Antropologia creștină în Răspunsurile 21 și 61 către Talasie

Răspunsul 21

Omul primind existența de la Dumnezeu, era liber de stricăciune și păcat. Când a păcătuit
călcând porunca, a primit osânda nașterii. Iisus Hristos a luat unele dintre trăsăturile nașterii, dar
nu pe toate, în special nu pe cele păcătoase. În El s-au arătat din nou într-o persoană vie atât
unele din trăsăturile lui Adam dinainte de păcat, cât și unele dintre cele de după păcat. După
părerea Sf. Maxim oamenii nu erau destinați să se înmulțească prin ,,naștere”. ,,Facerea mai
înseamnă aici și trăsăturile pe care le are sau le-a avut firea oamenilor prin creațiune,
iar ,,nașterea”, pe cele pe care le are din modul acesta de a veni la existență.
Nici un om nu este fără de păcat, păcatul având sursa în trăsătura pătimitoare. Trăsătura
pătimitoare sunt afectele. Ele nu sunt păcătoase, dar ușurează nașterea păcatului. Ca de exemplu
pofta de mâncare e un afect nepăcătos, dar exagerarea sau devierea ei e păcat. Ele au devenit ca
un fel de lege a firii, adică însoțesc în mod necesar firea noastră în existența ei pământească. Din
pricina neascultării a intrat păcatul, din pricina păcatului a intrat în firea oamenilor trăsătura
pătimitoare prin naștere. Cu cât se silea firea să se conserve, prin naștere, cu atât se strângea mai
mult cu lanțul legii păcatului.
Puterile rele își aveau cum am spus, din pricina păcatului lucrările lor ascunse în trăsătura
pătimitoare primită de la Adam ca într-o lege necesară a firii. Domnul Hristos a îngăduit prima
încercare a ispitirilor prin plăcare le-a făcut să se prindă în propriile viclenii și prin aceasta le-a
dezbrăcat, izgonindu-le din fire întrucât a rămas inaccesibil și neatins de ele. Hristos a câștigat
biruința, nu pentru El, ci pentru noi deoarece s-a făcut om punând în folosul nostru tot câștigul.
Moartea lui Iisus s-a făcut momeală Satanei. Prin biruința asupra primei încercări prin plăcere, a
zădărnicit planul puterilor, căpeteniilor și stăpâniilor celor rele, Domnul Hristos le-a îngăduit să-
și pună în lucru și a doua momeală, adică să vină și cu încercarea ispitirii prin durere. A
dezbrăcat în vremea morții pe cruce, căpeteniile și stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de
dureri. Iisus refuză să primească plăcerea oferită de Satana.
Hristos a luat asupra Sa ca un vinovat, isprava noastră, din iubirea de oameni. A
solobozit prin trupul Său cel sfânt luat din noi ca printr-o începătură, toată firea oamenilor de
răutatea amestecată în ea prin trăsătura pătimitoare. Trăsătura pătimitoare apărută după păcat
cuprinde trei elemente: capacitatea de suferință, patimile potrivite cu firea(afectele), patimile
contrare firii. Afectul natural este foamea sau frica de moarte. Deși sunt păcătoase numai
patimile contra firii, în omul obișnuit afectele naturale se dezvoltă foarte repede, încât se poate
spune că toată trăsătura pătimitoare este atinsă de păcat sau înclină spre păcat.
O altă împărțire a trăsăturii pătimitoare, este aceea în afecte de plăcere și afecte de
durere. Iisus a luat și El trăsătura pătimitoare a firii omenești de după căderea lui Adam, dar fiind
fără de păcat, El nu avea din această trăsătură decât capacitatea de suferință și afectele naturale,
de plăcere și durere. Puterile rele au crezut că punând în Iisus în mișcare aceste afecte, le vor face
să devină afecte contrare firii, afecte păcătoase, ducându-l și pe Iisus la păcat. Iisus avea plăcere
pentru o bucată de pâine în strare de flămânzire, dar Satana n-a putut împinge această plăcere
până la căutarea cu orice preț a bucății de pâine.
