Imnografia ortodoxă.

 Prezentare istorico‐liturgică generală 
 IEROMPETRU 17/09/2009 LITURGICĂ ŞI TIPIC 
 

În ce  priveşte  conţinutul rugăciunilor  creştine,  cunoaştem  rugăciuni exclusiv  biblice 

(Psalmii,  Prochimenele,  Paremiile,  Apostolul,  Evanghelia,  Imnul  Maicii  Domnului, 
„Acum slobozeşte…”  etc.),  dar  cele  mai  multe  sunt  rugăciuni  combinate  în  care,  pe 
lângă  un  citat  sau o  idee  biblică,  Biserica  a  compus  textul  ei  propriu,  în  vederea 
explicării,  concretizării  şi aprofundării  pasajului  biblic  respectiv.  Astfel  avem 
rugăciunea Ceasului I: Hristoase, Lumina cea adevărată…, care preia ideea de la Ioan 1:9, 
sau „Rugăciunea de după Amvon”, care preia pasajul de la Iacov 1:17, ş.a. Prin urmare, 
rugăciunea creştină este profund ancorată în Biblie, mai ales că cele 7 Laude bisericeşti 
sunt constituite în specia din Psalmi. 

Rugăciunea  a  fost  definită  de  Sfinţii  Părinţi  ai  Bisericii  ca  „vorbire  adresată 
lui Dumnezeu”, „convorbire cu Dumnezeu” şi „înălţarea minţii către Dumnezeu”. Ea 
este,  prin urmare,  actul  esenţial  al  vieţii  religioase  prin  care  credinciosul  intră  în 
legătură cu Dumnezeu. 

O  formă  de  rugăciune  foarte  cunoscută  şi  mult  întrebuinţată  în  cult 
este cântarea bisericească, care după originea sa poate fi de asemenea: scripturistică şi 
nescripturistică. Dintre cântările scripturistice, cel mai des folosite sunt Psalmii care în 
trecutul Bisericii erau cântaţi fie responsoric, fie antifonic. 

a) Cântarea responsorică era folosită foarte mult în Biserica veche, în special în sec. III‐
IV, ea fiind moştenită din tradiţia iudaică; cântăreţul principal (solistul) dădea tonul, 
începea şi conducea efectiv cântarea, executând el însuşi versetele din textul psalmilor, 
iar  credincioşii  din  biserică  se  uneau  cu  el,  acompaniindu‐l  prin  anumite  refrene 
sau răspunsuri scurte, numite ipacoi (υπακοη), ca de ex.: Aliluia (Lăudaţi pe Domnul); 
Auz‐mă, Doamne! (la  Ps.  140),  ş.a.  Aşa  se  cântau,  de  exemplu,  Psalmii  134  şi  135 
(„Lăudaţi numele Domnului…” şi „Lăudaţi pe Domnul că este bun…”) întrebuinţaţi 
până azi în cultul ortodox ca Polieleu la Utrenia sărbătorilor importante; după fiecare 
verset al primului dintre aceşti doi psalmi se repeta refrenul „Aliluia!”, iar la al doilea, 
„Că în veac este mila Lui”. 

b) Psalmodierea sau Cântarea  antifonică (αντίφωνος  sau  alternativă) consta  în 

executarea  întregului  Psalm  de  către  toţi  credincioşii  din  biserică,  împărţiţi  în două 
cete,  grupe  sau  coruri,  care  cântau  alternativ  versetele  sau  stihurile  Psalmilor: 
deoparte cântau  vocile  groase  (bărbăteşti),  de  alta  cele  subţiri  (ale  femeilor  şi  ale 
copiilor). La sfârşitul psalmului, ambele coruri se uneau şi cântau în comun un final 
sau  un  refren,  care  putea fi  ori  un  verset  din  Psalm  (cum  se  repetă  de  exemplu  azi 
versetele 23 şi 25 la sfârşitul psalmului 103 de la Vecernie), ori o formulă doxologică 
(de  ex.: Aliluia), ori  o  formulă imnologică  nouă,  de  felul  doxologiei  de  azi („Slavă 
Tatălui şi Fiului…”). 

