur, quae brevius explicantur”19.
„Istoria învață, Legea instruiește, profeția anunță, ocara pedepsește, morala convinge;
în Cartea Psalmilor se află realizarea cu succes a acestora, alături de un fel de medicament
pentru mântuirea omenească. Oricine citește acolo, are un remediu special, cu care își poate
vindeca rănile propriei patimi. Oricine dorește să privească îndeaproape, descoperă diverse
întreceri pregătite pentru el, ca într-o gimnastică obștească a sufletelor sau un stadion al
virtuții, de la care poate alege, pentru el însuși, pe cea care i se potrivește cel mai bine, cu care
poate câștiga mai ușor coroana. Dacă cineva este doritor să studieze faptele strămoșilor noștri

18
Idem, Enarrationes in XII Psalmos Davidicos, In Psalmum primum ennaratio 6, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col.
923.
19
Ibidem, col. 923-924.
și vrea să-i urmeze, află conținută, într-un singur psalm, întreaga întindere a istoriei ancestrale,
așa că el obține o comoară de amintiri, ca leafă pentru citit. Lucrurile explicate cu mai multă
concizie par, de asemenea, mai ușoare” (trad. n.).
Sfântul Ambrozie aduce laudă cântării psalmilor, In Psalmum primum ennaratio 9,
asemenea Sfinților capadocieni contemporani cu el. Așadar, se poate spune că elogiul cântării s-a
desăvârșit, la modul sublim, în secolul de aur al Bisericii: „Quid igitur psalmo gratius? Unde
pulchre ipse David: Laudate, inquit, quoniam bonus est psalmus; Deo nostro sit jucunda,
decoraque laudatio (Psal. CXLVI, 1). Et vere; psalmus enim benedictio populi est, Dei laus,
plebis laudatio, plausus omnium, sermo universorum, vox Ecclesiae, fidei canona confessio,
auctoritatis plena devotio, libertatis laetitia, clamor jucunditatis, laetitiae resultatio. Ab
iracundia initigat, a solicitudine abdicat, a moerore allevat. Nocturna arma, diurna magisteria;
scutum in timore, festum in sanctitate, imago tranquillitatis, pignus pacis atque concordia,
citharae modo ex diversis et disparibus vocibus unam exprimens cantilenam. Diei ortus psalmum
resultat, psalmum resonat occasus. Mulieres Apostolus in Ecclesia tacere jubet; psalmum etiam
bene clamant; hic omni dulcis aetati, hic utrique aptus est sexui. Hunc senes rigore senectutis
deposito canunt, hunc veterani tristes in cordis sui jucunditate respondent, hunc juvenes sine
invidia cantant lasciviae, hunc adolescentes sine lubricae aetatis periculo et lentamento
concinunt voluptatis, juvenculae ipsae sine dispendio matronalis psallunt pudoris, puellulae sine
prolapsione verecundiae cum sobrietate gravitatis hymnum Deo, inflexae vocis suavitate
modulantur. Hunc tenere gestit pueritia, hunc mediari gaudet inlantia, quae alia declinat
ediscere. Ludus quidam est iste doctrinae majoris prolectus, quam cum seria traditur disciplina.
Quantum laboratur in Ecclesia ut fiat silentium, cum lectiones leguntur? Si unus loquatur,
obstrepunt universi; cum psalmus legitur, ipse sibi est effector silentii. Omnes loquuntur, et
nullus obstrepit. Psalmum reges sine potestatis supercilio resultant. In hoc se ministerio David
gaudebat videri. Psalmus cantatur ab imperatoribus, jubilatur a populis. Certant clamare singuli
quod omnibus proficit. Domi psalmus canitur, foris recensetur. Sine labore percipitur, cum
voluptate servatur; psalmus dissidentes copulat, discordes sociat, offensos reconciliat. Quis
enim non remittat ei, cum quo unam ad Deum vocem emiserit? Magnum plane unitatis vinculum,
in unum chorum totius numerum plebis coire! Dispares citharae nervi sunt, sed una symphonia.
In paucissimis chordis saepe errant digiti artificis; sed in populo spiritus artifex nescit errare”20.
„Ce este mai plăcut decât un psalm? David însuși exprimă frumos: Lăudați pe Domnul
(Ps. 146, 1) spune el, că bun este psalmul. Dumnezeului nostru plăcută Îi este cântarea. Și într-
adevăr; psalmul este binecuvântarea poporului, lauda lui Dumnezeu, atracția mulțimii,
aplauzele tuturor, vorba fiecăruia, vocea Bisericii, manifestarea sonoră a credinței,
devotamentul plin de autoritate, bucuria libertății, zgomotul bunei dispoziții, ecoul bucuriei.
Înmoaie mânia, eliberează de anxietate, alină supărarea; este protecție noaptea, instruire ziua,
scut în vreme de frică, sărbătoare a sfințeniei, imagine a liniștei, promisiune a păcii și armoniei,
ceea ce produce un cântec din variatele și diversele voci, după modul chitarei. Zorii zilei răsună
cu un psalm, cu un psalm ecourile lui trecătoare. Apostolii avertizează femeile, să fie tăcute în
biserică și totuși, fac bine să se alăture la un psalm. Aceasta este încântarea pentru toate
vârstele și se potrivește ambelor sexe. Bătrânii ignoră înțepeneala vârstei să cânte, veteranii
triști reproduc, ca un ecou, în bucuria inimilor lor, tinerii îl cântă fără otrava desfrâului, cum
fac adolescenții, fără a fi amenințați de vârsta nesigură sau de tentația plăcerii senzuale; chiar
și tinerele femei cântă psalmi, fără a-și pierde decența de neveste și fetele cântă un imn lui
Dumnezeu, cu voce dulce și subțire, în timp ce mențin buna cuviință și fără alunecare din
20
Ibidem, col. 924-925.
modestie. Tineretul este nerăbdător să înțeleagă și copilul ce refuză să învețe alte lucruri, are
plăcere în a-l contempla; este un fel de joacă, producătoare de mai multă învățătură, decât cea
care este distribuită cu disciplină cumplită. Cu ce mare efort este menținută liniștea în biserică,
în timpul citirilor (cum lectiones leguntur)! Dacă numai o persoană recită, întreaga adunare
face gălăgie; dar când un psalm este citit (legitur), el însuși este garantul liniștei, pentru că
atunci când toți vorbesc, nimeni nu face gălăgie. Regii lasă la o parte aroganța puterii și cântă
un psalm, după cum David însuși a fost bucuros să fie văzut în această funcțiune; un psalm,
atunci, este cântat de împărați și primit cu bucurie de popor. Indivizii se întrec să proclame ceea
ce este în beneficiul tuturor. Un psalm este cântat acasă și repetat afară; este învățat fără efort
și reținut cu plăcere. Psalmul însoțește pe cei în dispute, unește pe cei neînsoțiți și împacă pe cei
ce au fost jigniți, pentru că cine nu i-l va acorda lui, cu cine cântă lui Dumnezeu într-o singură
voce? Este, în cele din urmă, o mare legătură a unității, pentru întregul număr al oamenilor, să
se alăture într-un cor. Strunele chitarei diferă, dar crează o singură armonie (simphonia).
Degetele unui muzician (artificis) adeseori merg aiurea printre coarde, deși sunt puține ca
număr, dar în popor, muzicianul Duhului nu știe cum să greșească” (trad. n.).
Din In Psalmum XLV ennaratio 15, reiese practica responsorică a cântării psalmilor:
„Unde et illud quod hodie in psalmi responsorio decantatum est, plurimum nostrae conducit
assertioni: Exspectans exspectavi Dominum, et respexit me (Psal. XXXIX, 2)”21.
„Prin urmare, ceea ce s-a cântat astăzi, este un răspuns la psalm (psalmi responsorio
decantatum est), care întărește considerabil chestiunea noastră: Așteptând am așteptat pe
Domnul și s-a plecat spre mine (Ps. 39, 1)”.
Biserica din Apus a rânduit săvârșirea Sfintei Liturghii în mai multe momente ale zilei,
după cum se menționează în scrierea ambroziană In Psalmum CXVIII expositio 48, spre
deosebire de Biserica Răsăritului, care permite o singură săvârșire zilnică a Tainei Sfintei
Euharistii: „Indictum est jejunium, cave ne negligas. Et si te fames quotidianum cogit ad
prandium, aut intemperantia declinat jejunium; tamen coelesti magis te servato convivio. Non
epulae paratae extorcqucant, ut coelestis sis vacuus sacramenti. Differ aliquantulum, non longe
finis est diei: immo plerique sunt ejusmodi dies; ut statim meridianis horis adveniendum sit in
Ecclesiam, canendi hymni, celebranda oblatio. Tunc utique paratus assiste, ut accipias tibi
munimentum; ut corpus edas Domini Jesu, in quo remissio peccatorum est, postulatio divinae
reconciliationis, et protectionis aeternae”22.
„Postul este poruncit, ai grijă să nu-l neglijezi. Și dacă foamea te îndeamnă la prânzire
iar lipsa voinței te distrage de la post, nu ești cu nimic mai bine servit ca la un banchet ceresc.
Nu îngădui ca mâncarea bine pregătită să te forțeze să pierzi sacramentul ceresc. Amână puțin,
sfârșitul zilei nu este departe. Sunt, într-adevăr, multe zile ca acestea, când ar trebui să vină în
biserică la amiază, ca și cum imnele trebuie să fie cântate și să se săvârșească jertfa. Apoi, cu
adevărat să fie pregătit să primească această hrană, să mănânce trupul Domnului Iisus, în care
este iertarea păcatelor și chezășia împăcării divine și protecția veșnică” (trad. n.).
Câteva referiri la cântare apar și In Psalmum CXVIII expositio XIX, 22: „Praevenerunt
oculi mei mane meditari verba tua. Supra (vers. 147) ait: Praeveni en awria, hoc est, ante
hores, ante tempus; hic ait, mane: aliud significans tempus orandi atque psallendi Domino”23.

