CÂNTAREA RELIGIOASĂ – TERAPIE SPIRITUALĂ, MIJLOC DE

COMUNICARE ŞI COMUNIUNE ÎN CULTUL DIVIN

-referat susținut în Parohia Pârâul Mare, în cadrul
Cercului Pastoral nr. 2 Sfântul Iustin Martirul și Filozoful-
(16. II. 2023)
Pr. Anisiea Gheorghiţă,
Parohia GRINȚIEȘ

Muzica este ,,limba universală” prin care se înţeleg între ei oamenii din toate locurile şi din
toate timpurile. Prin muzică, omul îşi exprimă bucuria, durerea, dorurile, avânturile şi idealurile. În
viaţa omului, muzica a avut întotdeauna o importanţă covârşitoare, pentru că ea depăşeşte puterea
expresivă a poeziei, precum și a celorlalte arte.
Pe plan orizontal muzica are darul de a risipi tensiunea, efectul sentimentelor sumbre. De aceea,
când ne simțim cuprinși de greutăţile vieţii, când avem tendinţa să ne răspândim energiile agitându-ne
inutil, există un singur remediu: rugăciunea prin intermediul muzicii religioase. Rugăciunea ajută omul
în drumul său spre desăvârşire. Dacă se mai adaugă şi muzica, urcuşul va fi mai uşor. Înlăturarea unor
tendinţe negative pot să se facă mult mai repede prin folosirea muzicii. Odinioară meseriile se exercitau
însoţite de muzică. În ateliere toţi muncitorii cântau sau fluierau, acest procedeu le aducea bună
dispoziţie şi se lucra mai cu spor. Există şi în munca intelectuală acest procedeu. Spre exemplu sunt
scriitori care nu au inspiraţie dacă nu ascultă muzică. Munca în acordurile muzicii poate fi mai
organizată. Cei care se obişnuiesc să cânte în timpul lucrului, pot să suporte mai uşor lungile ore de
muncă, singurătatea morală, cămăruţa lipsită de confort, reumatismul sau alte boli .
Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, muzica a existat la toate religiile, deoarece fiecare
popor a cântat, a împodobit cultul şi a dezvoltat sentimentul religios potrivit principiilor sale de credinţă
şi de morală. Muzica a rămas mijlocul cel mai potrivit prin care omul și-a exprimat dependenţa sa de o
fiinţă atotputernică, de Dumnezeu, de aceea muzica a întreţinut şi a dezvoltat mereu sentimentul
religios.
CÂNTAREA BISERICEASCĂ este respiraţia rugăciunii sfinte şi după cum trupul nu poate
trăi mult timp fără respiraţie, tot aşa şi Biserica, nu se poate ruga deplin fără cântare1. Ea este modul
cel mai fin de a sensibiliza şi deschide sufletul către taina iubirii lui Dumnezeu. Astfel, „toate cântările
Bisericii Ortodoxe, care se menţin în dreapta tradiţie, conţin ideea de taină, de mister. Aceasta însemnă

