Corurile parohiale și importanța lor în

misiunea Bisericii

Introducere

Omul creat de Dumnezeu cu trup (din pământ) și suflet (din suflare

Sa de viață) ființă unică și rațională a căutat mărirea lui Dumnezeu, prin
starea paradisiacă, bucurându-se de plinătatea acesteia, pe măsura
descoperirii ei. Dar, amăgit de diavol, s-a îndepărtat de Creator, devenind
pământean lipsit de mărire și rob sub povara păcatului. 
Chinul vieții pământești și nostalgia paradisului pierdut (Nechifor
Crainic) l-au determinat să caute împăcare cu Dumnezeu, drept pentru
care s-a gândit să-i aducă jertfe răscumpărătoare. Însă jertfele, aduse de
jos ca prinos din truda pământească, au fost zadarnice, întrucât nu puteau
suplinit gravitatea trădării prin neascultare. 
Creatorul însă, pentru ca omul să nu fie pierdut întru totul,
îndurându-Se de făptura mâinilor sale, i-a făgăduit prin prooroci
trimiterea de Sus a unui răscumpărător din robia păcatului, fapt realizat la
plinirea vremii (Gal 4,4) în Persoana Fiului Ceresc, Dumnezeu-Omul
Iisus Hristos, Ca prin jertfa Sa de biruință asupra morții i-a reînnoit
mărirea edenică. De aici înainte oamenii cei noi aveau să-și însușească
roadele măririi din opera soteriologică a domnului Iisus Hristos trăind în
armonie cu dumnezeirea în viața cea nouă: „ Vă îndemn deci, fraților,
pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o
jertfă vie, sfântă bine plăcută lui Dumnezeu; e închinarea voastră cea
duhovnicească (Rom. 12,1) […] în duh și în adevăr” (Ioan 4,23).
Viața cea nouă întru Hristos este însuflețită de mai multe daruri ale
Duhului Sfânt (Galateni 15, 22–23) cum ar fi cele trei virtuți teologice:
credința, nădejdea și dragostea. Dintre acestea, așa cum mărturisește
sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 13), dragostea sau iubirea creștină
are cea mai mare însemnătate, drept pentru care apostolul neamurilor îi
cântă unim de sublimă frumusețe (I 13, 1-8).
Iubirea, ca trăire întru Sfânta Treime, a constituit împlinirea
sufletească a creștinismului și s-a exprimat prin psalmi, imne și cântări
duhovnicești: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări
duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre.” (Efeseni
5, 19) „Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi
și în laude și în cântări duhovnicești (Coloseni 3, 16). Altfel spus, trăirea
prin iubire a sentimentului existenței prin dumnezeire s-a exprimat și s-a
manifestat prin rugăciunea cântată.
 Muzica pătrunde până în adâncurile sufletului omenesc și îl face pe
om să vibreze. 
Ea stârnește ființa noastră și, din adâncuri se revarsă pe chip
exprimând bucuria, întristarea, dorul, melancolia, lumina…
Muzica bisericească în general și muzica bizantină și de tradiție
bizantină în special este rugăciune, este înălțare doxologică, este
convorbirea creație cu Creatorul său.
Dacă participăm la programul liturgic complet al unei zile, putem
observa că în desfășurare acesteia muzica este nelipsită.
Oprindu-ne de pildă la ciclu celor șapte Laude descoperim o
armonioasă împletire între cuvântul citit și cel cântat. Această alternanță
poate fi sesizată și în rânduiala Sfintei Liturghii doar că aici muzica
dobândește o pondere mai mare. Este firesc să ne întrebăm de ce în
această slujbă muzica ocupă un loc atât de important. Motivul cel mai
evident care generează această situație este însăși structura Sfintei
Liturghii, care are la bază un dialog continuu între cler și credincioși. Or,
pentru că acest dialog să fie realizat în condiții optime este necesar o
perfectă sincronizare între cei care dialoghează. Aici intervine muzica,
care reușește să facă din mii de glasuri unul singur.
Încă de la instituirea ei, slujba sfintei liturghii are caracterul de
rugăciune „în comun în pace Domnului să ne rugăm” Sau să zicem din tot
sufletul și Din tot cugetul nostru…” Sunt îndemnuri care brăzdează
rânduiala sfintei liturghii și care implică participarea tuturor
credincioșilor la rugăciune și cântare.