21
Idem, In Psalmum XLV ennaratio, 15, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 1140-1141.
22
Idem, Expositio in Psalmum CXVIII, 48, în P.L., t. XV (Tomi Primi Pars Posterior.), Paris, 1845, col. 1314.
23
Ibidem, col. 1476.
 „Deschis-am ochii mei dis-de-dimineață, ca să cuget la cuvintele Tale (Ps. 118, 148). Se
spune deasupra: en awria, aceasta este „înainte de oră”, „înainte de timpul”, iar aici zice
„dimineața”, indicând un timp diferit pentru rugăciune și cântarea psalmilor către Domnul”
(trad. n.).
Cântarea de dimineață constituie un bun început al zilei, așa cum se arată In Psalmum
CXVIII expositio XIX, 30: „Cum autem te meditantem verba divina dies invenerit, et tam gratum
opus orandi, atque psallendi delectaverit tuam mentem, iterum dices ad Dominum Jesum: Exitus
malutinos, et vespere delectabis (Psal. LXIV, 9)”24.
„Când noua zi te găsește meditând la cuvântul Domnului și când, atât de recunoscător, o
sarcină ca rugăciunea și cântarea psalmilor îți încântă mintea, din nou spui Domnului Iisus:
„ieșirile dimineții și ale serii le vei veseli” (Ps. 64, 8).
După cum susținea Sfântul Ambrozie, In Psalmum CXVIII expositio XIX, 32, cel mai
eficient șiretlic de îndepărtare a somnului, ce cuprinde firea omului la rugăciunea din noapte, este
cântarea: „Divide saltem Deo et saeculo tempora tua: vel quando non potes agere in publico
quae sunt istius mundi, et tenebrae prohibent noctis, Deo vacato, indulge orationibus; et ne
obdormiscas, psallito: somnum tuum bona fraude fraudato. Mane festina, et ad Ecclesiam defer
primitias pii voti: et postea, si vocat saecularis necessitas, non excluderis dicere: Praeneverunt
oculi mei mane, meditari verba tua: securus procedes ad tuos actus”25.
„Cel puțin, împarte-ți timpul între Dumnezeu și lume; când întunecimea nopții te
împiedică să săvârșești, în public, faptele lumii acesteia, atunci, de vreme ce ai răgaz pentru
Dumnezeu, dăruiește-te rugăciunii și, cu cât dormi mai puțin, cânți psalmi, tot așa înșeli somnul
tău, prin metodele șarlataniei celei bune. Dimineața grăbește-te spre biserică și dăruiește
primele roade ale devoțiunii tale pioase și, după aceea, dacă te cheamă necesitățile lumești, nu
ești dat la o parte de la a zice: „Deschis-am ochii mei dis-de-dimineață, ca să cuget la cuvintele
Tale” (Ps. 118, 148). Acum poți, cu pacea în minte, să treci la datoriile tale” (trad. n.).
Cântarea responsorică în deplină concordanță, după cum rezultă din Expositio evangelii
secundum Lucam Lib. VII, 238, creează o simfonie a vocilor celor ce cântă: „Haec est enim
symphonia, quando concinit in Ecclesia diversorum actuum atque virtutum, velut variarum
chordarum indiscreta concordia, psalmus respondetur, amen dicitur”26.
„Pentru că aceasta este o simfonie (simphonia), când răsună, acolo, în biserică, o
concordanță unită (indiscreta concordia) a diferitelor vârste și abilități, precum a diverselor
strune, psalmului i se răspunde (psalmus respondetur), se spune Amin” (trad. n.).
Textul următor, din De officiis ministrorum, Lib. I, XLI, 202, este parcă o completare a
pasajului menționat mai înainte, din scrierea De Jacob et vita beata, Liber II, XII, 56. Durerea
mamei Macabeilor a fost alinată, parcă, de strigătele fiilor ei, comparate cu dulceața cântării
psalmilor: „Quid de matre loquar, quae spectabat laeta filiorum quot funera tot trophaea, et
morientium vocibus tamquam psallentium cantibus delectabatur, pulcherrimam ventris sui
citharam in filiis cernens, et pietatis harmoniam omni lyrae numero dulciorem (II Machab. VII,
20 et seq.)?”27

24
Ibidem, col. 1478-1479.
25
Ibidem, col. 1479.
26
Idem, Expositio evangelii secundum Lucam, Lib. VII, 238, în P.L., t. XV (Tomi Primi Pars Posterior.), Paris,
1845, col. 1763.
27
Idem, De officiis ministrorum, Lib. I, XLI, 202, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845,
col. 84.
 „Ce să spun despre mamă, care cu veselie a privit trupurile fiilor ei, ca atât de mulți
trofeele, care s-a încântat în strigătele morții lor ca în cântarea psalmilor și a văzut în odraslele
ei cea mai frumoasă chitară a pântecului ei și armonia devoțiunii, neîntrecută de ritmul oricărei
lire (omni lyrae numero) în dulceață?” (trad. n.).
În De officiis ministrorum, Lib. I, XLIV, 215, sunt specificate îndatoririle personalului
clerical inferior: lectori, cântăreți, exorciști etc.: „Alius distinguendae lectioni aptior, alius
psalmo gratior, alius exorcizandis qui malo laborant spiritu, sollicitior, alius sacrario
oportunior habetur”28.
„Unul este considerat mai bine pregătit să enunțe o citire, altul mai plăcut cu un psalm,
altul mai solicitat să exorcizeze pe cei munciți de un duh rău și altul mai potrivit să conducă
lucrurile sfinte” (trad. n.).
Lucrarea De virginibus, Ad Marcellinam sororem suam, Lib. I, III, 12, este dedicată de
Ambrozie surorii sale, Marcelina, care a îmbrățișat viața monahală a fecioriei. Textul următor
amintește de un episod din Vechiul Testament, când Maria a condus corul, ținând în mâna sa
timpanul. Imaginea Mariei cu timpanul este deosebit de sugestivă, preînchipuind Biserica
cântătoare: „Et Maria tympanum sumens pudore virgineo choros duxit (Exod. XV, 20). Sed
considerate cujus illa speciem tunc gerebat. Nonne Ecclesiae, quae religiosos populi coetus qui
carmina divina concinerent, immaculato virgo spiritu copulavit?”29
„Și Maria a luat timpanul și a condus corul cu modestie nevinovată (Ieș. 15, 20). Acum,
considerați a cui imagine a reprezentat ea atunci. Nu a fost cea a Bisericii, care, ca o fecioară
cu suflet imaculat, a adus împreună pioasa mulțime a poporului, să cânte cântări sfinte?” (trad.
n.).
Cântarea monahiilor, aparținând unei congregații din Bononia, este amintită în De
virginibus, Lib. I, X, 60. Tot de aici aflăm că surorile, pe lângă cântările duhovnicești cu care se
îndeletniceau, munceau pentru a asigura opera de caritate specifică acestor ordine: „Nam quid de
Bononiensibus virginibus loquar,…nunc canticis spiritualibus personant, nunc victum operibus
exercent, liberalitati quoque subsidium manu quaerunt”30.
„Ce să spun despre fecioarele din Bononia…la un moment ele răsună în cântări
duhovnicești (canticis spiritualibus personant) și în altul ele își asigură susținerea, prin muncile
lor și caută, în chip asemănător, să asigure caritatea cu munca mîinilor lor” (trad. n.).
Pentru liniștea sufletească necesară somnului odihnitor, în De virginibus, Lib. III, IV, 19,
se recomandă cântarea liniștitoare a psalmilor la rugăciunea de seară. Constatăm un atac fin la
filosoful păgân Pitagora, care îndemna la ascultarea muzicii instrumentale înainte de culcare:
„Sed etiam in ipso cubili volo psalmos cum oratione Dominica frequenti contexas vice, vel cum
evigilaveris, vel antequam corpus sopor irriget; ut te in ipso quietis exordio rerum saecularium
cura liberam, divina meditantem somnus inveniat. Denique etiam qui primus philosophiae ipsius
nomen invenit, quotidie priusquam cubitum iret, tibicinem jubebat molliora canere, ut anxia
curis saecularibus corda mulceret. Sed ille, sicut is qui laterem lavat, saecularia saecularibus
frustra cupiebat abolere”31.
„Dar vreau, de asemenea, ca până și în dormitor să împletești psalmii cu rugăciunea
Domnului, schimbându-le frecvent, atât cât priveghezi, cât și înainte ca somnolența să-ți

