Anaforaua euharistică din Constituțiile apostolice și anaforalele folosite astăzi în

cultul ortodox

Anaforaua este partea principală a Sfintei Liturghii, este rugăciunea euharistică centrală
în timpul căreia se sfințesc și se prefac darurile de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului
nostru Iisus Hristos. Textul Didahiei reprezintă doar o parte a Anaforalei apostolice. Cartea a VII-
a din Constituțiile Apostolice, sec. IV prelucrează acest text și-l prezintă ca rugăciune de
mulțumire după împărtășire. Cel mai vechi text al unei Anaforale îl avem în ,,Tradiția
Apostolică” a Sf. Ipolit Romanul, lucrare scrisă pe la anul 218. Mai există mărturii și la Sf. Iustin
Martirul și Filosoful, care este o simplă descriere în care se amintesc momentele de bază ale
Anaforalei, care sunt asemănătoare cu cele de astăzi.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare derivă din Liturghia Sfântului Iacov. Este o variantă a
ritului liturgic antiohian, localizată în sec. IV. în jurul Cezareei Capadociei. De acolo, ea s-a
impus şi s-a generalizat la Constantinopol, evoluând şi dezvoltându-se treptat, până la forma de
astăzi. Partea de la începutul Liturghiei (adică până la Apostol şi Evanghelie), partea de final
(otpustul) şi unele elemente (Heruvic, Crez, Vohodul Mare şi Axionul), nu fac parte din nucleul
originar, de provenienţă siriană şi capadociană, ci sunt adaosuri posterioare, Sfinţilor Vasile cel
Mare şi Ioan Gură din Aur, sunt dezvoltări ale ritului liturgic bizantin. Amfilohie de Iconium,
care a scris o biografie a Marelui Vasile, spune că la hirtotonia sa, acesta s-a rugat lui Dumnezeu
şase zile în şir ca să-l învrednicească Dumnezeu ca să aducă jertfă nesângeroasă cu propriile sale
cuvinte. Iar a şaptea zi, Mântuitorul i s-a arătat în vis, împlinindu-i cererea, încât s-a trezit
vorbind şi scriind rugăciunile sale din rânduiala Liturghiei.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, a servit ca model și sursă pentru anaforaua celor 12
Apostoli din Liturghia sirienilor, iacobiților și nestorienilor. Anaforaua Liturghiei Sfântului
Vasile o depăşeşte pe cea a Sfântului Ioan atât prin întindere, cât mai ales prin mulţimea şi
varietatea ideilor teologice şi prin orizontul ei eclesiologic mai larg. Sfântul Vasile cel Mare ,,a
formulat cu măiestrie şi cu precizie doctrina ortodoxă despre consubstanţialitatea şi coeternitatea
Fiului cu Tatăl în Sfânta Treime”. În acest mod a contribuit la combaterea rătăcirii arianismului şi
prin slujba Sfintei Liturghii. Rugăciunea dipticelor adună tot universul la ,,altarul lui
Dumnezeu”, unindu-i pe cei ce se împărtăşesc din aceeaşi pâine şi vin.
Cuprinsul anaforalelor euharistice se împarte în patru părţi:
I. Rugăciunea Euharistică, cu cele patru părţi ale ei:

a) Rugăciunea euharistică teologică;

b) Trisaghionul biblic: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt”;
c) Rugăciunea euharistică hristologică;
d) Cuvintele instituirii Sfintei Jertfe.