1
I.P.S. Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Psalmodia – respiraţia rugăciunii, în „Byzantion - revista de
arte bizantine, vol. II, Academia de arte „George Enescu”, Iaşi, 1996, pag. 4.
1
că muzica sacră este o mistagogie pedagogică, ea are ca scop deschiderea noastră nu spre lumea
aceasta pământească pe care o cunoaştem, ci spre împărăţia lui Dumnezeu”2.
Definitoriu pentru cântarea bisericească este simbioza cu rugăciunea. În biserică, „cântarea
colectivă polarizează atenţia celor prezenţi la slujbă şi îi face participanţi activi la rugăciune”3.
Cântarea bisericească este pentru noi ca „un curcubeu al năzuinţelor sufleteşti”4.
Muzica bisericească se desfăşoară într-o atmosferă de pace şi duioşie, de aceea trebuie exclusă
orice tendinţă profană din exprimarea ei. Ea este lipsită de exagerări şi de pasional, fie că exprimă
bucurie, fie că exprimă întristare, este simplă şi totuşi bogată şi variată în simplitatea ei. De asemenea
ea este voioasă aşa cum creştinul este voios atunci când este împăcat cu Dumnezeu prin Taina
Spovedaniei şi a Împărtăşaniei şi este sinceră pentru că exprimă sentimentele deschis, fără ciocniri
violente şi tălmăciri false.
Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi marii gânditori ai lumii demonstrează cu prisosinţă faptul că
muzica bisericească înalţă sufletul omului către Dumnezeu.
MENŢIUNILE DESPRE CÂNTAREA CULTICĂ ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ sunt
nenumărate: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu până voi fi” ( Ps. 103,
33); Bine este a lăuda pe Domnul şi a cânta numele Tău, Preaînalte, a vesti dimineaţa mila Ta şi
adevărul Tău în toată noaptea ( Ps. 95, 2); „Ziua-mi va arăta Domnul mila Sa şi cântarea Lui va fi
noaptea în gura mea” ( Ps. 41,9); „Cântaţi lui Dumnezeu cântaţi! Cântaţi Împăratului nostru cântaţi!
( Ps. 46,6); ,,Cântaţi Domnului celui ce locuieşte în Sion” ( Ps. 9,11) „Aşa voi cânta numele Tău în
veci” ( Ps. 60,8); „Ajutorul meu eşti, Ţie voi cânta” ( Ps. 58,21) ; „Înalţă-te Doamne, întru puterea Ta,
cânta-vom şi vom lăuda puterile Tale” ( Ps. 44).
În VECHIUL TESTAMENT cel mai renumit cântăreţ este considerat Iubal fiul lui Lameh şi
al Adei „tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi” ( Facere 4, 21). Dar cel mai important
promotor al muzicii de cult a fost David fiul lui Esei, supranumit: „dulcele cântăreţ al lui Israil”( II
Regi 23, 1). Pentru executarea muzicii vocale şi instrumentale, el a orânduit o anumită parte din leviţi
ca să slujească înaintea Chivotului, „să cânte, să mărturisească şi să laude pe Domnul Dumnezeul lui
Israil” (Paral. 16,4). Cântăreţii (patru mii la număr), ( I Paral. 23,5), împărţiţi în douăzeci şi patru de
clase, cu schimbul trebuiau ca toată ziua să însoţească serviciul divin cu cântare, care era executată cu
cobze, harfe şi chimvale ( I Paral. 25, 1-31).