28
Ibidem, col. 87.
29
Idem, De virginibus, Lib. I, III, 12, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 192.
30
Ibidem, col. 205.
31
Ibidem, col. 225.
năpădească trupul; așa că, la începutul somnului de odihnă, te găsește eliberat de anxietate
asupra treburilor laice și meditând la cele cerești. Și, într-adevăr, cel care prima dată a
îmbogățit numele filozofiei însăși, a poruncit celui care cântă la tibie, ca, în fiecare zi înainte de
culcare, să cânte o melodie liniștită (molliora canere), rânduită să-i liniștească inima, tulburată
de grijile lumești. Dar el, ca unul ce spală cărămizi, s-a gândit în zadar să izgonească
problemele laice cu metodele laice”.
Continuând comentariul asupra pericolelor ce rezultă din ascultarea muzicii
instrumentale, Ambrozie face apel la trezvia minții, care trebuie să vegheze permanent la
păstrarea echilibrului moral ce se impune creștinilor. De exemplu, în textul din De virginibus,
Lib. III, V, 25, autorul înfierează dansul de la petrecerile dezordonate, amintind delirul produs lui
Irod de jocul lasciv al Salomeei: „Debet igitur bene consciae mentis esse laetitia, non inconditis
comessationibus, non nuptialibus excitata symphoniis; ibi enim intuta verecundia, illecebra
suspecta est, ubi comes deliciarum est extrema saltatio. Ab hac virgines Dei procul esse
desidero. Nemo enim, ut dixit quidam saecularium doctor, saltat sobrius, nisi insanit. Quod si
juxta sapientiam saecularem, saltationis aut temulentia auctor est, aut amentia; quid divinarum
Scripturarum cautum putamus exemplis cum Joannes praenuntius Christi, saltatricis optione
jugulatus, exemplo sit plus nocuisse saltationis illecebram, quam sacrilegi furoris amentiam?”32
„Trebuia, atunci, să fie o bucurie a minții, ce știe ce este drept, nu o bucurie produsă de
banchetele dezordonate și de concertele nupțiale (nuptialibus simphoniis); pentru că unde
compania luxului este dansul nereținut (extrema saltatio), modestia este în primejdie și pofta
trebuie să fie așteptată. Față de acel fel de lucruri, vreau ca fecioarele lui Dumnezeu, să
păstreze distanța. După cum un anume profesor laic a spus: Nimeni nu dansează când se
trezește, doar dacă e nebun! Acum, dacă precum înțelepciunea lumii, beția sau nebunia este cea
care începe dansul, ce fel de avertisment așteptăm să fie dat în exemplul Sfintei Scripturi, unde
Ioan, profet al lui Hristos, a fost decapitat pentru capriciul unei dansatoare? Nu este acesta un
caz, în care atracția dansului a fost mai mortală decât nebunia furiei sacrilegiului?” (trad. n.).
În altă lucrare, adresată fecioarelor din mănăstire, De virginitate, Liber unus, XII, 69,
avertizează asupra lenevirii, somnul prelungit, amânarea rugăciunii și a cântării îndepărtând de la
Hristos pe surorile râvnitoare: „Tardare videtur, cum diu dormis: tardare videtur, cum ab
oratione vacas: tardare videtur, cum vocem non excitas psalmis”33.
„(Hristos) pare să vină târziu, când dormi prea mult; pare să vină târziu, când nu-ți faci
rugăciunile; pare să vină târziu, când ai uitat să-ți înalți vocea în psalmi” (trad. n.).
Obiceiul creștinilor de a cânta psalmi în orice împrejurare, reiese și din Epistola XX, 20
(Ambrozie către sora sa, Marcelina34), de unde aflăm că în eparhia Mediolanului se cânta
responsorial, la slujba de dimineață, primul verset al Psalmului 78: „Matutinis horis lectum est,
ut meministis fratres, quod summo animi dolore respondemus: Deus, venerunt gentes in
haereditatem tuam (Psal. LXXVIII, 1)”35 („În ceasurile dimineții am citit, precum vă amintiți,

32
Ibidem, col. 227.
33
Idem, De virginitate, Liber unus, XII, 69, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 283.
34
Prof. David Popescu, Note, la Sfântul Ambrozie, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”,
vol. 53, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 328: „Ambrozie
povestește surorii sale, Marcelina, necazurile pe care le-a avut în legătură cu ordinul împăratului, respectiv al
împărătesei mame Iustina, ca cele două biserici din Mediolanum, cea numită Portiana și cea nouă, să fie luate de la
creștini și date arienilor, împărăteasa însăși împărtășind credința ariană. Scrisoarea este scrisă în 385…Curajul și
diplomația ierarhului i-au ajutat (pe creștini) să domine situația în chip impresionant”.
35
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, Epistolarum classis I, Epistola XX, 20, în P.L., XVI (Tomi Secundi et
ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1000.
fraților, că atunci când suntem foarte îndurerați sufletește, răspundem (cântăm): „Dumnezeule,
intrat-au neamurile în moștenirea Ta”)Ps. 78, 136.
În alt loc, în Epistola XX, 24, se relatează despre solidaritatea creștinilor ortodocși față de
ierarhul lor. Acei credincioși, nepărăsind biserica asediată de autorități, au cântat psalmi.
Episodul respectiv este descris mai amănunțit de Fericitul Augustin, în Confessiones, Liber
Nonus, VI-VII: „Ego domum redire non potui; quia circumfusi erant milites, qui basilicam
custodiebant. Cum fratribus psalmos in ecclesiae basilica minore diximus”37 („Eu nu m-am
putut duce acasă, fiindcă erau de jur împrejurul bisericii soldați care o păzeau. Cu frații am
rostit psalmi în clădirea mai mică a bisericii”)38.
Din Epistola XXIX, 1 (Ambrozie către Irenaeus, sănătate!39), aflăm că, la privegherile de
noapte, creștinii milanezi foloseau cântarea unor versete din Psalmul 44 și de la Isaiia 52:
„Interlegendum, cum paululum requievissem animo, quia lucubratione destiteram, versiculum
illum coepi mecum volvere, quo vesperi in vigiliis usi fueramus: Wraiov kallei para touv uiouv
twn anqrwpwn (Ps. XLIV, 3). Wv wraioi oi podev twn euaggelizomenwn auton (Isai. LII,
7)”40 („Făcând o mică pauză între o lectură și alta în timpul lucrului meu de noapte, am început
să mă gândesc la versetul pe care-l citisem la slujba de seară: „Frumos este binele pentru fiii
oamenilor, precum frumoase sunt picioarele celor care Îl vestesc) Is. 52, 7”41.
În Epistola XL, 16 (Ambrozie către împăratul Teodosie), ierarhul din Milan se opune
pedepsirii monahilor, care, cântând psalmi la o procesiune și fiind instigați de eretici, s-au
răzvrătit împotriva valentinienilor42 incendiindu-le un templu rural: „Vindicabitur etiam
Valentinianorum fanum incensum? Quid est enim nisi fanum, in quo est conventus gentilium?
Licet gentiles duodecim deos appellent, isti triginta et duos Aeonas colant, quos appellant deos.
Nam et de ipsis comperi relatum et praeceptum, ut in monachos vindicaretur, qui prohibentibus
iter Valentinianis, quo psalmos canentes ex consuetudine usuque veteri pergebant ad
celebritatem Machabaeorum martyrum, moti insolentia incenderunt fanum eorum in quodam
rurali vico tumultuarie conditum”43 („Va fi răzbunat și templul ars al valentinienilor? Căci ce
este, dacă nu un templu în care se adună păgânii? N-au decât să se închine păgânii la cei
doisprezece zei și să se roage la cei treizeci și doi de eoni, pe care-i numesc zei. Despre aceștia
am aflat că s-au înțeles să se răzbune împotriva călugărilor care, pe când mergeau cântând
psalmi după un vechi obicei pentru a prăznui pe martirii Macabei, întărâtați de obrăznicia

36
Idem, Scrisori, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 53, trad. și note de Prof.
David Popescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 111.
37
Idem, Epistola XX, 24, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1001.
38
Idem, Scrisori…, p. 112.
39
Prof. David Popescu, op. cit., p. 331: „Plecând de la un verset din Isaia, citat la începutul scrisorii și aducând în
sprijin și alte citate pe care le interpretează alegoric, Ambrozie ajunge la concluzia că în Hristos este binele suprem
după care aspirăm cu toții. Cine vrea să-L atingă trebuie să-L urmeze pe Hristos și să-I urmeze învățătura și pilda
vieții”.
40
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, Epistolarum classis I, Epistola XXIX, 1, în P.L., XVI (Tomi Secundi et
ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1054.
41
Idem, Scrisori…, p. 148-149.
42
Prof. David Popescu, op. cit., p. 333: „Valentinienii, eretici ai lui Valentin (sec. II), susțineau că între Dumnezeu
și creatura Sa există o ființă intermediară, pe care el o numea eon. În sec. IV valentinienii ajunseseră să creadă că
există 30 de asemenea eoni”.
43
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, Epistolarum classis I, Epistola XL, 16, în P.L., XVI (Tomi Secundi et
ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1107.
valentinienilor care, nu-i lăsau să-și urmeze drumul, în furia mulțimii le-au ars un templu dintr-
un sat”)44.
Textul din Epistola LXIII, 82 (Ambrozie către Biserica din Vercellae45), dezvăluie
existența unei comunități monahale apusene, căreia Sfântul Ambrozie îi purta de grijă. Se pare că
frații de acolo practicau lauda lui Dumnezeu în cântare permanentă: „Sed satis de magistro
dictum puto, nunc discipulorum vitam persequarum, qui in illam se laudem induerunt, hymnis
dies ac noctes personant. Haec nempe angelorum militia est semper esse in Dei laudibus,
orationibus conciliare crebris, atque exorare Dominum: student lectioni, vel operibus continuis
mentem occupant, separati a coetu mulierum, sibi ipsi invicem tutam praebent custodiam”46
(„Dar socotesc că despre învățător am vorbit destul; acum să urmărim viața învățăceilor, care
s-au îmbrăcat în acea laudă, în care zi și noapte cântă imnuri. Fără îndoială, această oaste a
îngerilor întotdeauna laudă pe Domnul și în dese adunări se roagă Domnului. Citesc, își ocupă
timpul și mintea cu lucru neîntrerupt, departe de întâmpinarea femeilor, își asigură unii altora o
pază temeinică”)47.
Din cuprinsul lucrării Sermo contra Auxentium, de basilicis tradendis 34, reiese că
imnurile Sfântului Ambrozie, încă din timpul vieții sale, erau foarte apreciate de creștinii iubitori
de cântare: „Hymnorum quoque meorum carminibus deceptum populum ferunt. Plane nec hoc
abnuo. Grande carmen istud est, quo nihil potentius. Quid enim potentius quam confessio
Trinitatis, quae quotidie totius populi ore celebratur? Certatim omnes student fidem fateri,
Patrem et Filium et Spiritum sanctum norunt versibus praedicare. Facti sunt igitur omnes
magistri, qui vix poterant esse discipuli”48 („Spun că oamenii sunt abătuți la calea cea bună
prin farmecele imnelor (hymnorum carminibus) mele. Cu siguranță, nu neg aceasta. Acesta este
un mare farmec, mai puternic decât oricare altul. Pentru ce foloase mai mari decât mărturisirea
Treimii, care este celebrată zilnic, în gurile tuturor oamenilor? Toți se întrec, cu nerăbdare,
între ei, să mărturisească credința, știu să preamărească pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în
versuri. Toți, deci, sunt făcuți învățători, care de abia pot să fie ucenici”)49.
Așadar, Imnurile Sfântului Ambrozie, atât de îndrăgite, suscită un interes deosebit pentru
cunoașterea creștinătății veacului al IV-lea, întrucât aduc o rază de speranță și o mângâiere în
sufletele credincioșilor, care erau tulburați de năvălirile barbarilor ce distrugeau totul în calea lor,
inclusiv edificiile sacre ale Bisericii.
Imnurile ambroziene reprezintă încă obiectul studiului mai multor cercetători, mai ales în
ceea ce privește autenticitatea lor50. Autentice sau nu, imnurile acestea constituie o alcătuire

