De la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare la Liturghia Sfântului Ioan Gură de

Aur

Ritul bizantin este cel mai răspândit rit liturgic aflat până azi în uz. Istoria și evoluția lui
au fost strâns legate de cea din Constantinopol, marea metropolă, care a fost fondată în 324 de
către Constsnti cel Mare și inaugurată în 330. Constantinopolul având o mare întâietate, a
dezvoltat un rit liturgic pe care apoi l-a impus în cult, în toate teritoriile de sub jurisdicție. Acest
rit bizantin nu era decât o zinteză a ritului din Antiohia și Ierusalim. Ritul bizantin conține o
gamă largă de slujbe care include și liturghii euharistice, rituri sacramentale, rugăciuni zilnice, un
caledar al sărbătorilor și posturilor, prezintă o dezvoltare a artelor liturgice: arhitecutia,
iconografia, imnografia și muzica.
O vizită importantă a fost cea a Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol în februarie
398, care a adus cu sine vechea anafora a Sfinților Apostoli. Cea mai importantă perioadă a fost
cea marcată de domnia lui Iustinian și a succesorilor lui, care au construit catedrala Hagia Sofia.
Perioada iconoclastă a fost una de consolidare a ritului bizantin. Capitala imperiului avea un
calendar propriu, o Liturghie euharistică proprie, un ritual sacramental propriu, o proprie
liturghie a ceasurilor. La începutul mileniului, textul anaforalei Sf. Ioan Gură de Aur a fost
adăugit cu împrumuturi din anaforaua Sf. Vasile cel Mare. Intensele legături păstrate între
centrele monahale ale Ierusalimului şi cele ale Constantinopolului au dus ca în secolul XI
monahii din Palestina să prelucreze sinteza studită şi să o adopte la propriile lor necesităţi.
Această prelucrare savaită avea mai apoi să se răspândească în toată lumea ortodoxă prin
intermediul Sfântului Munte.
Filotei Kokkinos a așternit în scris sinteza savaită în cele două cărți ale sale: Rânduiala
ierodiaconiei și Rânduiala Sfintei Liturghii. Cele două anaforale principale ale acestui rit, cea a
Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sfântului Vasile cel Mare urmează fidel schema generală a
textelor euhologice de tip siro-occidental. Ritul bizantin care se află în uz în toate Bisericile
Ortodoxe întrebuinţează trei Liturghii, şi anume: cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, cea a
Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Darurilor mai înainte sfinţite, numită şi a Sfântului Grigore
Dialogul. Mult timp s-a crezut că primele două Liturghii ar deriva din prescurtarea Liturghiei
Sfântului Iacob. Textele euharistice primare au fost formulare euhologice complexe, care au
suferit în decursul timpului simplificări, dând naștere astfel anaforalelor liturgice.
Cercetarea liturgică a ultimelor decenii ale secolului al XX-lea a arătat că asemănările
dintre Liturghiile ritului bizantin se datorează nu unei prescurtări a Liturghiei Sfântului Iacob, ci
mai curând existenţei unui arhetip liturgic comun folosit în Siria de vest şi mai apoi în Capadocia
care a fost în mod diferit asimilat şi prelucrat de mari ierarhi de seamă ai Bisericii în primele
patru secole.
Anaforaua Sfântului Iacob este un text euhologic obţinut prin sinteza elementelor
tradiţiei ierusalimitene. Acelaşi arhetip de origine antiohiană, ajuns în Capadocia a fost prelucrat
de Sfântul Vasile cel Mare care a dat astfel naştere Liturghiei cei îi poartă numele, iar Sfântului
Ioan Gură de Aur a prelucrat-o şi el la rândul lui, creând astfel o Liturghie foarte asemănătoare
cu cea a Sfântului Vasile cel Mare.
Liturghia Sf. Vasile cel Mare fusese până în sec. X-XI Liturghia principală în
Constantinipol, era oficiată în fiecare duminică și la sărbătorile mari. În prezent însă ea este
săvârşită doar de zece ori pe an: în cele cinci duminici din postul mare; în Joia şi Sâmbăta Mare,
în Ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, şi în sărbătoarea Sf. Vasile cel Mare, pe 1 ianuarie.
Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur este mai scurtă, se evidențiază prin simplitate și claritate,
cel mai probabil era ritul euharistic de peste săptămână în lumea bizantină. Până la sfârșitul sec.
XI nu doar că înlocuise Liturghia Sf. Vasile, ci devenise Liturghia principală în tot imperiul
bizantin.
Liturghia Darurilor nu este o Liturghie propriu-zisă, deoarece nu conține o anafora
euharistică, ci ea constituie un ritual de împărtășire cu Darurile care au fost sfințite în Liturghia
duminicală. Dacă în trecut această liturghie s-a bucurat de un uz lărgit, în prezent este oficiată
doar în miercurile şi vinerile din postul mare şi în primele trei zile ale săptămânii mari.