Totuşi, astăzi puţini Psalmi se mai rostesc în întregime. Din ei au rămas însă câte un 
verset  ca  de  exemplu:  „Binecuvântat  eşti  Doamne,  învaţă‐mă  îndreptările  Tale…” 
(Ps. 118:12),  care  se  cântă  între  troparele  de  la  Binecuvântările  Învierii.  În  trecut,  în 
acel moment  se  cânta  tot  Psalmul.  Frânturi  din  Psalmi  mai  avem  astăzi  înainte  de 
citirea Apostolului  şi  a  Evangheliei  când  cântăm Prochimenul (προκείμενος,  aşezat 
înainte). Astăzi ele trebuie cântate maiestuos pe unul din cele opt glasuri, având pe 
lângă  ele  încă un  stih  (sau  mai  multe,  în  cazul  Prochimenelor  mari,  praznicale).  La 
Vecernia din VinereaPatimilor, Prochimenul nu se cântă, în semn de întristare pentru 
patimile Domnului. 

În afară de Psalmi, cultul ortodox mai întrebuinţează şi alte cântări biblice importante 
atât  din  Vechiul  Testament,  cât  şi  din  cel  Nou.  Astfel,  dinVechiul Testament avem 
următoarele texte: 

1) Cântarea de mulţumire a lui Moise şi a surorii sale Miriam după trecerea Israeliţilor prin 
Marea Roşie şi izbăvirea din robia Egiptului (Ieşire 15,l‐19): „Să cântăm Domnului, căci 
cu slavă S‐a preaslăvit…”. 

2) Cântarea lui Moise, prin care el mustră pe poporul său că se dăduse la idolatrie, în pustia 
Sinai: „Ia  aminte,  cerule  şi  voi  grăi!  Ascultă,  pământule, cuvintele  gurii  mele  !…” 
(Deuteronom 32). 

3) Cântarea de mulţumire a Sfintei Ana, mama lui Samuil, când aceasta a născut pe fiul 
său,  după  rugăciune  îndelungată  (I  Regi  2,l‐10):  „Bucura‐tu‐S‐a  inima  mea întru 
Domnul, înălţată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu…”. 

4) Cântarea  proorocului  Avacuum, cu  conţinut  mesianic:  „Doamne, auzit‐am  de  faima 

Ta…” (Avacuum 3,2‐13). 

5) Cântarea  proorocului  Isaia (Isaia  26,9‐17):  „Sufletul  meu  te‐a  dorit  în  vreme de 
noapte…”. 

6) Rugăciunea proorocului Iona, când se afla în pântecele chitului din mare: „Strigat‐am 
către Domnul în strâmtoarea mea…” (Iona 2,3‐10). 

7) Cântarea celor trei tineri evrei aruncaţi în cuptorul cu foc din Babilon: „Binecuvântat 
eşti, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preamărit este numele Tău în 
veci…” (Daniil 3,24‐90, fragmentul necanonic). 
În Noul Testament avem: 

1) Cântarea de mulţumire şi proorocire a lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, când 
i s‐a deschis limba şi a pus numele fiului său: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul 
lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului său…” (Luca 1,67‐79). 

2) Cântarea de slăvire a Sfintei Fecioare Măria, după ce primise de la înger vestea că dintr‐
însa se va naşte Mesia: „Măreşte, suflete al meu, pe Domnul…” (Luca 1,46‐54). 

3) Rugăciunea  dreptului  Simeon, când  a  primit  la  Templu,  în  braţele  sale,  pe 
Pruncul dumnezeiesc: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…” (Luca 2,29‐32). 

Toate  aceste  cântări  biblice  (afară  de  rugăciunea  dreptului  Simeon)  au 
fost întrebuinţate  în  cult  în  forma  în  care  le  găsim  în  locurile  respective  din  cărţile 
Sfintei Scripturi; astfel, ele se citesc împreună cu Canoanele de la Utrenie, în zilele de 
rând din Postul Mare, precum se arată în învăţătura din Psaltire şi din Triod, luni în 
prima săptămână din Post, iar cântarea Sfintei Fecioare se cântă totdeauna la Cântarea 
a  noua  de la  Canoanele (Catavasiilor)  din  serviciul  Utreniei  de  duminica  şi  din 
sărbătorile Sfinţilor. Totodată, Cântările biblice au servit şi ca modele sau izvoare de 
inspiraţie pentru alcătuirea cântărilor din Canoanele imnografice, precum se va arăta 
ceva mai departe. 