44
Idem, Scrisori…, p. 189.
45
Prof. David Popescu, op. cit, p. 338: „Este scrisă în 396 către Biserică și către credincioșii din Vercellae, care erau
în neînțelegere și dezbinare. Prin moartea lui Limenius, urmaș al lui Eusebiu care murise în 371, localitatea
rămăsese fără preot și-i revenea lui Ambrozie datoria de a se îngriji de conducerea Bisericii de acolo până la numirea
unui nou episcop…El laudă unirea care exista pe timpul episcopului Eusebiu și-i critică pe cei care, precum
Sarmatio și Barbatian, foști călugări fugiți din mănăstire, disprețuiau înfrânarea și fecioria de bună voie,
comportându-se în viața lor mai rău decât învățăceii lui Epicur”.
46
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, op. cit, col. 1211.
47
Idem, Scrisori…, p. 263.
48
Idem, Sermo contra Auxentium, 34, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1017-
1018.
49
Lect. Dr. Dan Negrescu, Introducere, la Imnurile Sfântului Ambrozie episcop al Milanului, în Sfântul Ambrozie,
Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 53, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, trimiteri 2, p. 347: însuși Sfântul Ambrozie mărturisește aici
„prelucrarea principiului clasic movere et docere de la Horatius, unul din poeții vechi, drag lui”.
50
Ibidem, p. 347.
poetică remarcabilă, bucurându-se de o mare apreciere din partea mulțimii, astfel că „Ambrozie
ajunge la o popularitate atât de mare, încât toate melodiile epocii sale erau numite „cântări
ambroziene”, fantezia poporului acordându-i compunerea aproape a tuturor acestor cânturi și
socotindu-l, totodată, inventatorul muzicii bisericești, cât și întemeietorul școlilor de cântăreți,
creatorul modurilor…”51. Cele nouăzeci și patru de imnuri se pot clasifica după scopul propus de
autor, fiind închinate perioadelor de rugăciune din zi sau din noapte, pentru ceasurile al treilea, al
șaselea, precum și cele dedicate Nașterii și Înălțării Domnului, Învierii sau Persoanelor Sfintei
Treimi, martirilor și sfinților. Aceste imne-cântări, așa cum au fost ele concepute, erau foarte
folositoare în viața creștină, întrucât omul se cuvenea să-I aducă laudă lui Dumnezeu în orice
clipă a vieții, iar Domnul, în marea Sa bunătate, îi acorda mântuirea adusă de Hristos. Sfântul
Ambrozie a creat, astfel, „o poezie liturgică populară. În cadrul acesteia nu mai este folosit
clasicul hexametru, ci un vers mai scurt, dimetrul iambic”52.
Imnul VI:„Pe munte chema-voi pe Dumnezeu,/ Pe Același chema-L-voi în sufletul meu,/
Ca vocea-mi să nu-i cânte singură mereu./ Simțirea n-aibă în alt loc cărări,/ Nehotărâtă – nu
rătăcească-n chemări/ Și nici nu pășească-n deșarte-ntâmplări”53.
Imnul VIII: „Ale Mântuitorului veșnice daruri/ Cu un gând senin să le cântăm;/ Și-a
mucenicilor verzi lauri/ În sfinte laude să-i înălțăm”54.
Imnul IX: „Cu mădularele de somn întremate/ Lăsăm de-acum disprețuit culcuș,/ Și-Ți
cerem Tată în stihuri cântate/ Ne fii Tu de față-n al zilei urcuș./ Pe Tine limba Te slăvește-n
cântare,/ Adânc doritori rugi să-nălțăm/ Și tot ce-i smintit ne fie luat,/ Să n-atingă buza când Te
cântăm/ Și astfel în veci vei fi lăudat”.
Imnul X-XI: „Tu, ce ești zi și lucirea lucirii,/ Părtaș în lumina Tatălui firii,/ Veghează-ne
celor ce-n cânt ne rugăm,/ Ajută-ne noaptea să o destrămăm./ Astfel, Hristoase, nouă tuturor,/
Celor ce credem, fi-ne binevoitor,/ Iar ce în psalmi acum cântăm/ Ne fie dar când Te chemăm”./
Pe Tine Te cântăm cu laude-n zori,/ Așijderi acum încet pe-nserate,/ Slava noastră de rugători/
Te laude în veacurile toate”55.
Imn despre Nașterea Domnului: „Pe-ntâistătătorul Hristos să-L cântăm,/ Pe născutul
Fecioarei Maria,/ Din locu-n care soarele-l întâmpinăm/ Și până unde-și află el vecia”56./ „Pe
El-cerul, pământul marea/ Cele ce-n ele sunt Îl proslăvesc,/ Pe El Îl laudă cântarea,/ Pe-al
venirii Tale făuritor ceresc./ Noi înșine, am fost mântuiți,/ Prin sângele Tău sfânt,/ De ziua Ta,
noi fericiți,/ Imn nou-nălțăm cântând”57./ „Mare e taina Bisericii,/ Imn îi înălțăm lui Hristos,/
Lui, dărâmătorul fricii,/ Cuvânt al Tatălui în Fiu, glorios./ Păstorii care-au auzit,/ Domnului
slavă I-au cântat;/ Spre Betleem cu toții s-au grăbit,/ La Domnul, Ce prin naștere S-a arătat./
Slavă Tu, Doamne-n vecie,/ Ție, născut din Sfânta feciorie”58.
Imn către ora a șasea: „Acum laolaltă slujind așadar,/ Rostu-l mântuim cu cântece-n
har,/ Cu psalmii lui David ruga cinstim,/ De-a proorocului tăcere să-ne-amintim./ Ziua s-o
chemăm de șapte ori/ Laolaltă, cu psalmii cântați în zori,/ Îndatoririle veseli să le mântuim,/

51
George Onciul, Istoria muzicii, vol. I, Ed. Muzicală, București, 1929, p. 53.
52
Ștefan Cucu, op. cit., p. 88.
53
Sfântul Ambrozie, Imnuri, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 53, trad. și introd.
de Lect. Dr. Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p.
353.
54
Ibidem, p. 354.
55
Ibidem, p. 355.
56
Ibidem, p. 357.
57
Ibidem, p. 389.
58
Ibidem, p. 390.
Domnului slavă în cânt să-I dăruim”./ „Cântarea către Domnul nu fie-nsingurată”,/ „Chemarea
celor ce Domnului cântă,/Către El numai atunci se-avântă/ Dac-același lucru-l poartă
neprihănita minte/ Pe care-a cântecului sunet îl poartă înainte”59.
Imn de dimineață: „Tu Ce ești Unul și Sfântă Treime,/ Ce cu putere cârmești larga lume,/
Ascultă cântul laudelor sfinte,/ Ce la trezire-l nălțăm din minte”60./ „În timpul nopții, laude
Domnului,/ De la cei ce-n glas se-nalță,/ Iar Domnului Mântuitorului,/ Slava Treimii și-a
noastră speranță./ În corul sfinților cântăm,/ Și capetele le smerim,/ Păcatele să le-alungăm/ Din
noi ce Duhul îl dorim./ Pe Tatăl și Hristos să Îi rugăm,/ Pe Sfântul Duh al Tatălui,/ Deplină
biruință să cântăm,/ Să-i fim învingători dușmanului./ Când strălucirea zilei se arată,/ Cu
primele cuvinte în trezire,/ Slăvirea Domnului fie cântată,/ Să ne-ocroteasc-a lui Hristos mărire./
Tu Tată, nenăscut, să ne fii martor,/ Ca astă zi să o purtăm în cânt,/ Plăcuți preabunului
Mântuitor,/ În suflet plin de Duhul Sfânt”61./ Și toți cu rosturile într-un glas,/ Cu suflete
închinate Lui,/ În orice vremi am fi rămas,/ S-aducem laude Cuvântului”62.
Imn către ora a șasea: „Veniți slujitori ce vă rugați,/ Al Domnului nume preafericit/ Cu
mintea și vocea să-L înălțați,/ În slavă și-n cânt preamărit”63.
Imn către ora a noua: „Să-I spunem deci noi, cei apropiați/ Un cânt de laude lui
Dumnezeu,/ Chiar și tâlharul când cântați,/ Credinței supus, mântuit e de greu”64.
Imn de laudă: „Adevăratul tată al familiei/ Ne-ndeamnă psalmi să-nălțăm,/ După ce cu
sfințenie Treimii/ Laude-n zori cu toți Îi cântăm./ Pe Domnul să-L cântăm cu mintea,/ Dar și cu
Duhul să-L cântăm pe El,/ Ca nu cumva uitând aceea cinstea,/ S-acopere-amorțitul duh fără de
țel./ În astă zi de șapte ori/ Laude Domnului să-I înălțăm,/ Sfinției Sale chiar din zori/ Slava
cerută să I-o dăm”65.
Imn către ora a noua: „Sorocul când e al orelor/ De trei ori câte trei desăvârșite,/ Să
zicem iar cântecul laudei/ Și psalmi sfinției întreite./ Din suflet iar psalmi să-nălțăm,/ Și-acelora
ce firavele flori îndreaptă,/ Apostolilor să ne-alăturăm;/ Ei în virtutea lui Hristos și-au
treaptă”66./ „În imnuri slavă fie cântată,/ Cu glas, cu minți neprihănite,/ Lui prin Care toate-s
făurite,/ Din veac trecut prin lege lăsată”67.
Imn către Hristos: „La Tine vin toți îngerii cântând/ Cereasca slavă să-Ți aducă;/
Arhanghelii în coruri lăudând/ Cu voci sfințite dumnezeirea o ridică;/ Și heruvimi și serafimi
doar Ție,/ Și tronurile cu puterea luminării,/ Îți bat din cele șase aripi, în tărie;/ Răsună toți de
chemarea legării./ Sfinte, Sfinte, Sfinte,/ Dumnezeule, Doamne, Savaot,/ În cer, pe pământ, în
minte,/ Pline-s de slava Ta, toate-n tot,/ Osana, David, Fiule,/ Pe Tine Doamne Te rugăm,/ Ne
du pe toți în rândul lor,/ În stih ales Te lăudăm,/ Ne-ascultă dorul gurilor”68.
Imn către întâia oră: „Astfel când ziua se va depărta/ Și noaptea se va arăta din nou,/
Noi nevoindu-ne o vom cânta,/ Și slava-i ca un lung ecou”69./ „La ora întâi rugi cântăm,/ Și