II. Anamneza

III. Epicleza

IV. Rugăciunile de mijlocire (dipticele)

Rugăciunile euharistice ale Anaforalei Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare arată orizontul
larg al cererilor ei. Rugăciunile euharistice, din anaforala Sfântului Vasile cel Mare, cele de
dinainte şi cele de după împărtăşire, atribuite lui, se remarcă prin bogăţia lor teologică. Ele se
întemeiază pe texte luate din Sfânta Scriptură, inclusiv din Sfintele Evanghelii, mai ales cea după
Ioan. Marele Vasile arată că ideea mesianică străbate întreg Vechiul Testament. Planul de
mântuire a oamenilor se realizează prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. În rugăciunile
euharistice, Sfântul Vasile cel Mare dezvoltă problema răscumpărării.
Prin Anafora se înţelege azi un complex de rugăciuni, dintre care unele citite în taină de
preot, iar altele cântate în acelaşi timp de credincioşi, care în Liturghia Sfântului Ioan Gură de
Aur se cuprind între cuvintele: ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie…”, şi
ecfonisul ,,Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă…”, iar în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare
începe cu: ,,Cela ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Cel închinat,
vrednic cu a Acest complex de rugăciuni alcătuiau o singură rugăciune până prin secolele V-
VI, având un caracter unitar de cuvântare publică şi fiind rostită cu glas tare de către episcop sau
preot. devărat şi drept şi cuvenit lucru este…”, şi se încheie cu acelaşi ecfonis ca la Sfântul Ioan.
Din veacul V, această rugăciune începe a se citi în taină de către preot, şi numai anumite părţi
scurte din ea – ecfonisele ,,Luaţi mâncaţi…” – au rămas să se rostească cu voce tare. Mitropolitul
Filaret insistă chiar asupra faptului că în Euharistie este Hristos ,,de la început, de la mijloc şi de
la sfârşit”, adică Hristosul total: Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat.
Rugăciunea anaforei nu începe direct, ci este precedată de un dialog introductiv, între
preot şi credincioşi. Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon
sau de preot, când liturghiseşte singur, imediat după Simbolul credinţei, printr-o frază rostită
solemn şi cu sublinieri impresionante: ,,Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta
Jertfă în pace a o aduce!”. Primind răspunsul credincioşilor: ,,Mila păcii, jertfa laudei” preotul
se simte obligat în chip firesc să-i întâmpine din sfintele uşi cu binecuvântarea Sfântului Apostol
Pavel: ,,Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” binecuvântându-i în acelaşi timp cu sfânta cruce.
Odată cu intonarea imnului ,,Cu vrednicie şi cu dreptate…” de către credincioşi, preotul
însuşi începe rostirea în taină a Rugăciunii anaforei. Textul ei diferă în cele două Liturghii
bizantine, atât din punct de vedere verbal, cât şi ca extindere. ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a-
Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina în
tot locul stăpânirii Tale; că Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul…”, (începutul
anaforalei Sfântului Ioan Gură de Aur), şi: ,,Cel ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte
atotţiitorule, Cel închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este măreţiei sfinţeniei
Tale pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne închina, Ţie a-Ţi
mulţumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur eşti Dumnezeu cu adevărat…” (începutul anaforalei
Sfântului Vasile cel Mare).
Toate anaforele au aceeaşi temă comună: mulţumirea (euharistia), şi urmăresc acelaşi
scop: sfinţirea darurilor. 

