Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (II)

Un articol de: Arhid. Constantin Hurjui - 25 Iulie 2023

Citește și: Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (I)

Caracterul comunitar și de comuniune al cântării bisericești este dezvăluit încă din primele
secole creștine. Plinius cel Tânăr, în scrisoarea adresată împăratului Traian în anul 112-113
(Epistola 96, 7), dă mărturie despre creștinii ce se aflau în părțile Bitinei, care „se adunau într-
o anumită zi din săptămână (Duminica) și cântau alternativ între ei, imnuri lui Hristos, ca unui
Dumnezeu”. Prin această epistolă (Epistola 10, 96, 2) Plinius cerea anumite lămuriri și
instrucțiuni de procedură ca urmare a nemulțumirii acestuia cu privire la modalitatea în care
localnicii din acea provincie, profitând de acțiunile drastice ale imperiului roman asupra
creștinilor, îi denunțau din invidie sau meschinărie pe inamicii lor spre a fi torturați și chiar
uciși. Din însemnările acestuia ca urmare a torturării unei diaconițe, Plinius ajunge la
concluzia că noua religie (creștinismul) ce se răspândea din ce în ce mai mult în imperiul
roman era întru totul inofensivă imperiului.1

Cântarea trebuie să fie în comuniune, omofonă  și uniformă

 Părintele Dumitru Stăniloae precizează că slăvirea în comuniune se realizează numai cu

ajutorul cântării prin care, fără a anula persoana, se trăiește „o simfonie, o intercomunicare” 2.
Muzica sacră este cea care unește oamenii în rugăciune, în trăire și în cuvânt, inducând starea
de contemplare și interiorizare mistică, duhovnicească, și în acceași măsură oferind grandoare
doxologică serviciului liturgic, ca imitare și pregustare a stării de împreună slăvire a lui
Dumnezeu cu cetele îngerești: „Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață
Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe
Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat, în chip nevăzut, de cetele îngerești. Aliluia,
Aliluia, Aliluia.”3

Muzica sacră împreună cu reprezentările iconografice și pictura bisericii au capacitatea de a

transcende timpul, făcându-ne împreună glăsuitori și împreună rugători cu sfinții reprezentați
iconic, dar și menirea de a facilita retrăirea actelor mântuitoare săvârșite de Hristos în istorie,
ca mărturie a iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru lumea creată de El și condusă spre
desăvârșire prin grija Lui proniatoare. De aceea icoana și cântarea bisericească devin: „…un
antidot împotriva uitării iubirii lui Dumnezeu față de lume”4 și o veșnică chemare la pocăință,
despătimire și transfigurare a vieții fiecăruia dintre noi, prin urcușul duhovnicesc pe
„Taborul” inimilor noastre, curățite de patimi și întărite de faptele cele bune, spre a ne putea
bucura de lumina veșnică a dumnezeirii lui Hristos și cunoașterea slavei Lui: „Munte preaînalt
având noi inima curățită de patimi, să vedem schimbarea la Față a lui Hristos, care luminează
mintea noastră”5. În ritualul ortodox, potrivit părerii părintelui Ion Păcuraru6, credinciosul
laudă pe Dumnezeu împreună cu Sfântul Ioan Damaschin, împreună cu toți sfinții melozi și
imnografi, cu personajele și toți sfinții despre care se face referire în cărțile de cult: „Cântarea
bisericească transcende materia, ducând-o dincolo de timp și spațiu astfel încât, prin cântare,
credincioșii nu rememorează doar evenimentele ce s-au petrecut în cadrul istoriei mântuirii
neamului omenesc, ci laudă pe Dumnezeu împreună cu Însuși Hristos Mântuitorul prin
cântarea Fericirilor din cadrul Sfintei Liturghii, apoi cu Fecioara Maria spunând: «Mărește
sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat
spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie
mărire Cel Puternic și Sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și neam spre cei ce se tem
de El» (Luca I, 46-50) și cu Sfinții Îngeri, aducând cântarea doxologică: «Slavă întru cei de
sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!» (Luca II, 14)”.