59
Ibidem, p. 358.
60
Ibidem, p. 363.
61
Ibidem, p. 382.
62
Ibidem, p. 383.
63
Ibidem, p. 365.
64
Ibidem, p. 366.
65
Ibidem, p. 367-368.
66
Ibidem, p. 368.
67
Ibidem, p. 386.
68
Ibidem, p. 369.
69
Ibidem, p. 375.
laude lui Dumnezeu-nălțăm./ Noi noaptea oarb-am biruit-o,/ Și slava Regelui Iisus am dobândit-
o”70.
Imn despre Înălțarea Domnului: „Dar Te silește bunătatea/ Să-nvingi în lume răutatea./
Iertându-ne, părtaș la cânt/ Arată-Ți chipul în cuvânt”71.
Imn către înserare: „Tu Doamne, ce ziua-i zămislit-o,/ Și cu lumină albă ai împodobit-o,/
Când ziua povârnită dă în mântuire,/ Cu glas înalt cântăm a ta slăvire./ Acum înalte Doamne Te
rugăm,/ Noi slujitorii ce slavă-Ți cântăm,/ Trudiți de munca zilei împlinite,/ Noaptea
ne-mbrățișeze cu brațe liniștite”72.
Imn de Paști: „Strălucește aurora vie,/ Cerul de laude răsună,/ Lumea tresaltă-n
bucurie,/ Iadul geme și tună;/ Dup-ale iadului cărări/ Și gemetele pătimirii,/ Înălța îngerul
cântări,/ Căci strălucește Domnul învierii”73./ „La masa Mielului noi, veghetori,/ În alb
veșmântați, strălucitori,/ După ce Marea Roșie lăsăm,/ Mântuitorului Hristos să Îi cântăm”74./
Să-i înălțăm cântec veșnic,/ Un cântec plăcut cântăreților,/ Ce bogăție fie credincioșilor”75.
Despre sfințirea Bisericii: „Să-L cânte slava pe-atotputernicul Părinte,/ Pe cel cu Duhul
Sfânt născut tuturor,/ În sfântul imn ce-l purtăm înainte,/ În veacul vecilor”76.
În vreme de război: „Privește-acum Hristoase popoarele-ntristate/ Cerându-Ți Ție
pacea, cu sufletele sfâșiate,/ Ascultă gemetele și cântul de înmormântare/ Și celor năpăstuiți, de
sus trimite-le ajutorare”77.
Așadar, se poate concluziona că „imnul ambrozian este, de cele mai multe ori, un
enkomion, un dithyrambos creștin, adică un cântec de slăvire, de preamărire a Dumnezeirii, un
înălțător Te Deum laudamus. Aceste imnuri îl transpun pe cel ce le rostește într-o stare de extaz,
de uitare de sine, de beatitudine cerească, făcându-l să simtă contopirea cu divinitatea”78.
Alt imnograf al secolului IV, Prudențiu (348-410), este considerat un poet creștin
„performant”, „unul dintre cele mai puternice talente ale literaturii târzii”79. Prudențiu s-a născut
în Calahorra (Spania). A fost funcționar al statului și avocat. A scris, spre sfârșitul vieții,
aproximativ douăzeci de mii de versuri. A continuat tradiția Sfântului Ambrozie și a scris Liber
Cathemerinon (Cartea imnurilor de fiecare zi), care cuprinde douăsprezece poeme lirice. Dintre
acestea, poemul al doilea, intitulat Imnul pentru dimineață, reflectă o invocație către Hristos, un
fel de Te Deum: „Pe Tine doar Te știm, Hristoase,/ Pe Tine, cu gând pur și simplu,/ cu glas și
cânt evlavios,/ noi învățăm să Te rugăm,/ stând în genunchi, plângând, cântând”80.
Poemul XII, intitulat Imn pentru Bobotează, cuprinde Cântecul stelei, imnul vestitor al
Nașterii Domnului. În imnul acesta descoperim stilul caracteristic al poeziei populare,
asemănător întru totul cu al colindelor și cântecelor de stea tradiționale ale românilor: „Această
stea ce chiar și roata/ de foc a soarelui o-nvinge/ prin frumusețe și lumină,/ venit-a ca să ni-L
vestească/ pe Cel ce-n om S-a întrupat./ Și iată cum din Răsărit,/ din inima persanelor
70
Ibidem, p. 383.
71
Ibidem, p. 379.
72
Ibidem, p. 386.
73
Ibidem, p. 391-392.
74
Ibidem, p. 394.
75
Ibidem, p. 395.
76
Ibidem, p. 406.
77
Ibidem, p. 409.
78
Ștefan Cucu, op. cit., p. 89.
79
Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. II, Societatea „Adevărul” S.A., București, 1994, p. 797, apud Ștefan
Cucu, op. cit., p. 103.
80
Prudentiu, Liber Cathemerinon, II, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 109: „Te, Christe, solum novimus/ te mente pura
et simplici/ te voce, te cantu pio/ rogare curvato genu/ flendo et canendo discimus”.
meleaguri,/ pe unde soarele-și deschide poarta,/ zăriră încercații magi/ măreț simbol
împărătesc./ De-acolo ei, porniți la drum,/ cu ochii înălțați la cer,/ urmează pretutindeni steaua,/
pe unde ea lăsase-o dâră/ și-și însemna vestita cale./ Deodată-aceasta s-a oprit/ deasupra
creștetului lin/ al unui Prunc abia născut,/ a coborât cu-a ei făclie/ și sacrul cap l-a luminat./
Minunea magii cum văzură,/ scoaseră daruri prețioase/ aduse chiar din Persia:/ aur și smirnă și
tămâie,/ și Pruncului se închinară”81.
Sfântul Niceta de Remesiana (340 - 414) s-a născut la Remesiana, cetate zidită de Traian
(98-117) în provincia romană Dacia Mediteranea, pe valea Nisavei (azi localitatea Bela Palanka
din Serbia). De origine daco-romană, Sfântul Niceta82 a contribuit la romanizarea, unitatea și
continuitatea populației daco-romane de pe ambele maluri ale Dunării. Convertirea la creștinism
a populației scito-geto-dacice de pe aceste meleaguri a fost, de asemenea, opera misionară a
acestui „apostol al dacilor”: „Trăind pe un pământ al sângelui…Niceta îi învață pe ai lui să se
lepede cu vrednicie de cele rele, cum spală aurileguli aurul de țărână și de mâl. Pe treptele sale
vin să-și dezghețe spiritul mulțimile din Dacia Ripensis, din Dacia Mediterranea și din „Noua
Romanie”. Cuvintele și imaginile de care se folosește sunt luate din viața agricultorilor și a
minerilor întâlniți pe drumurile lui necontenite spre Ulpiana, nu departe de Naissus și de Scupi
(unde se află vestitele mine de aur). …Toleranța lui blândă față de obișnuințele mulțimilor îl fac
înțelept și iubit…Păgânii erau chemați …la păstrarea unei drepte măsuri în toate ale vieții,
cunoscând bucuriile muzicii și ale dansului, veștejind stricăciunile și minciuna. Proiectele pentru
care militează Niceta privesc, prin urmare, nu orizonturile înguste ale unui ascetism devitalizant
și pustiitor, ci actul moral, întemeiat pe idealul reconstrucției sociale și umane, începând cu
efortul pentru reconstrucția ființei”83.
Om de aleasă cultură, Sfântul Niceta cunoștea mai multe limbi: geto-daca, gota, greaca,
latina și ebraica84, ceea ce îl determină pe Paulin din Nola să îi adreseze următoarele cuvinte,
într-o epistolă: „Venerabili episcopo atque doctissimo Nicetae” (Venerabilului episcop și foarte
învățatului Niceta)85.
De numele Sfântului Niceta se leagă începuturile muzicii creștine la proto-români. Pe
teritoriul vechii Dacii, la nord de Dunăre, creștinismul ființa deja în vremea lui Niceta, însă
nefiind sprijinit de vreo autoritate a statului, așa cum s-a întâmplat în alte regiuni, nu a cunoscut
o răspândire plenară, unitară, chiar dacă în unele locuri, ca de exemplu în părțile Pontului Euxin,
unde tradiția îl menționează pe Apostolul Andrei, au predicat diverși misionari, alături de
creștinii din cadrul armatei romane. Persecuțiile inițiate de împărații romani s-au extins, însă, și