Sf. Maxim spune că Iisus prin aceasta a scos cu totul din fire latura de plăcere a trăsăturii
pătimitoare, adică afectele plăcerii (să nu lase afectul natural să se transforme în afect contrar
naturii). A doua oară a încercat Satana să-l împingă pe Iisus la păcat prin afectul durerii, cu
ocazia răstignirii (a eliminat frica de durere din fire, punând-o sub atăpânirea voinței). A
eliminat trăsătura pătimitoare din fire sau i-a scos colții, acul prin care Satana își injecta
otrava în firea omenească. A binevoit să-și însușească ispita noastră, cea prin plăcere, spre a-l
atrage pe ispititor, întrucât era, și ca om, prin fire lipsit de patima de plăcere. Căci ca om era prin
fire supus patimilor cu trupul pentru putința Lui de a muri, dar prin aplecarea voii nu era pătimaș,
ca unul ce era fără de păcat. Iisus a ridicat prin Sine firea omenească deasupra plăcerii și durerii,
deasupra trăsăturii pătimitoare.
Să nu confundăm cu afectul durerii capacitatea de suferință sau de simțire a durerii.
Aceasta rămâne în firea omenească și după ce omul biruie afectele de plăcere și de durere. Prin
suferință omul e mereu mai presus de afectul durerii.

Răspunsul 61

Dumnezeu când l-a creat pe om, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea, ci a
dat minții o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El.
Această capacitate lipind-o primul om de simțire îndată ce a fost creat și-a văzut plăcerea
mișcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile. Cel ce se îngrijește de mântuirea noastră a
înfipt în mod providențial în această plăcere, durerea, prin care s-a sădit în chip înțelept în firea
trupului legea morții ca să limiteze nebunia minții.
Durerea e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității
toți cei ce sunt părtași de firea omenească. După cădere toți oamenii aveau în mod natural
plăcerea ca anticipație a venirii lor pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin
plăcere. Toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie, ca pe o datorie suportau moartea de
pe urma lor.
Pentru desființarea plăcerii atotcuvenite era trebuință durerile atotcuvenite. Pentru
îndreptarea firii ce pătimea trebuia să se iscodească o durere și o moarte în același timp
necuvenită, necauzată (prin faptul de a nu avea plăcerea ca anticipare a nașterii și necuvenită prin
faprul de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe). Hristos a suferit pe nedrept, pentru a desființa
obârșia noastră din plăcerea necuvenită, moartea Domnului n-a fost o datorie plătită pentru
această obârșie din plăcere. Durerea și moartea sunt menite să spele începutul din păcat al firii,
care întinează întreaga existență.
Cumpăna dreptății a arătat-o în mărimea pogorârii, luând de bunăvoie osânda noastră în
trăsătura pătimitoare a firii Sale, făcând din această trăsătură o armă spre desființarea păcatului
(în trăsătura pătimitoare stătea puterea păcatului și a morții). Dumnezeu s-a făcut om cu adevărat
și a dat firii o altă obârșie pentru o adoua naștere, obârșie care o duce prin osteneală și durere
spre plăcerea vieții viitoare.
Protopărintele Adam a dat firii altă obârșie decât cea dintâi, sfârșind în moarte prin
durere. Oamenii nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, păstrează din pricina lui Adam durerea
care lucrează în ei moartea nu ca o datorie pentru păcat, ci ca un mijloc împotriva păcatului.
Viața lui Adam s-a făcut maica morții și a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru
Adam se face născătoare a vieții veșnice. Moartea fiind în grecește la masculin, iar plăcerea de
genul feminin, textul grec permite jocul de cuvinte: când moartea nu mai are plăcerea ca
mamă, se face tată al vieții veșnice. Păcatul amăgind pe Adam l-a înduplecat să calce porunca
dumezeiască, primn mândrie s-a înstrăinat pe sine de slava dumnezeiască. Toată firea noastră era
stăpânită de moarte din pricina căderii, motivul stăpânirii era plăcerea, luându-și începutul dintr-
o neascultare. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Nu era cu
putință ca în Cel ce nu și-a luat nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Hristos a vrut să
desființeze păcatul protopărintelui, dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, moartea în Hristos
a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă de plăcere.
Precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte, tot așa în Hristos a
fost cu drepate ca firea să osândească păcatul prin moarte și să fie vremea în care să înceapă a fi
osândit păcatul la moarte. Aceeași moarte în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar
în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptății. Fiecare dintre morți atât cea lui Adam cât și
ce a lui Hristos e dată ca putere: cea din Adam în nașterea din plăcere, cea din Hristos în înfierea
după har.
