Iona

Marin Sorescu
 
Genul dramatic:
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare destinate pentru a fi reprezentate
scenic. Acestea au o acțiune limitată în timp și spațiu și sunt împărțite în acte, alcătuite
din scene, care au rol de a marca intrarea sau ieșirea unui personaj din scenă sau
schimbarea locului acțiunii. Modurile de expunere predominante în operele dramatice
sunt dialogul și monologul, care ajută la înaintarea acțiunii, prezența autorului fiind doar
prin ajutorul didascaliilor (indicații scenice date actorilor).
 
Curentul literar:
Neomodernismul este un curent literar caracterizat prin respingerea formelor grave
și prin redarea temelor de factură gravă, sub forma unui joc, ce ascunde în spate
tragicul.
Opera “Iona” aparține neomodernismului, deoarece se bazează pe mitul biblic, adaptat
la omul modern. Prezintă omul incapabil de a se adapta la propria realitate, preocupat
fiind de frământări, având un conflict petrecut în planul conștiinței.
 
Specia literară:
Drama este o specie a genului dramatic, în proză, definită prin prezentarea vieții reale
prin intermediul unui conflict puternic al personajelor, în care apar situații tragice,
finalul fiind grav, îndemnând la meditație.
Opera “Iona” este o dramă, deoarece prezintă destinul tragic al personajului Iona, care
are un monolog tragic, iar sfârșitul este și el de aceeași factură tragică, ducând cu
gândul spre meditație.
 
Apariția:
Opera “Iona” a fost scrisă în anul 1965, dar a apărut în anul 1968, în revista “Luceafărul”.
Subintitulată “tragedie în patru tablouri”, opera a fost încadrată în trilogia “Setea
muntelui de sare”, alături de alte două drame, “Paracliserul” și “Matca”.
 
Surse de inspirație:
Marin Sorescu a avut drept sursă de inspirație pentru opera sa, mitul biblic al lui
Iona.Iona este un personaj mitic, care are sarcina de a propovădui cuvântul lui
Dumnezeu în cetatea Ninive, însă acesta încearcă să scape de această sarcină, ceea ce
 duce la pedepsirea lui de către Dumnezeu, care trimite o furtună puternică pe mare,
în timp ce Iona încearcă să se îmbarce pe o corabie, ceea ce îi determină pe corăbieri
să-l arunce pe Iona în valurile mării, astfel fiind înghițit de un pește uriaș. După 3 zile
și 3 nopți petrecute în burta peștelui, Iona este iertat, iar peștelui îi este poruncit să-l
arunce pe uscat.
Acest mit este adaptat la problemele omului modern, autorul fiind cel care afirmă “Îmi
vine să spun că Iona sunt eu… Cel care trăiește în Țara de Foc este tot Iona, omenirea
întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții
și în fața morții”.
 
Tema:
Tema acestei drame este singurătătea. Eroul este neputincios în lupta sa pentru aflarea
sinelui, ce îi oferă calea spre libertate, fiindu-i frică de asumarea propriului destin.
 
Titlul:
Titlul este format dintr-un substantiv propriu, preluat din mitul biblic al prorocului Iona
din Vechiul Testament. Însă, dramaturgul este de părere că într-o limbă veche, cuvântul
“Io” înseamnă “eu” și reprezintă individul.
 
Repere spațiale și temporale:
Opera “Iona”, este o operă a cărui timp și spațiu pendulează. Locul acțiunii este atât cel
exterior, din primul tablou, cât și planul interior al burții peștelui, prezent în celelalte
tablouri.
 
Conflictul:
Conflictul este de natură interioară și se petrece la nivelul conștiinței personajului.
Cauza acestui conflict este drama lui Iona, care nu poate trăi în infernul singurătății,
dorința lui fiind de libertate.
 
Mitul biblic:
La baza operei lui Marin Sorescu, stă mitul biblic. Personajul lui Marin Sorescu, preia
numele lui Iona, personajul biblic, care a fost trimis să propovăduiască cuvântul lui
Dumnezeu în cetatea Ninive, dar care fuge de responsabilitate și se ascunde pe o
corabie. Atunci, Dumnezeu trimite un potop pe mare, iar corăbierii sunt nevoiți să-l
alunge pe Iona, care la porunca Domnului, este înghițit de un pește uriaș. După trei
zile și trei nopți trăite în pocăință, Iona este iertat și eliberat.
Diferența dintre cei doi este că personajul lui Marin Sorescu este captiv fără să fi
săvârșit vreun păcat. Dacă personajul biblic primește acest lucru drept pedeapsă,
 pentru personajul lui Sorescu, aceste întâmplări reprezintă destinul său. El este
prizonier încă de la început și nu există șansă de evadare.
 