81
Prudentiu, Liber Cathemerinon, XII, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 109-111: „Haec stella quae solis rotam/ vincit
decore ac lumine,/ venisse terris nuntiat/ cum carne terrestri Deum./ En, Persici ex orbis sinu/ sol unde sumit
ianuam/ cernunt periti interpretes/ regale vexillum magi./ Exim sequuntur perciti/ fixis in altum vultibus,/ qua stella
sulcum traxerat/ claramque signabat viam./ Sed verticem pueri supra/ signum pependit imminens/ pronaque
submissum face/ caput sacratum prodidit./ Videre quod postquam magi,/ Eoa promunt munera,/ strtique votis
offerunt/ tus, myrram et aurum regium”.
82
Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Saint Niceta of Remesiana’s missionary work on the right and the left side of
Danube River, în The Christian Mission on the Romanian Territory during the First Centuries of the Church, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2009, p. 161: „The name of Nicetas is derived from the Greek noun nikhthv
and it was preserved in manuscripts, in the vulgar Latin, under the corrupt forms of Nicaeas, Niceas, Nicetas,
Nicetus and Nicetius”.
83
Ion Itu, Primii noștri poeți, Ed. Orientul Latin, Brașov, 1994, p. 101-102, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 125-126.
84
A. L. Tăutu, Izvoarele de mâna întâi despre Sf. Nichita Remezianul, în „Cultura Creștină”(Blaj), anul XIV(1925),
nr. 9, p. 324.
85
Ilieș Câmpeanu, Autori creștini de la Dunărea de Jos, în Istoria literaturii latine, vol. IV, Tipografia Universității
București, București, 1986, p. 665, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 124.
la nord de Dunăre. Împreună cu aceste dovezi aduc mărturie creștină și documentele arheologice
descoperite pe teritoriul țării noastre. Totuși, este greu de crezut că noua învățătură, care în
timpul acela iradia pretutindeni cu o puternică influență, să nu fi ajuns și în acest spațiu. Fiind
adoptată treptat de populația de aici, noua învățătură se manifesta prin cântarea rugăciunilor și
astfel nu poate fi vorba de preluarea unor imne cultice păgâne, susținând afirmația pe baza
faptului că religia creștină combătea cultele zeităților antice. Repertoriul străvechi a inspirat,
însă, procedeele specifice ale cântării creștine.
Prin Sfântul Niceta, Biserica Daciei a contribuit la primenirea patrimoniului cultural din
vremea aceea. Însăși cultura Daciei a produs idei și valori muzicale deosebite. Fondul muzical
dacic a constituit baza muzicii propagate de Niceta, care, conform spuselor lui Paulin de Nola, îi
educa pe barbari să „cânte cu inima romană pe Hristos”86.
Sfântul Niceta a acordat, în lucrările sale, o minuțioasă atenție cântării bisericești, atât din
postura de teoretician, cât și din cea de creator, fiind consacrat în istorie ca autorul imnului „Pe
Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…” (Te Deum laudamus), compus în 370. Imnul Te Deum,
capodoperă a literaturii latine creștine, se cântă și astăzi în bisericile ortodoxe și catolice în
cadrul serviciilor religioase.
Imnul are douăzeci și opt de versuri libere, compuse în proză ritmică. Sunt folosite figuri
de stil și gramaticale tradiționale, specifice poeziei latine clasice, cum ar fi: repetiția sanctus-ului,
formele pronumelui personal ale persoanei a II-a (tu, tibi, te) de la începutul versurilor succesive,
amplificarea, gradația, invocația și simetria: „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm,/ Pe Tine,
Doamne, Te mărturisim,/ Pe Tine, veșnicule Părinte,/ Tot pământul Te cinstește./ Ție toți îngerii,
Ție cerurile și toate puterile,/ Ție Heruvimii și Serafimii/ Cu neîncetat glas Îți strigă:/ Sfânt,
Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot!/ Pline sunt cerurile și pământul de mărirea slavei Tale,/
Pe Tine Te laudă ceata slăvită a Apostolilor,/ Mulțimea vrednică de laudă a proorocilor,/
Oștirea îmbrăcată în alb a mucenicilor./ Pe Tine sfânta Biserică Te mărturisește pe întregul
pământ:/ Părinte al veșnicei măriri,/ Pe adevăratul Fiul Tău, Unul-Născut,/ Care trebuie cinstit/
Și pe Sfântul Duh Mângâietorul./ Tu, Hristoase, Împărate al slavei;/ Tu ești Fiul veșnic al
Tatălui;/ Tu Care aveai să Te întrupezi în om pentru a-l mântui,/ Tu, după ce ai învins acul
morții,/ Ai deschis credincioșilor împărăția cerurilor;/ Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu în
slava Tatălui;/ Credem că vei veni ca Judecător;/ Așadar, Te rugăm, vino în ajutorul robilor
Tăi,/ Pe care i-ai răscumpărat cu scump sângele Tău;/ Dăruiește-le slavă cu Sfinții Tăi./
Mântuiește, Doamne, poporul Tău/ Și binecuvântează moștenirea Ta;/ Și paște-o pe dânsa și
înalță-o în veac./ În fiecare zi Te binecuvântăm/ Și lăudăm numele Tău în veac și în veacul
veacului./ Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta,/ Fără de păcat să ne păzim;/ Miluiește-ne
pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi;/ Fie, Doamne, mila Ta spre noi,/ Precum am nădăjduit
întru Tine;/ Întru Tine, Doamne, am nădăjduit,/Să nu ne rușinezi în veac!”87

86
Pr. Conf. Ștefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică, Teză de doctorat, publicată în
„ST”, anul XXI (1969), nr. 7-8, p. 472.
87
Sf. Niceta de Remesiana, Te Deum laudamus, apud Pr. Conf. Ștefan Alexe, op. cit., p. 128-130: „Te Deum
laudamus. Te Dominum confitemur./ Te aeternum patrem omnis terra veneratur./ Tibi omne angeli, tibi caeli, te
universae potestates,/ Tibi Cherubim et Seraphin incessabili voce proclamant:/ Sanctus, sanctus, sanctus, Dominus
Deus Sabaoth/ Pleni sunt caeli et terra maiestatis gloriae tuae./ Te gloriosus apostolorum chorus,/ Te prophetarum
laudabilis numerus,/ Te martyrum candidatus laudat exercitus./ Te per orbem terrarum sancta confitetur ecclesia,/
Patrem immensae maiestatis,/ Venerandum tuum verum et unicum Filium,/ Sanctum quoque Paraclitum Spiritum./
Tu Patris sempiternus es Filius,/ Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna/ Tu ad dextram Dei sedes in
gloria Patris./ Iudex crederis esse venturus./ Te ergo quaesumus; tuis famulis subveni, quos pretioso sanguine
redemisti,/ Aeterna fac cum sanctis tuis in gloria numerari./ Salvum fac populum tuum, Domine, et benedic
 Analizând acest imn, muzicologul O. L. Cosma contribuie cu următoarea precizare: „Prin
întreaga sa atmosferă și configurație muzicalo-poetică, hymnus dominicalis Te Deum laudamus
este un imn ce indică tipul cântării în Biserica proto-română la începutul creștinismului latin. Sub
aspect literar, autorul recurge la proza ritmică denumită ulterior Cursus Leoninus, în care
cadențele se orânduiesc nu după cantitatea silabelor. Se are în considerație distribuirea periodică
a accentului ritmic. Versificația aceasta presupune o metrică specială, de o muzicalitate
desăvârșită prin cadențarea izomorfă a accentelor. Este foarte probabil că acest tip de imnodie
latină în proză să fi fost generat de sensibilitatea daco-romană, deoarece se abate de la tiparele
latine aflate în circulație. Cercetătorul A. E. Burn vede originea acestei prozodii în Est”88.
Cântarea în Biserică a constituit una din preocupările de seamă ale Părinților Bisericii de
la sfârșitul veacului al IV-lea. Printre aceștia se numără și Sfântul Niceta de Remesiana, care, în
opera sa dedicată privegherilor și cântării publice de la adunările creștinilor, a reliefat în chip
strălucit utilitatea imnelor religioase, ca surse de inspirație pentru experiența vieții credincioșilor
și monahilor din sânul Bisericii.
Astfel, în Despre folosul cântării de psalmi, 2, explică motivul pentru care este necesară
cântarea vocală, contrar opiniilor ce susțineau cântarea tainică a inimii, fără voce: „Știu că sunt
unii, nu numai în părțile noastre, ci chiar în părțile răsăritene, care socotesc cântarea psalmilor
și a imnelor de prisos și prea puțin potrivită cu dumnezeiasca religie. Ei cred că este de ajuns
dacă psalmul este spus cu inima și că este necuviincios dacă s-ar rosti cu gura și aduc în
sprijinul părerii lor versetul din Apostolul care scrie către Efeseni: „Umpleți-vă de Duh, vorbind
între voi în psalmi și în imne și în cântări duhovnicești, cântând și psalmodiind lui Dumnezeu
spre mulțumire în inimile voastre”(Efes. 5, 19-20). Iată, zic ei, Apostolul a hotărât că trebuie să
psalmodiem „în inimi”, nu să flecărim în felul tragediei prin modularea vocii, fiindcă este de
ajuns lui Dumnezeu „care cercetează inimile”(Rom. 8, 27), dacă se cântă în taina inimii. Eu,
însă, fiind călăuzit de adevăr, după cum nu cert pe cei ce psalmodiază cu inima – căci totdeauna
este folositor ca cele ce sunt ale lui Dumnezeu să fie meditate cu inima – tot așa laud și pe aceia
care măresc pe Dumnezeu chiar și cu sunetul cântării. Și mai înainte de a aduce mărturii din
multele scrieri ale Scripturii, voi combate chiar eu textul din capitolul Apostolului, pentru că
mulți dintre cei ce cântă opun textului vocea celor ce vorbesc prostește. Căci, desigur, Apostolul
zice: „Umpleți-vă de Duh, vorbind în psalmi…”. Socotesc chiar că a deschis gurile noastre și a
dezlegat limbile și apoi a deschis buzele. Căci este cu neputință ca oamenii să vorbească fără
aceste organe. Și, după cum căldura se deosebește de frig, tot așa tăcerea se deosebește de
vorbire. Dacă ar fi voit ca „cei ce psalmodiază” să tacă definitiv, nu ar fi făcut mențiunea
„cântărilor”, când zice: „vorbind în psalmi și imne și cântări”, căci nimeni nu poate să cânte
tăcând. Însă când zice „în inimi”, sfătuiește să se cânte nu numai cu vocea, fără năzuința inimii,
după cum spune în alt loc: „Voi cânta cu duhul, voi cânta și cu mintea” (I Cor. 14, 15), adică și
cu vocea și cu cugetarea. Însă astfel de lucruri sunt născocite de eretici, deoarece, atunci când
nesocotesc ceva, resping cu viclenie cântările. Căci în timp ce se opun profeților și se silesc să

