Iona

de Marin Sorescu

Tragedie în 4 tablouri

Tragedia este o specie a genului dramatic, care

prezintă personaje puternice angajate în lupta cu un
destin potrivnic sau cu propriile limite, sentimente,
conflictul se finalizează cu înfrângerea sau moartea
eroului.
„Iona" de Marin Sorescu este o piesa de teatru
modern, postbelic, ilustrând trăsăturile acestuia.
O trăsătură care face posibilă încadrarea
teatrului modern este lipsa conflictului, apariția
personajului idee întrucât Iona este doar o idee de
personaj, ilustrându-l pe omul căzut în captivitatea
problemelor existențiale. De asemenea, specific
teatrului modern este încălcarea succesiunii
temporale și cronologice a evenimentelor prin
situarea lor în atemporalitate.
O altă trăsătură care face posibilă încadrarea
operei teatrului modern/postbelic este deschiderea
spre arhetipal prin rescrierea mitului biblic al lui
Iona cu trimiterea spre actualitate, piesa lui Marin
Sorescu fiind un teatru parabolă, teatrul absurdului.
Absurdul situației constând in marea discrepanță
dintre a fi înghițit de un pește și a nu fi digerat de
acesta , iar cu burta peștelui Iona se comportă ca
într-o situație comună din viață.
Dintre elementele de structură se remarcă mai
întâi titlul , care este unul sintetic adică un
substantiv propriu “Iona” indicând numele
personajului textului. Titlul, conform criticii literare
poate fi interpretat ca fiind format din particula “Io”
adică “io” - “domnul”, ”stăpânul meu” și “na“ cu
sensul popular al verbului “a lua“ denumind
personajul piesei care pe parcursul acesteia apare
într-o triplă ipostază :pescar, călător, auditoriu.
La nivel compozițional și structural, piesa este
alcătuită din 4 tablouri structurate printr-o
alternanță de afară (tabloul I și IV) și înăuntru
(tabloul II și III).
Tema poeziei este condiția umană, destinul
uman, lupta lui Iona cu un destin potrivnic. De
asemenea, opera ilustrează strigătul tragic al omului
însingurat (singurătatea) care face eforturi
disperate pentru a-și regăsi identitatea. Condiția
umană o reprezintă neputința personajului de a
scăpa de sub detrimentul necruțător al
circumstanțelor vieții si al asumării propriului
destin.
Se știe ca “Iona” este un text deschis, adică are
o mulțime de căi de interpretare a simbolurilor și a
imposibilității de a găsi sensul final.
Întrebat fiind despre semnificațiile tragediei,
într-un interviu, autorul afirmă: “Îmi vine pe limbă
să spun că Iona sunt eu… cel care trăiește în Țara de
Foc este Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă îmi
permite.” “Iona este omul în condiția lui umană în
fața vieții și în fața morții.”
Vorbim despre echivalența dintre Iona lui Marin
Sorescu și Iona din Biblie, putem spune că
asemănări pot exista, însă cele mai multe vor fi
deosebirile, întrucât, Sorescu nu s-a gândit să facă
din opera lui o piesă de teatru creștină, ba mai mult
putem spune că sub stratul biblic este chiar golit de
sensul său religios. Astfel dacă Iona din Biblie este
profet, Iona lui Marin Sorescu este pescar. Iona din
Biblie este înghițit de un pește marin drept
pedeapsă pentru neascultarea poruncii divine, dar
Iona lui Sorescu este înghițit de un pește fără să fi
făcut un păcat anume. Peștele din Biblie pare a fi el
însuși cuprins in traseul unei predestinări, pe când
peștele lui Marin Sorescu este o întruchipare a
absurdului, a unui destin potrivnic, ostil. Iona din
Biblie este eliberat după pocăință si merge să își
îndeplinească misiunea divină, dar Iona lui Marin
Sorescu nu are posibilitatea eliberării. Dacă Iona din
Biblie stă trei zile și trei nopți in burta peștelui,
intervalul petrecut de Iona lui Sorescu în burta
peștelui acoperă tot restul existenței sale.
O secvență relevantă pentru tema operei o
regăsim chiar în tabloul I care debutează cu
imaginea lui Iona, un pescar aflat în fața întinderii
nesfârșite de apă și care trăiește într-un orizont al
așteptărilor (așteaptă să prindă peștele mare, dar
este un pescar ghinionist), care deși visează să
prindă peștele cel mare, prinde numai "fâțe", apoi
personajul încearcă prin joc să își însceneze