Prin botez fiecare om primește harul înfierii. Cel botezat și păzește botezul, întărindu-l
prin porunci, nu mai plătește moartea ca o datorie pentru păcat, ci primește întrebuințarea morții
ca osândă a păcatului, să-l treacă în chip tainic la viața dumnezeiască. ,,Dacă noi care am fost
învredniciți să devenim, din darul Domnului, casa lui Dumnezeu prin Duh, suntem datori să
arătăm o așa mare răbdare în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului și să primim cu
dragă inimă moartea de ocară ca niște răufăcători”.
Marele Apostol îi plânge pe cei, neascultători în cele ce urmează, zicând: ,,Iar dacă
dreptul abia se mântuieşte, unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul?”. ,,Drept” numeşte pe
cel credincios şi pe cel ce păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă
din el înfierea prin Duhul. Iar ,,mântuire”, harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va da
Dumnezeu celor vrednici şi pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată puterea în toate cele
dumnezeieşti, în sfârşit ,,necredincios” şi ,,păcătos” numeşte pe cel străin de harul
Evangheliei; ,,necredincios” pentru necredinţa în Hristos, iar ,,păcătos”, pentru făptura cea veche,
care se menţine vie în el prin stricăciunea patimilor. Sau poate ,,necredincios” a numit Scriptura
pe cel lipsit cu totul numai de cunoştinţa cea întru Hristos, iar ,,păcătos” pe cel ce crede, dar
calcă poruncile evanghelice, care păstrează curată cămaşa nestricăciunii primită prin Sfântul
Botez.
Între Dumnezeu şi omul mântuit nu va mai fi nici un interval sau omul mântuit ajuns în
Dumnezeu, sporeşte în El ca într-un loc continuu, fără intervale, netrebuind să facă salturi, sau
să-şi întrerupă sporirea. Pe de o parte viaţa în Dumnezeu e o odihnă, nemaitrebuind să schimbe
,,locul”, trecând dintr-un loc în altul, sau de la un lucru la altul, pe de alta e o înaintare eternă în
desăvârşire.
Plăcerea şi durerea nu au fost create, zice, deodată cu firea trupului, ci călcarea poruncii a
născocit-o pe cea dintâi, spre coruperea voinţei, iar pe a doua a adus-o ca osândă spre
destrămarea firii. Răbdând pentru noi cu trupul nașterea și moartea, de bunăvoie s-a făcut mijloc
care a desființat nașterea noastră din plăcere și moartea de pe urma vieții pătimașe. Era cu
neputinţă ca firea noastră supusă plăcerii de bunăvoie şi durerii fără de voie să fie readusă iarăşi
la viaţă de la început, dacă nu se făcea Dumnezeu om. Înţelepciunea lui Dumnezeu se arată în
faptul că se face prin fire om cu adevărat, dreptatea în faptul că, ia prin naştere trăsătura
pătimitoare a firii asemenea nouă, iar puterea în faptul că pregăteşte firii prin patimi şi moarte o
viaţă veşnică şi o nepătimire neschimbată.
Firea oamenilor a avut după cădere, ca început al existenţei, zămislirea din sămânţă
împreunată cu plăcere, iar ca sfârşit moartea prin stricăciune împreunată cu durere. Diavolul,
vrând să întoarcă firea celor create în nefiinţă, a luptat să-l facă pe om să calce porunca
dumnezeiească. Pe Dumnezeu L-a pizmuit ca să nu se arate în fapt (actual) puterea Lui
prealăudată, care îndumnezeieşte pe om; iar pe om, ca să nu ajungă părtaş al slavei dumnezeieşti
prin virtute. Cel care nu va dobândi viața dumnezeiască curată, nu va fi liber de durere.
Cei ce și-au păzit voința în toate, se împărtășesc cu voia dumnezeiască, în întregime de
bunătate prin viața dumnezeiască ce luminează în ei ca în îngeri sau ca în oameni. Cei ce și-au
făcut în toate voința neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire, vor cădea din întreaga
bunătate dumnezeiască.
Rațiunea firii este actul balanței care dă pe față mișcarea voinței fiecăruia, dacă aceasta se
apleacă spre rău sau spre bine, să se împărtășească de viața dumnezeiască sau să nu se
împărtășească. Dumnezeu va cuprinde pe toți, dar sub raportul fericirii veșnice va cuprinde în
chip deosebit numai pe îngerii și pe oamenii sfinți, lăsând celor ce nu sunt așa nefericirea veșnică
ca rod al voinței lor.