Tot imne trebuie să fi fost şi unele fragmente cu structură poetică din Noul Testament 
cum sun textele de la I Tim. 3,16; Efeseni 5,14; Rom. 13,11‐12; Apoc. 4,11 şi 5,12, ş.a. 

Cele mai vechi imne creştine deosebite de cele biblice sunt Doxologia Treimică: Slavă 
Tatălui  şi  Fiului  şi  Sfântului  Duh,  Amin şi  Doxologia  Mare: Slavă  întru  cei  de  sus 
lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…, care are ca început textul de 
la Luca 2:14. Ceea ce a dus la apariţia unui mare număr de imne creştine a fost apariţia 
ereziilor când creştinii, în special episcopii şi preoţii compuneau poezii sau imne (chiar 
şi  fără  rimă)  care  erauuşor  de  memorat  şi  pentru  oamenii  simpli  şi  care  în  forme 
concise rezumau o anumită dogmă. 

Cunoaştem, de exemplu, că la începutul sec. al IV‐lea, când tocmai apărea erezia celor 
care  nu credeau  în  dumnezeirea  Fiului,  chiar  înainte  de  Arie,  Sf.  Sfinţit  Mucenic 
Antinoghen († 311), episcopul Sevastiei, a compus imnul „Φως ιλαρον – Lumină lină” 
;  în  timpul  luptelor împotriva  erezie  nestoriene,  Sf.  Chirii  al  Alexandriei  (†  444)  a 
compus  imnul Născătoare  de Dumnezeu,  Fecioară,  bucură‐te…;  iar  în  plină  luptă 
împotriva  monofiziţilor  şi  origeniştilor  din sec.  al  V‐lea,  binecredinciosul  împărat 
Iustinian  I  (527‐565)  a  alcătuit  imnul Unule  Născut….  Cu  timpul,  poezia  creştină 
apologetică  (de  apărare  a  credinţei)  a  cunoscut  o  dezvoltare  foarte fructuoasă  sub 
diferite forme ale ei: tropare, stihiri, canoane ş.a. 
1)  Cea  mai  veche,  mai  mică  şi  simplă  formă  (unitate)  a  poeziei 
imnografice întrebuinţate  în  cultul  ortodox  este troparul (το  τροπαριον),  de 
la oτροπος =  mod,  fel,  chip, pentru  că  proslăveşte  felul  vieţii  sfinţilor  sau  de 
la τροπαιον =  trofeu,  biruinţă,  pentru că  proslăveşte  biruinţa  sfinţilor  asupra 
diavolului sau asupra patimilor. La început, cele mai multe tropare aveau rimă, dar 
prin  traducerea  în  româneşte  a  cărţilor  de  slujbă,  această  formă  poetică  nu  s‐a  mai 
putut păstra, ci a trebuit să fie sacrificată în interesul cuprinsului (fondului), care a fost 
redat în proză. 

Astăzi,  denumirea  de tropar se  dă  numai  acelor  compoziţii  imnografice  izolate  care 
înfăţişează  pe  scurt  icoana  vieţii  unui  Sfânt  sau  importanţa  unui  eveniment. 
Tot tropare sunt  de  fapt  şi acele  compoziţii imnografice  în  formă  de  versuri  sau 
strofe, grupate  în  serie,  care  în  cărţile  noastre  de  ritual  poartă  astăzi denumirea 
de stihiri şi  care se  cântă  la  Vecernie  (la Doamne strigat‐am,  la Stihoavnă),  la  Utrenie 
(la Toată suflarea şi la Stihoavnă), la Liturghie (la Fericiri), sau în rânduiala unora dintre 
Sfintele Taine şi ierurgii. Ele se numesc aşa atât pentru că la origine sunt de fapt (ca 
structură externă) versuri sau strofe, cât si pentru că ele sunt precedate de câte un stih sau 
verset din Psalmi, care se cântă recitativ (irmologic) şi care reprezintă de fapt resturi 
din psalmii ce se cântau odinioară în întregime şi care au fost înlocuiţi cu timpul sau 
dislocaţi de stihirile (troparele) mai noi, ale poeziei imnografice intrate în cult. După 
conţinutul sau  subiectul  lor,  aceste  stihiri  (tropare  în  serie)  sunt  de  mai  multe 
feluri: stihiri  ale învierii,  stihiri  ale  Crucii  şi  învierii,  stihiri  ale  Născătoarei  de 
Dumnezeu (Bogorodicine), stihiri  ale  Crucii  şi  Născătoarei (pentru  Miercuri  şi 
Vineri); stihiri  ale Sfinţilor  martiri  sau  martirice (mucenicine);stihiri  dogmatice  pe  opt 
glasuri; stihiri (tropare) ale  Sfintei  Treimi (Triadicale  sau  Troicinice); stihiri  de  pocăinţă 
şi umilinţă; stihirile morţilor, ş.a. 

