Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu
 
Genul epic:
Genul epic cuprinde toate operele literare, în care cu ajutorul acțiunii și al personajelor
care participă la acțiune, sunt exprimate în mod indirect gândurile și sentimentele
autorului.
 
Specia literară:
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă
desfășurată pe mai multe planuri narative, conflicte puternice și un număr mare de
personaje.
Opera ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de
tip proustian, prin prezentarea protagonistului ca fiind un intelectual trecut prin
universități, tipul intelectualului.
Opera se încadrează și în sfera de roman subiectiv, de analiză psihologică, datorită
perspectivei narative subiective (la persoana I), a trăirilor interioare ale epicului, a
monologului interior și a introspecției.
 
Apariția:  
Romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut în anul 1930.
 
Tema:
Tema principală a romanului este condiția intelectualului, oferită de cele două mari
problematici, iubirea și războiul.
Încă din titlu sunt prezentate două mari teme, dragostea, prezentată în prima parte a
romanului și cea de-a doua, războiul, prezentată în cea de a doua parte a romanului,
prin experiența de viață a personajului principal.
 
Titlul:
Inițial romanul s-a numit ”Proces-verbal de dragoste și război”, urmând să fie
modificat în cel actual.
Titlul este compus din două antiteze, ”ultima-întâia” și ”dragoste-război”. Cea de-a
doua antiteză indică și temele romanului.
Substantivul ”noapte” este folosit cu sens metaforic pentru a exprima timpul și trăirea,
 care au loc în plan psihologic.
Numeralele ”întâia” și ”ultima” exprimă și ele timpul și sunt asociate celor două trăiri
ale protagonistului.
 
Viziunea autorului:
Viziunea autorului este exprimată cu ajutorul personajului-narator, iar analiza se
bazează pe factorul psihologic, fiind prezentată dintr-o viziune cu înclinație spre
filozofie și literatură. Sunt analizate evenimentele exterioare și conștiința personajului.
Prin această viziune, autorul a reușit să transforme creația în cunoaștere.
 
Perspectiva narativă:
Perspectiva narativă este subiectivă, întâmplările fiind relatate la persoana I.
Naratorul este și personaj, făcând astfel narațiunea homodiegetică.
 
Conflictul:
Conflicte exterioare: Ela-Ștefan, Ștefan și rudele sale, camarazii de la popotă și
Gheorghidiu.
Conflictul interior are loc în conștiința personajului-narator și este de natură
modernă. Acest conflict pornește din cauza modului în care Ștefan o privește pe Ela.
Ea adoră această societate, cu aspirațiile sale, în timp ce Ștefan o disprețuiește.
 
Repere spațiale și temporale:
Acțiunea se petrece în București, Câmpulung, Azuga, dar și pe front, respectiv pe
Valea Prahovei, între Bușteni și Predeal.
Timpul prezentat cuprinde atât cu doi ani și jumătate înainte de anul intrării României
în război, cât și din timpul războiului.
Timpul este atât subiectiv, în memoria protagonistului care este în căutarea iubirii,
dar și obiectiv, reprezentând experiența războiului.
 
Construcția operei:
Romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este construit din 13
capitole împărțite în două ”Cărți”: ”Ultima noapte de dragoste” și ”Întâia noapte de
război”.
Cele două părți ale romanului surprind cele două ipostaze existențiale, dragostea
absolută și tragedia războiului.
Ficțiunea și realitatea sunt întâlnite în cele două părți. Prima parte surprinde
 ficțiunea, deoarece drama iubirii este trăită doar în plan psihologic de către
protagonist, în timp ce războiul reprezintă o experiență din viața sa.
Timpul este cronologic în acest roman din punct de vedere al întâmplărilor de pe
front și psihologic din punct de vedere al dramei iubirii.
 
Incipitul:
Opera, deși este un roman modern, prezintă în incipit o caracteristică realistă,
respectiv fixarea în timp și spațiu: ”În primăvara anului 1916”, ”la fortificarea văii
Prahovei, între Bușteni și Predeal”.
Protagonistul, Ștefan Gheorghidiu este prezent la popota ofițerilor, unde are loc o
discuție despre dragoste și fidelitate, în urma căreia începe acțiunea primei cărți, pe
baza amintirilor sale cu Ela, din timpul căsniciei.
 