2
Ibidem, pag. 3.
3
Nicolae Ţurcanu, Asupra cântării bisericeşti, pe baza izvoarelor scripturistice, patristice şi canonice, în „Acta
Musicae Byzantinae”, vol. II, aprilie 2000, nr. 1, Revista Centrului de Studii Bizantine, Iaşi, pag. 54
4
Pr. A. C. Cosma, Gânduri despre cântarea religioasă în Biserică, în „Glasul Bisericii”, XXII(1963), nr. 1-2, pag. 38.
2
 Pe vremea lui Solomon, muzica la templu capătă o şi mai mare amploare. La sfinţirea templului
lui Solomon, marii cântăreţi Asaf, Eman şi Iedutum, fiii lor şi fraţii lor, stăteau la răsăritul altarului, cu
trâmbiţe, chimvale, psaltirioane şi harfe, împreună cu o sută douăzeci de preoţi, care sunau din trâmbiţe.
,,Şi erau ca şi cum numai unul ar fi cântat, unindu-se într-un singur glas, mărind pe Domnul, că este
bun, că în veac este mila Lui”( II Paral. 5, 12-13). 14
După refacerea templului, se reintroduce muzica în cultul divin, trecând perioada exilului
babilonic, în care cântarea a încetat. „Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin”( Ps. 137)..
În NOUL TESTAMENT, cântarea a constituit încă de la început, un mijloc de preamărire a
lui Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, a cântat în anumite momente împreună cu apostolii.
Evanghelia după Matei şi cea după Marcu ne dau mărturie clară în acest sens, că Mântuitorul şi Sfinţii
Apostoli foloseau frecvent cântarea religioasă.
Astfel, Sfântul Evanghelist Marcu (14,26), relatează că : „După ce au cântat – la Cina cea de
taină - cântările de laudă, au ieşit la Muntele Măslinilor”, iar Sfântul Evanghelist Matei ( 26, 30),
referindu-se la acelaşi eveniment, scrie: „Apoi cântând de mulţumire, s-au dus la Muntele Măslinilor”.
Prin acest act s-a dat Bisericii, de către însuşi Întemeietorul ei, cea mai directă pildă, ca orice
laudă către Dumnezeu să fie însoţită de cântări religioase. Sfinţii Apostoli, urmând exemplul
Învăţătorului, au continuat folosirea cântării religioase. Aşa de pildă, când Sfântul Apostol Pavel şi cu
Sila propovăduiau în oraşul Filipi, din Macedonia, fiind întemniţat, „ pe la miezul nopţii… s-au rugat
şi au cântat laude lui Dumnezeu şi cei legaţi ascultau” ( Fapte, 16, 25).
La început, se adunau Apostolii în scopul rugăciunii şi al cântării psalmilor şi imnurilor în
templul din Ierusalim şi în sinagogile iudeilor (Fapte 13, 14; 14, 1-3; 18, 4 ; 19, 8). Mai apoi cântarea
psalmilor şi a imnurilor, citirea Sfintelor Cărţi, vestirea cuvântului dumnezeiesc, rugăciunea şi aducerea
jertfei celei nesângeroase, erau pe timpul Apostolilor părţi principale ale serviciului divin 5. Exemplul
şi poruncile Mântuitorului Hristos referitoare la cult, se împlineau cu conştiinţă şi fidelitate de Apostoli,
care la rândul lor au orânduit şi ei altele în acest sens. Astfel adresându-se corintenilor ( 1,14), Apostolul
neamurilor scrie: „Când vă adunaţi …şi unul dintre voi are o cântare, altul o învăţătură… acestea să
fie spre întărire” , iar efesenilor ( 5, 19) şi colosenilor ( 3, 16), le spune: „Întăriţi-vă sufleteşte prin
psalmi, prin slavoslovii şi prin cântări duhovniceşti, cântând şi lăudând în inimile voastre pe Domnul”.
Făcând mărturie despre ascultarea şi buna comportare a corintenilor, acelaşi Apostol le scrie: „Vă laud
fraţilor, ca de toate ale mele învăţături vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile precum vi le-am dat eu”
( 1 Cor. 11,2 ). Sfântul Apostol Iacob, în Epistola sobornicească (5, 13 ), zice: „De pătimeşte rău cineva