Cei  mai  cunoscuţi  şi  productivi  autori  de  tropare  şi  stihiri  sunt  Anatolie 
imnograful, din  sec.  V  (probabil  patriarhul  Constantinopolului  (†452,  adversar  al 
ereticului  Eutihie), Roman  Metodul  (Dulce‐cântăreţul)  din  sec.  VI,  Vizantie, 
Andrei Pyrrus (Persul), ş.a. 

Tot tropare sau stihiri izolate (singuratice) sunt şi acele scurte unităţi imnografice (mai 
ales  din  Mineie)  care  se  numesc idiomele(cântare  cu  melodie  proprie, însăşi‐
glăsuitoare sau samoglasnică), automele (strofă cu melodie proprie, dar care serveşte 
ca  model  pentru  altele)  şipodobii (sau  prosomii  care  se  cântă  după  o 
melodie asemănătoare cu textul automelei indicate). O altă Stihiră izolată este şi cea 
numită Ipacoi (υπακοή), care  înseamnă  subascultător  şi  prin  care  avem  în  vedere 
acele tropare izolate care se citesc înainte de Antifoanele Utreniei sau în unele cazuri, 
după  Cântarea  a  III‐a. Substantivul ipicoi se  tălmăceşte  ascultător,  adică  ascultare 
supusă şi se cântă în zilele duminicilor şi la sărbătorile dumnezeieşti şi ale Crucii, care 
a  venit  să  îndrepte  neascultarea  lui  Adam.  Aceste  tropare  mai  arată  şi ascultarea 
Mironosiţelor care din ascultare, îndată au părăsit întristarea şi au primit bucuria. 
Tot  tropare  izolate  sunt  şi Luminândele (Svetilnele  sau  φωταγωγικων)  care  se 
cântă înainte  de  Laude.  Ele  se  numesc  aşa,  fie  pentru  că  se  cântau  odinioară  când 
începea să se lumineze de ziuă, fie pentru faptul că în ele se vorbeşte despre Hristos – 
Lumina lumii şi care luminează şi pe Sfinţii Lui. Pentru cele 11 luminânde ale învierii 
se mai foloseşte denumirea de Exapostilarii (εξαποστέλλω = a trimite) pentru că în ele 
se  vorbeşte  de  multe  ori  despre trimiterea  Apostolilor  la  propovăduire.  Aceste  11 
luminânde ale învierii, alcătuite în sec. X de împăratul Constantin VII Porfirogenetul, 
sunt dublate de alte 11 stihiri care rezumă conţinutul Evangheliilor citite la Utreniile 
Duminicilor.  Ele  se  mai  numesc Eotinale ( de  la  εωθινος  =  de dimineaţă) 
sauVoscresne (αναστάσιμα, ale Învierii). Acestea sunt alcătuite de împăratul bizantin 
Leon Filozoful (sec. IX‐X), tatăl lui Constantin VII. O altfel de strofă poetică izolată este 
astăzi condacul, care figurează în Mineie, Octoih şi Triod, după cântarea a treia, sau a 
şasea  a  Canoanelor  şi  care  se  cântă  la  Liturghie,  după troparele  de  la  Vohodul  mic, 
precum  şi  în  rânduiala  Laudelor  mici  (Ceasuri,  Pavecerniţă, Miezonoptică). 
Termenul condac (κοντάκιον) e derivat, probabil, de la substantivul κοντος‐ου = băţ, 
bastonaş pe care se înfăşurau vechile manuscrise de pergament în formă de sul şi pe 
care erau scrise aceste imne, la început destul de lungi. Condacul de astăzi, nu e însă 
decât un rest din condacele de odinioară care erau nişte compoziţii poetice mai mari, 
un  fel  de  poeme imnografice,  compuse  fiecare  din  câte  18‐24  de  strofe  sau  tropare, 
având fiecare între 20‐30 de versuri. Strofele erau legate între ele printr‐un acrostih, în 
fruntea vechilor condace, figura totdeauna o strofa poetică izolată, mai scurtă, numită 
κουκούλιον = o proadă sau antestrofa care nu făcea parte nici din gama acrostihului şi 
nici  din  strofele  condacului  propriu‐zis,  ne  având  nimic  comun  cu  ele,  decât  glasul 
(melodia) şi refrenul. Aceasta este strofa care se păstrează până astăzi sub denumirea 
de condac. 

