Iona- tema și viziunea despre lume

Opera dramatică „Iona”a fost publicată în revista „Luceafărul” (1968), fiind

ulterior inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare”, care tratează drama omului modern
însetat de cunoaștere, de adevăr, de comunicare.

Drama „Iona” aparține neomodernismului, o direcție literară manifestată în perioada

postbelică ce propune revigorarea modernismului interbelic. Limbajul ambiguu,
metaforic, sintaxa poetică novatoare, intelectualism, reiterarea ludicului, a ironiei și a
parodiei sunt caracteristici ale neomodernismului.

O primă trăsătură a neomodernismului identificată în textul suport o constituie

demitizarea. Opera face trimitere la mitul biblic al lui Iona, prorocul revoltat, care se
întoarce la calea sa după cele trei zile de pocăință și recluziune în burta unui chit. Însă
pescarul Iona din textul lui Marin Sorescu nu are un destin asemănător, nu săvârşește
niciun păcat, se află încă de la început "în gura peştelui" şi nici nu are posibilitatea
eliberării, considerându-se un „Dumnezeu care nu mai poate învia”.

O a doua trăsătură o constituie anularea de convenții. Marin Sorescu nu își

construiește piesa după regulile teatrului clasic. Renunță la dialog, consecințele fiind:
scena și actul sunt înlocuite de tablouri,dispariția conflictului exterior, a intrigii, plasarea
acțiunii în planul parabolei, iar drama solitudinii este redată prin solocviu.

Tema o reprezintă starea de solitudine a ființei umane, a cărui condiție tragică este
de a fi supus limitării.Autorul precizează tema operei în volumul de mărturisiri
„Insomnii”, afirmând: „ Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur”

O primă secvență ce evidențiază tema o constituie momentul pierderii ecoului,

sugestivă fiind structura „jelanie absoluta” prin care este evidențiată dorința de
comunicare a personajului, dar și condiția tragică a omului căruia îi este anulată
posibilitatea de comunicare

O a doua secvență o constituie structura „E tare greu să fii singur”, exprimând

drama existențială a ființei umane, care trăiește într-o societate limitată.

Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula "io" (domnul, stăpânul) şi
"na", cu sensul familiar al lui "ia", denumind personajul eponim care apare într-o triplă
ipostază: pescar, călător şi auditoriu, „Iona”, însemnând, de asemenea, în limba greacă
porumbel, simbolul libertății.

Compozițional, piesa este alcătuită dintr-o succesiune de patru tablouri,

constituite pe baza relațiilor de opoziție și simetrie.

În tabloul I, este prezentată condiția de ființă blestemată a personajului Iona, aflat

în faţa întinderii imense de apă, marea, simbol al vieții, care, deşi îşi doreşte să prindă
peştele cel mare, prinde numai "fâţe". Din pricina neputinţei, lona trăieşte drama unui
damnat. Incipitul piesei îl prezintă, strigându-se, încercând să se identifice pe sine,
cugetând asupra relaţiei dintre viaţă şi moarte. Finalul tabloului îl prezintă pe lona
înghiţit de un peşte uriaş, încearcând să se lupte şi strigând după ajutor - "Eh, de-ar fi
măcar ecoul!", sugerând pornirea personajului într-o aventură a cunoaşterii.

Tabloul II se desfășoară în interiorul peștelui. Odată ajuns prizonier, Iona încearcă

să se adapteze, să-și demonstreze că e liber să facă ceea ce-și dorește „Pot să merg, uite,
pot să merg încolo”. Pescarul găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi comentează
lipsa de vigilenţă a chitului.

În tabloul III, „mica moară de vânt” aflată în burta Peștelui II și de care Iona se
simte „atras ca de vârtej”, constituie un avertisment simbolic.Eroul se va feri să nu
nimerească între dinții ei de lemn, dar nu va face singurul gest cu adevărat normal într-o
astfel de situație, să o înlăture din cale. La fel făcuse și până acum, refuzase să-și
conștientizeze situația, încercând doar să se adateze.

În tabloul al IV-lea, după lungi încercări, Iona pare că ajunge pe o plajă, însă
descrierea decorului este, din nou, ambiguă. Barba lungă simbolizează atăt trecerea unei
perioade lungi de timp, cât și înțelepciunea. Ajunge la concluzia că lumea este alcătuită
dintr-un șir nesfârșit de limite, de burți, și că, oricât ar încerca, îndepărtând o limită ,
omul va da peste alta. De aceea, el nu iți poate schimba destinul. Acceptând ideea, Iona
își anticipează viitorul, însă nu își mai recunoaște trecutul. Pierderea amintirilor,
eliberarea de tot ceea ce este esențial, este urmată de renaștere. Astfel, pentru a găsi
sensul vieții, Iona trebuie să renunțe la sine, astfel încât tăierea propriei burți poate fi un
gest reflex sau o sinucidere, o părăsire voită a lumii înconjurătoare, aceasta fiind unica
salvare pe care o găsește.

Conflictul, în sens traditional, este absent. Se poate observa , totuși, un conflict

interior, între ideal și realitate, având în vedere și structura dialogică a monologului. În
încercarea lui de a găsi n sens vieții, dialogând cu sinele, personajul intră în conflict cu
destinul, cu singurătatea, și în realitate cu moartea.
 Rolul indicațiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificațiilor simbolice
și de a oferi un sprijin pentru înțelegrea problematicii textului. „Ca orice om foarte
singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări, ca și când în scenă ar fi două
personaje. Se dedublează și se ,,strange după cerințele vieții sale interioare și trebuințele
scenice. Precizarea din debutul textului, din didascalii, oferă atât informații legate de
punerea în scenă a piesei, cât și ajutor în descifrarea temei.

Din punctul meu de vedere, în această opera, Marin Sorescu conturează tema
solitudinii ființei umane, a cărei condiție tragică este de a fi supusă limitării în manieră
neomodernistă, sugestivă fiind structura „E tare greu să fii singur”, ilustrând tragismul
existential al omului contemporan.

În concluzie, Iona reprezintă în literature postbelică manifestarea teatrului

parabolic, inovațiile aduse de Marin Sorescu constând în folosirea solocviului, îmbinarea
speciilor literare, eliminarea confilctului exterior și reinterpretarea unui mit din
perspectiva filosofiei modern.