5
Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, București, 1937, pag.
225
3
dintre voi, să se roage, este vreunul cu inimă bună să cânte cântări de laudă”. Astfel cântarea însoţea
citirile din Scriptură şi predica sau omilia ce urma ca explicare a textului, rituri premergătoare
,,frângerii pâinii” 6.
Muzica religioasă iudaică a format elementul primordial, esenţial şi fundamental în originea
cântării noastre de cult. Primii creştini fiind recrutaţi dintre iudei, veneau în biserică cu vechea manieră
a cântărilor de la templu. Istoria liturgică ne confirmă faptul că solistul de la ceremonialul primilor
creştini era urmaş al cântăreţilor din sinagogile vechi evreieşti. Studiile de muzicologie comparată cu
privire la vechile melodii creştine şi cântecele sinagogale ale evreilor, care locuiau în ţinuturi vechi şi
izolate de orice fel de influenţe ale civilizaţiei( Babilon, Iemen), dovedesc o înrudire şi origine comună7.
Asemănarea cea mai izbitoare se poate constata în citirile rugăciunilor, psalmilor, Apostolului şi a
Evangheliei, care poartă în ele scheletul lecturii mozaice din sinagogi.
Oficiile de cult creştin, în forma existentă astăzi nu s-au încheiat decât treptat. Apostolii însăşi,
care mergeau la templu, nu au avut altă formă de închinare decât cea obişnuită în cultul evreiesc. În
primele secole, cultul şi implicit muzica de cult erau simple. Chiar şi mai târziu, Sfântul Sava de la
Buzău ( martirizat în anul 372), „cânta psalmi în biserică şi cultiva cântarea psalmilor cu mare zel” 8.
SFINŢII PĂRINŢI atribuie muzicii puterea de a exercita asupra sufletului omenesc o influenţă
binefăcătoare, favorabilă aspiraţiilor celor mai nobile. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că „Nimic nu
reuşeşte să înalţe într-atât sufletul, să-l înaripeze, să-l ridice deasupra pământului, să-l desfacă de
legăturile trupului, ca o melodie vocală sau ca o cântare inspirată perfect” 9. Prin cântare, „adevărurile
creştine pătrund în adâncul inimii” arată Fericitul Augustin. Prin cântarea adresată divinităţii, Biserica
preamăreşte necontenit pe Dumnezeu. Cântarea întăreşte Biserica în zilele grele, şi o mângâie în zilele
bune 10.
Explicând Psalmul 41, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu adaugă la cuvintele
profetului melodia, pentru ca atraşi de ritmul cântării, să-i înalţe toţi cu căldură imnurile sfinte. Căci
nimic pe lume nu trezeşte sufletul, dându-i aripi, eliberându-l de piedicile din lume şi desfăcându-l de
cele trupeşti, dându-i râvna de a se apleca asupra cugetărilor filosofice, făcându-l să nu-i pese de toate
lucrurile ce ţin de viaţa pământească, ca o melodie şi o cântare divină” 11.