Tot  un  rest  din  vechile  condace  de  odinioară,  este  şi  strofa  pe  care  o.  găsim  azi 
imediat după condac, sub numele de icos (οικος = casă, locuinţă), denumire simbolică 
dată locului (imnului) în care găsim descrisă pe scurt viaţa unui Sfânt sau descrierea 
unui eveniment important din istoria mântuirii neamului omenesc. Ea e prima strofă 
propriu‐zisă a condacelor de odinioară. Astăzi icosul de cele mai multe ori se citeşte. 
Cel mai mare alcătuitor de condace a fost Sf. Roman Molodul, care a compus şi vestitul 
condac Fecioara  astăzi…, din  care  noi avem  doar  o  mică  parte.  Se  pare  că  tot  el 
(saupatriarhului  Serghie  al  Constantinopolului  –  †638) a  compus  şi Imnul  Acatist  al 
Maicii  Domnului, singurul  condac  care  se  păstrează  astăzi  în  întregime.  Datorită 
faptului că acest mare condac era cântat din picioare, fără a şedea jos (chiar dacă este 
foarte lung), el a fost numit cu timpul acatist (ακατιζω = a nu şedea, (se ascultă) stând 
în picioare). Astăzi, după modelul acestui acatist, s‐au mai compus şi altele, dar nu de 
aceeaşi valoare dogmatică şi poetică. 

O creaţie imnografică mai complexă este Canonul (κανον = regulă, normă), care este 
o compunere  de  mai  multe  cântări  care  formează  împreună  un  întreg.  Numele  de 
canon  l‐a  luat  de  la  regula  după  care  părţile  lui  componente  se  adună  într‐un  tot. 
Canonul complet e format din nouă ode (cântări, pesne); în cazuri speciale, el poate fi 
însă şi numai de trei ode sau două. 

În  formarea canoanelor  imnografice au  intrat  cele  9  imne  (ode)  biblice  care  au fost 
reproduse  textual  sau  în  interpretare  alegorică  de  către  poeţii  imnografi  creştini. 
Denumirea  de  canon  arată  că  aceste  părţi  componente  (odele  şi  strofele)  se  supun 
unor norme  sau  reguli  determinate  în  ceea  ce  priveşte  atât  forma  (structura)  cât  şi 
legătura dintre  ele.  Ca  fond  sunt  de  asemenea  legate  printr‐o  temă  unitară: 
preaslăvirea învierii sau a oricărui alt eveniment din viaţa Mântuitorului ori a Sfintei 
Fecioare ori a diferiţilor sfinţi. De aceea şi troparele, canoanele pot fi: ale învierii, ale 
Crucii, ale Maicii Domnului etc. 

Părţile  componente  ale  Canonului  au  o  semnificaţie  simbolică: Cele  nouă 

ode (pesne) simbolizează  cele  nouă  cete  îngereşti  care  slăvesc  pe  Dumnezeu  şi 
sunt imitate  de  Biserica  pământească  şi  ea  împărţită  tot  în  atâtea  categorii  ierarhice 
(cete): arhierei, preoţi, diaconi; ipodiaconi, citeţi, cântăreţi; clerici inferiori, monahi şi 
mireni (credincioşii laici). Cele nouă ode sau cântări ale fiecărui canon se împart în trei 
grupe de câte trei cântări spre lauda Sfintei Treimi. 