Anaforaua din Constituțiile Apostolice

Credincioșii adeceau daruri la Biserică, diaconii le alegeau, apoi erau duse episcopului
care urma să rostească o rugăciune împreună cu preoții. ,,Sus mintea” se referă la modul în care
minte trebuie să înțeleagă, iar inima să trăiască (întreg omul trebuie să fie sus- centrul este
inima). ,,Vrednic și drept lucru este” este o formulă de început pe care o folosea toate textele
vechi, rugăciunea este o mulțumire, care leagă dalogul introductiv de rugăciunea teologică.
 Doxologia este adresată Tatălui. Orice text euharistic cuprinde două părți: o parte
anamnetică în care sunt prezentate sub forma unor atribute și o parte epicletică în care Dumnezeu
să continue această lucrare în viața oamenilor prin sfintele daruri. Dumnezeu trebuie lăudat ca
Treime, dar și în lume (Treimea se referă la Fiul cel care este arhiereu și închinător).
Rememorarea creației (Partea anamnetică)- această parte este o aducere aminte a creației
pe care Dumnezeu a făcut-o pentru om. Toate au fost aduse la existență, dat totodată și nouă ne-a
dat o existență bună. În această rugăciune ne sunt detaliate câteva elemente ale naturii
înconjurătoare, dar este bine de știut că textul euharistic trebuie să ne fixeze în eshaton,
detalierea riscă să ne direcționeze într-o altă parte.
Rememorarea Vechiului Legământ- sunt prezentate toate darurile primite de la Hristos
(plante comestibile, așezarea omului într-un cămin luxos- grădina Edenului, a oferit libertate
omului de a gusta din toate pentru a primi răsplata nemurirea). Aici sunt prezentate persoane
importante din Vechiul Testament care au avut un rol important pentru omenire. Este prezentată
istoria mântuirii omului. Putem observa că prima parte a rugăciunii merge pe schema Sf. Vasile
cel Mare. Adormindu-l puțin l-ai chemat cu jurământ la o naștere din nou și desființând
hotarul morții i-ai făgăduit viață din înviere. Se încearcă nu doar o descriere a creației, ci și o
trecere a modului în care Dumnezeu a intervenit prin personalități importante în istoria poporului
Său.
Trisaghionul biblic- această rugăciune merge schematic pe cea a Sf. Vasile cel Mare.
Trisaghionul a fost introdus în anaforaua euharistică în sec. V, textul nostru conține semne ale
unei intervenții făcute mai târziu.
Rugăciune hristologică- această rugăciune este adresată Tatălui. Textul rugăciunii din
Constituțiile apostolice este preluat din Anaforaua Sf. Vasile cel Mare, este cumva o rescriere
mai populară a anaforalei Sf. Vasile. Sf. Vasile dezvoltă într-o amplă frescă doctrinară, folosind
numeroase texte scripturistice, tema întrupării și lucrării mântuitoare a lui Hristos. El arată
chenoza Fiului lui Dumnezeu , preluând textul de la Filipeni 2, 6.
Rememorarea Cinei celei de Taină- este actualizarea iconomiei mântuirii. Această Cină
are o semnificație aparte în seria evenimentelor mântuitoare, fiind în legătură directă cu Crucea
și ,,moartea Sa de viață făcătoare”, tocmai pentru că prin participarea la Sfânta Liturghie și
împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, roadele lucrării mântuitoare a lui Hristos devin
accesibile tuturor celor ce cred într-însul până la sfârșitul veacurilor.
Ca o concluzie a expunerii lucrării lui Hristos se face aanamneza principalelor acte
mântuitoare: patimile, Crucea, îngroparea, învierea, înălțarea la ceruri, șederea de-a dreapta lui
Dumnezeu și ce-a de-a doua venire.
Ofranda (Anamneza)- lucrării mântuitoare a lui Hristos se revarsă în mod firesc în actul
dăruirii noastre totale lui Dumnezeu concretizat în înălțarea de către preot, în numele întregii
Biserici, a darurilor de pâine și vin. Mărturisim astfel că noi nu avem nimic al nostru, propriu,
pentru a constitui din partea noastră un dar vrednic de Dumnezeu, ci îi oferim din cele ce sunt de
fapt ale Lui și anume pâine și vin. Pâinea și vinul fiind hrana specifică omului care ne ține în
viață devin un simbol al vieții noastre pe care o aducem lui Dumnezeu.
Invocarea Duhului Sfânt (Epicleza)- peste noi și peste daruri. Sfințirea înseamnă primirea
darurilor de Tatăl ca jertfă. Arătarea lor ca Trupul și Sângele Domnului se descoperă ochilor
duhovnicești ai credinței și nu celor trupești: ,,Noi credem nu în ceea ce vedem ci în altceva
care nu se vede” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Mijlocirile (Dipticele)- rugăciunea se răsfrânge asupra Bisericii, care a fost câștigată ,,cu
scump Sângele” lui Hristos. Ne rugâm lui Dumnezeu să fie ,,tuturor toate... Cel ce știi pe fiecare
și cererea lui, casa și trebunța lui”. Pomenirea episcopului este ceva aparte, preotul se roagă
pentru nevrednicia sa pentru ca să nu oprească, pentru păcatele sale, harul Sfântului Duh de la
Darurile puse înainte. Într-o rugăciune de mijlocire cosmică, pentru lume, ne rugăm ca Domnul
să-și reverse binecuvântarea asupra noastră și a lumii astfel încât să ne putem bucura de roadele
muncii noastre și să avem cele necesare traiului. În încheiere, ca o concluzie a întregii anaforale,
se arată finalitatea eshatologică a participării la Liturghie și a împărtășirii, rugându-ne ca să ne
primească Dumnezeu în Împărăția Sa dăruindu-ne pacea și dragostea Sa, astfel încât să ne unim
cu toții în dreapta- slăvire a lui Dumnezeu: ,,Și ne dă nouă cu o gură și o inimă a cânta și a slăvi
preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor”. Unitatea Bisericii, fundamentează pe unitatea în credință, se
împlinește în unitatea în dreapta slăvire a lui Dumnezeu pe care o cerem prin ecfonisul de la
sfârșitul anaforalei. Acest ecfonis: ,,unește în jurul Mielului lui Dumnezeu, întru Hristos, întreaga
lume sprituală, începând cu Maica Domnului, cu sfinții și terminând cu toți- încât El să fie totul
în toți”.