Acest rol comunitar, mistic și liturgic al cântului bisericesc interpretat cu smerenie și sfințenie
are efect catharhic, mediator și armonizator între om și Dumnezeu, în activitatea teandrică a
Bisericii. Sfântul Niceta de Remesiana, pornind de la exemplul cântării în comun a celor trei
tineri Anania (Șadrac), Azaria (Meșac) și Misael (Abed-Nego): „Și acei trei tineri, într-un
singur glas, au lăudat, au slăvit și au binecuvântat pe Dumnezeu în cuptor, zicând: ” (Cânt.
celor Trei Tineri, vv. 27-28), care au fost aruncați în cuptorul cel de foc de către regele
Nabucodonosor, ca urmare a refuzului acestora de a i se închina ca unui zeu, schițează
regulile pe care trebuie să le respecte corul în executarea imnurilor sacre: „Chiar sunetul ori
melodia să se cânte potrivit sfintei credințe, nu ca una ce redă suferințe de tragedie, ci exprimă
în voi adevărata creștinătate; nu ca una ce miroase a ceva teatral, ci produce căința
păcătoșilor. Iar glasurile voastre, ale tuturor, nu trebuie să fie stridente, ci la unison. Nu unul
să tragă înainte prostește ori unul să se smerească, iar altul să ridice glasul; ci fiecare să se
străduiască cu smerenie a-și potrivi vocea la sunetul corului aflat în armonie, fără a o scoate în
evidență ori a o prelungi, ca pentru a o arăta dintr-o prostească și nepotrivită fală ori pentru a
dori să placă oamenilor. Căci noi trebuie să împlinim totul ca înaintea lui Dumnezeu, nu din
dorința de a plăcea oamenilor”7.

 Muzica are rolul de a facilita comunicarea cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu ceilalți,

realizându-se astfel starea de comuniune liturgică prin împreună cântare, la această lucrare
fiind îndemnați credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie prin cuvintele ecfonisului: „Și ne dă
nouă cu o gură și o inimă, a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”8, pentru ca peste
toți cei prezenți „…să fie milele marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” .
Această împreună cântare este o actualizare și o transpunere peste veacuri a îndemnului
Sfântului Apostol Pavel adresat Bisericii din Roma și întregii creștinătăți: „Iar Dumnezeul
răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos,
pentru ca toți laolaltă și cu o gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos”9 (Rom. 15, 5-6).

 Așadar, muzica religioasă este aceea care săvârșește în Biserică starea de comuniune între
persoane de diferite vârste, ocupații sau intelect. Credincioșii, indiferent de pregătirea sau
cultura lor teologică, cântă, și prin aceasta conștientizează și simt totodată faptul că sunt parte
integrantă și activă a serviciului liturgic.

Note:
1
 Pr. John Anthony McGuckin, Dicționar de teologie patristică, trad. din lb. eng. de Dragoș
Dâscă și Alin Bogdan Mihăilescu, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Editura Doxologia, Iași,
2014, pp. 381 382.
2
 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, „Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității
credinței”, în Ortodoxia, an XXXIII (1981), nr. I, p. 61.
3
 Imnul Heruvimilor din cadrul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel
Mare, în Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2012, p.
160.

 Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Învățătura Ortodoxă despre Sfintele Icoane,
4

Editura Basilica, București 2017, p. 20.

5
 Acest imn apare în Mineiul pe luna august, la slujba Înainte prăznuirii Schimbării la Față a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în data de 5 august, la Tricântarea de la Utrenie; Mineiul
pe august, tipărit în zilele păstoriei Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București 2003, p. 60
6
Pr. Ion Păcuraru, „Temeiuri biblice și tradiționale pentru «Cântarea omofonă»”, în Glasul
Bisericii, XXXVII (1978), nr. 1 2, pp. 94 95.
7
 Sfântul Niceta de Remesiana, Opere. Traducere din limba latină, introducere și note de lect.
dr. Ovidiu Pop, Editura Sophia, București 2009, p. 153.
8
 Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2012, p. 180.
9 
Ibidem, p. 181.