Cea mai mare parte din imensul număr de canoane a fost încadrată în slujba Utreniei, 
în  care  Canoanele  (citite  ori  cântate)  se  intercalează  după  ecfonisul  „Cu  mila 
şi îndurările…”  (în  zilele  de  rând,  îndată  după  Ps.  50)  şi  înainte  de  Svetilnă.  Găsim 
însă canoane  în  rânduiala  Pavecerniţei  (în  perioada  Triodului  şi  Penticostarului),  a 
Miezo‐nopticii  de  duminică  şi  a  unora  dintre  Sf.  Taine  (Maslul)  şi  ierurgii 
(ca înmormântarea);  la  Liturghie  se  întrebuinţează  numai  cântarea  a  III‐a  şi  a  VI‐a 
din Canoane, la Antifonul al treilea. Canoanele alcătuiesc cea mai strălucită expresie 
poetică din cultul ortodox a legăturii dintre Vechiul şi Noul Testament. 

Prima  strofă  de  la  fiecare  dintre  cele  nouă  cântări  se 
numeşte irmos. Irmosul serveşte ca model  pentru  celelalte  stihiri sau  strofe  ale  odei, 
cărora le dă atât melodia cât şi numărul de versuri şi silabe din care se compun. 

Unele canoane sunt formate numai din două ode şi se numesc diode sau din trei (triode, 
tricântări) sau patru (tetraode, patrucântări). Aceste canoane se află în cartea Triodului şi se 
cântă la slujbele din Postul Mare. La canoanele de nouă cântări (complete) de obicei 
cântarea (oda) a doua este înlăturată din cărţile de slujbă, deoarece avea un caracter 
sumbru (pesimist), fiind făcută după modelul blestemului lui Moise care a ameninţat 
pe evrei în pustie dacă vor călca Legea Domnului. Canonul complet (cu oda a II‐a) s‐a 
păstrat în Triod la slujbele din Postul Mare. 

Catavasiile sunt  un  fel  de  rezumat  sau  extras  al  canoanelor  din  care  fac  parte. 
Fiecare praznic  împărătesc  îşi  are  Catavasiile  lui,  formate  din  irmoasele  odelor  din 
Canonul  sărbătorii respective.  Unele  din  duminicile  Triodului  precum  şi  zilele  din 
Săptămâna Patimilor au de asemenea Catavasii proprii. 

Catavasia (καταβασια = coborâre) vine de la faptul că în vechime, ori în unele mănăstiri 
şi azi, cântăreţii celor două strane, după ce cântau troparele din oda Canonului, coborau 
din strane şi veneau în mijlocul bisericii unde cântau împreună irmosul adică troparul de 
la început. La cele 9 cântări ale canoanelor se cântă catavasii în toate duminicile de peste 
an,  la  sărbătorile  împărăteşti,  ale  Maicii  Domnului  şi  ale  Sfinţilor  cu  Polieleu  şi 
Doxologie  Mare.  Aceste  Catavasii  se  cântă  după  o  anumită  rânduială,  în  funcţie de 
perioada anului în care ne aflăm. 

Cei mai mari alcătuitori de canoane au fost Sf. Andrei Criteanul, Sf. Ioan Damaschin, 
care  a  scris  Canoanele  învierii  pe  cele  opt  glasuri  şi  Canonul  Paştilor,  Sf.  Teodor 
Studitul şi fratele său Iosif, arhiepiscopul Constantinopolului, care împreună au scris 
Canoanele Triodului, iar Sf. Iosif şi pe cele din Octoih, care se găsesc în zilele de rând. 

Alţi  imnografi  importanţi  pe  care  ia  avut  Biserica  din  Răsărit  sunt:  Sf. 
Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Sf. Cosma de Maiuma, Cuviosul Ioan Monahul de 
la care avem mai multe Canoane şi chiar Canonul către Sf. înger Păzitor, Nichifor Calist 
ş.a. 

Bibliografie generală: 
1. Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ediţia 1993 
2. Mihail Skabalanovici, Толковый Типикон. Объяснительное изложение Типикона с 
историческим введением (Tipikonul comentat. O prezentarelămuritoare asupra 
Tipikonului cu introducere istorică), Moscova, 1995, vol. I, pp.365‐372; 457‐464. 
3. Macarios Simonopetritul, Triodul Explicat, Ed. Deisis, Sibiu 2000 
4. Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Ed. IBMBOR, Buc. 1997.