Metafora peștelui:
Drama “Iona” are ca idee centrală metafora peștelui. Acesta, captiv fiind în burta
peștelui, prezintă relația dintre om și societate, viață, omul fiind doar un simplu
prizonier, care nu are cale de scăpare.
Burta peștelui reprezintă locul în care Iona se descoperă pe sine și înțelege poziția de
prizonier a omului, singura sa dorință fiind aceea de a comunica cu ceilalți și de a
evada. În încercarea de a evada, Iona spintecă burțile tuturor peștilor, iar în momentul
în care crede că a evadat, Iona descoperă un alt șir nemărginit de burți, astfel că
decide să-și spintece propria burtă, cu speranța că se va găsi în sine, speranța sa fiind
exprimată în replica “Răzbim noi cumva la lumină”.
 
Compoziția operei:
Opera “Iona” este o piesă, o dramă, construită în patru tablouri, cu un singur fir narativ,
un singur personaj, Iona și doi figuranți, Pescarul I și Pescarul II.
 
Primul tablou:
Primul tablou îl prezintă pe Iona prezent pe o mare plină cu pește. El este un pescar
ghinionist, care deși prinde numai “fâțe”, el își păstrează dorința de a prinde peștele
cel mare. El ia mereu cu el un acvariu, deoarece atunci când nu prinde niciun pește, îi
pescuiește pe cei care “au mai fost prinși odată”, dar chiar și aceștia “trag greu”.
Această ipostază îl face pe Iona să se simtă incapabil, astfel că începe să se strige.
Strigătul său reprezintă dorința de regăsire pe sine, de a se recunoaște.
Iona, uimit și încântat de interminabila apă a mării, care este “plină de nade, tot felul
de nade frumos colorate”, care reprezintă capcanele vieții, care au rol de a atrage,
deoarece fiecare om își dorește să prindă una, dar Iona rămâne dezamăgit, deoarece
nu reușește, pentru că “ni s-a terminat apa”.
 
Al doilea tablou:
Al doilea tablou îl plasează pe Iona în “interiorul Peștelui I”, aflat în întuneric, într-un
spațiu claustrant. Din cauza neputinței de a relaționa cu cineva, pentru protagonist
“începe să fie târziu...Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul din fața
casei”, ceea ce sugerează faptul că este captiv, fără a putea să evadeze. Menționarea
elementelor familiare precum “salcâmul din fața casei”, “cuierul”, “papucii de lângă
pat”, arată frica sa într-un mediu necunoscut, iar întunericul reprezintă moartea, ceea
ce îl face să simtă nevoia de unitate.
 Personajul vorbește mult și își crează impresia că este liber și deși susține că nu îi este
frică, atitudinea sa arată tocmai contrariul: “fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot
să și tac. Să-mi țin gura. Nu mi-e frică”.
El constată că nu îi este somn, ceea ce semnifică continuitatea vieții, totuși întrebările
retorice despre moarte sunt și ele prezente: “de ce trebuie să se culce toți oamenii la
sfârșitul vieții?”, semnificând neputința omului de a se împotrivi destinului.
Iona, revenind la conștiința sinelui, constată: “sunt înghițit”, “sunt primul pescar
înghițit de el”. Pentru această situație, el vede sinuciderea ca pe o eliberare “dacă mă
sinucid?”.
La sfârșitul acestui tablou, Iona decide brusc să construiască singurul lucru care ar
putea exprima idealul său, anume “o bancă de lemn în mijlocul mării”, acolo unde să se
poată odihni vântul și “pescărușii mai lași”. Acest loc, numit “un lăcaș de stat cu capul
în mâini în mijlocul sufletului”, reprezintă pentru Iona o “capodoperă”.
 