Corurile Parohiale

Corurile bisericești constituie, în general, expresia cea mai

frumoasă credinței omului implicat trup și suflet în activitatea Bisericii
strămoșești. 
Într-o parohie nu este posibil să fie instruiți în cântarea bisericească
toți credincioșii care vin la Sfintele Slujbe, ci numai o parte din ei, de
preferință cei cu voce și cu ureche muzicală mai bună. Aceștia alcătuiesc
un cor în accepțiunea mai veche a termenului, adică aceea de grup de
credincioși cu voci mai bune și ureche muzicală care exercită în practică
dreptul comunității de a cânta la Sfânta Liturghie.
Cei care s-au ocupat de problema participării credincioșilor la
cântarea liturgică, au avut în vedere și aspectul cântări corale armonice
care a pătruns în bisericile românești în secolul al XIX- lea.
Primul cor despre care avem știre în secolul al XIX-lea a fost cel
înființat de arhimandritul rus Visarion, pe lângă biserica Curtea Veche
din București. Alt cor era cel instruit de Anton Pann la bisericuța
Crețulescu din București .  
În Moldova s-a înființat un cor la Seminarul din Socola apoi la
Catedrala Mitropolitană din Iași, ambele conduse de Gheorghe Burada. În
Banat, primul cor bisericesc a luat ființă la Lugoș între anii 1840 și
1841 . 
După unirea principatelor s-a introdus în mod oficial cântarea
corală în cultul divin, printr-un decret semnat de domnitorul Alexandru
Ioan Cuza la 18 ianuarie 1865 .  De acum înainte încep să se organizeze
numeroase alte coruri în toată țara. 
În timpul în care corul Catedralei mitropolitane din Iași era condus
de Gavriil Musicescu a fost considerat cel mai bun cor din țară. Gavriil
Musicescu a introdus pentru prima dată la noi vocile feminine într-un cor
bisericesc.
Despre corurile bisericești din zona Bucovinei a scris vrednicul de
pomenire părintele Nicolae Pentelescu în lucrarea: „Un veac de muzică
corală în Țara de Sus”unde sunt referiri la câteva dintre corpurile din zona
Humorului și Câmpulungului . 
Astfel, pentru zona Câmpulung Moldovenesc, aflăm de existența
corurilor bisericești în următoarele localități: Breaza, Câmpulung
moldovenesc, Ciocănești, Dorna Candrenilor, Fundul Moldovei, Sadova,
Iacobeni, Neagră Șarului, Pojorâta, Poiana Ștampei, Vatra Dornei, Vama
și Frumosu.

Importanța corurilor parohiale în misiunea Bisericii

Cântarea corală bisericească a avut și are o importanță deosebită

pentru cultul divin, întrucât ea îi dă mai multă amploare, mai mult folos,
îl face mai plăcut . 
Dacă este să vorbim despre rolul corului bisericesc în viața
comunității, trebuie să avem în vedere impactul major al acesteia asupra
dezvoltării individuale și apoi colective a oamenilor.
După 1918 societatea românească a trecut prin schimbări profunde,
iar viața bisericii s-a adaptat nevoilor personale, fiind chiar pion principal
în luminarea conștiințelor.
Un prim rol al corurilor bisericești este cel misionar. În fiecare
comunitate există o biserică. În scop misionar biserica este împodobită cu
pictură, înfrumusețată de preot și de credincioși. Preotul se ostenește să
predice, să cânte, să săvârșească frumos slujba și să facă cunoscută
învățătura lui Dumnezeu. Corul bisericesc a avut menirea să completeze
activitatea preotului. Unde se cântă frumos, omul merge pentru ca să se
simtă bine. Învățătura Mântuitorului este cunoscută și prin cântare și
reținută mai ușor cu ajutorul muzicii. Coriștii pot fi asemănați cu
Apostolii, pentru că ei predică prin cântare. Sunt lumină pentru că ei
cântă despre lumină. 
Corul cântă în toate momentele importante ale vieții omului, de la
naștere și până la moarte și chiar după moarte, pentru că preotul mergea
adesea însoțit de coriști la pomenirile celor adormiți întru Domnul.
Transmiterea mesajului cât mai pătrunzător a devenit prioritate la
începutul secolului al XX-lea. 
Iată de ce e corurile bisericești a avut un rol misionar: Pentru că
oricine vorbește despre Dumnezeu, cântă lui Dumnezeu sau prin
exemplul vieții sale Îl slăvește și face cunoscută voia și învățătura lui
Dumnezeu, poate fi considerat misionar.
Un alt rol al corurilor bisericești ar fi cel cultural. Corurile
bisericești participau la evenimentele culturale unde erau comemorați
eroii, înaintașii; la zilele importante din istoria țării preotul era chemat să
săvârșească serviciu religios și, pentru solemnitatea slujbei, Lua corul cu
el.
Corurile bisericești participau la toată viața religioasă a
comunității. Coriștii dădeau răspunsurile la Sfânta Liturghie și
înfrumusețau sau toate celelalte slujbe de la biserică: Cununii, Botezuri,
înmormântări, pomeniri ale celor adormiți în Domnul. 
Un alt rol al corurilor bisericești este acela de unitate a comunității.
Corurile bisericești erau acelea care întregii au cultul bisericii și, prin
cântarea lor, atrăgeau lumea la biserică și dăruiau frumusețe și prestanță
evenimentelor.
Din toate colțurile comunității, Coriștii se adunau și formau o
echipă. Se adunau toți la biserică. În felul acesta formau o familie.
Mergând mai departe, familiile lor se adunau și se apropiau mai mult și se
ajungea astfel ca toată comunitatea să fie unită și ferită de dezbinare. 
Pentru a avea o eficiență misionară cât mai mare, corurile
bisericești trebuie să țină seama de necesitățile sufletești ale tuturor
categoriilor de credincioși, alternând repertoriile lor, cântările armonice
cu cele omofone. 
Pentru toate binefacerile primite de la Dumnezeu este nevoie de
mulțumire, de recunoștință și de laudă către mărirea divină întrucât „din
El și prin El și întru El sunt toate. A lui să fie mărirea în veci. Amin!”
(Romani 11,36)
Bibliografie

1. „Biblia sau Sfânta Scriptură”, Editura Institutului Biblic și de Misiune

al BOR București 1975 
2. Gheorghe Șoima: „Funcțiunile muzicii liturgice”, Sibiu 1945. 
3. Iustinian-Remus Cojocar: „Corurile Bisericești activitatea lor cultural-
misionară”, Revista Teologie și Viață.
4. Ene Braniște Pr. Prof. Dr: „Participarea la Sfânta Liturghie și metodele
pentru realizarea ei”, Revista Studii Teologice nr. 7–8 1949.