6
Idem, Încercări de istoria Liturghiei. Liturghia creştină în primele trei veacuri, Bucureşti, 1930, pag. 35.
7
Gavril Galinescu, Cântarea bisericească, Iași, 1944 pag. 11.
8
Sebastian Barbu Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în sec. XVIII şi începutul sec.
XIX, şi aportul original al culturii autohtone, Bucureşti, apud, Sebastian Barbu Bucur, op. cit. pag. 93.
9
Sfântul Ioan Hrisostom, Comentarii la Ps. 41, apud Gheorghe Şoima, Funcţiile muzicii liturgice, Sibiu, 1945, pag.
12.
10
Gheorghe Șoima, Funcțiile muzicii liturgice, Sibiu, 1945, pag. 23.
11
Theodor Gerald, Les peres de l'Eglise et la muzique, Paris, 1931, pag. 220, apud. Sebastian Barbu Bucur, Școala
de psaltichie din Buzău, centru al cultivării și dezvoltării cântării psaltice în Biserica noastră (teză de licență), pag. 87.
4
 Textul şi melodia în cântare sunt inseparabile în concepţia Sfinţilor Părinţi şi a scriitorilor
bisericeşti. În lucrarea sa Întrebări şi răspunsuri către ortodocşi, alcătuită pe la sfârşitul sec. IV, Diodor
din Tars scrie: „Cântarea trezeşte în suflet o dorinţă arzătoare pentru conţinutul imnului cântat; ea
potoleşte pasiunile ce se nasc din carne, ea alungă gândurile rele care ne-au fost sugerate de vrăjmaşii
nevăzuţi, ea se revarsă în suflet ca să rodească şi să dea fructe bune; pe cei care se luptă cu pietate, îi
face în stare să îndure încercările cele mai grozave; pentru cei pioşi, ea este un leac împotriva relelor
vieţii pământeşti” 12.
A cânta cu inima curată înseamnă a te desprinde de toate gândurile pătimaşe de toate
preocupările, a-ţi concentra atenţia numai către sensul cuvintelor rostite. Este ceea ce şi Sfântul Grigore
de Nazianz cere fecioarelor de a şti să cânte dumnezeieştile imne mai mult cu inima decât cu gura, idee
pe care o găsim şi la Sfântul Vasile cel Mare în sfaturile date tinerilor despre cum trebuie să se comporte
pentru a-şi păstra nepătată curăţia sufletului: ,,Să închidem urechile la cântecele care pervertesc
sufletul căci prin astfel de muzică sunt născute în general pasiunile servile şi josnice. Să cântăm mai
degrabă celălalt fel de muzică ce conduce la bine şi de care se servea şi David poetul cântărilor sfinte”.
Muzica bisericească are o foarte mare înrâurire asupra sufletului omenesc; ea este legată de
simţămintele omeneşti , dar nu trebuie să devină o artă înşelătoare cu nuanţe teatrale sau operistice. În
acest sens cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur prin care ceartă pe credincioşi pentru manifestările
cvasi - teatrale din biserică sunt de mare actualitate: „Cum – întrebă Sfântul Ioan – tu nu te temi şi nu
te cutremuri?; poate nu ştii că aici este de faţă în chip nevăzut Dumnezeu care cunoaşte mişcarea
fiecăruia; …Dar tu nu înţelegi aceasta pentru că ce ai auzit şi ai văzut la priveliştile publice au
întunecat mintea ta şi aceea cele ce se fac acolo le introduci în rânduielile bisericeşti manifestând prin
strigări nebune dezordinea sufletului tău. Cum nu te ruşinezi tu de cuvintele ce le pronunţi astăzi?:
Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă de El cu cutremur. Noi nu oprim melodiile de laudă ci oprim
melodiile neevlavioase, strigătele peste fire ale unuia înaintea altuia…”
În întâmpinarea celor care se îndepărtează prin astfel de cântare de tradiţia sănătoasă şi
interpretarea liturgică, vin Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VI-lea ecumenic care, prin canonul 75 au
hotărât următoarele: „Cei care vin în Biserică spre a cânta, voim să nu se folosească nici de strigăte
excesive silind firea spre răcnire, nici să rostească ceva din cele ce nu se potrivesc şi nu sunt proprii
Bisericii, ci cu multă luare aminte şi cu umilinţă să se aducă cântări de laudă Dumnezeului celui ce
vede cele ascunse”. Deci cântarea trebuie să fie plăcută, frumoasă, alcătuită cu pricepere, îngrijită şi
plină de evlavie şi umilinţă, de aceea imnografii au alcătuit imnuri cu pricepere, frumoase şi plăcute.