Al treilea tablou:
Al treilea tablou îl prezintă pe Iona în interiorul celui de-al II-lea pește, în cadru fiind
prezentă și o moară de vânt, simbol al inutilității umane. Personajul este optimist,
având speranța că va ieși din mediul în care este prizonier, prin renaștere.
Tot în acest cadru sunt prezenți și Pescarul I și Pescarul II, “cu câte o bârnă în
spinare”. Deși aceștia nu pot comunica cu Iona, el se bucură de prezența lor, deoarece
nu se mai simte singur. Acesta dorește chiar să urmeze același destin cu al lor, dar din
cauza diferențelor dintre ei, acest lucru este imposibil. Cei doi pescari și-au acceptat
soarta, în timp ce Iona refuză să o accepte și speră mereu la o evadare.
Iona este o fire încrezătoare, mărturisind cu încredere “o scot eu la capăt într-un fel și
cu asta, nicio grijă!”.
Rămas din nou singur, dar marcat încă de întâlnirea cu cei doi, lui Iona îi vine ideea de
a face o fereastră, văzând că nu există una. El construiește această fereastră cu
unghia, astfel devenind chiar el arma de luptă împotriva destinului nefavorabil. El
devine o unghie “ca de la piciorul lui Dumnezeu”, cu care creează fereastra, deoarece
“dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate”. Această acțiune reprezintă spintecarea
burților peștilor din dorința de a ieși la lumina. În final, acesta vorbește de unul singur,
înțelegând că doar el poate duce această luptă cu destinul.
Iona este surprins în momentul în care îi compune mamei sale o scrisoare, deoarece
“în viața lumii” este “o clipă când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții.
Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă...până se ajunge la o singură mamă, una
imensă...”. Iona își păstrează speranța, deși în viața lui are loc “o mare nenorocire”, pe
motivul că “ne scapă mereu ceva în viață”, el își roagă mama astfel: “Tu nu te speria
numai din atât și naște-mă mereu”. Rugămintea către mama sa de a-l naște din nou,
 reprezintă aspirația sa către libertate. Pentru această comunicare, el se sacrifică,
deoarece își taie “o bucată de piele”, pe care scrie cu propriul sânge. Iona pune bucata
de piele în bășica peștelui, dar ghinionul îl urmărește și de această dată, astfel că el se
așează pe ea și o sparge, iar comunicarea cu mediul exterior devine din nou
imposibilă.
Acest tablou se încheie cu o stare de groază, deoarece Iona se simte urmărit de
mulțimea de ochi ai “puilor monstrului de mare”, “cei nenăscuți, pe care-i purta în
pântec”. Frica acestuia se naște la gândul că acei pui îl pot devora.
 
Ultimul tablou:
Ultimul tablou îl prezintă pe Iona în burta “ultimului pește spintecat”, unde la început,
singura priveliște este cea cu “barba lui lungă și ascuțită[... ] care fâlfâie afară”. Iona se
bucură de libertate, atunci când respiră “aer de-al nostru-dens”, iar imaginea mării
este acum completată de nisipul reprezentat acum ca “nasturii valurilor”. Deși acum se
bucură și apreciază lucrurile precum banalitatea realității și aerul din exterior, el nu
este pe deplin fericit, deoarece “fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”.
Iona dorește să-și facă simțită prezența, astfel că începe să strige “Hei, oameni buni!”,
iar în acel moment apar cei doi pescari cu bârnele în spate, dar cu care în continuare
nu poate comunica.
Orizontul lui Iona nu este decât “o burtă de pește”, urmată de “un șir nesfârșit de
burți, ca niște geamuri puse unul lângă altul”. Astfel, libertatea lui Iona este doar o
iluzie, el fiind încă izolat de lumea exterioară.
În finalul piesei, personajul principal se identifică cu sinele, afirmând Iona: ”Eu sunt
Iona”. După această identificare, el hotărăște să se sinucidă, prin spintecarea propriei
burți cu un cuțit, deoarece Iona considera că moartea este singura cale de evadare,
renăscându-se într-o altă lume, liber.
El afirmă că “Răzbim noi cumva la lumină”, ceea ce reprezintă curajul său și încrederea
că va face orice pentru a fi liber.
 
Caracterizare:
Iona este personajul principal al operei omonime.
Așa cum este descris cu ajutorul didascaliilor, Iona este un om dependent de
comunicare “Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune
întrebări și răspunde, se comportă ca și când în scenă ar fi două personaje”. El este un
individ izolat, idealist.
El este un pescar ghinionist, însă pescuitul în acvariu din cauza nereușitei în mare
simbolizează o realizare a ratării sale, dar care îl ambiționează să încerce până
reușește.
 Deși poartă numele personajului biblic, Iona este vinovatul fără vină, deoarece
destinul său de a fi captiv nu este o pedeapsă. Reprezintă tipul individului care
încearcă din răsputeri să-și găsească identitatea, să se identifice cu sinele său.
Idealul suprem al lui Iona este libertatea, dar și speranța, iluzia, însă acestea neputând
fi atinse, deoarece el nu își poate schimba destinul, își setează un ideal mai mic, acela
de a prinde peștele cel mare.
Din dorința de a prinde peștele cel mare, acesta ajunge în burta unui monstru marin,
iar în încercarea sa de a se elibera, el nu face decât să găsească “un șir nesfârșit de
burți”, deoarece regula este căpeștele cel mare înghite peștele cel mic. Acest “șir
nesfârșit de burți” simbolizează realitatea individului care odată ieșit din frontierele
sale are doar impresia unei libertăți, deoarece el este supus altora, dar până când le
cunoaște, el va trăi cu impresia că este liber.
Decizia sa de a se sinucide în finalul piesei are rol de purificare, el fiind sigur că
moartea îi va aduce libertatea într-o altă dimensiune. Astfel, Iona este individul
incapabil de a-și schimba destinul, dar care totuși luptă pentru acest lucru, până când
consideră că a găsit cea mai dreaptă alegere.
 
Încheiere:
Drama lui Marin Sorescu evidențiază tipul individului prizonier al propriului destin, care
se poate elibera doar prin identificarea, cunoașterea și înțelegerea sinelui său.