Finalul:
Finalul operei îl prezintă pe protagonist, Ștefan Gheorghidiu, întors de pe front rănit.
În finalul operei, protagonistul primește o scrisoare anonimă în care îi este dezvăluit
faptul că Ela l-a înșelat. Atitudinea acestuia este însă una care surprinde, deoarece el
decide să-i lase tot Elei, fără să-i mai pese de ceva: ”Absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preț la cărți”, ”de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”.
Această atitudine din final reprezintă desprinderea de trecut și de toată suferința
trăită.
Opera are un final deschis, fiind neclar dacă Ela l-a înșelat sau nu pe Ștefan.
 
Caracterizare:
Ștefan Gheorghidiu:
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, personaj narator, un
intelectual.
Student la Filozofie, Gheorghidiu este fascinat de absolut și de ideea unei iubiri
absolute, fiind foarte pasional.
Este o fire orgolioasă, ceea ce se poate observa și în relația cu Ela, dar și în alegerea de
a pleca pe front spunând ”ar avea față de mine, cei care au fost acolo. Un motiv de
superioritate pe care n-o pot accepta”.
Acesta este sublocotenent într-un regiment de infanterie.
Căsătorit de doi ani și jumătate cu Ela, Ștefan trăiește o dramă în iubire, care are loc la
nivel psihologic.
Gheorghidiu afirmă despre femeia de lângă el că: ”Aș fi vrut-o mereu feminină,
deasupra acestor discuții vulgare”, fiind mereu în contradictoriu cu Ela, care își dorea
 altceva.
Ștefan nu reușește să-și găsească liniștea nici în plan social, nici în plan sentimental,
astfel că trăiește drama omului singur, neînțeles, din cauză că nu putea face niciun
sacrificiu cerut de
     societate.
A doua experiență cu un puternic impact asupra lui Gheorghidiu este războiul trăit
direct de către el.
Faptele sunt prezentate cu mare precizie, ceea ce denotă cât de bine au fost
memorate de către personaj.
Partea tragică vine în capitolul ”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, atunci când
tragica moarte este întâlnită , iar Ștefan se privește acum din exterior, ca fiind la
începutul lumii.
După ce întâlnește elemente de natură tragică realistă, precum imaginea celui care ”
fugea așa, fără cap” și după toate cele întâmplate pe front. Gheorghidiu se întoarce
acasă rănit și simte că
     nimic nu mai era la fel. Se simte obosit fizic și psihic și alege să renunțe la tot trecutul
său.
 
Relația dintre personaje:
Tema fundamentală a romanului fiind iubirea, este surprinsă evoluția imprevizibilă a
cuplului. Ștefan suferă o mare transformare în relația cu Ela, trecând de la iubirea
absolută la drama dezamăgirii totale.
Însă, această transformare a poveștii este exprimată doar din punctul lui Ștefan de
vedere, Ela neavând o părere.
Deși diferiți încă de la început, Ela încearcă să fie pe placul lui Ștefan, astfel că aceasta
participă alături de el la cursuri greu accesibile pentru ea, iar el se mândrește cu
iubirea purtată ”de una dintre cele mai frumoase studente”.
Primirea moștenirii de la unchiul lui Gheorghidiu reprezintă un punct de destabilizare
în relația celor doi, deoarece Ștefan rămâne neschimbat, cu aceeași părere despre
societate, că este superficială și ipocrită, în timp ce Ela este atrasă de această nouă
lume a luxului.
Deoarece el credea despre soția sa că este ”unică, deasupra oricăror preocupări
meschine”. El își dorea ca Ela să privească societatea în același fel ca el.
Un moment important pentru relația celor doi reprezintă excursia la Odobești, când
din partea protagonistului apar semne de gelozie atunci când Ela repetă niște gesturi
cu prietenul său avocat, care pentru Ștefan reprezintă o parte din povestea sa de
iubire cu soția.
 Un alt episod de gelozie are loc atunci când Gheorghidiu își plănuiește să dezerteze și
să pedepsească vinovații legăturii extraconjugale prin ucidere, ceea ce din fericire nu
se întâmplă.
În finalul romanului, dezbinarea cuplului este clară, Ștefan lăsându-i tot Elei, inclusiv
trecutul și amintirile.
 
Încheiere:
 Opera ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman cu un stil
sobru și clar, un monolog interior al naratorului personaj, ce reprezintă o confesiune.
Despre acestea, Marian Popa spune: ”Camil Petrescu este unul dintre promotorii înoirii
literaturii la un nivel înalt principal, într-o vreme când filosofic și tehnic, romanul
românesc rămăsese la stadiul primei jumătăți a secolului XIX, sau trecuse la
confecționarea unor rudimente moderniste fără acoperire teoretică serioasă.”.