hereditati tuae;/ Et rege eos et extolle eos usque in aeternum./ Per singulos dies benedicimus te/ Et laudamus nomen
tuum in saeculum et in saeculum saeculi./ Dignare, Domine, die isto sine peccato nos custodire./ Miserere nostri,
Domine, miserere nostri./ Fiat misericordia tua, Domine, super nos, quemadmodum speravimus in te./In Te,
Domine, speravi: non confundar in aeternum”.
88
A. E. Burn, Niceta of Remesiana, His life and works, Cambridge University Press, 1905, p. CIX , apud Prof. Dr.
O. L. Cosma, Hronicul muzicii românești, vol. I, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1973, p. 61:
„Acest sistem a intrat în uzanță în secolul IV și a fost probabil importat din Est”.
distrugă profețiile Dumnezeului Creator, ei se silesc să înlăture spusele profeților și mai ales
cereștile cântări davidice, prin înfățișarea unei tăceri cinstite”89.
Continuând explicația, Sfântul Niceta amintește, în capitolele 3 și 4, chipurile relevante
ale cântăreților din Vechiul Testament. Moise și sora sa, Maria, au fost cei dintâi care au
organizat și au condus coruri religioase pentru a înălța imne și cântări de laudă lui Dumnezeu.
După cum remarcă Sfântul Niceta, la această cântare de preamărire a participat întreaga natură.
Un cântec de biruință a fost înălțat de o femeie credincioasă, numită Debora. Cel mai strălucit
cântăreț a fost psalmistul David, a cărui chitară a preînchipuit lemnul Sfintei Cruci, alungătoarea
demonilor: „Iar cât sunt de plăcute „cântările duhovnicești”, vom arăta de la început,
referindu-ne la aceeași autori. Dacă am cerceta cine dintre oameni a descoperit cel dintâi
această cântare, nu găsim pe altul decât pe Moise, care a înălțat lui Dumnezeu o frumoasă
cântare, când, Egiptul fiind lovit de cele zece plăgi și faraonul fiind înnecat, poporul a ieșit spre
deșert pe drumurile neobișnuite ale mării, zicând: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a
preamărit” (Ieș. 15, 1). Căci nu trebuie să fie primită la întâmplare cartea cu titlul Cercetarea
lui Avraam, în care sunt închipuite că au cântat chiar animalele și izvoarele și stihiile, fiindcă
această carte nu este legată de nici o credință și de nicio mărturie. Așadar Moise, conducătorul
triburilor lui Israel, a organizat cele dintâi coruri, deosebindu-se două clase, de amândouă
sexele, care aveau în frunte pe el și pe sora lui, le-a învățat să cânte lui Dumnezeu un cântec de
biruință. Curând după aceea, Debora, o femeie de neam ales, este descoperită în cartea
Judecători, împlinind această slujbă…După aceea chiar vei găsi că mulți, nu numai bărbați, dar
chiar și femei pline de Duhul dumnezeiesc, au cântat tainele lui Dumnezeu. David, care a fost
înzestrat în chip special de Domnul încă din copilărie cu acest dar, a meritat să fie socotit cel
dintâi dintre cântăreți și comoara cântărilor. Acesta, încă copil, cântând din chitară plăcut și cu
iscusință, a potolit duhul cel rău care lucra în Saul. Aceasta s-a petrecut nu pentru că puterea
acelei chitare era atât de mare, ci fiindcă chipul crucii lui Hristos, care era purtat tainic în lemn
și în întinderea coardelor, ca și însăși pasiunea cu care cânta el, potolea îndată duhul
diavolului”90.
Tezaurul bunurilor duhovnicești, susținea Sfântul Niceta în capitolul 5, se află în cântarea
psalmilor: „Ce nu vei găsi în psalmi care să nu fie spre folos, spre întărire, spre mângâierea
neamului omenesc, de orice stare socială, sex sau vârstă? În ei, pruncul își află hrana, copilul ce
să laude, adolescentul și tânărul dreptar pentru viață (Ps. 118, 9), bătrânul află model de
rugăciune. Femeia învață bunacuviință, orfanii își găsesc pe părinți, văduvele pe ocrotitor,
săracii pe protector, străinii pe paznic. Stăpânii și judecătorii ascultă de cine să se teamă.
Psalmul mângâie pe cel întristat, potolește pe cel prea vesel, îmblânzește pe cel mânios, dă curaj
celui sărac, iar pe omul bogat îl mustră ca să se cunoască pe sine. În general, psalmul împarte
tuturor celor ce suferă medicamentele potrivite, nu disprețuiește pe cel păcătos, ci îi aduce
mântuirea printr-o pocăință născătoare de lacrimi”91.
Aceeași frumoasă descriere a psalmilor au mai făcut-o Sfântul Ambrozie (In Psalmum
primum ennaratio, 9) și Sfântul Vasile cel Mare (Omilie la Psalmul I, II). Se pare că Sfântul Ioan
Gură de Aur a avut o oarecare influență asupra lui Niceta, asemănările dintre ideile lor cu privire
la plăcerea ascultării psalmilor cântați, fiind evidente. Așadar, textul ce urmează, tot din Despre
folosul cântării de psalmi, 5, este similar cu cel întâlnit la Ioan Hrisostom, în comentariul

89
Sf. Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării de psalmi, trad. de Pr. Conf. Ștefan Alexe, în „ Mitropolia
Olteniei” (M.O.), anul XXVI (1974), nr. 7-8, p. 622-623.
90
Ibidem, p. 623.
91
Ibidem, p. 624.
Psalmilor (In Psalmum XLI): „Pentru că firea omenească fuge de lucrurile aspre și le respinge,
deși sunt folositoare și cu greu primește de-abia numai ceea ce se pare că prezintă farmec,
Dumnezeu a pregătit prin slujitorul său David această băutură care este dulce la gust prin
cântare și este în stare să vindece rănile păcatelor prin puterea sa. Căci psalmul se ascultă cu
plăcere atunci când se cântă și pătrunde sufletul în timp ce-l desfată. Se reține ușor, când se
cântă mai des. Și cele ce severitatea legii nu putea să scoată din mințile omenești, au fost
înlăturate prin dulceața cântării. Căci ceea ce învață Legea, Profeții și însăși Evanghelia, se
află meditat într-o dulceață plăcută în aceste cântări”92.
În capitolul 7, Sfântul Niceta aduce în discuție jertfa duhovnicească a laudei. Astfel,
cântarea adusă lui Dumnezeu apare ca o jertfă plăcută, indicând sufletului calea mântuirii. După
cum se poate observa, argumentul acesta, preluat din Vechiul Testament, apare la mulți autori
patristici: „Acestea sunt cântările pe care Biserica le cântă lui Dumnezeu; acestea sunt cele pe
care adunarea noastră le exercită prin sunetul vocii. Acestea nu numai că îl lasă slobod pe cel
ce cântă, dar mai degrabă îl constrâng, căci nu ațâță plăcerile, ci le sting. Vezi dacă se poate
pune la îndoială faptul că aceste cântări plac lui Dumnezeu, când tot ce se face privește la slava
Creatorului. Pe bună dreptate același profet îndeamnă pe toți și pe toate să aducă laude lui
Dumnezeu, Cel ce cârmuiește toate, zicând: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps. 150, 6) și
el însuși lăudând, spunea: „Voi lăuda numele Dumnezeului meu cu cântare și-L voi preamări pe
El cu laudă. Și va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât vițelul tânăr, căruia îi cresc coarne și
unghii” (Ps. 68, 34-35). Iată ceea ce este mai de preț, iată jertfa duhovnicească mai mare decât
toate jertfele de animale! Și pe bună dreptate. Dacă, într-adevăr, acolo se vărsa sângele
animalelor, aici se jertfește lauda duhovnicească din sufletul însuși și din conștiința curată.
Domnul spune în această privință: „Jertfa de laudă Mă va slăvi și acolo este calea în care voi
arăta lui mântuirea Mea” (Ps. 49, 24). Laudă pe Domnul în viața ta, „jertfește jertfa laudei” și
prin aceasta se va arăta sufletului tău calea prin care vei ajunge la mântuirea lui!”93.
Menționând instrumentele din practica veche a cultului iudaic, în capitolul 9 autorul face
precizarea că toate preceptele Vechiului Testament nu mai sunt valabile în creștinism. De aceea,
cântarea de psalmi în Legea cea Nouă se realizează în membrele trupului, care răsună mai
plăcut lui Dumnezeu: „Ar fi prea lung, iubiților, dacă aș vrea să spun istoria psalmilor, ce
conține fiecare în parte, așa cum reiese din Noul Testament, ca să se întărească ce s-a spus în
Vechiul Testament, ca nu cumva să fie socotită oprită datoria de a cânta în psalmi, după cum au
căzut multe din observările Legii vechi. Căci cele materiale au fost înlăturate, ca de pildă,
tăierea împrejur, sabatul, jertfele, deosebirea mâncărurilor, trompetele, citerele, chimvalele,
timpanele, toate sunt acum înțelese în membrele omului și răsună mai plăcut. Au încetat cu totul
spălările rituale zilnice, observările lunii noi, acea vizitare a leproșilor, sau cele de acest fel
pentru copii, care au fost necesare pentru timpul de atunci. Celelalte care sunt duhovnicești și
anume credința, evlavia, rugăciunea, postul, răbdarea, dragostea, cântarea de psalmi, au fost
mai degrabă sporite decât micșorate”94.
Pentru a fundamenta cântarea creștină, în Despre folosul cântării de psalmi, 9-10, Niceta
aduce mărturii autentice ale cântării din Legea Nouă: „Așadar, în Evanghelie vei găsi că cel
dintâi Zaharia, tatăl marelui Ioan Botezătorul, după acea tăcere îndelungată, a profețit în imne.
Nici Elisabeta, multă vreme stearpă, n-a încetat să preamărească din suflet pe Dumnezeu,
pentru că i s-a născut fiu după făgăduință (Lc. 1, 46). Când S-a născut Hristos pe pământ, ceata