12
Ibidem
5
Sunt semnificative în acest sens cuvintele de apreciere adresate Sfântului Ioan Damaschin de către
fratele său adoptiv, Cosma de Maiuma, referitoare la Canonul Paştilor şi, în special la oda a treia:
„Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele dedesubt…”, „ Tu frate Ioane ai cuprins
totul în aceste trei şi n-ai lăsat nimic afară. Deci sunt învins ( erau concurenţi în alcătuirea imnurilor),
şi mărturisesc înfrângerea mea”.
În urma celor prezentate putem concluziona că muzica rămâne mijlocul cel mai potrivit prin
care omul îşi exprimă starea sufletească cea mai profundă, de bucurie sau de durere, dar mai ales
dependenţa sa de o Fiinţă atotputernică, de Dumnezeu. Această posibilitate de manifestare a
sentimentelor religioase, creştinul le poate manifesta în Biserică în cadrul cultului creştin ortodox, în
care muzica este prezentă într-o proporţie considerabilă.
Cântarea bisericească produce bucurie curată, care vine în sufletul omului după ce el se curăţeşte
de patimile egoiste. Ea readuce fiinţa umană la virtuţile care o determină spre comuniune şi unificare
cu Dumnezeu şi cu semenii, dar această comuniune este posibilă numai atunci când sufletele sunt pline
de iubirea curată a lui Dumnezeu. O unire curată şi durabilă în noi este produsă numai de cântarea care
este curăţită de patima egoismului.
Această unitate se trăieşte profund în cântarea comună, însă acest lucru presupune în primul
rând purificarea de patima egoismului. În cântarea bisericească, ne spune Sfântul Niceta de Remesiana,
„pruncul îşi află hrana maternă, copilul ceea ce să laude, adolescentul ceea ce-i îndreptează viaţa
proprie, tânărul ceea ce să urmeze, bătrânul modul de rugăciune. O învaţă pe femeie bunăcuviinţa.
Orfanii îşi găsesc părinţii, văduvele pe cei ocrotitori, cei săraci pe protectori, străinii pe paznic”13.
Cântarea bisericească are menirea de a face să dispară dintre credincioşi deosebirile şi
dezbinările; poate îndupleca voinţa şi topi învârtoşarea inimii credincioşilor ca aceştia să practice
dragostea creştină, blândeţea, ajutorarea semenilor, mila etc, şi îndeamnă la credinţa împletită cu fapte
bune şi rugăciune.
Cântarea bisericească este o lucrare teologică artistică care vindecă sufletul întinat şi-l înalţă pe
cel căzut, adună gândurile risipite şi uneşte pe om cu Dumnezeu. Vorbind de comuniunea interioară,
spirituală, morală a celor ce cântă în comun Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „căci cine oare mai
poate fi socotit duşman al altuia, atunci când îşi uneşte glasul cu al lui, pentru a aduce împreună laudă
lui Dumnezeu? Cântarea împreună aduce cu sine tot ce poate fi mai bun; iubirea, făcând din însoţirea
glasurilor un fel de trăsătură de unire între oameni, aducând credincioşii într-un singur glas”14.

13
Prof. Univ. Dr. Vasile Vasile, Concepţia Sfântului Niceta de Remesiana privind rolul muzicii religioase în viaţa
religioasă, în „Byzantion”, Academia de arte „George Enescu”, Iaşi, 1996, pag. 41.
14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă, în
“Ortodoxia”, XXXIII(1981), nr. 1, pag. 64-65.
6
 Deoarece cântarea bisericească stimulează emotivitatea şi nutreşte sentimentul, ea a fost pusă
în slujba Bisericii ca mijloc cu care credinciosul a lăudat şi-L laudă pe Dumnezeu, fiind astfel în
comunicare şi comuniune cu El.
Argumentul cel mai puternic pentru comuniunea dintre credincioşi cu ajutorul cântării
bisericeşti ni-l dă cultul divin ortodox şi îndeosebi Sfânta Liturghie: „Să zicem toţi, din tot sufletul şi
din tot cugetul nostru, să zicem”; deci toţi să ne rugăm (vorbeşte la plural). Nu numai răspunsurile
mici, ca cele de la ectenii („Doamne milueşte” şi celelate), ci toate cântările mari din cursul Sfintei
Liturghii au forma plurală, ceea ce presupune că ele sunt executate de toţi cei din biserică. Exemplu:
„Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine,
Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice...”
În desfăşurarea acţiunii liturgice se aude neîncetat dialogul dintre preotul liturghisitor şi
credincioşi, prin formulele de îndemnuri şi modul de adresare al preotului: („Să stăm bine, să stăm cu
frică” etc) şi răspunsurile credincioşilor. Aceasta arată limpede participarea activă a credincioşilor, la
săvârşirea cultului divin, mai ales prin cântarea în comun.
Cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu sau de a comunica cu El,
pentru că prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin cuvinte. Ea este un dialog cu Hristos
Însuşi, reprezentat prin preot, nu e numai o cântare a credincioşilor în lipsa unui preot. Slăvirea cu o
gură, nu se poate întâmpla decât în cântare, pentru că în vorbire nu pot grăi toţi cei adunaţi deodată.
Persoanele se unesc mai deplin când îşi unesc glasurile în aceeaşi cântare şi este depăşit orice
individualism.
În cântarea bisericească este accentuată iubirea, „căci cântarea în comun are menirea să creeze
acel fluid nevăzut şi aproape inexplicabil în cuvinte, care uneşte pe creştini între ei cu legătura sporită
a dragostei”15. Astfel, „cântarea lipeşte mai mult inima de darul cerut sau primit, sau de persoana de
la care a cerut acest dar şi pentru care e lăudat în chip melodios. În felul acesta sporeşte plăcerea sau
bucuria faţă de darul cerut sau primit şi iubirea faţă de persoana al cărei nume e rostit prin cântare”.
Prin cântarea bisericească sufletul se întăreşte mai mult prin credinţă şi transmite mai uşor
convingerea lui şi altor suflete; „unitatea gândirii iubitoare de Dumnezeu produce cântarea comună,
iar acesta la rândul ei, întăreşte unitatea gândirii”. Prin intermediul cântării bisericeşti, cel care
cântă, trezeşte în interiorul său o relaţie de afecţiune cu ceea ce reprezintă pentru el, obiectul cântării,
„mai bine-zis cântarea îl pune cu ceea ce e cântat într-o relaţie totală prin fiinţa întreagă”.