realitatea: își simulează profesia, aducându-și de
acasă un acvariu de unde mai vânează cate un
pește. Nu poate prinde însă prada visată, dar
pescuiește roadele propriului destin: un pește uriaș
îl înghite. Astfel, din acest moment, Iona va
cunoaște fața necunoscută a lumii în care singura
rațiune de a fi este lupta pentru existență.
 Iona meditează asupra relației dintre viață și
moarte și constată că marea este plină de, ”nade"
frumos colorate care sugerează de fapt capcanele
atrăgătoare a le vieții deosebit de fascinante,
pericolele tentației existenței umane. Iona
descoperă astfel că omul este spus unui lanț de
determinări și cauzalități. Descoperă că ieșirea din
limite vechi înseamnă de fapt intrarea în limite noi,
un spațiu în care omul poate să fie liber de
constrângerile sale decât prin nonexistență.
Tabloul al II-lea se petrece în interiorul Peștelui
I, ceea ce îl determină pe Iona să constate că pentru
a supraviețui trebuie să vorbească. Paradoxal este
faptul că în întunericul in care trăiește Iona este
conștient de rostul său. Monologul aduce puternice
accente filosofice exprimând cele mai variate idei
existențiale: ”De ce trebuie să se culce toți oamenii
la finalul vieții?”, “De ce oamenii își pierd timpul cu
lucruri care nu le folosesc după moarte”.
Finalul tabloului îl prezintă pe Iona în ipostaza
omului visător și se simte ispitit sa construiască "o
banca de lemn în mijlocul mării pe care sa se
odihnească pescărușii și vântul "
 O altă secvență reprezentativa pentru
problematica operei (condiția umană) este în
Tabloul III care se desfășoară în interiorul Peștelui II
care a înghițit Peștele I. Reprezentativă este
secvența în care apare imaginea "moară de vânt" și
care se învârte sau nu, simbol al zădărniciei vieții
umane. Moara de vânt trimite și la personajul Don
Quijote, simbol al omului care trăiește mai mult în
lumea propriilor iluzii, decât în realitate.
Absurdul situației în care se află Iona constă în
marea discrepanță dintre faptul ieșit din comun: de
a fi înghițit de un pește și de a nu fi digerat de
acesta întrucât în burta peștelui remarcăm
comportamentul firesc al personajului care continuă
să existe, să mediteze, să vorbească, să viseze ca și
cum s-ar afla într-o situație comună de viață fapt
pentru care opera Iona este o piesă de teatru al
absurdului.
Tot în acest tablou apar ce doi pescari (Pescar I
și Pescar II) care nu scot niciun cuvânt merg fără
oprire și au fiecare câte o bârnă pe umăr,
simbolizându-i pe oamenii care își duc povara dată
de destin, dar nu se frământă pentru a găsi soluții
de a se elibera de sub povara acestora și dimpotrivă
se acomodează cu ele, nefăcând niciun efort pentru
a se elibera de greutățile vieții. Iona vorbește cu ei,
dorind să le înțeleagă condiția umilă, dar aceștia
tac.
Tabloul IV îl surprinde pe Iona în burta ultimului
pește spintecat. Nu este fericit, pentru că așa cum
spune el “Fericirea nu vine niciodată atunci când
trebuie”. Este sigur în pustietatea imensă și își strigă
semenii. Apar din nou cei doi pescari cu bârnele în
spate, iar Iona se întreabă “De ce întâlnește mereu
aceiași oameni”, sugerând limita existenței umane.
Finalul tabloului îl prezintă pe Iona care crede
că viața de până acum a greșit drumul "totul e
invers". Soluția de ieșire pe care o găsește Iona este
aceea a spintecării propriei burți care ar însemna
evadarea din propria captivitate, din propriul destin.
Situația dramatică a lui Iona se termină cu o replică
ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea
sinelui simbolizând un nou început: "răzbim noi
cumva la lumină". Desigur că finalul tragediei este
deschis interpretărilor: ca act de sinucidere sau
încercare de împăcare între omul singur și omenirea
întreagă, fapt sugerat de simbolul luminii, ca forță
purificatoare a spiritului.
 În concluzie, Iona este o piesă de teatru
modern, teatru al absurdului în care Marin Sorescu
își transpune propria viziune cu privire la faptul că,
omul este supus unui lanț de determinări, de
cauzalități, de limite, din care nu se poate elibera,
sugerând ideea că omul este o ființă limitată.