92
Ibidem, p. 624.
93
Ibidem, p. 624-625.
94
Ibidem, p. 625.
îngerilor a cântat laudă, vestind: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire” (Lc. 2, 13-14)…Și ca să nu lungesc cuvântarea, Însuși Domnul, Doctor în
cuvânt și Învățător prin fapte, ca să aprobe slujirea cea deosebit de plăcută a imnelor, a cântat
un imn împreună cu ucenicii, ieșind pe Muntele Măslinului (Mt. 26, 30). Cine se va îndoi de o
astfel de mărturie cu privire la evlavia psalmilor și a imnelor, când Cel ce este adorat și mărit
prin cântare de toate puterile cerești, El Însuși a cântat imne împreună cu ucenicii Săi? După
aceea, se cunoaște că Apostolii Domnului n-au încetat a cânta psalmi chiar atunci când erau
închiși. Fericitul Pavel îndeamnă pe profeții Bisericii, zicând: „Când vă adunați împreună,
fiecare din voi are psalm, are învățătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre
zidire să se facă” (I Cor. 14, 26). Și în alt loc, iar: „Voi cânta psalmi cu duhul, dar voi zice un
psalm și cu inima” (I Cor. 5, 15). Tot așa și Iacov a spus în Epistola sa: „Este cineva dintre voi
în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi!” (Iac. 5, 13). Și
Evanghelistul Ioan spune în Apocalipsă că prin descoperirea Duhului, el a auzit vocea cetelor
cerești „ca un vuiet de ape multe și ca un bubuit de tunete puternice, a celor ce strigau:
Aliluia!” (Apoc. 19, 6)95.
Din expunerea pasajului următor, din capitolul 12, reiese că este o adevărată desfătare
pentru creștini cântarea psalmilor și a imnelor: „Ce este mai potrivit pentru noi decât acest folos
al cântărilor de psalmi? Ce este mai plăcut decât această desfătare? Căci și cu psalmi ne
desfătăm și cu rugăciuni ne răcorim și cu lecturi ne hrănim. Într-adevăr; după cum unii
comeseni sunt desfătați de felurimea mâncărurilor, tot așa sufletele noastre se îmbogățesc
printr-o lectură felurită și prin cântarea imnelor”96.
În Despre folosul cântării de psalmi, 13, Niceta face o reală instruire pentru cântarea în
biserică. Este pomenită cântarea în cor a tuturor credincioșilor. Indicația autorului pare să se
refere la cântarea la unison, evitându-se, în modul acesta, zelul interpretărilor solistice: „Numai,
prea iubiților, lăsând la o parte vorbele de prisos, să cântăm cu simțul ascuțit și cu mintea
trează, ca să nu displăcem lui Dumnezeu. Căci psalmistul ne îndeamnă zicând: „Că Dumnezeu
este împăratul a tot pământul; cântați Lui toți cu înțelepciune” (Ps. 46, 7), adică cu pricepere,
ca să cântăm nu numai cu suflarea, adică cu sunetul vocii, dar și cu mintea și să medităm ceea
ce cântăm, ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte și cugetări străine, să lucreze fără nici un
folos. Într-adevăr, sunetul sau armonia să se cânte în armonia adevăratului duh creștin;
cântarea să nu aducă a ceva teatral, ci să provoace pocăința pentru păcate, în sufletele
ascultătorilor. Dar și vocea voastră a tuturor, nu trebuie să fie discordantă, ci armonioasă. Nu
unul să o ia înainte în chip prostesc și altul să rămână în urmă, sau unul să coboare vocea și
altul să o ridice, ci fiecare este invitat să-și încadreze vocea sa, cu multă umilință, între glasurile
corului care cântă laolaltă; sau ca cei ce ridică glasul, sau o iau înainte, să iasă în evidență în
mod necuviincios, ca spre o ostentație prostească, din dorința de a plăcea oamenilor…Iar cel
care nu poate să fie la fel cu ceilalți sau să se integreze, este mai bine pentru el să psalmodieze
cu voce înceată, decât să tulbure pe ceilalți printr-o voce țipătoare. În felul acesta își
îndeplinește datoria slujirii și nu tulbură comunitatea care cântă. Căci nu este dat tuturor ca să
aibă o voce melodioasă și cantabilă…Așadar, când se cântă, toți să cânte”97.
Înainte de a parcurge paginile unei alte lucrări strălucite a lui Niceta, și anume De vigiliis
servorum Dei (Despre privegherea creștinilor), este necesar să reamintim aportul acestui sfânt la
formarea limbii române. Astfel, tratând despre privegheri, în sensul cântării armonioase a

95
Ibidem, p. 625-626.
96
Ibidem, p. 626.
97
Ibidem, p. 627.
creștinilor pentru preamărirea lui Dumnezeu înainte de revărsatul zorilor, el a determinat
scoaterea din vocabularul românesc a numelui latin – luscinia - dat păsării ce cântă dimineața
foarte devreme (încă fiind întuneric afară) și înlocuirea acestui termen cu privighetoarea98.
Scrierea Despre privegherea creștinilor este o cuvântare a lui Niceta, din care reiese
strădania acestui ierarh al lui Hristos pentru păstrarea tradiției cântării în Biserică. În primul
paragraf al acestei lucrări este arătată bogăția spirituală a privegherii, contrar opiniilor celor
ignoranți: „Dar, dacă cel care priveghează pentru lucruri necesare trupului, adică pentru hrană
și îmbrăcăminte, este lăudat, mărturisesc, eu mă mir că sunt unii care socotesc sfintele
privegheri, care sunt pline de roade duhovnicești, bogate în cuvântări, imne de laudă și citiri
sfinte, că sunt de prisos și zadarnice sau, ceea ce este și mai rău, că sunt primejdioase”99.
Rugăciunea, în cântarea comună a credincioșilor adunați la slujba de priveghere, are o
putere mai mare și este mai plăcută lui Dumnezeu, precizează Niceta în Despre privegherea
creștinilor, 2. De asemenea, este menționată cântarea tămăduitoare a versetului 7 din Psalmul 62:
„Unește-te în cuget cu cei ce priveghează ca să te ajute cu rugăciunile lor prin care Domnul te
va întări să poți cânta pe patul durerii tale, zicând: În dimineți mă voi gândi la Tine, Doamne,
fiindcă ai fost ajutorul meu”(Ps. 62, 7)100.
După cum susținea Sfântul Niceta, cântarea psalmilor de seară a fost rânduită de Sfinții
Părinți pentru liniștea și pavăza creștinilor pe timpul nopții. Se pare că Psalmii 87, 91 și 118 erau
cântați la rugăciunea de seară, conform capitolelor 4 și 5: „David, sfințit cu ungere profetică și
regească, așa cânta: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua și noaptea am strigat înaintea
Ta” (Ps. 87, 1). De asemenea, el zice: „Noaptea mi-am adus aminte de numele Tău, Doamne și
am păzit legea Ta” (Ps. 118, 55). Poate pentru faptul că el cânta acestea fiind așezat în patul
său, unii mai leneși au socotit că este de ajuns ca fiecare să se roage în patul lui, murmurând,
întâmplător, un psalm…că „bine este a ne mărturisi Domnului și a cânta numele Tău,
Preaînalte, a vesti dimineața mila Ta și adevărul Tău în toată noaptea” (Ps. 91, 1-2). Astfel,
sfinții au cântat aceste lucruri atât de mari și atât de însemnate și le-au păstrat scrise pentru ca
noi, urmașii lor, să fim mișcați de asemenea exemple, spre a rândui paznici ai mântuirii noastre,
în timpul nopților”101.
Sfântul Niceta anunța, în Despre privegherea creștinilor, 10, că va mai dezbate cântarea
imnelor și a psalmilor în altă lucrare – De psalmodiae bono (Despre folosul cântării de psalmi):
„Cele spuse până aici despre mărturia, vechimea și folosul privegherilor, sunt de-ajuns. Dar
despre evlavia imnelor și a psalmilor, care sunt atât de plăcuți și de primiți de Dumnezeu, aș
vorbi acum puțin, dacă o rațiune deosebită n-ar cere alt volum; lucrul acesta, cu ajutorul lui
Dumnezeu, va fi arătat în cuvântarea următoare”102.
Imaginea Sfântului Niceta de Remesiana a rămas vie în spiritualitatea poporului român,
„pietatea populară invocând numele său în multe feluri. Astfel, un colind cântat de copii în
Transilvania, îl înfățișează pe marele ierarh stând în mijlocul casei, unde citește, se roagă, cântă

98
Nicolae M. Popescu, De la priveghere la privighetoare, în rev. „Biserica Ortodoxă Română” (BOR), anul LXI
(1943), nr. 4-6, p. 207-224.
99
Sf. Niceta de Remesiana, Despre privegherea creștinilor, trad. de Pr. Conf. Ștefan Alexe, în „ Mitropolia
Olteniei” (M.O.), anul XXVI (1974), nr. 3-4, p. 294.
100
Ibidem, p. 295.
101
Ibidem, p. 295-296.
102
Ibidem, p. 299.
și priveghează, de cu seară/ pân la cinioară,/ de la cinioară pân la cântători/ de la cântători pân
la revărsat de zori, apărând poporul creștinesc de diavoli”103.

103
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Tipografia Modernă, București, 1885, p. 188-189 și Simeon
Florea Marian, Legendele Maicii Domnului, Ed. Academiei Române, București, 1904, p. 126, apud Pr. Prof. Dr.
Nechita Runcan, Saint Niceta of Remesiana’s missionary work..., p. 171.