15
Prof. Nicolae Lungu, Cântarea în comun a poporului în biserică, în „Studii Teologice”, III(1951), nr. 1-2, pag. 28.
7
 Cântarea bisericească cuprinde toată teologia credincioşilor, după cum pictura sfântului locaş
constituie întreaga noastră Biblie, începând cu zidirea lumii, până la mormântul gol din grădina
arimateianului, din care poate învăţa oricine întreaga Scriptură16.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

1. Belea, Prof., Nicodim Funcţiunea comunitară şi soteriologică a cântării în comun în biserică, în

„Mitropolia Ardealului”, XXXI(1986), nr. 2.
2. Bucur, Sebastian Barbu Școala de psaltichie din Buzău, centru al cultivării și dezvoltării cântării
psaltice în Biserica noastră (teză de licență)
3. Bucur, Sebastian Barbu, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în sec. XVIII şi
începutul sec. XIX, şi aportul original al culturii autohtone, Bucureşti.
4. Cosma, Pr, A. C., Gânduri despre cântarea religioasă în Biserică, în „Glasul Bisericii”, XXII(1963),
nr. 1-2.
5. Daniel, IPS, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Psalmodia – respiraţia rugăciunii, în „Byzantion”,
Revista de arte bizantine, vol. II, Academia de arte „George Enescu”, Iaşi, 1996.
6. Galinescu, Gavril, Cântarea bisericească, Iași, 1944.
7. Lungu, Prof., Nicolae Cântarea în comun a poporului în biserică, în „Studii Teologice”, III(1951), nr.
1-2.
8. Stăniloae, Pr. Prof., Dumitru, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta
credinţă, în “Ortodoxia”, XXXIII(1981), nr. 1.
9. Şoima, Gheorghe Funcţiile muzicii liturgice, Sibiu, 1945.
10. Ţurcanu, NicolaeAsupra cântării bisericeşti, pe baza izvoarelor scripturistice, patristice şi canonice,
în „Acta Musicae Byzantinae”, vol. II, aprilie 2000, nr. 1, Revista Centrului de Studii Bizantine, Iaşi.
11. Vasile, Prof. Univ. Dr, Vasile, Concepţia Sfântului Niceta de Remesiana privind rolul muzicii
religioase în viaţa religioasă, în „Byzantion”, Academia de arte „George Enescu”, Iaşi, 1996.
12. Vintilescu,Petre Încercări de istoria Liturghiei. Liturghia creştină în primele trei veacuri, Bucureşti,
1930.
13. Idem, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, București.

16
Prot. Nicodim Belea, Funcţiunea comunitară şi soteriologică a cântării în comun în biserică, în „Mitropolia
Ardealului”, XXXI(1986), nr. 2, pag. 167.
8