Structura celor două Liturghii

Ambele Liturghii sunt creaţii complexe ale tradiţiei liturgice milenare ortodoxe,
caracterizate de un profund sens al armoniei, al frumuseţii şi al misterului. Sunt identice ca formă
fiind structurate în două părţi principale: Liturghia catehumenilor şi cea a credincioşilor. Cel care
participă mai atent va observa că, deşi cele două Liturghii „sună” aproape la fel şi au o structură
sau un cadru identic, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare este mai lungă decât cea a Sfântului
Ioan Gură de Aur, căci în anumite momente ale Liturghiei, preotului îi trebuie un timp mai
îndelungat decât cel folosit în mod obişnuit să citească unele dintre rugăciuni şi corul tinde să
prelungească astfel unele dintre cântări.
Nu se deosebesc între ele decât prin textul anaforalei euharistice și prin alte câteva
rugăciuni deosebite în cele două Liturghii şi anume: Rugăciunea pentru catehumeni, cele
două rugăciuni pentru cei credincioşi, rugăciunea punerii înainte a Darurilor (de după
intrarea cu Sfintele Daruri), rugăciunea din timpul ecteniei înainte de Tatăl Nostru,
rugăciunea de după împărtăşirea cu Sfintele Daruri şi rugăciunea din timpul “potrivirii”
Sfintelor Daruri.
Diferențele principale dintre cele două Liturghii sunt legate de textul anaforalei
euharistice, pare a fi o singură Liturghie cu două anaforale de schimb; celelate rugăciuni au intrat
în structura anaforalei euharstice ca niște adaosuri poserioare epocii celor doi Sfinți Părinți, odată
cu introducerea a noi acte liturgice precum Heruvicul, Crezul și Axionul.
Trecerea de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare la Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur: o chestionarea a principalelor ipoteze

 Conform unei teorii motivul înlocuirii Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare cu cea
a Sfântului Ioan Gură de Aur a fost unul pastoral legat de neputinţa credincioşilor
de a urmări şi participa la o Liturghie atât de amplă precum cea a Sfântului Vasile
cel Mare. Diferenţa de durată dintre ritualul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare
şi cel al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, chiar dacă este evidentă, nu este
chiar atât de însemnată încât să cauzeze o schimbare majoră în practica liturgică,
în special într-o vreme când slujba duminicală era atât de importantă şi oficială. În
plus, dacă tratatul este cu adevărat autentic, atunci acesta este anterior schimbării
cu câteva secole şi nu poate fi invocat drept cauză a schimbării.
 Stefanos Alexopoulos, afrimă că trecerea de la Liturghia Sfântului Vasile cel
Mare la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur a fost o reacţie a tradiţiei liturgice
bizantine împotriva iconoclasmului şi în special împotriva teologiei euharistice a
iconoclaştilor care susţineau că euharistia este imaginea şi modelul Trupului lui
Hristos. Autorul a arătat că iconodulii au insistat asupra faptului că Euharistia nu
este nici imaginea şi nici un modelul trupului lui Hristos, ci chiar Trupul Său
îndumnezeit. Odată sfinţite, elementele euharistice sunt preschimbate în chiar
Sângele şi Trupul lui Hristos. Termenul folosit
înseamnă ,,chip”, ,,imagine”, ,,antetip”, iar folosirea lui în anaforaua Sfântului
Vasile cel Mare permite într-adevăr o dublă interpretare: 1. poate desemna pâinea
şi vinul ca şi chipuri, imagini ale Trupului şi Sângelui Mântuitorului care vor
deveni prin pogorârea Sfântului Duh această Realitate pe care o prefigurează; 2.
poate defini darurile deja prefăcute în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Nicolae
Cabasila afirmă: ,,(după prefacere) pâinea şi vinul nu mai este un chip al
Trupului Domnului, sau numai un dar purtând icoana adevăratului dar, nici nu
mai aduce în sine numai un desen al mântuitoarelor Patimi ca într-un tablou, ci
este însăşi darul cel adevărat, însăşi Trupul Stăpânului celui atotsfânt”. Prezenţa
lui Hristos creşte treptat în Sfânta Liturghie, căci încă din momentul aducerii şi
pregătirii darurilor începe o tainică prezenţă a Lui prin chipul pâinii şi a vinului
care va deveni plenară după invocarea Sfântului Duh în epicleză.
 Individualizarea spiritualității care început să apară odată cu renașterea vieții
monahale după controversa iconoclastă, de aceea a fost preferată anaforaua Sf.
Ioan Gură de Aur, deoarece corespundea noului tip de spiritualitate. A mai apărut
și individualizarea evlaviei și a vieții sacramentale care a început să pătrunde în
mediile eclesiale din sec. X-XI. Pentru Alkiviadis, anaforaua Liturghiei Sfântului
Ioan Gură de Aur transpune efectele împărtăşii în termeni mai personali în
contrast cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare care scoate în relief într-o manieră
 mai teologică efectele eclesiale şi eshatologice ale Euharistiei şi de aceea ea a fost
aleasă ca una ce părea a fi mai compatibilă cu noua tendinţă individualistă,
ascetică ce marca viaţa bisericească a secolului X-XI.
În perioada post-iconoclastă, mulţi episcopi şi patriarhi proveneau din mediul tradiţiilor
monahale unde se practica o viaţă spirituală viguroasă bazată pe paza inimii. De aceea nu e
dificil de imaginat faptul că pentru astfel de oameni Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur era
forma preferată pentru euharistie, în mod special pentru maniera clară, directă, concretă şi
concisă prin care efectele împărtăşirii sunt enumerate, care vedeau slujirea şi sacramentele ca pe
nişte acte ascetice, ajutoare şi instrumente în lupta împotriva patimilor.
În viziunea lui Schmemann: ,,fără despătimire şi fără asceză omul nu poate simţi
adâncimile eshatologice ale celebrării euharistice, căci Sfânta Liturghie, ca eshatologie
realizată, dar în curs de împlinire, ca "umplere a lumii de sus", nu poate fi astfel sesizată decât
de cei care şi-au subţiat simţurile prin asceză şi s-au configurat prin har după chipul lui Hristos,
ea fiind mediul spiritualităţii creatoare de comuniune, în sensul că doar în realizarea plenară
personală, sacramentală şi ascetică, omul se poate deschide prin iubire, suma tuturor virtuţilor,
spre semen, realizând în Sfânta Liturghie adevărata Taină a Adunării”.
Ambele vorbesc despre curățirea de păcate, de trezvia sufletului. Situaţia de decădere a
vieţii monahale din anumite perioade istorice nu poate fi invocat drept motiv al unor modificări
în tradiţia cultică a Bisericii. Trecerea de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare la cea a Sfântului
Ioan Gură de Aur s-a făcut treptat şi a fost un proces complex la care şi-au dat concursul o serie
de factori. În primul rând, nu trebuie uitat că Liturghia metropolei în epoca bizantină era
Liturghia la care participa împăratul cu toată suita sa iar intervenţia lui putea fi una decisivă în
schimbarea unei practici cultice. Este cunoscut faptul că împăratul Iustinian a fost cel care a
introdus imnul Unule Născut în textul Liturghiei. În al doilea rând, o astfel de modificare nu
putea să fie făcută decât sinodal.
Motivul trecerii de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare la Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur necesită încă viitoare investigări şi clarificări. Nu există documente scrise privind
această schimbare în tradiţia cultică a Bisericii.